Acest al cincilea roman din seria Stâlpii
Pământului, a cărui acțiune este plasată în timpul Revoluției Industriale,
încheie o serie mai amplă de opt volume ce cuprinde cu măiestrie o istorie a
ultimilor o mie de ani ai civilizației occidentale... Acțiunea romanului începe
în universul imaginar Kingsbridge la sfârșitul secolului al 18-lea. Povestea se
rezumă în jurul unui grup de familii legate între ele, ale căror vieți sunt
date peste cap de noua eră a mașinăriilor. Personajele lui Follett sunt
implicate în revolte și greve și se opun cu violență în fața recrutării
obligatorie în armată. Parlamentul britanic întâmpină protestele cu noi legi
represive care fac din criticarea acțiunilor guvernului o nouă crimă...
Greutățile și brutalitatea revoluției industriale sunt intensificate de un
război de 23 de ani între Marea Britanie și Franța, un război care atinge
punctul culminant în bătălia de la Waterloo. Ca întotdeauna, Follett subliniază
rolul personajelor feminine atât pe timp de pace, cât și în timpul războiului.
vineri, 11 august 2023
Fragment în avanpremieră: ARMELE LUMINII de Ken Follett
miercuri, 13 octombrie 2021
Lansare: Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun de J. K. Rowling (Editura Arthur)
Editura Arthur
are plăcerea să anunțe lansarea unei noi cărți pentru copii scrisă de J.K.
Rowling, Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun (The Christmas Pig),
pe data de 12 octombrie 2021. Cartea este tradusă din limba engleză de Tatiana
Dragomir și publicată în colecția Arthur Gold, într-o variantă cartonată (38.38 lei). Este disponibilă pentru precomandă cu 15%
reducere pe site-ul Arthur.
Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun este publicată simultan în Regatul Unit al Marii Britanii, Australia, Noua
Zeelandă, Irlanda și India, de editura Hachette
Children’s Group și în Statele Unite ale Americii și Canada la editura Scholastic. Va fi de asemenea tradusă în peste douăzeci de limbi la edituri din toată lumea – vom putea vorbi așadar de o
publicare globală.
Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun este o poveste înduioșătoare și incitantă
despre dragostea unui băiețel pentru jucăria lui prețioasă și despre cât de departe
poate ajunge în căutarea ei. Cartea este o poveste de sine
stătătoare, fără vreo legătură cu celelalte cărți scrise anterior de J.K.
Rowling și se adresează copiilor cu vârsta minimă de 8 ani. Scrisă de una dintre cele mai mari povestitoare din lume, Mărețele
aventuri ale Porcului de Crăciun este o poveste de care se va îndrăgosti întreaga familie.
Despre carte:
Jack îl iubește pe Um Porc, jucăria sa din copilăria fragedă. UP a fost întotdeauna alături de el, la bine și la rău. Până când, într-un Ajun de Crăciun, se întâmplă ceva înspăimântător – UP e de negăsit.
Însă Ajunul Crăciunului e o noapte a miracolelor și a cauzelor pierdute, o
noapte când toate prind viață – chiar și jucăriile.
Așa se face că Jack și Porcul de Crăciun (înlocuitorul
agasant al lui UP) pornesc într-o călătorie
uluitoare prin Tărâmul celor Pierduți, un loc cu totul magic. Cu ajutorul unei Merindașe vorbitoare, al
unei Busole viteze și al unei creaturi înaripate, pe
nume Speranța, își propun să-l salveze pe cel mai bun prieten al lui Jack din ghearele înspăimântătorului Pierzător, ronțăitorul
de jucării.
Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun e primul roman scris de J.K. Rowling pentru copii de la Harry Potter
încoace și îi urmează lui Ickabog, basmul publicat anul trecut, care a constituit întoarcerea strălucită a autoarei la cărțile pentru copii. Ickabog a fost postat
online sub formă de foileton, gratis, pentru a le oferi o distracție copiilor în timpul
pandemiei, iar fondurile obținute din drepturile de
autor au fost donate de J.K. Rowling fundației ei caritabile, Volant, pentru a
ajuta grupurile vulnerabile afectate de pandemia Covid-19. Autoarea de abia așteaptă
să se reîntâlnească iarna aceasta
cu micii ei cititori, prin publicarea Mărețelor aventuri ale Porcului de
Crăciun.
Noua carte le
stârnește cititorilor imaginația și îi ajută să inventeze valori care păreau pierdute. Povestea le oferă copiilor șansa
de a lua parte la o aventură imaginară și de a descoperi scopuri semnificative.
Cartea este
publicată într-un format potrivit spre a fi dăruită, cu o supracopertă iscusit colorată, cu nouă ilustrații mari
alb-negru în interior, întinse pe câte două pagini, și decorată de ilustratorul premiat Jim Field.
marți, 27 iulie 2021
Fragment în avanpremieră: Nu trezi diavolul adormit de John Verdon
Titlu: Nu trezi diavolul adormit
Serie: Dave Gurney #3
Autor: John Verdon
Editura: PALADIN
Titlu original: Let the Devil Sleep
Traducere de Laura Ciobanu
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 568
Domeniu: CRIME
Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un
sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O
șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu
trezi diavolul adormit!”
Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar
deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre
familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci
când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la
iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace
haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul
adormit!
În tăcere, mintea lui Gurney reveni la întrebarea crucială: cum să-și joace
asul din mânecă.
FRAGMENT
După o jumătate de oră, Kim și Dave stăteau față în față la măsuța din lemn
de pin pentru micul dejun aflată în nișa de lângă ușile din sticlă. Terminau
câte o omletă însoțită de pâine prăjită și cafea, pe care Madeleine insistase
să le prepare când aflase că tânăra condusese toată dimineața și nu mâncase
nimic. Madeleine terminase prima și curăța aragazul. Kim își spunea povestea de
la început, motivul vizitei ei.
— E o idee pe care-o am de ani buni, să studiez oroarea crimei din
perspectiva impactului pe care-l are asupra familiei victimei, dar n-am știut
niciodată ce să fac cu ea. Uneori am dat-o uitării un timp, dar a revenit de
fiecare dată tot mai puternică. Am devenit obsedată: trebuia să fac ceva cu
ea. La început am crezut că pot face o chestie științifică, poate o monografie
sociologică sau psihologică. Așa că am trimis propuneri mai multor edituri
universitare, dar nu aveam calificările academice potrivite, așa că nu le-am
stârnit interesul. Atunci m-am gândit să scriu o lucrare de nonficțiune. Dar
pentru o carte îți trebuie un agent, iar asta a însemnat alte propuneri. Și
ghici ce? Zero interes. Adică am douășunu, douășdoi de ani, cine naiba sunt și
eu? Ce-am scris înainte? Unde-mi sunt recomandările? Practic sunt un copil. Tot
ce am e o idee. Apoi m-am luminat! Hopa! Nu-i o carte, ci o emisiune! Din
clipa aia, a-nceput să prindă contur. Am văzut-o ca pe o serie de interviuri
foarte personale, „televiziune ruptă din realitate“ în adevăratul sens al
cuvântului, care înțeleg că are o conotație dubioasă, dar nu trebuie să fie așa
– dacă o faci cu sinceritate!
Se opri, mișcată parcă deodată de ce spunea, zâmbi stânjenită, își drese
glasul și continuă:
— În fine. Mi-am adunat ideile laolaltă sub forma unei schițe detaliate
pentru disertația mea și i-am dat-o profesorului Wilson, îndrumătorul meu. El
mi-a spus că-i o idee bună, cu potențial. M-a ajutat să-i dau forma unei
propuneri comerciale, a avut grijă să am acoperire din punct de vedere legal,
ca să fiu protejată, și a făcut ceva ce a zis că nu-i stă în fire: i-a trimis-o
unui director de producție de la RAM-TV pe care-l cunoaște personal, un tip pe
nume Rudy Getz. Și Getz ne-a contactat o săptămână mai târziu și a zis: „OK,
să-i dăm drumul!“
— Așa, pur și simplu? întrebă Gurney.
— Și eu m-am mirat. Dar Getz a zis c-așa lucrează RAM. N-o să mă apuc să
contest asta. Numai gândul că pot să-mi pun ideea în practică, să explorez
subiectul ăsta...
Clătină din cap, de parcă încerca să alunge o emoție copleșitoare.
Madeleine se apropie de masă, se așeză și spuse exact ceea ce gândea și
Gurney:
— E important pentru tine, nu-i așa? Adică important de-adevăratelea,
nu doar o oportunitate în carieră.
— Vai, Doamne, da!
Madeleine zâmbi cu blândețe.
— Și esența ideii... partea care contează atât de mult pentru tine?
— Familiile, copiii...
Se opri din nou pentru
câteva clipe, evident copleșită de o imagine pe care propriile ei cuvinte i-o
evocaseră. Își împinse scaunul de la masă, se ridică și o ocoli, apropiindu-se
de ușile din sticlă ce dădeau către patio, grădină, pășune și pădurea de
dincolo de ea.
— E o prostie. Nu pot explica, dar mi-e mai ușor să vorbesc despre asta
dacă stau în picioare, zise cu spatele la ei. Își drese vocea de două ori și
spuse, abia audibil: Cred că omorul schimbă totul pentru totdeauna. Răpește
ceva ce nu mai poate fi înlocuit. Are consecințe care trec dincolo de ceea ce i
s-a-ntâmplat victimei. Victima își pierde viața, ceea ce-i groaznic, e nedrept,
dar pentru ea s-a terminat, ăsta a fost sfârșitul. A pierdut tot ce putea fi,
dar n-o știe. Nu trebuie să trăiască simțind pierderea
și imaginându-și lucrurile ce puteau fi.
Își ridică mâinile și lipi palmele de geamurile din fața ei, un gest care
mărturisea deopotrivă un tumult de sentimente, dar și efortul imens de a le
ține sub control.
Continuă, ceva mai tare:
— Nu victima se trezește într-un pat cu o jumătate goală, într-o casă pe
jumătate goală. Nu ea visează că e încă în viață, numai pentru a se trezi cu
durerea de a descoperi că nu-i așa. Nu simte furia devastatoare, suferința pe
care o cauzează moartea ei. Nu vede zi de zi scaunul gol de la masă, nu aude
sunete care seamănă cu vocea ei. Nu vede mereu dulapul plin cu haine...
Răgușise și-și drese glasul. Nu simte agonia... agonia de a fi pierdut
tot ceea ce făcea ca viața să merite trăită.
Se rezemă de geam câteva secunde, apoi se desprinse încet. Când se întoarse
către masă, fața-i era brăzdată de lacrimi.
— Știți despre durerea
fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul unde a
fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea
unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.
luni, 15 martie 2021
Fragment în avanpremieră: Ultima vînătoare de Jean-Christophe Grangé
Titlu: Ultima vînătoare
Serie: Pierre Niémans #2
Autor: Jean-Christophe Grangé
Editura: Crime Scene Press
Titlu original: La Dernière chasse (2019)
Traducere din limba franceză de Horia Nicola Ursu
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 408
Continuarea volumului Rîuri de purpură
Trupul neînsuflețit al unui bărbat e descoperit la câțiva kilometri
de lacul Titisee. Victima, Jürgen von Geyersberg, moștenitorul uneia dintre
cele mai mari averi din Germania, a fost mutilat.
Comandantul Pierre Niémans și colega lui, locotonentul Ivana
Bogdanoviç, membri ai unui organism nou care ajută poliția și jandarmeria în
cazurile dificile, sunt trimiși în Munții Pădurea Neagră. Ancheta îi poartă pe
urmele Vânătorilor negri, un batalion de nelegiuiți înrolați de Himmler în
1941, specializați în vânătoarea de oameni.
Pe măsură ce se întorc în trecut la sursa răului au parte de
întâlniri tot mai stranii – o preoteasă a apelor termale, crescători de câini,
vindecători. Însă fiara ucigașă nu e ceea ce cred ei…
Ultima vânătoare a început.
„O carte care te captivează, te tulbură, te devorează încă de la prima pagină.”
„Le Monde”
„O acțiune cizelată, un cadru bine închegat care intră direct în
subiect. Nu are niciun timp mort.”
Laurence Caracalla, „Le Figaro”
„O poveste orchestrată magistral care, pe rând, te tulbură și te
entuziasmează și se dovedește teribil de eficientă.”
François Vey, „Le Journal du dimanche”
„Cu o mână de maestru, Grangé reușește să ofere un roman bulversant.
Când termini să-l citești ești în stare de șoc și, deja, în sevraj.”
„Le Point”
FRAGMENT
Capitolul 1
Nici o amintire,
sau aproape nici una.
Atunci cînd fusese
pescuit din apele repezi ale rîului de munte, cu pîntecele despicat de jos pînă
sus, era plin de apă, ca burduful unui puitor de capcane. În acel moment încă
nu-și pierduse cunoștința. Era conștient, în măsura în care starea în care se
afla putea fi numită astfel.
Mai tîrziu, în ambulanță,
intrase în comă. Astfel trecuseră două săptămîni. Două săptămîni de neant, pînă
cînd în adîncul minții sale se aprinsese o luminiță firavă. Avusese senzația că
se afla în fundul unui puț scăldat într-o lumină lăptoasă, din care se iveau la
întîmplare forme vagi ale unor obiecte, creaturi informe, crîmpeie de viață...
În acest stadiu, ideea de spermă era cea predominantă.
Apoi, conținutul îl
preluă analogia cu laptele. Îi venise în minte un episod faimos din cosmogonia
indiană, redat în frescele pe care le admirase odinioară în templele din Angkor:
zeii și demonii biciuiau marea de lapte, făcînd să se nască din spuma ei tot
soiul de creaturi miraculoase. În mintea sa însă, acest dans nu dădea naștere
decît unor amintiri ale unor episoade violente, ale unor chipuri de asasini,
ale unor înfrîngeri amare... Pe scurt, amintirile tipice ale unui polițist de
la Omoruri.
În cele din urmă,
spre surprinderea medicilor, își recăpătase cunoștința. Dansul zeilor continua,
de data asta însă chiar în viața adevărată. Timpul se scurgea prin trupul său
ca apa printr-un bidon găurit: zile și nopți care nu se deosebeau cu nimic una
de alta, orice senzație fiind adînc îngropată sub bandaje și înecată de
anestezice. Potrivit medicilor, starea în care se afla era de bun augur.
Ceva mai tîrziu,
reuși să se ridice în capul oaselor și să ceară să i se povestească tot ce se
întîmplase cît timp fusese inconștient. Despre cine? Despre ce?
Mai întîi, despre
Fanny Ferreira, cea care îl înjunghiase, despicîndu-l de la abdomen și pînă la
gît. Femeia nu supraviețuise tangoului ce-i purtase pe amîndoi pe apele
înghețate ale rîului. Fusese înmormîntată împreună cu sora ei, într-un loc care
nu fusese făcut public, la cîțiva kilometri de Guernon. Surorile malefice nu
aveau să aibă parte de liniștea unui cimitir...
Întrebase apoi de Karim Abdouf, cel care-i devenise, fără
să vrea, partener în acea anchetă a terorii. Acesta redactase un raport sumar asupra
cazului, îl azvîrlise în față jandarmilor, apoi își dăduse demisia. „S-a întors
în țara natală.” Niémans nu insistase să afle mai multe amănunte. Știa despre
Karim că era apatrid. Nu încercase nici să-i dea de urmă. În fond, nu aveau în
comun decît niște amintiri deloc plăcute.
Veni apoi vremea să
se întoarcă printre oamenii de rînd. Acolo, în salonul său de la spital, fusese
vizitat de mai-marii poliției judiciare și de gradații cu multe stele ai jandarmeriei,
veniți cu toții să îl felicite. Își primise medalia în pijama, simțindu-se ca un
fluture mort prins cu-n bold pe un panou din lemn de esență moale. Același
gust, aceeași culoare.
Fusese, de
asemenea, catalogat drept „invalid de gradul unu” de către Serviciile Sociale.
Ca urmare, nu-și mai putea exercita profesia de polițist pe teren și avea să
încaseze și o pensie de invaliditate. Niémans începea să se întrebe dacă nu
cumva ar fi fost de preferat să fi pierit împreună cu Fanny în adîncurile
ghețarului.
Însă administrația
franceză nu abandonează pe nimeni, ci doar își reciclează cadrele. După
încheierea perioadei de convalescență, i se oferise un post de profesor la
școala de poliție de la Cannes-Écluse. De ce nu? Avea impresia că experiența sa
le-ar fi putut fi de folos celor ce-și făceau ucenicia într-ale muncii de
poliție.
Și totuși, după
trei ani la catedră, i se dădu de înțeles că viziunea pe care o avea despre ce
înseamnă un apărător al legii nu corespundea, pentru a folosi un eufemism, criteriilor
general acceptate ale meseriei. Prin urmare, i se permise să își reia
activitatea ca polițist, dar dintr-o postură marginală. Consultant, consilier,
mediator... orice, doar să nu părăsească banca de rezerve.
Din punct de vedere
fizic era perfect refăcut. Din punct de vedere psihic, însă, era o cu totul
altă mîncare de pește. Își ducea zilele de parcă ar fi avut pe umeri o manta
îmbibată de ploaie, acel gen de povară numită îndeobște „depresie”. Simptomele
recurente ale acesteia erau un nod permanent în stomac, frisoane convulsive
apărute din senin și un nod în gît care refuza să se lase dezlegat... Avea
senzația că e la un pas de-a începe să plîngă în hohote în orice moment și îi era
mereu somn, probabil o modalitate prin care mintea sa încerca să evite felul
deplorabil în care se simțea.
Trecură astfel încă
doi ani, între frustrare și lehamite, între umilință și indiferență, pînă în
ziua în care foștii săi tovarăși, aceia care se pricepuseră să urce în
ierarhie, își aduseră aminte de el.
– Uite care-i
treaba, îi spuseră aceștia. Prin toate colțurile Franței se întîmplă tot mai
multe crime nebunești, iar jandarmii nu mai fac față. Avem de gînd să înființăm
un Birou central care-și va putea trimite oamenii de la Paris în întreg
Hexagonul, oriunde ar fi nevoie. Polițiști unși cu toate alifiile, care să poată
fi detașați, după nevoie, în sprijinul jandarmeriei.
– Excelent! Cîți sîntem?
– Deocamdată ești
doar tu. E mai degrabă un test, nu un proiect oficial asumat.
Hai că m-ai lăsat
cu gura căscată! Ideea de a
trimite polițiști în sprijinul jandarmilor era o ofensă la adresa bunului simț.
Nimeni nu credea în viabilitatea unei astfel de idei și nimeni nu-și putea
aminti sub umbrela cărui minister se putuse naște o asemenea năstrușnicie.
Și cine ar fi fost
oare mai potrivit să se ocupe de un proiect născut mort, dacă nu o fantomă?
Problema era însă alta: Niémans luase gluma cît se putea de în serios. Ba chiar
ceruse să îi fie repartizat și un aghiotant.
– Ei, ai făcut
plinul?
Ivana stătea
aplecată asupra geamului automobilului Volvo, cu brațele încărcate de salate,
semințe de tot felul, sticle cu apă minerală și tot ceea ce putea găsi o vegană
convinsă în magazinul unei benzinării.
Niémans scutură din
cap și coborî din mașină pentru a-și face datoria. În timp ce umplea
rezervorul, mintea îi reveni în realitatea prezentului: se aflau pe o
autostradă din Germania, într-o după amiază de început de toamnă, roșie ca un
tablou de Rothko. Nu era o atmosferă dezagreabilă, dar nici nu era de natură
să-l facă să cadă în extaz.
Se îndreptă spre casă,
pentru a plăti. Ar fi trebuit să fie mai plin de vioiciune: după luni de
hîrțogărie, de statistici, de lectură a unor dosare obținute cu mare greutate
de la jandarmeria națională, se afla în sfîrșit pe teren.
Ceva era însă bizar
în această misiune: erau trimiși în Germania, la Freiburg im Breisgau, în
celebra regiune Schwarzwald, adică în Pădurea Neagră. Porniseră în zori și
ajunseseră la Colmar, la frontieră, în jurul orei zece; din principiu, Niémans
nu respecta niciodată restricțiile de viteză.
Procurorul-șef de
la Înalta Curte îi explicase că omorul care îi interesa fusese comis în pădurea
Trusheim din Alsacia, dar victima, suspecții, martorii și toate celelalte persoane
implicate erau cetățeni germani. Unitatea de jandarmerie departamentală din
Haut-Rhin se ocupa de latura franceză, el și Ivana aveau să preia latura
germană a cazului.
Urmase apoi o lungă
expunere privind acordurile existente între forțele de poliție europene, care
aveau să le permită să lucreze pe teritoriul german, în colaborare cu LKA, Landeskriminalamt,
poliția landului Baden-Württemberg.
Niémans nu reținuse
mai nimic din acea polologhie, dar nu-și făcea griji. Știa că, în timp ce el
asculta acel discurs arid, Ivana obținuse dosarul întocmit
de jandarmii alsacieni și, după toate probabilitățile, tocmai îl parcurgea cu
atenție, reținînd pînă și cele mai nesemnificative detalii, pentru a-i putea
oferi ulterior un rezumat concis și clar.
Plăti și aruncă o
privire spre mașină, prin vitrina benzinăriei: o vedea agitîndu-se înăuntru,
distribuindu-și proviziile achiziționate de parcă ar fi fost vorba de rezervele
de muniție dintr-un tanc.
Ivana Bogdanović.
Aghiotanta sa.
Cel mai bun lucru
care i se întîmplase din momentul în care se întorsese din neant.
luni, 8 martie 2021
Fundația, Fundația și Imperiul & A doua fundație de Isaac Asimov (Precomandă - Editura Paladin)
Titlu: Fundația
Seria: Fundația I
Autor: Isaac Asimov
Editura: Paladin
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 264
Hari Seldon, întemeietorul psihoistoriei, prezice prăbuşirea
Imperiului Galactic şi instaurarea unei ere de barbarie care va dura treizeci
de milenii. Cu ajutorul colaboratorilor săi, Seldon înfiinţează Fundaţia
Enciclopediei Galactice, a cărei misiune este să salveze cunoştinţele a 12 000
de ani de evoluţie. Fundaţia este exilată pe Terminus, o planetă de la marginea
Galaxiei, de unde se implică mersul istoriei, transformând ştiinţa în religie,
iar savanţii în preoţi care s-o răspândească în lumile Imperiului.
Titlu: Fundația și Imperiul
Seria: Fundația II
Autor: Isaac Asimov
Editura: Paladin
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 288
Prăbușirea vechiului Imperiu sub loviturile necesității istorice nu
reprezintă altceva decât un prolog al prăbușirii Fundației înseși. Pe această
scenă apocaliptică are loc ascensiunea neprevăzută a Catârului, un mutatn
capabil să controleze emoțiile oamenilor și al cărui magnetism malefic
amintește de cel al sângeroșilor dictatori care au înspăimântat Europa
secolului al XX-lea. Toate speranțele Galaxiei depind acum de acea misterioasă
A Doua Fundație, singura care ar putea împiedica expansiunea nelimitată a
noului stat totalitar al Catârului.
Titlu: A doua fundație
Seria: Fundația III
Autor: Isaac Asimov
Editura: Paladin
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 280
Cine va descoperi această faimoasă şi enigmatică A Doua Fundaţie?
Şi o va descoperi, oare, cineva cu adevărat? Iată marea miză a celui de-al
treilea volum al seriei, în care Asimov creează treptat o atmosferă de aşteptare
tensionată, întocmai ca un adevarat maestru al suspansului. Cartea abundă,
chiar de la început, în scenarii conspiraţioniste, răsturnări surprinzătoare de
situaţie şi elaborate jocuri ale minţii, însă în acelaşi timp se constituie
într-un elogiu nedisimulat adus progresului ştiinţific şi evoluţiei societăţii.
Graţie mai ales profundei sale interogaţii asupra omului şi a viitorului
umanităţii, Asimov îşi înscrie definitiv numele printre cele clasice ale
literaturii universale.