Se afișează postările cu eticheta Young Adult. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Young Adult. Afișați toate postările

miercuri, 4 mai 2022

Recenziile Mădălinei 25 - Aceste patimi zbuciumate de Chloe Gong


Titlu: Aceste patimi zbuciumate

Serie: Aceste patimi zbuciumate #1

Autor: Chloe Gong

Editura: CORINT (CORINTEENS)

Titlu original: These Violent Delights (2020)

Traducere de Loredana Voicilă

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,00 (din 75.362 note)

 

Pentru că timpul îmi este cel mai mare inamic și pentru că nu reușesc să scriu câte o recenzie despre fiecare carte pe care o citesc, ajung să notez câteva idei direct pe Goodreads. Însă există anumite romane asupra cărora trebuie neapărat să mă opresc și să despic firul în patru, așa cum îmi place mie. De data asta, volumul care are norocul sau ghinionul de a se afla în lumina reflectoarelor este „Aceste patimi zbuciumate”, de Chloe Gong. Autoarea transformă una dintre cele mai cunoscute și triste povești de dragoste din literatura universală – „Romeo și Julieta” – într-o ficțiune istorică plină de întuneric, de violență și de personaje pentru care vărsarea sângelui dușmanilor este cea mai mare distracție. Povestea de iubire, a lui Shakespeare, devine o istorisire închinată urii și vicleniei, iar Verona, cu atmosfera ei romantică și tragică a secolului al XVI-lea, se transformă în Shanghaiul plin de cadavre și teroare al secolului al XX-lea.

               Cu fiecare pagină lecturată pătrundem tot mai adânc pe teritoriul celor mai periculoase bande de gangsteri din China. Florile Albe și Banda Stacojiilor duc un război cumplit, căruia nici măcar legătura profundă dintre doi copii nevinovați nu îi poate pune capăt. Însă cei doi copii au crescut, iar gustul dulce al prieteniei a fost înlocuit de amăreala trădării, și acum răzbunarea este tot ceea ce contează. Dar o boală misterioasă, împrăștiată în oraș de către un monstru nevăzut, pune cele două clanuri pe jar. Orgoliile sunt atât de mari încât, nici în fața pericolului iminent, căpeteniile nu se pot pune de-acord, misiunea cea mai grea căzând pe umerii tinerilor. Juliette Cai, moștenitoarea de drept a Bandei Stacojiilor, și Roma Montagov, fiul conducătorului Florilor Albe, trebuie să uite trecutul lor comun și să lucreze împreună, pentru a salva viitorul națiunii.

               Există o discrepanță majoră între bărbați și femei în acest roman. Femeile, în frunte cu Juliette, sunt elementul activ, care ar fi în stare să mute munții, pentru a găsi sursa maladiei, în timp ce bărbații sunt cei pasivi, care așteaptă să le pice din cer un răspuns. Ce-i drept, caracterele lor sunt duse la extrem, în special în cazul protagoniștilor. Roma, în ciuda aparențelor, este un romantic incurabil, care nu ar ucide nici măcar o muscă, dacă nu ar fi numele familiei în joc. Acest aspect îl face să poarte mereu o mască, o identitate falsă, sub care se ascunde un băiețel speriat și nedemn de moștenirea Florilor Albe. La polul opus, se află Juliette, o femeie independentă, educată în străinătate, care mânuiește arma mai bine decât oricine și care ucide cu sânge rece pe oricine îi stă în cale. Miza feministă ce este introdusă prin personajul ei se răsfrânge asupra tuturor femeilor din roman. Însă curajul exagerat și de multe ori inconștiența de care dă dovadă mi-au făcut-o repede antipatică.

               Mai mult decât un roman despre confruntarea dintre două familii puternice, „Aceste patimi zbuciumate” ne prezintă și o frântură din fascinanta istorie a Chinei, mai precis, ascensiunea Partidului Comunist și Revoluția care i-a urmat. Monstrul și boala misterioasă sunt alegorii pentru noul regim, care, odată instaurat, va distruge echilibrul unei lumi deja fragile. Cei doi protagoniști, Juliette și Roma, cochetează cu toate formațiunile politice, încercând să rezolve misterul care îi aruncă pe cetățeni în brațele morții. Pentru că avem de-a face cu o cercetare aproape detectivistică, putem spune că romanul are și câteva nuanțe fine de Thriller, însă acestea se pierd în oceanul de violență nejustificată.

               Shanghaiul ne este prezentat ca un mozaic multicultural. Cu excepția localnicilor, mai întâlnim ruși, francezi, englezi, americani, germani etc, toți aceștia încercând să schimbe lumea după bunul lor plac. Astfel, orașul chinezesc devine o scenă pe care defilează toți cei care doresc să aibă o influență cât mai mare, pentru a-și impune ideile, neținând cont de faptul că distrug unicitatea societății care i-a găzduit. Și vă dați seama câte conflicte pornesc de aici...

               Cu toate că ideea autoarei de a rescrie „Romeo și Julieta” este una interesantă, nu pot spune că a fost chiar ce mă așteptam. Am sperat să nu o dea într-un clișeu romantic, ceea ce s-a întâmplat doar pe jumătate, dar marea problemă a constat n faptul că prea multă violență fără rost ajunge să redirecționeze totul în sfera grotescului de mâna a doua. Aș fi preferat ca acțiunea să fie mai fluidă, și nu atât de aglomerată pentru a șoca, iar personajele să fie mai umane, și nu supereroi care cred că pot răsturna lumea pocnind din degete. Poate nu am știut să o apreciez la justa ei valoare – iar dacă nu am făcut-o, vă rog să mă contraziceți –, dar asta nu înseamnă că voi renunța la serie. Aștept cu interes volumul doi, despre care am auzit că va apărea în curând și care sper că o va poziționa pe Chloe Gong pe lista autorilor mei preferați.

 

COMANDĂ CARTEA


marți, 12 aprilie 2022

Recenziile Mădălinei 24 - Curtea Miracolelor de Kester Grant


Titlu: Curtea Miracolelor  

Serie: Curtea Miracolelor #1

Autor: Kester Grant

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: A Court of Miracles (2020)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,70 (din 6.436 note)

 

            În ultima vreme îmi este din ce în ce mai greu să  mă las pradă mrejelor unei povești, motiv pentru care mă plictisesc destul de repede și sunt nehotărâtă în ceea ce privește alegerea lecturilor viitoare. Însă, după mai multe romane pe care le-am abandonat și le-am trecut pe lista pentru mai târziu, am dat peste o carte care m-a fascinat încă de la primele fraze. „Curtea Miracolelor”, de Kester Grant, ne aruncă, fără nici un avertisment, într-o lume întunecată, plină de mizerie și de scursuri ale societății, unde pericolul și moartea pândesc după fiecare colț. Autoarea realizează o rescriere fascinantă după celebrul roman al lui Victor Hugo, „Mizerabilii”, din care preia o mulțime de elemente, de la Revoluția Franceză ce a scindat Parisul și evenimentele tragice ce i-au urmat, până la detaliile vestimentare, specifice vremii. Dar să nu vă imaginați că o să citiți un roman clasic. Nici pe departe... „Curtea Miracolelor” este o ficțiune istorică Young Adult, impregnată cu nuanțe de Horror, Thriller și aventură, ceea ce o face foarte greu de încadrat într-un singur gen.

            Nina sau „Pisica Nopții”, așa cum i se spune în rândul Ghildei Hoților, este o tânără neînfricată, care nu se dă în lături de la nici un jaf. Viața ei nu a fost deloc ușoară, în special din cauza tatălui său, violentul și ursuzul Thénardier, care a avut grijă să-i facă existența un iad. După ce sora ei, Azelma, este vândută ca sclavă sexuală în Ghilda Plăcerilor a Tigrului, cel mai temut conducător de breaslă, soarta Ninei o conduce pe un drum pavat cu cadavre și teamă. Ea ar face orice este omenește și neomenește posibil pentru a-și salva sora din ghearele mârșavului Tigru, inclusiv să sacrifice o altă viață nevinovată, în schimbul Azelmei. Însă afecțiunea maternă pe care începe să o simtă pentru micuța Ettie o va face să dea totul pentru siguranța ei.

            Cu fiecare pagină pe care o citim, pătrundem tot mai adânc în tenebrele Parisului, unde facem cunoștință cu păturile cele mai de jos ale societății, cu  cei care au fost alungați de la suprafață, fiind siliți să trăiască în subterane. Personajele acestui roman sunt cerșetorii, asasinii, hoții, criminalii, adică niște fantome ale unei lumi de mult apuse. Acestei imagini degradate și mizerabile a orașului i se opune panorama strălucitoare și plină de ignoranță a nobilimii și a regalității.

Familia regală este înfățișată ca cel mai mare inamic al calicimii. Fiecare mizerabil trăiește pentru a se răzbuna și pentru a primi ceea ce i se cuvine de drept, pâinea, adică hrana. Ne este prezentată o perioadă istorică cumplită, evenimente reale în urma cărora Parisul a fost sfâșiat de revoluție și oamenii au suferit de boli și de foamete. Nobilimea a oprit distribuirea pâinii în rândurile celor săraci, cu intenția de a scăpa definitiv de calicii care tulbură liniștea orașului. Însă decizia lor împotriva vieții, împotriva celor lipsiți de apărare, a determinat scindarea Parisului în două orașe, unul de suprafață, căruia i se atribuie lumina soarelui, și unul subteran, care stă sub spectrul întunecat al nopții.

Acum că v-am prezentat fundalul care determină toate evenimentele din carte, este momentul să vorbim puțin și despre protagonistă. Nina duce pe umeri o povară imensă, salvarea celor din jur, și, prin urmare, a întregului Paris. Ea reprezintă o combinație stranie între inteligența și instinctul de conservare al Cosettei și determinarea lui Jean Valjean, cele două personaje celebre ale lui Hugo. Ea este capabilă să trăiască în ambele lumi, dar să o accepte doar pe una, cea a tenebrelor, refuzând să aibă încredere în nobilime.

Personajele din acest roman nu pot fi analizate individual. Ele trăiesc în colectivitate, pentru că împreună sunt puternice, pentru că împreună se pot opune distrugerii. Însă, cu excepția eroinei, mai există două caractere care se disting în toată marea de chipuri palide și cenușii. Unul dintre ele este conducătoarea Ghildei Asasinilor. Ea este cea care introduce o nuanță fină de Fantasy în carte și e o maestră desăvârșită a manipulării. Demnitatea pe care o afișează, privirea periculoasă și puterea de care se bucură în Curtea Miracolelor o transformă într-o regină a mizerabililor, imaginea în oglindă a adevăratei regine care ar trebui să se îngrijească de poporul ei. Cel de-al doilea caracter despre care trebuie să vă vorbesc este micuța Ettie. Ea este mai mult decât oricine Cosette, adică puritate în persoană, în ciuda faptului că locuiește printre cerșetori și hoți. Naivitatea ei puerilă o transformă într-o victimă a cruzimii celorlalți. Însă gingășia ei poate fi doar o mască sub care se ascunde un caracter puternic, o salvatoare a celor rătăciți.

Pe lângă scriitura impecabilă și poetică, pe lângă evenimentele tumultoase, pline de suspans ce nu te lasă să ridici ochii de pe pagină, am apreciat enorm de mult faptul că nu există nici o poveste de dragoste clișeică, care să distrugă farmecul întregului roman. În lumea imaginată de Kester Grant, iubirea este o slăbiciune ce îți poate aduce moartea, prin urmare, dacă vrei să supraviețuiești, sângele rece, rațiunea și abilitățile înnăscute ce te pot încadra într-o ghildă sunt esențiale.

Nu am crezut că o să-mi placă atât de mult, dar, acum că stau și mă gândesc, parcă cinci stele pe Goodreads sunt prea puține. „Curtea Miracolelor” este una dintre lecturile la care respirația îți stă în loc, realitatea se dizolvă de tot, iar ficțiunea devine mai vie ca oricând, prinzându-te într-o bulă de cristal. Romanul de față este abia prima parte a seriei cu același nume, urmând ca în 2023 să apară, în original, cel de-al doilea volum, o continuare pe care sunt sigură că o voi devora la fel de repede ca pe aceasta.


COMANDĂ CARTEA


joi, 20 ianuarie 2022

Recenziile Mădălinei 21 - Casa din marea azurie de T.J. Klune


Titlu: Casa din marea azurie 

Autor: T.J. Klune

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: The House in the Cerulean Sea (2020)

Traducere de Irina Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 4,47 (din 224.540 note)

 

            Îmi e din ce în ce mai greu să îmi pun ideile pe hârtie. Poate din cauza timpului insuficient, poate din cauza lipsei de inspirație (sau poate ambele), însă oricât de dificil ar fi, despre romanul lui T.J. Klune trebuie să vă spun câteva cuvinte. Înainte de toate, vreau să vă avertizez că nu avem de-a face cu un YA clasic, despre copii cu puteri supranaturale, ci, mai degrabă, cu un amestec foarte interesant dintre Fantasy și roman psihologic, personajele magice fiind construite în așa fel încât să reflecte o întreagă categorie socială. Mai mult decât atât, „Casa din marea azurie” este un roman despre schimbare și acceptare. Autorul preia o serie de elemente din alte cărți, precum „Harry Potter” și „Miss Peregrine”, pe care le așază în rama unei povești LGBTQ+, pentru a crea o lume a marginalilor, un univers paradisiac al celor disprețuiți și neînțeleși de cei care au pretenția să se numească normali. Cred că este cel mai corect politic volum pe care l-am citit în ultimii ani, însă, din punctul de vedere al acțiunii, m-am așteptat la cu totul altceva. Accentul nu este pus pe ce se întâmplă, ci pe cum se întâmplă, motiv pentru care desfășurarea evenimentelor este destul de lentă și monotonă, dar există și o oarecare tensiune dată de aerul misterios al personajelor și de secretele ascunse în spatele unor ochi blânzi și senini.

            Cât de periculoși ar putea fi șase copii orfani care dețin, mai mult sau mai puțin, niște puteri magice? Conform Comisiei Extrem de Superioare, din cadrul Departamentului Responsabil de Tineretul Magic, foarte periculoși – atât de periculoși, încât ar putea aduce sfârșitul lumii. Dar, pentru a fi evitată o astfel de catastrofă, DIRECTIMA a luat decizia de a-i izola pe acești copii pe o insulă pustie, unde să nu intre în contact cu restul civilizației. Crud, nu-i așa? Partea bună e că de bunăstarea și educația lor a fost desemnat să se ocupe Arthur Parnassus, un bărbat simplu, bun la suflet, care știe să privească dincolo de aparențe și pentru care defectele devin cele mai mari calități. Datorită lui, orfelinatul de pe insula Marsyas reprezintă un adevărat cămin pentru cei șase copii. Însă liniștea se spulberă atunci când pe insulă este trimis un asistent social, din cadrul DIRECTIMA, care primește însărcinarea de a verifica dacă lucrurile sunt în regulă sau dacă orfelinatul trebuie închis pentru totdeauna.

             Linus Baker trăiește într-o carapace formată din temeri și reguli pe care le respectă cu strictețe, orice abatere de la acestea dându-i întregul univers peste cap. Din acest motiv, este perceput ca fiind un ciudat, un om antisocial care își împarte viața între funcția de asistent social și grija pentru pisica sa, Calliope, o creatură extrem de antipatică dacă mă întrebați pe mine. în cei 17 ani de când ocupă acest post, nu a cerut nici o mărire de salariu, nici o avansare, ba chiar s-a străduit să își îndeplinească sarcinile cu profesionalism – să facă cele mai bune rapoarte, astfel încât să nu atragă atenția Comisiei Extrem de Superioare – cu alte cuvinte, Linus ar fi putut fi ales angajatul lunii în fiecare lună, dacă ar fi vorba despre așa ceva. Rutina este singura protecție pe care o are, iar atunci când este trimis să petreacă o lună pe insula Marsyas, pentru a investiga situația orfelinatului de acolo, zidurile atent construite încep să se clatine. Orice lucru ieșit din comun îl face pe Linus și mai anxios, nereușind să vadă, din cauza fricii, dincolo de prejudecățile celorlalți.

            Chiar dacă asistăm la evoluția lui Linus, romanul nu are un singur protagonist. Fiecare personaj are momentul său în lumina reflectorului. Există o mare discrepanță între modul de construcție al nou-venitului și cel al copiilor. În timp ce primul este un caracter slab, efeminat, marcat de tușele personajului de hârtie și lipsit de profunzime, cei din urmă sunt foarte atent creionați, cu personalități puternice și visuri ce așteaptă un mediu propice pentru a se împlini. Cel mai interesant personaj este Arthur Parnassus, care înfățișează o copie mai tânără și mai ștearsă a lui Albus Dumbledore. Cei doi au în comun blândețea, dorința de a-i ajuta pe toți, de a vedea binele în orice creatură și  afinitatea pentru culori stridente. Arthur devine un mentor pentru cei care au fost izgoniți din lume; un demiurg ce transformă un spațiu de penitență într-un loc pe care îl poți numi acasă. Cu toate că numele personajelor au conotații mitice, important este faptul că fiecare reprezintă, în sens metaforic, o categorie marginală. Astfel, pe insulă sunt adunate mai multe modele ale unei realități compuse din dizabilități și deviații sociale.

            Spațiul se numără printre cele mai importante aspecte. Avem de-a face cu un mediu antitetic, care îi influențează, atât în comportament, cât și în modul de a gândi, pe cei ce trăiesc în el. Pe de o parte, ne este înfățișat orașul din care vine Linus, un loc întunecos, apatic, în care soarele se arată rare ori și în care oamenii sunt reci, superficiali, mimând grija pentru ceilalți, plini de ranchiună și prejudecăți la adresa celor diferiți, închistați în reguli și reglementări, fără de care viața lor nu ar mai avea sens. Opusă acestui oraș sumbru, avem insula Marsyas, un paradis pe Pământ, unde soarele strălucește tot timpul, iar libertatea este cea mai importantă regulă. Locuitorii de aici au dreptul să viseze și să facă ce le place, fără să fie judecați.

            Tot ce pot să mai spun în final e că mi-a plăcut povestea, cu toate că mi-aș fi dorit ceva mai multă acțiune, mai multe întâmplări neașteptate și un final nu chiar așa de previzibil, dar asta ține de gusturile fiecăruia. Însă problemele pe care le aduce în discuție T.J. Klune sunt cât se poate de serioase și actuale, iar primul pas pentru a schimba realitatea stă în acceptarea celor diferiți și în înțelegerea unei lumi care a stat aproape tot timpul ascunsă.


COMANDĂ CARTEA


marți, 11 ianuarie 2022

Recenziile lui Gică 56 - LIFEL1K3. REALISTIK de Jay Kristoff


Titlu: LIFEL1K3. REALISTIK  

Serie: LIFEL1K3 #1

Autor: Jay Kristoff

Editura: PALADIN

Titlu original: LIFEL1K3 (2018)

Traducere de Silviu Genescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,97 (din 9.262 note)

 

            Sincer, nici nu știu cu ce să încep. Credeți-mă că e foarte complicat... Ar trebui să vorbesc despre carte, nu? Ei bine, în cazul acesta nu e vorba despre un simplu roman science-fiction, primul volum dintr-o nouă trilogie magnifică, ci despre ce reprezintă în sine fenomenul Jay Kristoff. Și da, vorbesc despre un fenomen literar de amploare, și nu doar despre un simplu autor ce și-a făcut și el apariția printre zecile de scriitori publicați în ultima vreme. Kristoff e diferit din toate punctele de vedere și mi-a făcut o imensă plăcere să-l citesc. Pe lângă faptul că preia niște aspecte foarte cunoscute din literatura SF și distopică, el își aduce propria contribuție ingenioasă, atât în organizarea elementelor haotice, cât și în inserarea unor coduri ficționale și istorice, pe care doar un cititor experimentat le poate observa, descifra și înțelege. Dar, înainte de toate, haideți să vedem puțin despre ce este vorba în această superbă și fascinantă poveste.

            Eve este o fată obișnuită... Nu, nicidecum. Pe lângă faptul că unul dintre ochii ei este înlocuit de o proteză tehnologică și că are niște fire de siliciu care îi ies din cap, un fel de mecanism ce se ocupă cu memoria, organizându-i într-un mod rațional amintirile, ea participă la turniruri foarte violente, distrugând roboți, din interiorul mașinăriei peticite, pe care a construit-o în atelierul bunicului său. Luptele sunt extrem de periculoase, tânăra fiind conștientă că oricând poate să-și piardă viața, însă nevoia de credite, cu care urmează să cumpere medicamente pentru singura ei rudă, bunicul Silas, o face să strângă din dinți și să spulbere orice oponent metalic cu conștiință artificială. Ce să spun? O viață normală, liniștită și plină de siguranță... Însă lucrurile devin cu adevărat complicate atunci când Eve îl întâlnește pe realistikul Ezekiel, unul dintre androizii creați de un om cu aspirații de Dumnezeu.

            Suntem introduși într-o lume dezolantă a viitorului, un Pământ aproape distrus, alcătuit din rămășițele unor civilizații ce au apus de mult. În urma atacurilor cu bombe nucleare, deșertul s-a transformat în sticlă, Falia San Andreas s-a deschis și a înghițit marea metropolă, iar din vechea Californie nu a mai rămas decât un ținut sterp, plin de reziduri și gunoaie, un loc care acum este numit Resturi. În acest univers aflat în ruină, doi giganți industriali concurează pentru a câștiga monopolul, încercând să creeze tehnologie cât mai avansată. Deși totul evoluează, continentul pare să fie cu un picior în groapă, metamorfozându-se, treptat, într-un imens cimitir în care oamenii roboții și natura se vor regăsi și, într-un final, vor dispărea.

            Într-un cadru spațial și temporal lipsit de culoare, personajele sunt cele care dau sensul lumii în care trăiesc. Pe lângă Eve, care este o fată puternică, carismatică și foarte curajoasă, ceilalți protagoniști își aduc propriile personalități fascinante și pline de vitalitate. Lemon Fresh este cea mai bună prietenă a tinerei, o fată ambițioasă și vicleană, ce nu și-a putut uita niciodată trecutul de hoață de buzunare. Nu pot să nu-i menționez pe Cricket, un roboțel ce seamănă cu un porc spinos și căruia nu suportă să i se spună MITITEL, și Kaiser, un câine-cyborg, construit din țesut cerebral și măduvă animală, părți neurologice asamblatte într-o carcasă robotică foarte rezistentă. Însă poate cel mai interesant caracter este Ezekiel. Fiind experimentul unui om ingenios de nebun, el constituie capodopera absolută, androidul extrem de puternic și de rapid, Terminatorul care este imposibil de ucis datorită organismului său care se regenerează după fiecare confruntare. Dacă i-ai pune într-o ordine, ai asista la un proces evolutiv sau involutiv – depinde din ce parte privești – însă ei sunt speciali, în primul rând, datorită defectelor pe care le au.

Îmi este aproape imposibil să privesc cartea ca pe o lucrare unitară. Kristoff nu este autorul pe care să-l încadrezi într-o anumită schemă, pentru că el încearcă să depășească orice graniță literară existentă. Astfel, curentele și genurile sunt combinate și duse la extrem, textul fiind postuman, postmodern, distopic și, nu în ultimul rând, postapocaliptic. Iar dacă ne întoarcem la niște constructe ficționale mai obișnuite, putem spune că avem de-a face atât cu un bildungsroman, cât și cu o capodoperă a subgenului New Weird. Textul este construit pe un fundal cultural și livresc extrem de variat, de la cele trei legi ale roboticii, până la citate din „Paradisul pierdut” al lui John Milton și referințe la una dintre cele mai puternice dinastii din Europa.

            Cred că a sosit timpul să pun punct acestei recenzii, așa că e momentul să vă las pe voi să aruncați o privire peste volum, pentru a asista la călătoria celor cinci protagoniști și pentru a vă bucura de referințele și ghicitorile presărate pe tot parcursul textului. Eu sunt foarte curios cum va reacționa publicul român la acest experiment literar și cum vor fi primite și celelalte traduceri din romanele lui Jay Kristoff, pentru că, după cum poate știți deja, anul acesta urmează să fie publicat „Nevernight”, o altă carte ce constituie începutul unei trilogii foarte apreciate pe plan internațional.


COMANDĂ CARTEA


luni, 1 noiembrie 2021

Recenziile Mădălinei 18 - Educație fatală de Naomi Novik

 

Titlu: Educație fatală

Serie: Școala Solomonarilor #1

Autor: Naomi Novik

Editura: NEMIRA

Titlu original: A Deadly Education (2020)

Traducere de Irina Ornea

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 4,03 (din 62.699 note)

 

Naomi Novik se numără printre autoarele mele preferate, în special pentru alegerea de a rescrie basme şi mituri slave, într-o manieră Fantasy originală – şi aici fac referire la „Argintul preschimbat” şi „Aleasa dragonului”, două romane pe care vi le recomand din tot sufletul – iar apoi, pentru stilul ei lejer, dar bogat în descrieri. Din aceste motive, „Educaţie fatală” a devenit, pentru mine, un Must-Read, însă nu a fost deloc ceea ce mă aşteptam. Îmi pare rău să o spun, dar, din punctul de vedere al construcţiei de lume şi a personajelor, volumul de faţă nu se ridică la nivelul celor anterioare. Naomi Novik a încercat să scrie ceva diferit – un YA inspirat de seria „Harry Potter”, din care a preluat şcoala pentru vrăjitori şi creaturile magice, elemente pe care le-a  dus într-o extremă negativă. Autoarea a vrut să construiască un univers întunecat, malefic şi claustrant, ce emană prin toţi porii magie, plin de creaturi sângeroase al căror scop e vânarea elevilor – o idee genială de altfel – însă i-a ieșit un haos morbid, o lume fără cap şi coadă, în care personajele sunt aruncate fără sens, şi care te lasă cu multe întrebări şi dileme nerezolvate.

Şcoala Solomonarilor nu este nici pe departe o şcoală obişnuită. E mai degrabă un loc izolat în care cei ce stăpânesc magia se străduiesc să supravieţuiască de la o zi la alta. Nimic nu e sigur aici, nici măcar mâncarea de la cantină, iar cea mai mare greşeală pe care o poţi face e să mergi singur pe holuri, la baie sau la cursuri. Monştri mortali pândesc după fiecare colţ, aşteptând să te îndepărtezi fie şi numai un pas de grup, pentru a te înhăţa şi a-şi satisface pofta de magie cu tine. Pentru a scăpa cu viaţă din şcoală, fiecare elev trebuie să încheie alianţe, iar pentru asta, e bine să ştii în cine poţi avea încredere şi pe cine poţi atrage de partea ta.

            Galadriel are norocul sau ghinionul de a fi elevă în această instituţie demonică, iar timpul ei este dedicat studiului. Comportamentul ei rece, ironic şi violent uneori, cât şi anumite secrete pe care nu e pregătită să le împărtăşească, cască o prăpastie între ea şi ceilalţi colegi. Mai mult decât atât, prin şcoală s-a răspândit zvonul cum că ar fi o adeptă a magiei negre, ceea ce îi îngreunează şi mai tare încercările de a-şi găsi aliaţi. În momentul în care e văzută cu eroul şcolii, băiatul care îşi consumă energia pentru a-i salva pe toţi cei aflaţi în pericol, atitudinea colegilor se schimbă brusc, iar Galadriel devine ţinta unor false măguliri.

            Toate personajele din acest roman sunt fade, forme fără consistenţă ce traversează o lume aglomerată de întuneric. Nici măcar protagonista nu are o personalitate distinctă. Prin Galadriel, autoarea inserează şi o miză feministă. Ea este cea care vrea să demonstreze că poate face orice de una singură şi că nu are nevoie de un erou care să-i sară în ajutor, chiar şi atunci când neatenţia o aduce în pragul morţii. Toate ifosele ei adolescentine au făcut-o antipatică, şi nu o dată am vrut să renunţ la lectură. Ştiu, e un Young Adult, ceea ce înseamnă că viaţa adolescenţilor e pusă în prim plan, însă acţiunea lasă de dorit, iar singura tensiune pe care o simţi apare în scenele în care elevii înfruntă creaturile despre care habar n-avem cum au ajuns în şcoală. Dar şi tensiunea asta se spulberă după vreo cinci scene de genul, în care nu ţi se oferă nici o explicaţie, ceea ce urmează devenind mult prea previzibil. Marea confuzie cu privire la personaje, şi nu numai, provine din faptul că povestea este relatată la persoana I, deci aflăm doar ceea ce vede sau ştie Galadriel, motiv pentru care m-am confruntat cu foarte multe goluri. 

            Cred că cel mai interesant personaj este şcoala însăşi. Avem de-a face cu o instituţie vie, un micro-cosmos în care nu există adulţi. Toate sarcinile sunt îndeplinite de copii, şcoala oferind câte o mână de ajutor celor ce îl solicită. Lipsa profesorilor nu tulbură cu nimic disciplina care domneşte aici. Instituţia funcţionează pe baza unor reguli clare, pe care elevii se străduiesc să nu le încalce, iar cel care sfidează ordinea riscă să dispară pentru totdeauna. Cu toate astea, sistemul îi împinge pe toţi la gesturi extreme. Sinceritatea este ceva rar aici, fiecare urmărindu-și propriile interese egoiste.

            Cu toate că mi s-a părut un roman anost, nu voi renunţa la Naomi Novik. „Educaţie fatală” a fost doar primul volum din seria „Şcoala Solomonarilor”, ceea ce mă face să sper la mai bine. Tot ce am scris mai sus este strict părerea mea, şi asta nu înseamnă că romanul nu merită o şansă, iar dacă aveţi de gând să vă apucaţi de citit, aştept să văd care au fost părţile voastre preferate şi care scene v-au pus cu adevărat nervii  la încercare.


Lore de Alexandra Bracken


Titlu: Lore 

Autor: Alexandra Bracken 

Editura: BOOKZONE

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 640 

 

O dată la fiecare 7 ani, începe Agon. Drept pedeapsă pentru o rebeliune trecută, nouă zei din panteonul Greciei Antice sunt forțați de Zeus să cutreiere Pâmântul timp de 7 zile ca muritori, vânați de urmașii unor familii străvechi, toți nerăbdători să-i ucidă, să le ia puterile și să devină nemuritori.

Cu mult timp în urmă, Lore Perseous a fugit din această lume brutală după ce familia ei a fost ucisă cu cruzime de o familie de vânători rivală, întorcând astfel spatele gloriei eterne promise de vânătoare. De mulți ani, Lore încearcă să nu cedeze în fața dorinței de a se răzbuna pe bărbatul, acum devenit zeu, pe care îl consideră responsabil pentru moartea familiei ei.

Totuși, când următoarea vânătoare începe în New York, doi participanți îi cer ajutorul: Castor, un prieten din copilărie pe care îl credea mort de multă vreme și Atena, una dintre ultimii zei originali.

Zeița îi propune o alianță împotriva dușmanului lor comun și o metodă prin care poate ieși definitiv din Agon. Dar decizia lui Lore de a-și lega destinul de soarta Atenei și de a reîncepe vânătoarea va avea un preț mortal – și nu se știe dacă va fi suficient pentru a opri ascensiunea unui nou zeu a cărui putere poate îngenunchea întreaga umanitate.


COMANDĂ CARTEA


marți, 8 iunie 2021

Recenziile lui Gică 38 - Escape Room. Camera groazei de Maren Stoffels


Titlu: Escape Room. Camera groazei   

Autor: Maren Stoffels

Editura: PUBLISOL

Titlu original: Escape Room (2017)

Traducere de Alexandru Boțea

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 208

Media pe Goodreads: 3,26 (din 1.327 note)

 

Cartea de faţă ne prezintă povestea unui grup de adolescenţi care ia decizia de a participa la un Escape Room. Alissa, Mint, Sky şi Miles sunt patru tineri curajoşi care nu pot refuza o provocare. Iar atunci când aventura începe, lucrurile nu par să fie în regulă. Cineva i-a atras într-o capcană, iar acum nu mai vrea să le dea drumul. Nu e suficient să rezolve ghicitori şi să evadeze din camere, acum ei trebuie să se salveze din mâinile unei minţi tulburate, o persoană care vrea cu orice preţ să se răzbune.

„Escape Room. Camera groazei” este un roman Young Adult ce se vrea a fi Horror. Sunt puţin sceptic cu privire la cel de-al doilea gen, deoarece există foarte puţine elemente înfricoşătoare. De altfel, groaza este resimţită doar de personaje, lectura fiind foarte comodă. Nu am simţit fiori, ci doar un sentiment puternic de claustrare. În altă ordine de idei, locul în care se întâmplă acţiunea este perfect pentru a amplifica stările sufletești, iar eroii noştri au din plin ce să arate. Compasiune, înţelegere, dragoste, ură – toate ies la iveală odată ce tinerii sunt închişi împreună. Unele stări sunt obişnuite pentru ei, iar altele iau naştere din frustrări care nu au fost exprimate. În acest experiment, relaţiile dintre subiecţi ori devin foarte strânse, ori se destramă cu totul.

Autoarea lucrează cu arhetipuri adolescentine, fiecare personaj având un rol specific în poveste. Alissa este frumuseţea şcolii, fata care atrage atenţia oriunde se duce. Faţă de ea, Mint este deşteapta clasei, individa care are la ea mereu toate răspunsurile şi care preferă să rezolve o ecuaţie complicată, decât să piardă o oră stând să se machieze. Cele două tinere sunt personalităţi opuse, dar, totuşi, complementare. Mint are nevoie de Alissa ca să iasă în evidenţă, iar Alissa are nevoie de o prietenă devotată ca Mint. Cei care ies puţin din schemă sunt băieţii. Sky este acel tip arătos cu care ai vrea să-ţi petreci serile, carismatic şi foarte sigur pe el. Însă acesta are un secret pe care nu este, încă, pregătit să-l împărtăşească. Spre deosebire de toţi ceilalţi, Miles este cea mai interesantă persoană, pentru că este băiatul nou despre care vrei să ştii totul, şi care reuşeşte să te cucerească prin aerul lui misterios. El reprezintă o enigmă pentru ceilalţi, având un trecut pe care încearcă să-l ţină ascuns.

Ideea centrală e bună, însă are multe probleme de construcţie. Evenimentele sunt relatate fugitiv, fapt pentru care povestea îşi pierde din consistenţă. Personajele sunt clasice şi nu poţi să le dai mult credit, iar timpul este redus, ceea ce face ca evoluţia sau involuţia protagoniştilor să pară artificială. Per ansamblu, dacă trecem cu vederea punctele slabe, e o carte uşoară şi simpatică, care poate fi parcursă într-o seară, fiind o lectură de câteva ore.

 

COMANDĂ CARTEA


joi, 20 mai 2021

Recenziile lui Gică 34 - Tunetul de Neal Shusterman

 


Titlu: Tunetul 

Serie: Arcul Secerii #2

Autor: Neal Shusterman

Editura: Young Art

Titlu original: Thunderhead (2018)

Traducere de Ioana Filat

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 552

Media pe Goodreads: 4,45 (din 91.598 note)

 

            Nici nu știu care dintre cele două volume mi-a plăcut mai mult. Aș înclina să spun că primul, însă finalul extraordinar al celui de-al doilea mi-a dat toată lectura peste cap și m-a făcut să conștientizez faptul că sfârșitul liniștit la care tânjesc protagoniștii se află foarte departe de realitatea violentă în care aceștia trăiesc. Neal Shusterman nu este doar un autor foarte bun, ci și un ingenios creator de noi lumi, iar seria „Arcul secerii” confirmă cu succes această idee. După ce în „Secera”, prima parte a trilogiei, am fost introduși într-un univers care, la prima vedere, pare utopic, în volumul de față, autorul ne vorbește despre punctele slabe ale acestui sistem, scoțând la lumină structurile care în orice clipă se pot prăbuși și dând la iveală soarta indivizilor care devin țapi ispășitori spre bunăstarea societății.

            În „Tunetul”, ne întoarcem în viitorul „minunat” în care moartea a fost soluționată. Biologicul a fost depășit, iar oamenii pot trăi aproape la nesfârșit. Spun aproape, pentru că, totuși, există niște reguli, iar unii indivizi trebuie să fie eliminați, pentru a nu se ajunge la suprapopularea planetei. Această sarcină stă în mâinile Secerilor, o facțiune care trebuie să mențină ordinea, ucigându-i, prin diverse tehnici, pe cei care reprezintă un surplus social. Din acest grup fac parte Citra și Rowan, două Seceri atipice, de acțiunile cărora depinde soarta omenirii.

            Citra și-a câștigat poziția în Domul Secerilor, dând dovadă de un bun control al metodelor de spicuire, iar după ce a promovat cu brio examenul, aceasta și-a preluat numele de Secera Anastasia. Însă, cu toate că ea face acum parte din ordinul ucigașilor acreditați de sistem și că are posibilitatea să aleagă pe cine și cum va ucide, tânăra preferă să meargă pe propria cale, aducând ceva nou, un element ce face moartea mult mai acceptabilă pentru cei condamnați. Anastasia este personajul care schimbă paradigma, propunând un nou drum, unul prin care Secerile pot deveni mai umane, lucru inacceptabil pentru criminalii care simt satisfacție atunci când ucid.

            Spre deosebire de Citra, Rowan nu a reușit să promoveze examenul, iar acesta și-a luat misiunea de a elimina Secerile care abuzează de putere, astfel el a devenit Secera Lucifer, un infractor care trebuie neapărat oprit. Rowan este personajul care dă în vileag neputința ambelor sisteme. Forța care guvernează bunul mers al societății, Tunetul, nu se poate ocupa de el, pentru că Lucifer face parte din Dom, iar Domul nu dorește să intervină, deoarece Rowan nu este o Seceră avizată. Dacă Anastasia împarte grupul  ucigașilor în două facțiuni, Lucifer reușește să se plaseze între paria și justițiar, poziție din care poate să-și ducă planurile la îndeplinire.

            Însă nu trebuie să uităm de oamenii care trăiesc în această lume și care pot deveni, în orice clipă, victime. Nu putem vorbi despre perfecțiune atâta timp cât diverse persoane sunt alese pentru a fi eliminate, acestea nefiind acuzate de nici un delict. Ceea ce, la prima vedere, pare o lume utopică, la o privire mai atentă, devine o distopie în toată regula. Unii au posibilitatea să trăiască o multitudine de vieți, pe când alții sunt aleși să moară, pentru a menține o ordine injustă. Paradisul nu e paradis, ci un ocean plin de indivizi care au conștiința nemuririi, și care, în orice moment, pot da piept cu moartea, lucru care face ca ordinea să se producă prin intermediul hazardului.

            Nu pot să închei această recenzie, fără să vorbesc despre entitatea centrală a volumului, ființa care dă și titlul cărții. Tunetul este zeul acestei lumi, un zeu care asigură bunăstarea societății, dar care nu are puterea să intervină atunci când apare o problemă. El este un sistem care lucrează din umbră, prezența sa fiind exercitată prin mijloacele tehnice. Însă Tunetul nu este nici pe departe ceea ce cred ceilalți. El are puterea de a modifica lucrurile, dar nu dorește să acționeze fățiș, ci prin diverși indivizi aleși să îndeplinească misiuni. Odată ce am înaintat cu lectura, mi-am dat seama că Tunetul este foarte departe de a fi un simplu sistem. Am observat un amplu proces de umanizare, el fiind capabil atât de iubire, cât și de o furie atroce. Mi s-au părut puțin deranjante intervențiile acestuia aproape în fiecare capitol, însă scopul pasajelor relatate la persoana întâi a fost cel de a mă familiariza cu o persoană, și nu cu o entitate mecanică.

            Dacă această recenzie vi se va părea prea rigidă și tranșantă, vreau să vă transmit că romanul nu este deloc așa. Cartea e plină de acțiune, de personaje unice și de fenomene care trimit la probleme reale ale societății. Nu am citit încă ultima parte a trilogiei, însă pot să spun de pe-acum că seria de față a fost o lectură extraordinară și sper să mai fie traduse și alte cărți de la acest autor. Dar, până apare volumul trei la noi, vă invit să le citiți pe primele două și să reveniți cu o opinie în legătură cu această serie minunată.


COMANDĂ CARTEA


joi, 22 aprilie 2021

Recenziile Mădălinei 7 - Cinder de Marissa Meyer


Titlu: Cinder 

Serie: Cronicile lunare #1 

Autor: Marissa Meyer

Editura: EPICA

Titlu original: Cinder (2012)

Traducere de Shauki al-Gareeb

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,13 (din 732.648 note)

 

            A fost odată ca niciodată, o fată sărmană, pe jumătate Cyborg, care, pentru a-și câștiga existența, lucra într-un atelier mecanic, însă viața ei a luat-o razna în momentul în care a apărut el, și odată cu el, o mulțime de secrete ce au pus-o în pericol. Așa ar suna, într-o frază, descrierea romanului „Cinder”, primul volum din seria „Cronicile Lunare”, de Marissa Meyer. După cum poate ați ghicit deja, este vorba despre un YA SF, însă unul destul de neobișnuit. Cartea de față nu este nici mai mult, nici mai puțin decât o rescriere a celebrului basm, „Cenușăreasa”, o poveste despre bunătate și viclenie, pe care autoarea o transformă într-o narațiune complicată, cu multă acțiune, în care întunericul și minciuna sunt cele mai puternice arme. Deși nu sunt mare amatoare de SF-uri, „Cinder” m-a făcut să-mi reevaluez ideile preconcepute pe care le aveam despre acest gen și să citesc pe nerăsuflate întâmplările pline de suspans ale Cenușăresei noastre din viitor.

            Au trecut 126 de ani de la încheierea celui de-al Patrulea Război Mondial, iar Pământul  s-a schimbat din temelii. Peste tot în Noul Beijing pot fi observați androizi care au preluat multe dintre sarcinile oamenilor, de la slujitul familiei regale, până la prelevarea mostrelor de sânge, în spitale. Cu alte cuvinte, viața pare să fie mult mai ușoară, datorită tehnologiei avansate. Mai mult de atât, în cazul în care omul este victima unui accident mortal, acesta poate fi reinventat și transformat în Cyborg. Membrele, inima sau creierul pot fi înlocuite cu modele fidele din metal, dar asta nu mai contează atât timp cât moartea este depășită. Însă pentru unii această dezumanizare poate fi un blestem și un stigmat care conduce la excluderea din societate. Iar acum, acestea fiind spuse, tot ce ne rămâne de făcut este să urcăm într-un „planotor” imaginar (o mașină zburătoare) și să facem o incursiune în lumea fantastică în care eroina noastră, Cinder, trăiește, suferă și luptă pentru a se descoperi pe sine și pentru a-i salva pe cei pe care îi iubește.

            Cinder este o adolescentă pierdută printre oameni și roboți, neaparținând nici uneia dintre cele două grupări. În urma unui accident grav, protagonista noastră este transformată în cyborg și dată în grija unei familii adoptive. Ea crește alături de cele două surori vitrege, mama acestora făcându-i viața un calvar. Existența ei este o nebuloasă, deoarece nu știe nimic despre propriul trecut, iar viitorul devine din ce în ce mai incert, pe măsură ce se implică, fără voia ei, în problemele „politice” ale casei regale.

Acest roman este unul potrivit pentru vremurile pe care le trăim. Pământul se confruntă cu o boală ciudată care face foarte multe victime, iar doctorii sunt departe de a descoperi un antidot. Situația se înrăutățește în momentul în care Peony, sora și singura prietenă umană a lui Cinder, este atinsă de această molimă fatală. Dacă mama vitregă din „Cenușăreasa” era rea, cea de aici e cu adevărat malefică. Ea o vinde pe Cinder drept cobai, pentru a scăpa de ea și de problemele pe care le creează. Însă lucrurile nu merg conform planului, deoarece Cinder este imună, corpul său luptând natural cu virusul.

Încă de la început, am admirat curajul ei de a-și accepta condiția, dar mai ales de a-i înfrunta pe asupritori. Cinder este mai umană decât toate personajele la un loc, chiar dacă are un picior din metal, iar creierul ei este robotizat. Ea suferă, iubește, simte disperarea și ar vrea de multe ori să plângă, dar sistemul ei mecanic nu lasă lacrimile să curgă, din cauză că s-ar putea produce un scurtcircuit. 

În ceea ce privește celelalte personaje, nu mi se par suficient de exploatate, cel puțin nu în acest prim volum. Cel mai mult mi-a plăcut de Doctorul Erland care ar putea fi asemănat cu zâna ursitoare din basmul original. Este un om ciudat, puțin nebun, ceea ce îl face simpatic. Deși, la început, o consideră pe Cinder un simplu subiect bun pentru teste, el o va proteja și o va ajuta în misiunea pe care o are de îndeplinit. La polul opus, se află prințul Kai, un personaj care mi-a fost destul de antipatic. Deși are vise mari pentru cârmuirea țării, este încă un puști care pare că se joacă de-a regalitatea. Nu are nimic în sine din Prințul Fermecător, însă sper ca următoarele părți ale seriei să îmi schimbe părerea despre acest personaj.

Cei mai interesanți mi s-au părut Lunarii. Locuitorii Lunii, în frunte cu regina lor, ajung pe Pământ, pentru a încheia o alianță, printr-o căsătorie. Ceea ce îi face speciali este faptul că asemeni lunii, care produce fluxul și refluxul prin magnetism, și ei pot atrage, hipnotiza, chiar prin simpla lor apariție, în mijlocul unei mulțimi de pământeni. Dacă ar fi să mergem pe firul unui basm, Lunarii ar avea rolul antagonistului, folosindu-se de minciună, înșelăciune și prefăcătorie, pentru a obține ceea ce vor.

Urmăresc cu mare interes fenomenul rescrierii basmelor într-o cheie SF sau Fantasy. Sunt deja multe astfel de romane care preiau elemente fabuloase din poveștile copilăriei noastre și le actualizează pentru epoca modernă în care trăim și citim. Am fost puțin sceptică atunci când am aflat de această serie, dar am lăsat prejudecățile deoparte, și tot ce a mai rămas a fost fascinația. Marissa Meyer camuflează elementele de basm, precum, balul, mama vitregă, personajele negative cu puteri fantastice, în povestea unui viitor sumbru și a unei fete care trebuie să-și sacrifice libertatea personală, pentru a-i elibera pe ceilalți. Dacă v-am convins măcar puțin că merită să-i acordați o șansă acestui volum, aștept reacțiile voastre în comentarii.

luni, 22 martie 2021

Recenziile Mădălinei 5 - Everless de Sara Holland


Titlu: Everless  

Serie: Everless #1

Autor: Sara Holland 

Editura: NEMIRA

Titlu original: Everless (2018)

Traducător: Tiberiu Enache

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 344

Media pe Goodreads: 3,83 (din 31.497 note) 

 

Merg adesea prin librării pentru a descoperi noile apariții, dar, mai ales, pentru a inspira mirosul de carte nouă pe care îl ador. Deși nu intru neapărat cu gândul de a cumpăra ceva, de cele mai multe ori plec de acolo cu un mic suvenir. De data aceasta, atenția mi-a fost atrasă de romanul Sarei Holland, „Everless”, un YA despre timp, supraviețuire și legende. Descrierea m-a convins să încep imediat lectura, și, cu toate că este o carte puțin mai veche, am decis să scriu câteva cuvinte despre ea. Am citit-o repede – pe cât de repede se poate citi un roman de aproape 400 de pagini – și deși mi-a plăcut povestea, lectura mi-a lăsat un gust dulce-amărui.

             Ascuns în filele acestui roman se află un regat numit Sempera, un ținut plin de legende, alchimie și vrăjitorie, în care o tânără de 17 ani trebuie să supraviețuiască și să înfrunte forțele malefice care îi pun viața în pericol. Sună bine, nu-i așa? Și, în același timp, pare scenariul clasic de Fantasy. Însă Sempera are ceva special, ceva ce m-a făcut să trec peste clișee și chiar peste anumite aspecte de construcție a personajelor, dar să le luăm pe rând. Așa cum spuneam, Sempera este un loc în care timpul se transformă dintr-o noțiune abstractă într-o monedă de schimb. Fiecare picătură de sânge poate fi preschimbată, prin procese alchimice, în bucățele de fier de diferite valori: o zi, o lună, un an. Bineînțeles că acest tip de economie magică dă naștere unei discrepanțe mari între nobili și restul locuitorilor. În timp ce nobilimea folosește monedele de „fier-sânge” pe post de zahăr în ceai, pentru a-și prelungi viața, devenind cu ușurință nemuritori, cei mai puțin norocoși sunt nevoiți să muncească pe brânci pentru o monedă de o lună, și să facă față „creditorilor de timp”, acei oameni care nu se dau în lături de la a stoarce, fără milă, ultimul strop de sânge din vinele unui bătrân.

            În această lume fascinantă, în care pericolele pândesc după fiecare colț, trăiesc Jules și tatăl ei. Viața lor nu este deloc ușoară, cei doi fiind nevoiți să se ascundă pentru a nu fi găsiți de familia Gerling, nobilii cu cea mai mare influență din regat. Colac peste pupăză, creditorii de timp le tulbură liniștea pentru a-i forța să-și plătească datoriile. Nedorind să-și vadă tatăl murind, Jules se aruncă în gura leului, adică devine slujitoare chiar în casa celor care i-au distrus viața. De aici începe un întreg joc între aparență și esență, în care prietenii devin dușmani și dușmani devin prieteni. Lucrurile se complică și mai mult atunci când unele secrete ies la iveală după zeci de ani în care au fost ținute sub tăcere.

Nu m-am putut atașa de nici unul dintre  personaje, nici măcar de protagonistă. Toate mi s-au părut forme goale, fără o personalitate bine conturată. M-a deranjat destul de tare impulsivitatea eroinei care acționează fără să ia în calcul riscurile și consecințele faptelor sale. Cu toate acestea, am apreciat că Jules nu învață în doar câteva pagini să-și controleze puterile. Ups! Am uitat să precizez că eroina noastră nu este o fată ca oricare alta și că fuga ei are drept cauză aceste abilități fantastice prin care poate controla timpul, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Spre deosebire de eroinele din alte romane, care peste noapte devin maestre în a-și folosi puterile, Jules nici în finalul romanului nu reușește să înțeleagă cum stă treaba cu opritul timpului. Nu pot să trec cu vederea relația care se înfiripă între Jules și Roan, tovarășul ei de joacă din copilărie și fiul familiei Gerling, persecutorii ei. M-au deranjat scenele de iubire inserate în momentele de maximă tensiune.

Ideea centrală a romanului mi s-a părut sclipitoare, mai ales că toată acțiunea pornește de la o legendă despre un alchimist și o vrăjitoare, legendă pe care autoarea o exploatează la maximum. Cu toate acestea, aș avea câteva lucruri de reproșat. Lumea pe care o construiește Sara Holland nu este foarte convingătoare. Mi se pare un univers incomplet care m-a lăsat cu multe întrebări, dar sper ca volumul doi să-mi ofere niște răspunsuri. Interesant este modul în care un cadru magic se îmbină cu filosofia timpului și a existenței efemere care, trebuie să recunosc, m-au pus puțin pe gânduri. Să spunem că, după terminarea acestui roman, am privit cu alți ochi timpul pe care îl pierd nefăcând nimic.

            Aș putea continua așa pagini în șir, dar cred că mai bine mă opresc aici. Intenția mea nu este cea de a vă plictisi sau,, mai rău, de a vă da spoilere, ceea ce cred că am făcut deja, ci doar de a vă stârni curiozitatea. Una peste alta, „Everless” este o lectură plăcută și relaxantă, numai bună pentru Weekend. Sper că nu v-am tăiat elanul, prin analiza mea puțin cam critică, și că v-am convins, măcar din rezumatul prea detaliat pe care l-am făcut, că merită să-i dați o șansă. Eu sigur voi continua seria, pentru că sunt curioasă cum „Everless” va deveni „Evermore”.


COMANDĂ CARTEA