Se afișează postările cu eticheta Young Adult. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Young Adult. Afișați toate postările

luni, 5 septembrie 2022

Recenziile Mădălinei #32 - Destinele noastre zbuciumate de Chloe Gong


Titlu: Destinele noastre zbuciumate  

Serie: Aceste patimi zbuciumate #2

Autor: Chloe Gong

Editura: LEDA EDGE (CORINT) 

Titlu original: Our Violent Ends (2021)

Traducere de Loredana Voicilă

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,43 (din 36.295 note)

 

            Sunt un om de cuvânt, iar atunci când spun că voi continua o serie, în ciuda faptului că primul volum nu m-a dat pe spate, o voi face fără să stau pe gânduri. Mai pentru că nu-mi place să-mi încalc promisiunile, mai din curiozitate, am terminat zilele acestea a doua parte a diologiei „Aceste patimi zbuciumate”, de Chloe Gong, și chiar nu am fost dezamăgită. Mult mai alertă decât prima parte, de o mie de ori mai sângeroasă, cu ceva mai mult supranatural și la fel de romanțioasă pe cât de violentă, „Destinele noastre zbuciumate” dezlănțuie haosul în întreg Shanghaiul, și bineînțeles că aceiași protagoniști pe care îi cunoașteți deja, Juliette și Roma, trebuie să se împotrivească distrugerii în masă. Însă povestea lor se complică din ce în ce mai mult, nu numai din cauza cârtițelor adânc infiltrate în sistemul de organizare al celor două bande de gangsteri, ci și din cauza propriilor orgolii și a datoriei de sânge al cărei glas răsună de multe ori peste  cel al rațiunii.

            Înainte să trec la comentariul propriu-zis, trebuie să fac o mică paranteză istorică, deoarece autoarea păstrează în fundalul ficțiunii sale evenimentele reale care au zguduit China din temelie. Romanul nostru are acțiunea plasată în luna aprilie a anului 1927, perioadă cunoscută în istorie drept Masacrul din 12 aprilie sau Epurarea din 12 aprilie. Ce înseamnă asta mai exact? Partidul Comunist Chinez se afla în plină expansiune, iar străzile erau înțesate de muncitori care manifestau ca să coopteze cât mai mulți adepți. Mișcările de stânga nu au fost bine primite de către forțele conservatoare, care au aderat la ideile generalului Chiang Kai-Shaek, pe care autoarea îl preia ca personaj, și nici de Partidul Naționalist Chinez. Aceștia din urmă și-au desfășurat forțele militare pentru a-i constrânge pe comuniști să se retragă și să renunțe la ofensiva de altfel pașnică. Conservatorii au organizat o epurare care avea drept scop eliminarea factorilor perturbatori, înlăturarea PCC-ului, care căpăta tot mai multă influență. Masacrul s-a soldat cu peste zece mii de morți din rândurile partizanilor comuniști și cu stoparea expansiunii puterii acestora. Însă soluția a fost una temporară, pentru că evenimentele vor degenera în ceea ce va fi cunoscut ca Războiul Civil Chinez, care va ține din 1 august 1927 până în toamna anului 1948.

            Nu vreau să transform recenzia într-o lecție de istorie, dar consider că informațiile de mai sus sunt esențiale pentru backgroundul romanului nostru, în care sfera politică este exploatată mult mai mult, spre deosebire de prima parte. Chloe Gong amestecă, într-un mod captivant, întâmplările reale cu cele ficționale, strecurându-și personajele, rodul imaginației, în cursul istoriei. Prin intermediul ficțiunii, autoarea vrea să aducă în prim plan un incident teribil, care oferă romanului și o aură de memorandum ce vizează victimele masacrului, oameni nevinovați care au căzut pentru că s-au dedicat trup și suflet cauzei în care credeau. Dar inserțiile fine și trimiterile subtile plasează această dimensiune în umbră, deoarece confruntarea dintre cele două clanuri ce manipulează Shanghaiul se suprapune peste adevărata tragedie.

            Și acum să vedem ce mai fac protagoniștii noștri. După ce maladia misterioasă a fost înlăturată, Juliette Kai și Roma Montagov sunt aduși iar împreună de o altă nenorocire care amenință orașul. De data asta nu doar un monstru, ci cinci amenință Shanghaiul și împrăștie boala mortală. Cei doi moștenitori trebuie să găsească creierul malefic care orchestrează atacurile și care ucide cu sânge rece civilii. Problema e că Juliette și Roma au niște afaceri personale neîncheiate, care le fac colaborarea un iad. Amândoi încearcă să fie demni de numele și de moștenirea pe care o au, numai că adevăratele lor personalități și sentimente ies la iveală atunci când le este lumea mai dragă și le dau toată existența peste cap.

            Cu toate că mi-a plăcut direcția în care a mers autoarea, încă nu am reușit să o agreez pe Juliette Kai. În continuare mi se pare o fetișcană răsfățată, care își bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Se străduiește din toate puterile să-și facă tatăl mândru, călcându-și în picioare inima și principiile, iar din acest  motiv o consider o ființă slabă, care se încăpățânează să fie un produs al așteptărilor celorlalți. Ea e ființa rațională, în timp ce Roma este elementul dionisiac. Furia și iubirea lui sunt devastatoare, fiind necesar un singur gest din partea iubitei ca să-și schimbe comportamentul la 180 de grade. Jocurile astea de love-hate m-au deranjat puțin, dar am fost mai îngăduitoare cu ei de data asta. Cât despre celelalte personaje, toate se învârt în același cerc al violenței, cu foarte mici excepții. Prea multe dispariții, morți înscenate și valuri de disperare care le îneacă. Nu o dată am avut impresia că mă uit la un hopa mitică care, ori de câte ori este lovit, tăiat sau împușcat, se ridică de fiecare dată teafăr. Partea umană a acestor caractere dispare încetul cu-ncetul, locul fiindu-i luat de eroismul exagerat care îi face pe toți să pară invincibili, ceea ce nu e adevărat.

            Deși autoarea respectă scenariul clasic al piesei lui Shakespeare, elementele moderne completează mozaicul. Feminismul, relațiile LGBTQ+, viața și intrigile politice și supranaturalul sunt inserate în poveste, uneori cu finețe, alteori ca din topor, însă per total, Chloe Gong a știut cum să-și scrie romanul în așa fel încât să aibă cât mai puțini timpi morți în acțiune. În ciuda crizelor isterice ale protagonistei și a scenelor grețos de romantice – există un talent aparte de a întrerupe scenele de maximă tensiune cu vreun sărut sau o noapte de amor, în condițiile în care orașul colcăie de monștri și de sânge –, chiar mi-a plăcut volumul și abia aștept să văd cu ce ne va mai surprinde data viitoare.


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 24 august 2022

Recenziile Mădălinei 30 - Fiica regelui pirat de Tricia Levenseller


Titlu: Fiica regelui pirat   

Serie: Fiica regelui pirat #1

Autor: Tricia Levenseller

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Daughter of the Pirate King (2017)

Traducere de Maria Magdalena Costea

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 4,01 (din 124.293 note)

 

            După o vacanță binemeritată și după vreo șase cărți citite pe nerăsuflate, care își așteaptă răbdătoare rândul la „criticat”, mi-am reluat cu forțe proaspete activitatea de recenzent. Și ca să fie un început ca la carte, vreau să vă vorbesc despre unul dintre romanele mele preferate din această vară, despre o poveste captivantă, plină de peripeții, capcane nebănuite, aventuri pe mare, personaje puternice, puțin cam sărite de pe fix, dar cât se poate de energice, care m-au făcut să râd până la lacrimi. Tricia Levenseller nu scrie o poveste originală sau inedită, nici pe departe, ba chiar pornește de la un scenariu clișeic – fata care face orice pentru a primi aprecierea tatălui ursuz, pe care toată lumea vrea să-l omoare –, însă ceea ce m-a făcut să îndrăgesc enorm cartea a fost felul ei incomparabil, plin de sarcasm, care transformă orice problemă într-un joc cu urmări mai mult sau mai puțin grave. Universul și personajele au la bază trăsăturile fundamentale ale caracterelor din filmele „Pirații din Caraibe”, iar asta e vizibil în special în cazul protagonistei. Eroina noastră este o combinație fatală între nebunia hazlie a lui Jack Sparrow și curajul, frumusețea și determinarea Elizabetei Swann, și  sunt sigură că fanii peliculelor Disney își vor da seama exact ce și de unde a preluat. Iar acum că formalitățile au fost îndeplinite, să intre în scenăăă... „Fiica regelui pirat”!

            Alosa are toate abilitățile pentru a deveni un corsar de temut, dar și cea mai râvnită pradă de pe mare și de pe uscat. Pe lângă faptul că e neînfricată, isteață, cu o forță fizică ce l-ar face de rușine și pe cel mai masiv mascul, pregătită să-și asume riscuri și să lupte pentru a-și salva echipajul loial, ea este prințesă, fiica regelui piraților. Din fragedă pruncie, Alosa a fost torturată, bătută, adusă în pragul morții și împinsă dincolo de limite ca să devină invincibilă și să ducă la bun sfârșit misiunea încredințată de tatăl ei. Se lasă capturată de inamici pentru a pune mâna pe un fragment din harta legendară spre insula tuturor comorilor. Planul ei este fără cusur, însă scapă din vedere un mic detaliu – un secund băgăcios care e foarte priceput să citească până în adâncul sufletelor, dezvăluindu-le cele mai ascunse intenții. Riden este o adevărată provocare pentru eroina noastră, dar, așa cum a fost învățată, profită la maximum de fiecare ocazie care i se ivește, iar atunci când ai și niște ași în mânecă, lucrurile merg strună.

            Deși este considerat un fantasy, nuanțele magice și mitologice sunt destul de bine camuflate. Elementele fantastice funcționează ca un deus ex machina, ca o ultimă soluție care îndreaptă lucrurile în direcția dorită, dar care necesită sacrificii. Nimic nu este gratuit în lumea piraților, nici măcar viața pe care ai primit-o, iar atunci când apar și fluturii în stomac, supraviețuirea devine o cursă contra cronometru. Fiind un YA, logic că nu putea lipsi idila amoroasă, dar surprinzător, de data asta mi s-a părut perfect la locul ei. Nu este vorba despre o iubire bezmetică, care mistuie totul în jur, ci despre un joc, o manipulare, o capcană în care toți bărbații slabi de îngeri cad mai devreme sau mai târziu. Fără nuanțe feministe excesive, Alosa ajunge să domine o lume a bărbaților, păstrându-și feminitatea, rochiile somptuoase și cochetăria. Ea demonstrează că nu e nevoie să te îmbraci și să te comporți ca un bărbat ca să-i învârți pe degete după bunul tău plac.

            Cu toate că ne aflăm într-un univers al cruzimii, al corsarilor bețivani și neciopliți, care ar trebui să bage spaima în oameni, pirații pe care îi conturează autoarea sunt în mare parte niște caricaturi. Ei cad foarte ușor în rolul bufonului, care, în cele din urmă, ajunge cel păcălit. Nu mă îndoiesc că un astfel de echipaj ar fi demn de Căpitanul Hock. Nu odată am avut impresia că mă uit la desene animate, datorită scenelor redate în culori vii, cu un amuzament pe care nu l-am mai întâlnit în niciun roman. Am fost fascinată de personajele secundare, care adaugă acel zvâc întâmplărilor. Nu toți sunt niște oameni puternici ce se pot ghida după propriile reguli, unii au nevoie de un stâlp de susținere, de un frate sau un căpitan care să le spună ce să facă, pentru că altfel ar pluti în derivă. Fiecare pirat are câte o manie, excluzând tâlhăria și dorința de îmbogățire. Pentru unii, ordinea cabinei este esențială, pentru alții, plosca bine tăinuită de ochii superiorilor, iar pentru o foarte mică parte dintre ei, credințele, superstițiile și talismanele achiziționate și păstrate cu sârguință. Toate acestea sunt ancorele care le amintesc vărsătorilor de sânge că la urma urmei și ei sunt oameni, că au slăbiciuni și că pot fi oricând înfrânți.

            Mai mult decât o poveste cu pirați, romanul Triciei Levenseller este o farsă de la început până la final, un joc de-a baba oarba în care toți se vânează între ei, planurile fiind dejucate cu o ușurință uluitoare. Răsturnările de situație, ritmul alert al întâmplărilor, violența și misterele pe care le poți descoperi pe o corabie, plus o protagonistă perfectă din toate punctele de vedere, transformă romanul de față într-o lectură obligatorie. Și cel mai bun lucru e că asta e doar prima parte a duologiei, așa că nu mai stați pe gânduri și puneți mâna pe bijuteria mărilor înainte să fie prea târziu.


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 29 iunie 2022

Recenziile Mădălinei 28 - Fata din turn de Katherine Arden


Titlu: Fata din turn 

Serie: Winternight #2

Autor: Katherine Arden

Editura: YOUNGART

Titlu original: The Girl in the Tower (2017)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 4,34 (din 79.738 note) 

 

            Aș fi vrut să încep această recenzie cu „a fost odată ca niciodată o tânără care a înlănțuit pentru totdeauna forțele întunecate ce pândeau în umbra deasă și protectoare a pădurii și care a adus ordinea în întreaga Rusie”, însă această introducere ar fi mai potrivită pentru „Ursul și Privighetoarea”, primul volum al seriei „Winternight”. Pentru „Fata din turn”, introducerea perfectă ar suna cam așa: „A fost odată ca niciodată o fată din cauza căreia propria sa familie și întreaga Rusie au fost la un pas de a se nărui sub atingerea spiritelor malefice”. În cel de-al doilea volum al trilogiei, Katherine Arden schimbă cursul poveștii, aducând la viață alte legende și personaje de basm din folclorul rus. Însă diferența dintre cele două romane este vizibilă de la o poștă, și nu pot spune că am fost încântată de direcția pe care a ales-o autoarea. Atmosfera de basm se evaporă, lăsând în urmă rămășițe fine de fabulos și de magie; elementele mitologice se împuținează, luptele dintre bine și rău devin un accesoriu al intrigii, clișeele romantice își fac simțită prezența din plin, iar crizele adolescentine și nuanțele feministe sunt duse la extrem. Ceea ce rămâne neschimbat este gerul cumplit, poveștile spuse la gura sobei și amenințarea aproape palpabilă a unui pericol iminent, o tensiune ce face aerul să vibreze de fiecare dată când cineva acționează înainte să stea prea mult pe gânduri...

            Dacă în volumul anterior protagonista noastră era o tânără curajoasă și rebelă, ultima protectoare a spiritelor pădurii, gata oricând să-i înfrunte pe adepții creștinismului, pe cei care, în naivitatea lor, se străduiau să distrugă o lume clădită după niște reguli străvechi și greu de înțeles pentru cei care nu acceptă să-și dea sângele ca să-i reînvie pe zei, în romanul de față Vasilisa se transformă într-o fată orgolioasă, încăpățânată, care pune lumea în pericol, în loc să o salveze. Am avut impresia că urmăresc un cu totul alt personaj, care nu are nimic în comun cu cel din prima parte, cu excepția trăsăturilor fizice. Mai mult decât atât, Vasilisa devine eroina clasică, un chip banal preluat în toate romanele în care dimensiunea YA este mai importantă decât cea Fantasy. Adoptarea unei identități false, renunțarea la feminitate și impulsivitatea de care dă dovadă în luarea deciziilor, fapt ce tulbură echilibrul și așa fragil al unui univers sfâșiat de intrigi politice și religioase, o transformă într-o paria, într-o ființă renegată care nu mai aparține nici lumii oamenilor, dar nici celei a spiritelor.

            După ce Ursul a fost învins, iar, pe cât posibil, ordinea în Lesnaia Zemlia a fost restabilită, Vasilisa pleacă la Moscova pentru a-și găsi rostul și pentru a-și vindeca rănile încă proaspete. Însă drumul se dovedește a fi unul anevoios, plin de pericole, de tâlhari și de zăpadă. În ciuda faptului că ea nu călătorește singură – Privighetoarea, calul fermecat al lui Morosco, zeul iernii și al morții, o însoțește și o veghează cu mare grijă –, Vasia reușește să se bage în cele mai stranii belele, din care abia dacă scapă cu viață. Ea părăsește adăpostul pădurii, un personaj latent, dar foarte important, pentru a păși în civilizație, în marele oraș pentru tentațiile căruia nu era pregătită. Moscova înseamnă pentru ea vulnerabilitate, iar dușmanii ei știu că acum este momentul prielnic să lovească.

            Așa cum am mai spus, dimensiunea Fantasy este abandonată aproape cu desăvârșire. Magia, creaturile mitologice și făpturile supranaturale sunt reduse la câteva figuri emblematice a căror apariție este, de data asta, legată de anumite evenimente istorice reale ce au marcat evoluția Rusiei ca stat independent. Autoarea deapănă povestea Vasilisei pe fundalul invaziei tătarilor, cotropitorii puternici ce i-au forțat pe cneji să plătească ani în șir tribut pentru protecție și integritate teritorială. Dar, așa cum știm din nenumăratele exemple, cei care impun astfel de condiții vor cere din ce în ce mai mult, până când, inevitabil, se va ajunge la un conflict militar de proporții. Ei bine, aici intervine, de fapt, măiestria lui Katherine Arden. Ea combină mizele politice și religioase cu întâmplările supranaturale, astfel încât evenimentele reale ajung să se suprapună, ba chiar să se confunde cu cele imaginare, și trebuie să recunosc că rezultatul este chiar impresionant. Dacă ar fi pus accent pe aceste părți ale poveștii și ar fi lăsat-o mai moale cu idilele amoroase, poate că romanul s-ar fi ridicat la nivelul părții anterioare.

            Și pentru că intriga este ceva mai complicată și mai complexă, în acest volum ne sunt prezentate mai multe povești. Vasilisa împarte lumina reflectorului cu sora sa, Olga, și cu fiica acesteia, Maria, un personaj foarte interesant, mai agreabil decât protagonista însăși. Însă Vasia invadează și părțile narațiunii care nu sunt despre ea. Deciziile sale pripite influențează întregul univers, iar dorința naivă de a face bine distruge vieți nevinovate. Cu toate că pornirile ei sunt pure și bine intenționate, lipsa rațiunii conduce de fiecare dată la un dezastru la nivel micro sau macro.

            Una peste alta, cred că am criticat destul, așa că mă voi opri aici. Abia aștept să apară sfârșitul acestei trilogii, volumul în care sper  ca autoarea să-și spele păcatele și să continue povestea pe linia basmelor rusești care mai au multe de oferit, înălțând-o pe Vasilisa mai presus de orgoliul ei uriaș și de pervertirea lumii materiale, pentru că locul ei este în rândul eroilor fabuloși care au salvat lumea, și nu a celor care au condamnat-o la distrugere.


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 15 iunie 2022

Recenziile Mădălinei 26 - Heartless de Marissa Meyer


Titlu: Heartless. Povestea nespusă a Reginei de Cupă

Autor: Marissa Meyer 

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Heartless (2016)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 544

Media pe Goodreads: 4,07 (din 143.106 note) 

 

            Lista autorilor mei preferați de Fantasy e destul de scurtă, și asta pentru că mă las foarte greu impresionată de romanele din ziua de azi, care urmăresc același scenariu banal și clișeic, concentrându-se mai mult pe dimensiunea YA, pe crizele de personalitate ale adolescenților, decât pe acțiunea în sine. Însă, pe această listă, există o autoare care a trecut dincolo de barierele comercialului și care, pornind de la basmele cele mai cunoscute, în care nu mai există nici un mister, a creat adevărate capodopere, reușind să scoată la iveală poveștile personajelor lipsite odinioară de voce. O astfel de carte este și „Heartless”, un volum despre disperare și vise zdrobite fără milă. Marissa Meyer preia integral universul și personajele închipuite de Lewis Carroll în „Alice în Țara Minunilor”, însă de data asta rolul protagonistei este ocupat de un caracter secundar, aș putea spune chiar negativ, celebru pentru replica „Tăiați-i capul!”, și dacă nu ați ghicit despre cine e vorba, vă mai dau un mic indiciu: ❤️ Fără îndoială, este vorba despre Regina de Cupă și despre evenimentele care au condus la nașterea acesteia, o figură unică, impecabil construită și foarte controversată. Dar mai întâi să vedem de unde a început totul...

            Catherine Pinkerton este o fată obișnuită din Regatul Cupelor, și, ca orice tânără de vârsta ei, are un vis pentru care e în stare să-și sacrifice chiar și viața. Mai mult decât orice pe lume, ea își dorește să devină cel mai mare cofetar din ținut și să-și deschidă, împreună cu prietena ei cea mai bună, o patiserie, pentru ca toată lumea să se poată desfăta cu delicatesele ei. Însă părinții săi au cu totul și cu totul alte planuri pentru ea, iar acestea includ o căsătorie nedorită cu prostovanul, dar simpaticul Rege de Cupă, conducătorul nu tocmai capabil al întregului regat. Catherine este forțată să se supună deciziei părinților, ceea ce o transformă într-o marionetă a celor care îi manevrează destinul. Micile ei gesturi de revoltă nu au nici un efect, deschizându-i și mai larg drumul spre tron și spre rolul de regină. Însă, așa cum îi șade bine unei povești complexe, lucrurile se complică și mai mult atunci când apare Jest, noul Joker al Curții Regale; un străin misterios, compus din nenumărate măști, unele luminoase, iar altele întunecate. De ce spun că lucrurile se complică odată cu apariția lui? Păi, imaginați-vă doar: o fată disperată, sfâșiată între visul ei și cel al părinților, dornică să iubească și să fie iubită, și un bufon gata oricând să-i readucă zâmbetul pe buze, să o asculte și să o înțeleagă. Dar dragostea lor are multe de înfruntat, pentru că, așa cum am spus, Catherine este predestinată să ajungă Regina de Cupă.

            Trebuie să recunosc faptul că prima dată când m-am apucat de acest roman am renunțat după câteva pagini, din cauza stilului mult prea asemănător cu cel al lui Carroll. Am avut impresia că o să citesc o carte puerilă, așa că am abandonat lectura, dar atunci când am revenit asupra ei, nu am mai putut să o las din mână. Marissa Meyer dă dovadă de un instinct genial și de un talent scriitoricesc aparte, reușind să recreeze atmosfera „haotică”, de neînțeles și hazlie din Țara Minunilor, prin folosirea jocurilor de cuvinte întortocheate, prin vorbele de duh ale faimoasei Cheshire și prin reproducerea unor gesturi specifice anumitor personaje, precum Pălărierul Nebun sau Iepurele de Martie. Cu toate astea, romanul este mult mai întunecat pentru că are la bază o miză mult mai puternică, și anume transformarea tragică a protagonistei într-un alt personaj, unul fără inimă, care a cunoscut suferința și care și-a văzut visul pierind. Dulcea și inocenta Catherine moare, lăsând locul Reginei de Cupă, o figură asupra căreia Carroll plasează o tușă ridicolă și puțin grotescă, însă povestea sa este tristă, ea fiind un produs al dorinței celorlalți.

            Fără doar și poate, cu excepția protagonistei, personajul meu preferat a fost pisica de Cheshire. Aparițiile ei în momentele cheie, în care tensiunea, furia și dezamăgirea stau să dea pe dinafară, influențează cursul lucrurilor, în bine sau în rău, totul depinzând de toanele felinei. Cheshire este vocea unei rațiuni inverse, care, plină de ironie și viclenie, spulberă vraja minunată presărată peste întreg universul, arătând, de fapt, ce se ascunde în umbrele cele mai dense. Este mereu acolo pentru a se bucura de răul altora, ceea ce îl face puțin cam antipatic, dar, cu toate astea, este singurul tovarăș al protagonistei noastre, chiar dacă pare că mereu râde de ea. El e singurul care nu are nici o așteptare de la ea și care o vede așa cum e. Cât despre celelalte personaje, nu am suficient spațiu pentru a le prezenta în detaliu, așa că iată ce ar fi de spus pe scurt. Nimeni nu este ce pare a fi, toate sunt ghidate de porniri egoiste, neținând seama, cu mici excepții, de sentimentele celor din jur, toate întruchipează amestecul dintre umanitate și fantastic, dintre rațiune și nebunie, trecerea de la o stare la alta fiind cu adevărat fulgerătoare.

            Multe ar mai fi de notat, dar nu vreau să vă stric surprizele sau să vă dezvălui, din prea mult zel, vreun detaliu capital. Plină de prăjituri nemaipomenite, de evenimente fabuloase și tulburătoare, de personaje minuțios construite și memorabile, de acțiune, de lacrimi și de suflete zdrobite, „Heartless” deschide poarta spre o lume bine cunoscută, care primește nuanțe distructive. Dacă vreți să o urmați pe Catherine în drumul ei spre tronul Regatului Cupelor, nu mai stați pe gânduri și apucați-vă cât mai repede de citit, credeți-mă, nu o să regretați! 😉

 

COMANDĂ CARTEA


miercuri, 4 mai 2022

Recenziile Mădălinei 25 - Aceste patimi zbuciumate de Chloe Gong


Titlu: Aceste patimi zbuciumate

Serie: Aceste patimi zbuciumate #1

Autor: Chloe Gong

Editura: CORINT (CORINTEENS)

Titlu original: These Violent Delights (2020)

Traducere de Loredana Voicilă

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,00 (din 75.362 note)

 

Pentru că timpul îmi este cel mai mare inamic și pentru că nu reușesc să scriu câte o recenzie despre fiecare carte pe care o citesc, ajung să notez câteva idei direct pe Goodreads. Însă există anumite romane asupra cărora trebuie neapărat să mă opresc și să despic firul în patru, așa cum îmi place mie. De data asta, volumul care are norocul sau ghinionul de a se afla în lumina reflectoarelor este „Aceste patimi zbuciumate”, de Chloe Gong. Autoarea transformă una dintre cele mai cunoscute și triste povești de dragoste din literatura universală – „Romeo și Julieta” – într-o ficțiune istorică plină de întuneric, de violență și de personaje pentru care vărsarea sângelui dușmanilor este cea mai mare distracție. Povestea de iubire, a lui Shakespeare, devine o istorisire închinată urii și vicleniei, iar Verona, cu atmosfera ei romantică și tragică a secolului al XVI-lea, se transformă în Shanghaiul plin de cadavre și teroare al secolului al XX-lea.

               Cu fiecare pagină lecturată pătrundem tot mai adânc pe teritoriul celor mai periculoase bande de gangsteri din China. Florile Albe și Banda Stacojiilor duc un război cumplit, căruia nici măcar legătura profundă dintre doi copii nevinovați nu îi poate pune capăt. Însă cei doi copii au crescut, iar gustul dulce al prieteniei a fost înlocuit de amăreala trădării, și acum răzbunarea este tot ceea ce contează. Dar o boală misterioasă, împrăștiată în oraș de către un monstru nevăzut, pune cele două clanuri pe jar. Orgoliile sunt atât de mari încât, nici în fața pericolului iminent, căpeteniile nu se pot pune de-acord, misiunea cea mai grea căzând pe umerii tinerilor. Juliette Cai, moștenitoarea de drept a Bandei Stacojiilor, și Roma Montagov, fiul conducătorului Florilor Albe, trebuie să uite trecutul lor comun și să lucreze împreună, pentru a salva viitorul națiunii.

               Există o discrepanță majoră între bărbați și femei în acest roman. Femeile, în frunte cu Juliette, sunt elementul activ, care ar fi în stare să mute munții, pentru a găsi sursa maladiei, în timp ce bărbații sunt cei pasivi, care așteaptă să le pice din cer un răspuns. Ce-i drept, caracterele lor sunt duse la extrem, în special în cazul protagoniștilor. Roma, în ciuda aparențelor, este un romantic incurabil, care nu ar ucide nici măcar o muscă, dacă nu ar fi numele familiei în joc. Acest aspect îl face să poarte mereu o mască, o identitate falsă, sub care se ascunde un băiețel speriat și nedemn de moștenirea Florilor Albe. La polul opus, se află Juliette, o femeie independentă, educată în străinătate, care mânuiește arma mai bine decât oricine și care ucide cu sânge rece pe oricine îi stă în cale. Miza feministă ce este introdusă prin personajul ei se răsfrânge asupra tuturor femeilor din roman. Însă curajul exagerat și de multe ori inconștiența de care dă dovadă mi-au făcut-o repede antipatică.

               Mai mult decât un roman despre confruntarea dintre două familii puternice, „Aceste patimi zbuciumate” ne prezintă și o frântură din fascinanta istorie a Chinei, mai precis, ascensiunea Partidului Comunist și Revoluția care i-a urmat. Monstrul și boala misterioasă sunt alegorii pentru noul regim, care, odată instaurat, va distruge echilibrul unei lumi deja fragile. Cei doi protagoniști, Juliette și Roma, cochetează cu toate formațiunile politice, încercând să rezolve misterul care îi aruncă pe cetățeni în brațele morții. Pentru că avem de-a face cu o cercetare aproape detectivistică, putem spune că romanul are și câteva nuanțe fine de Thriller, însă acestea se pierd în oceanul de violență nejustificată.

               Shanghaiul ne este prezentat ca un mozaic multicultural. Cu excepția localnicilor, mai întâlnim ruși, francezi, englezi, americani, germani etc, toți aceștia încercând să schimbe lumea după bunul lor plac. Astfel, orașul chinezesc devine o scenă pe care defilează toți cei care doresc să aibă o influență cât mai mare, pentru a-și impune ideile, neținând cont de faptul că distrug unicitatea societății care i-a găzduit. Și vă dați seama câte conflicte pornesc de aici...

               Cu toate că ideea autoarei de a rescrie „Romeo și Julieta” este una interesantă, nu pot spune că a fost chiar ce mă așteptam. Am sperat să nu o dea într-un clișeu romantic, ceea ce s-a întâmplat doar pe jumătate, dar marea problemă a constat n faptul că prea multă violență fără rost ajunge să redirecționeze totul în sfera grotescului de mâna a doua. Aș fi preferat ca acțiunea să fie mai fluidă, și nu atât de aglomerată pentru a șoca, iar personajele să fie mai umane, și nu supereroi care cred că pot răsturna lumea pocnind din degete. Poate nu am știut să o apreciez la justa ei valoare – iar dacă nu am făcut-o, vă rog să mă contraziceți –, dar asta nu înseamnă că voi renunța la serie. Aștept cu interes volumul doi, despre care am auzit că va apărea în curând și care sper că o va poziționa pe Chloe Gong pe lista autorilor mei preferați.

 

COMANDĂ CARTEA


marți, 12 aprilie 2022

Recenziile Mădălinei 24 - Curtea Miracolelor de Kester Grant


Titlu: Curtea Miracolelor  

Serie: Curtea Miracolelor #1

Autor: Kester Grant

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: A Court of Miracles (2020)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,70 (din 6.436 note)

 

            În ultima vreme îmi este din ce în ce mai greu să  mă las pradă mrejelor unei povești, motiv pentru care mă plictisesc destul de repede și sunt nehotărâtă în ceea ce privește alegerea lecturilor viitoare. Însă, după mai multe romane pe care le-am abandonat și le-am trecut pe lista pentru mai târziu, am dat peste o carte care m-a fascinat încă de la primele fraze. „Curtea Miracolelor”, de Kester Grant, ne aruncă, fără nici un avertisment, într-o lume întunecată, plină de mizerie și de scursuri ale societății, unde pericolul și moartea pândesc după fiecare colț. Autoarea realizează o rescriere fascinantă după celebrul roman al lui Victor Hugo, „Mizerabilii”, din care preia o mulțime de elemente, de la Revoluția Franceză ce a scindat Parisul și evenimentele tragice ce i-au urmat, până la detaliile vestimentare, specifice vremii. Dar să nu vă imaginați că o să citiți un roman clasic. Nici pe departe... „Curtea Miracolelor” este o ficțiune istorică Young Adult, impregnată cu nuanțe de Horror, Thriller și aventură, ceea ce o face foarte greu de încadrat într-un singur gen.

            Nina sau „Pisica Nopții”, așa cum i se spune în rândul Ghildei Hoților, este o tânără neînfricată, care nu se dă în lături de la nici un jaf. Viața ei nu a fost deloc ușoară, în special din cauza tatălui său, violentul și ursuzul Thénardier, care a avut grijă să-i facă existența un iad. După ce sora ei, Azelma, este vândută ca sclavă sexuală în Ghilda Plăcerilor a Tigrului, cel mai temut conducător de breaslă, soarta Ninei o conduce pe un drum pavat cu cadavre și teamă. Ea ar face orice este omenește și neomenește posibil pentru a-și salva sora din ghearele mârșavului Tigru, inclusiv să sacrifice o altă viață nevinovată, în schimbul Azelmei. Însă afecțiunea maternă pe care începe să o simtă pentru micuța Ettie o va face să dea totul pentru siguranța ei.

            Cu fiecare pagină pe care o citim, pătrundem tot mai adânc în tenebrele Parisului, unde facem cunoștință cu păturile cele mai de jos ale societății, cu  cei care au fost alungați de la suprafață, fiind siliți să trăiască în subterane. Personajele acestui roman sunt cerșetorii, asasinii, hoții, criminalii, adică niște fantome ale unei lumi de mult apuse. Acestei imagini degradate și mizerabile a orașului i se opune panorama strălucitoare și plină de ignoranță a nobilimii și a regalității.

Familia regală este înfățișată ca cel mai mare inamic al calicimii. Fiecare mizerabil trăiește pentru a se răzbuna și pentru a primi ceea ce i se cuvine de drept, pâinea, adică hrana. Ne este prezentată o perioadă istorică cumplită, evenimente reale în urma cărora Parisul a fost sfâșiat de revoluție și oamenii au suferit de boli și de foamete. Nobilimea a oprit distribuirea pâinii în rândurile celor săraci, cu intenția de a scăpa definitiv de calicii care tulbură liniștea orașului. Însă decizia lor împotriva vieții, împotriva celor lipsiți de apărare, a determinat scindarea Parisului în două orașe, unul de suprafață, căruia i se atribuie lumina soarelui, și unul subteran, care stă sub spectrul întunecat al nopții.

Acum că v-am prezentat fundalul care determină toate evenimentele din carte, este momentul să vorbim puțin și despre protagonistă. Nina duce pe umeri o povară imensă, salvarea celor din jur, și, prin urmare, a întregului Paris. Ea reprezintă o combinație stranie între inteligența și instinctul de conservare al Cosettei și determinarea lui Jean Valjean, cele două personaje celebre ale lui Hugo. Ea este capabilă să trăiască în ambele lumi, dar să o accepte doar pe una, cea a tenebrelor, refuzând să aibă încredere în nobilime.

Personajele din acest roman nu pot fi analizate individual. Ele trăiesc în colectivitate, pentru că împreună sunt puternice, pentru că împreună se pot opune distrugerii. Însă, cu excepția eroinei, mai există două caractere care se disting în toată marea de chipuri palide și cenușii. Unul dintre ele este conducătoarea Ghildei Asasinilor. Ea este cea care introduce o nuanță fină de Fantasy în carte și e o maestră desăvârșită a manipulării. Demnitatea pe care o afișează, privirea periculoasă și puterea de care se bucură în Curtea Miracolelor o transformă într-o regină a mizerabililor, imaginea în oglindă a adevăratei regine care ar trebui să se îngrijească de poporul ei. Cel de-al doilea caracter despre care trebuie să vă vorbesc este micuța Ettie. Ea este mai mult decât oricine Cosette, adică puritate în persoană, în ciuda faptului că locuiește printre cerșetori și hoți. Naivitatea ei puerilă o transformă într-o victimă a cruzimii celorlalți. Însă gingășia ei poate fi doar o mască sub care se ascunde un caracter puternic, o salvatoare a celor rătăciți.

Pe lângă scriitura impecabilă și poetică, pe lângă evenimentele tumultoase, pline de suspans ce nu te lasă să ridici ochii de pe pagină, am apreciat enorm de mult faptul că nu există nici o poveste de dragoste clișeică, care să distrugă farmecul întregului roman. În lumea imaginată de Kester Grant, iubirea este o slăbiciune ce îți poate aduce moartea, prin urmare, dacă vrei să supraviețuiești, sângele rece, rațiunea și abilitățile înnăscute ce te pot încadra într-o ghildă sunt esențiale.

Nu am crezut că o să-mi placă atât de mult, dar, acum că stau și mă gândesc, parcă cinci stele pe Goodreads sunt prea puține. „Curtea Miracolelor” este una dintre lecturile la care respirația îți stă în loc, realitatea se dizolvă de tot, iar ficțiunea devine mai vie ca oricând, prinzându-te într-o bulă de cristal. Romanul de față este abia prima parte a seriei cu același nume, urmând ca în 2023 să apară, în original, cel de-al doilea volum, o continuare pe care sunt sigură că o voi devora la fel de repede ca pe aceasta.


COMANDĂ CARTEA


joi, 20 ianuarie 2022

Recenziile Mădălinei 21 - Casa din marea azurie de T.J. Klune


Titlu: Casa din marea azurie 

Autor: T.J. Klune

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: The House in the Cerulean Sea (2020)

Traducere de Irina Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 4,47 (din 224.540 note)

 

            Îmi e din ce în ce mai greu să îmi pun ideile pe hârtie. Poate din cauza timpului insuficient, poate din cauza lipsei de inspirație (sau poate ambele), însă oricât de dificil ar fi, despre romanul lui T.J. Klune trebuie să vă spun câteva cuvinte. Înainte de toate, vreau să vă avertizez că nu avem de-a face cu un YA clasic, despre copii cu puteri supranaturale, ci, mai degrabă, cu un amestec foarte interesant dintre Fantasy și roman psihologic, personajele magice fiind construite în așa fel încât să reflecte o întreagă categorie socială. Mai mult decât atât, „Casa din marea azurie” este un roman despre schimbare și acceptare. Autorul preia o serie de elemente din alte cărți, precum „Harry Potter” și „Miss Peregrine”, pe care le așază în rama unei povești LGBTQ+, pentru a crea o lume a marginalilor, un univers paradisiac al celor disprețuiți și neînțeleși de cei care au pretenția să se numească normali. Cred că este cel mai corect politic volum pe care l-am citit în ultimii ani, însă, din punctul de vedere al acțiunii, m-am așteptat la cu totul altceva. Accentul nu este pus pe ce se întâmplă, ci pe cum se întâmplă, motiv pentru care desfășurarea evenimentelor este destul de lentă și monotonă, dar există și o oarecare tensiune dată de aerul misterios al personajelor și de secretele ascunse în spatele unor ochi blânzi și senini.

            Cât de periculoși ar putea fi șase copii orfani care dețin, mai mult sau mai puțin, niște puteri magice? Conform Comisiei Extrem de Superioare, din cadrul Departamentului Responsabil de Tineretul Magic, foarte periculoși – atât de periculoși, încât ar putea aduce sfârșitul lumii. Dar, pentru a fi evitată o astfel de catastrofă, DIRECTIMA a luat decizia de a-i izola pe acești copii pe o insulă pustie, unde să nu intre în contact cu restul civilizației. Crud, nu-i așa? Partea bună e că de bunăstarea și educația lor a fost desemnat să se ocupe Arthur Parnassus, un bărbat simplu, bun la suflet, care știe să privească dincolo de aparențe și pentru care defectele devin cele mai mari calități. Datorită lui, orfelinatul de pe insula Marsyas reprezintă un adevărat cămin pentru cei șase copii. Însă liniștea se spulberă atunci când pe insulă este trimis un asistent social, din cadrul DIRECTIMA, care primește însărcinarea de a verifica dacă lucrurile sunt în regulă sau dacă orfelinatul trebuie închis pentru totdeauna.

             Linus Baker trăiește într-o carapace formată din temeri și reguli pe care le respectă cu strictețe, orice abatere de la acestea dându-i întregul univers peste cap. Din acest motiv, este perceput ca fiind un ciudat, un om antisocial care își împarte viața între funcția de asistent social și grija pentru pisica sa, Calliope, o creatură extrem de antipatică dacă mă întrebați pe mine. în cei 17 ani de când ocupă acest post, nu a cerut nici o mărire de salariu, nici o avansare, ba chiar s-a străduit să își îndeplinească sarcinile cu profesionalism – să facă cele mai bune rapoarte, astfel încât să nu atragă atenția Comisiei Extrem de Superioare – cu alte cuvinte, Linus ar fi putut fi ales angajatul lunii în fiecare lună, dacă ar fi vorba despre așa ceva. Rutina este singura protecție pe care o are, iar atunci când este trimis să petreacă o lună pe insula Marsyas, pentru a investiga situația orfelinatului de acolo, zidurile atent construite încep să se clatine. Orice lucru ieșit din comun îl face pe Linus și mai anxios, nereușind să vadă, din cauza fricii, dincolo de prejudecățile celorlalți.

            Chiar dacă asistăm la evoluția lui Linus, romanul nu are un singur protagonist. Fiecare personaj are momentul său în lumina reflectorului. Există o mare discrepanță între modul de construcție al nou-venitului și cel al copiilor. În timp ce primul este un caracter slab, efeminat, marcat de tușele personajului de hârtie și lipsit de profunzime, cei din urmă sunt foarte atent creionați, cu personalități puternice și visuri ce așteaptă un mediu propice pentru a se împlini. Cel mai interesant personaj este Arthur Parnassus, care înfățișează o copie mai tânără și mai ștearsă a lui Albus Dumbledore. Cei doi au în comun blândețea, dorința de a-i ajuta pe toți, de a vedea binele în orice creatură și  afinitatea pentru culori stridente. Arthur devine un mentor pentru cei care au fost izgoniți din lume; un demiurg ce transformă un spațiu de penitență într-un loc pe care îl poți numi acasă. Cu toate că numele personajelor au conotații mitice, important este faptul că fiecare reprezintă, în sens metaforic, o categorie marginală. Astfel, pe insulă sunt adunate mai multe modele ale unei realități compuse din dizabilități și deviații sociale.

            Spațiul se numără printre cele mai importante aspecte. Avem de-a face cu un mediu antitetic, care îi influențează, atât în comportament, cât și în modul de a gândi, pe cei ce trăiesc în el. Pe de o parte, ne este înfățișat orașul din care vine Linus, un loc întunecos, apatic, în care soarele se arată rare ori și în care oamenii sunt reci, superficiali, mimând grija pentru ceilalți, plini de ranchiună și prejudecăți la adresa celor diferiți, închistați în reguli și reglementări, fără de care viața lor nu ar mai avea sens. Opusă acestui oraș sumbru, avem insula Marsyas, un paradis pe Pământ, unde soarele strălucește tot timpul, iar libertatea este cea mai importantă regulă. Locuitorii de aici au dreptul să viseze și să facă ce le place, fără să fie judecați.

            Tot ce pot să mai spun în final e că mi-a plăcut povestea, cu toate că mi-aș fi dorit ceva mai multă acțiune, mai multe întâmplări neașteptate și un final nu chiar așa de previzibil, dar asta ține de gusturile fiecăruia. Însă problemele pe care le aduce în discuție T.J. Klune sunt cât se poate de serioase și actuale, iar primul pas pentru a schimba realitatea stă în acceptarea celor diferiți și în înțelegerea unei lumi care a stat aproape tot timpul ascunsă.


COMANDĂ CARTEA


marți, 11 ianuarie 2022

Recenziile lui Gică 56 - LIFEL1K3. REALISTIK de Jay Kristoff


Titlu: LIFEL1K3. REALISTIK  

Serie: LIFEL1K3 #1

Autor: Jay Kristoff

Editura: PALADIN

Titlu original: LIFEL1K3 (2018)

Traducere de Silviu Genescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,97 (din 9.262 note)

 

            Sincer, nici nu știu cu ce să încep. Credeți-mă că e foarte complicat... Ar trebui să vorbesc despre carte, nu? Ei bine, în cazul acesta nu e vorba despre un simplu roman science-fiction, primul volum dintr-o nouă trilogie magnifică, ci despre ce reprezintă în sine fenomenul Jay Kristoff. Și da, vorbesc despre un fenomen literar de amploare, și nu doar despre un simplu autor ce și-a făcut și el apariția printre zecile de scriitori publicați în ultima vreme. Kristoff e diferit din toate punctele de vedere și mi-a făcut o imensă plăcere să-l citesc. Pe lângă faptul că preia niște aspecte foarte cunoscute din literatura SF și distopică, el își aduce propria contribuție ingenioasă, atât în organizarea elementelor haotice, cât și în inserarea unor coduri ficționale și istorice, pe care doar un cititor experimentat le poate observa, descifra și înțelege. Dar, înainte de toate, haideți să vedem puțin despre ce este vorba în această superbă și fascinantă poveste.

            Eve este o fată obișnuită... Nu, nicidecum. Pe lângă faptul că unul dintre ochii ei este înlocuit de o proteză tehnologică și că are niște fire de siliciu care îi ies din cap, un fel de mecanism ce se ocupă cu memoria, organizându-i într-un mod rațional amintirile, ea participă la turniruri foarte violente, distrugând roboți, din interiorul mașinăriei peticite, pe care a construit-o în atelierul bunicului său. Luptele sunt extrem de periculoase, tânăra fiind conștientă că oricând poate să-și piardă viața, însă nevoia de credite, cu care urmează să cumpere medicamente pentru singura ei rudă, bunicul Silas, o face să strângă din dinți și să spulbere orice oponent metalic cu conștiință artificială. Ce să spun? O viață normală, liniștită și plină de siguranță... Însă lucrurile devin cu adevărat complicate atunci când Eve îl întâlnește pe realistikul Ezekiel, unul dintre androizii creați de un om cu aspirații de Dumnezeu.

            Suntem introduși într-o lume dezolantă a viitorului, un Pământ aproape distrus, alcătuit din rămășițele unor civilizații ce au apus de mult. În urma atacurilor cu bombe nucleare, deșertul s-a transformat în sticlă, Falia San Andreas s-a deschis și a înghițit marea metropolă, iar din vechea Californie nu a mai rămas decât un ținut sterp, plin de reziduri și gunoaie, un loc care acum este numit Resturi. În acest univers aflat în ruină, doi giganți industriali concurează pentru a câștiga monopolul, încercând să creeze tehnologie cât mai avansată. Deși totul evoluează, continentul pare să fie cu un picior în groapă, metamorfozându-se, treptat, într-un imens cimitir în care oamenii roboții și natura se vor regăsi și, într-un final, vor dispărea.

            Într-un cadru spațial și temporal lipsit de culoare, personajele sunt cele care dau sensul lumii în care trăiesc. Pe lângă Eve, care este o fată puternică, carismatică și foarte curajoasă, ceilalți protagoniști își aduc propriile personalități fascinante și pline de vitalitate. Lemon Fresh este cea mai bună prietenă a tinerei, o fată ambițioasă și vicleană, ce nu și-a putut uita niciodată trecutul de hoață de buzunare. Nu pot să nu-i menționez pe Cricket, un roboțel ce seamănă cu un porc spinos și căruia nu suportă să i se spună MITITEL, și Kaiser, un câine-cyborg, construit din țesut cerebral și măduvă animală, părți neurologice asamblatte într-o carcasă robotică foarte rezistentă. Însă poate cel mai interesant caracter este Ezekiel. Fiind experimentul unui om ingenios de nebun, el constituie capodopera absolută, androidul extrem de puternic și de rapid, Terminatorul care este imposibil de ucis datorită organismului său care se regenerează după fiecare confruntare. Dacă i-ai pune într-o ordine, ai asista la un proces evolutiv sau involutiv – depinde din ce parte privești – însă ei sunt speciali, în primul rând, datorită defectelor pe care le au.

Îmi este aproape imposibil să privesc cartea ca pe o lucrare unitară. Kristoff nu este autorul pe care să-l încadrezi într-o anumită schemă, pentru că el încearcă să depășească orice graniță literară existentă. Astfel, curentele și genurile sunt combinate și duse la extrem, textul fiind postuman, postmodern, distopic și, nu în ultimul rând, postapocaliptic. Iar dacă ne întoarcem la niște constructe ficționale mai obișnuite, putem spune că avem de-a face atât cu un bildungsroman, cât și cu o capodoperă a subgenului New Weird. Textul este construit pe un fundal cultural și livresc extrem de variat, de la cele trei legi ale roboticii, până la citate din „Paradisul pierdut” al lui John Milton și referințe la una dintre cele mai puternice dinastii din Europa.

            Cred că a sosit timpul să pun punct acestei recenzii, așa că e momentul să vă las pe voi să aruncați o privire peste volum, pentru a asista la călătoria celor cinci protagoniști și pentru a vă bucura de referințele și ghicitorile presărate pe tot parcursul textului. Eu sunt foarte curios cum va reacționa publicul român la acest experiment literar și cum vor fi primite și celelalte traduceri din romanele lui Jay Kristoff, pentru că, după cum poate știți deja, anul acesta urmează să fie publicat „Nevernight”, o altă carte ce constituie începutul unei trilogii foarte apreciate pe plan internațional.


COMANDĂ CARTEA


luni, 1 noiembrie 2021

Recenziile Mădălinei 18 - Educație fatală de Naomi Novik

 

Titlu: Educație fatală

Serie: Școala Solomonarilor #1

Autor: Naomi Novik

Editura: NEMIRA

Titlu original: A Deadly Education (2020)

Traducere de Irina Ornea

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 4,03 (din 62.699 note)

 

Naomi Novik se numără printre autoarele mele preferate, în special pentru alegerea de a rescrie basme şi mituri slave, într-o manieră Fantasy originală – şi aici fac referire la „Argintul preschimbat” şi „Aleasa dragonului”, două romane pe care vi le recomand din tot sufletul – iar apoi, pentru stilul ei lejer, dar bogat în descrieri. Din aceste motive, „Educaţie fatală” a devenit, pentru mine, un Must-Read, însă nu a fost deloc ceea ce mă aşteptam. Îmi pare rău să o spun, dar, din punctul de vedere al construcţiei de lume şi a personajelor, volumul de faţă nu se ridică la nivelul celor anterioare. Naomi Novik a încercat să scrie ceva diferit – un YA inspirat de seria „Harry Potter”, din care a preluat şcoala pentru vrăjitori şi creaturile magice, elemente pe care le-a  dus într-o extremă negativă. Autoarea a vrut să construiască un univers întunecat, malefic şi claustrant, ce emană prin toţi porii magie, plin de creaturi sângeroase al căror scop e vânarea elevilor – o idee genială de altfel – însă i-a ieșit un haos morbid, o lume fără cap şi coadă, în care personajele sunt aruncate fără sens, şi care te lasă cu multe întrebări şi dileme nerezolvate.

Şcoala Solomonarilor nu este nici pe departe o şcoală obişnuită. E mai degrabă un loc izolat în care cei ce stăpânesc magia se străduiesc să supravieţuiască de la o zi la alta. Nimic nu e sigur aici, nici măcar mâncarea de la cantină, iar cea mai mare greşeală pe care o poţi face e să mergi singur pe holuri, la baie sau la cursuri. Monştri mortali pândesc după fiecare colţ, aşteptând să te îndepărtezi fie şi numai un pas de grup, pentru a te înhăţa şi a-şi satisface pofta de magie cu tine. Pentru a scăpa cu viaţă din şcoală, fiecare elev trebuie să încheie alianţe, iar pentru asta, e bine să ştii în cine poţi avea încredere şi pe cine poţi atrage de partea ta.

            Galadriel are norocul sau ghinionul de a fi elevă în această instituţie demonică, iar timpul ei este dedicat studiului. Comportamentul ei rece, ironic şi violent uneori, cât şi anumite secrete pe care nu e pregătită să le împărtăşească, cască o prăpastie între ea şi ceilalţi colegi. Mai mult decât atât, prin şcoală s-a răspândit zvonul cum că ar fi o adeptă a magiei negre, ceea ce îi îngreunează şi mai tare încercările de a-şi găsi aliaţi. În momentul în care e văzută cu eroul şcolii, băiatul care îşi consumă energia pentru a-i salva pe toţi cei aflaţi în pericol, atitudinea colegilor se schimbă brusc, iar Galadriel devine ţinta unor false măguliri.

            Toate personajele din acest roman sunt fade, forme fără consistenţă ce traversează o lume aglomerată de întuneric. Nici măcar protagonista nu are o personalitate distinctă. Prin Galadriel, autoarea inserează şi o miză feministă. Ea este cea care vrea să demonstreze că poate face orice de una singură şi că nu are nevoie de un erou care să-i sară în ajutor, chiar şi atunci când neatenţia o aduce în pragul morţii. Toate ifosele ei adolescentine au făcut-o antipatică, şi nu o dată am vrut să renunţ la lectură. Ştiu, e un Young Adult, ceea ce înseamnă că viaţa adolescenţilor e pusă în prim plan, însă acţiunea lasă de dorit, iar singura tensiune pe care o simţi apare în scenele în care elevii înfruntă creaturile despre care habar n-avem cum au ajuns în şcoală. Dar şi tensiunea asta se spulberă după vreo cinci scene de genul, în care nu ţi se oferă nici o explicaţie, ceea ce urmează devenind mult prea previzibil. Marea confuzie cu privire la personaje, şi nu numai, provine din faptul că povestea este relatată la persoana I, deci aflăm doar ceea ce vede sau ştie Galadriel, motiv pentru care m-am confruntat cu foarte multe goluri. 

            Cred că cel mai interesant personaj este şcoala însăşi. Avem de-a face cu o instituţie vie, un micro-cosmos în care nu există adulţi. Toate sarcinile sunt îndeplinite de copii, şcoala oferind câte o mână de ajutor celor ce îl solicită. Lipsa profesorilor nu tulbură cu nimic disciplina care domneşte aici. Instituţia funcţionează pe baza unor reguli clare, pe care elevii se străduiesc să nu le încalce, iar cel care sfidează ordinea riscă să dispară pentru totdeauna. Cu toate astea, sistemul îi împinge pe toţi la gesturi extreme. Sinceritatea este ceva rar aici, fiecare urmărindu-și propriile interese egoiste.

            Cu toate că mi s-a părut un roman anost, nu voi renunţa la Naomi Novik. „Educaţie fatală” a fost doar primul volum din seria „Şcoala Solomonarilor”, ceea ce mă face să sper la mai bine. Tot ce am scris mai sus este strict părerea mea, şi asta nu înseamnă că romanul nu merită o şansă, iar dacă aveţi de gând să vă apucaţi de citit, aştept să văd care au fost părţile voastre preferate şi care scene v-au pus cu adevărat nervii  la încercare.