ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Precomandă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Precomandă. Afișați toate postările

luni, 22 ianuarie 2024

Fragment în avanpremieră: Anna O de Matthew Blake


Titlu: Anna O 

Autor: Matthew Blake

Colecție: Fiction Connection (Editura Trei)

Nr. de pagini: 528

ISBN: 978‑606‑40‑2168‑7

Limba originală: engleză

Traducere: Alunița Voiculescu

Format: 130x200mm

Anul apariției: 2024

 

Data apariției: 2024-02-02

Precomandă: https://bit.ly/annao

#ANNAO @treibooks

 

Descriere:

 

Îmi pare rău. Cred că i-am omorât. ANNA O

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării", și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată. Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află.

Un concept irezistibil, pus în practică minunat — cu siguranță va fi unul dintre cele mai bune thrillere ale anului. LEE CHILD 

Când ai luat cartea în mână, nu mai ai cum s-o lași. Un thriller cu multe planuri și melodramatic ca anvergură și tensiune. KIRKUS REVIEWS 

Blake nu le permite niciun moment nici cititorului, nici eroului său să stea liniștiți, producând întorsături de situație una după alta. Finalul o să-i șocheze probabil până și pe fanii versați de thrillere. PUBLISHERS WEEKLY

 

Fragment:

 

JURNALUL ANNEI

2019

 

 

29 august dimineață

 

Mergem în viteză pe autostradă. Închirierea acestui Clio, un impuls de moment. Doug stă în spate, Indira lângă mine, în față. Sistemul de navigație prin satelit face figuri, așa că Indy încearcă să găsească destinația pe telefonul ei. Mama, tata și Theo sunt în altă mașină și vor ajunge înaintea noastră.

Doug pare fie la capătul răbdărilor, evident. Indira încearcă să păstreze atmosfera cordială. Numărul estival al revistei încă nu e finalizat. Contractul cu GVM încă nu e semnat. Ei doi nu și‑au primit banii. Iar după weekendul acesta, nici că‑i vor mai primi vreodată.

Un claxon. Încerc să mă concentrez la drum. Totul depinde de întâlnirea de diseară, cu persoana care își spune @PacientX online. Să aflu dacă e de bună‑credință. De‑abia apoi voi putea să‑mi confirm bănuiala că persoana pe care o cred eu MARATON este copilul biologic al lui Sally Turner. Apoi, voi provoca o adevărată senzație. Mult mai mare decât succesul revistei noastre. Va fi o știre de interes național. Ziare mari, tabloide, Newsnight, documentare, seriale. O să caut un avocat bun și o să‑i dau în judecată pe Doug și pe Indy. O să‑l fac de râs în public pe afemeiatul de tata. O să‑mi folosesc toată priceperea pentru a fonda o companie a mea. Și de această dată mă voi ocupa singură de acte.

Mă gândesc la scuza publicată de Bloom în articolul ei: Uneori trebuie faci rău ca faci bine. gândesc și la celelalte „metode“ și „ipoteze“ încercate pe pacienți cu probleme psihice. Am citit despre psihiatri care au provocat crize epileptice, au extras dinți și au îndepărtat chirurgical spline, coluri uterine și colonuri, și‑au infectat intenționat pacienții cu malarie, au creat come diabetice artificiale, au injectat ser cabalin pentru a induce meningite și, cel mai îngrozitor dintre toate, au secționat țesut cerebral în timpul unor operații asupra lobilor frontali — procedură cunoscută sub numele de lobotomie trans orbitală. Toate aceste experimente au fost efectuate de reputați specialiști, în încercarea de a găsi leac unor boli pe care nu le înțelegeau pe deplin. Cele mai rele trata‑ mente psihiatrice au fost încercate, de obicei, pe femei. Îmi amintesc acel rând mititel și aparent inofensiv de pe Wikipedia, de azi‑noapte. Mi‑o imaginez pe Sally Turner și ororile experimentului Medeea din secția Cranfield de la Broadmoor, în vara lui 1999. Și îmi pun tot felul de întrebări până mi se face rău din nou.

Ferma se află la capătul unor drumuri înguste și întortocheate din Cotswold. Tarmacul devine din ce în ce mai denivelat, până se transformă într‑un drum neasfaltat, care face ca mașinuța noastră închiriată se opintească să treacă peste tot soiul de băltoace și șleauri noroioase.

Într‑un sfârșit, ajungem la destinație. Zăresc un indicator și spatele plin de noroi al mașinii familiei noastre. Tata și Theo descarcă portbagajul. Cerul e vânăt ca o prună, cu puțin cenușiu. Imediat ce parcăm, începe ploaia.

Noroiul ne ajunge până la glezne. Pantofii sport ai lui Doug sunt înghițiți de clisa maronie. Curtea din jur e imensă. Suntem conduși la cabanele noastre de către Owen Lane, un îngrijitor bărbos și macho, cu pieptul bombat și accent scoțian. Indie și Doug sunt în Cabana Roșie. Eu primesc una mai mică, doar pentru mine: Cabana Albastră. Pe perete se află o hartă a locului. Mă familiarizez puțin cu geografia locală: Pădurea, Cabanele, Ruinele. Mă bucur că am ieșit din Londra. Pentru prima dată după multe luni, mă simt liberă. Îmi scot telefonul și îi transmit coordonatele mele lui @PacientX.

După Pădure. După miezul nopții. Atunci ne putem întâlni.            Doar atunci.

Ploaia susură la fereastră. Cabana Albastră trepidează de atâta apă. De undeva se aude un clopot. Ieșim în căutarea mesei promise. Ruinele oferă o priveliște extraordinară, par rămășițele unui castel cândva măreț, lăsat de izbeliște de secole și încărcat încă de secrete și de aur. Ne așezăm pe două banchete lungi din lemn, adăpostite sub o copertină improvizată. Bem dintr‑un fel de căni bondoace, din lemn. Doug pare plictisit. Indirei îi displace profund lipsa de confort. Tata îmi pare mai jalnic ca oricând, o sumă de slăbiciuni. Și tot acest disconfort al lor mie îmi face mare plăcere.

Mâncarea, deosebit de rafinată, e servită pe farfurii și platouri de un lux disimulat. Mama nu mai e înalta personalitate ministerială stresată. S‑a întors la vechea versiune pe care o știu. Și tata e altul, la distanță de telefonul său. Pare și mai grandios, ca un Gandalf fără barbă și ochelari. Doug aspiră mâncarea. Indira ciugulește fără prea mare entuziasm dintr‑o farfurie cu carne de mistreț. Theo pe gât o cană cu bere. Îi urmez exemplul și simt o ușoară amețeală. Ploaia se mai potolește puțin. Își face apariția directoarea Fermei, Melanie Fox. E însoțită de Owen, îngrijitorul, un intern și o femeie spre 40 de ani, cu talie de viespe, care ne este prezentată drept Lola, consultantul pentru sănătate și siguranță. Lola ne recită regulile de bază. Se distribuie brățări. Cele negre sunt pentru Vânători. Cele albe, pentru Supraviețuitori. Suntem împărțiți în două grupuri de câte trei: tata, mama și Theo de o parte, eu, Indira și Douglas, de alta. Noi suntem Vânătorii. Ceilalți sunt Supraviețuitorii. Suntem instruiți să ne întâlnim la intrarea în Pădure, la ora 16:00. Până atunci, ne întoarcem la cabanele noastre ne pregătim.

Îi privesc pe Indy și Doug dispărând în Cabana Roșie. Pe tata și pe mama despărțindu‑se, două insule separate acum. Eu mă îndrept către Cabana Albastră, udă leoarcă. Ajunsă înăuntru, mă așez și mă uit la ceas: 23 de minute până la startul chinului din Pădure. Mă gândesc la restul. La preluarea companiei, la apartament, la revistă, la schimbul de priviri dintre Indira și Douglas, la trădare, la aventura tatălui meu. Pare meschin, și poate chiar așa este. Dar s‑au purtat războaie pentru chestiuni încă și mai puțin lipsite de importanță.

Încerc să îmi imaginez efectele. Douglas și Indira îngropați în facturi după ce revista nu mai apare și compania este lichidată. Toată aroganța aia de pe fețele lor ștearsă complet după ce vor afla. Umilința tatei după ce îi va fi dezvăluit caracterul real un tată atât de îmbrobodit de farmecele unei tinerele, încât o ajută pe aceasta să îi escrocheze propria fiică. Niciunul nu se așteaptă la ce va urma.

Nu vor supraviețui după asta. voi răzbuna pe toți. Anna, visătoarea prostuță. Vârcolacul. Somnambula.           

Fräulein Anna O. Gata cu episoadele, gata cu scaunele proptite în uși încuiate de dormitoare.

Un an nou care se prevede ciudat de diferit de cel dinaintea lui.

 Somnul nu trebuie să fie o slăbiciune: este o superputere. 

Carpe diem.

vineri, 11 august 2023

Fragment în avanpremieră: ARMELE LUMINII de Ken Follett


Titlu: Armele luminii
Autor: Ken Follett
Editura: RAO
Traducere de Alexandru Marinescu
Număr pagini: 640
Data apariției: 26.09.2023

Descriere:

Acest al cincilea roman din seria Stâlpii Pământului, a cărui acțiune este plasată în timpul Revoluției Industriale, încheie o serie mai amplă de opt volume ce cuprinde cu măiestrie o istorie a ultimilor o mie de ani ai civilizației occidentale... Acțiunea romanului începe în universul imaginar Kingsbridge la sfârșitul secolului al 18-lea. Povestea se rezumă în jurul unui grup de familii legate între ele, ale căror vieți sunt date peste cap de noua eră a mașinăriilor. Personajele lui Follett sunt implicate în revolte și greve și se opun cu violență în fața recrutării obligatorie în armată. Parlamentul britanic întâmpină protestele cu noi legi represive care fac din criticarea acțiunilor guvernului o nouă crimă... Greutățile și brutalitatea revoluției industriale sunt intensificate de un război de 23 de ani între Marea Britanie și Franța, un război care atinge punctul culminant în bătălia de la Waterloo. Ca întotdeauna, Follett subliniază rolul personajelor feminine atât pe timp de pace, cât și în timpul războiului.


FRAGMENT

CAPITOLUL 5

   Amos Barrowfield lucra într-un depozit rece, din spatele casei familiei sale, aflată lângă catedrala din Kingsbridge. Era deja târziu, în după-amiaza aceea, iar el se pregătea să plece devreme a doua zi de dimineață, pregătind încărcăturile pen¬tru caii de povară, care erau hrăniți în grajdul alăturat.
Se grăbea pentru că spera să întâlnească o fată ceva mai târziu.
Grupă sacii în legături care puteau fi ușor încărcate pe ponei, a doua zi, în zorii înghețați, apoi înțelese că nu avea des¬tul fir. Asta era o problemă. Tatăl său ar fi trebuit să cumpere ceva de la piața de lână din Kingsbridge, de pe High Street.
Deranjat de întârzierea planurilor sale pentru seara respectivă, părăsi hambarul și traversă curtea, simțind miros de zăpadă în aer, apoi intră în casă. Era o clădire veche și mare, prost întreținută: din acoperiș lipseau țigle și pe palierul de sus exista o găleată care aduna apa de la scur-gere. Construită din cărămidă, avea o bucătărie la subsol, două etaje principale și o mansardă. Familia Barrowfield era compusă din doar trei persoane, dar aproape tot parterul era ocupat de nevoile afacerii; și mai erau, de asemenea, câțiva servitori care dormeau în incintă.
Amos trecu rapid prin holul cu podeaua de marmură în alb și negru și intră în biroul din față, care avea și propria ușă către stradă. Pe o masă mare, centrală, se aflau baloturi de pânză pe care le vindea Barrowfield: flanel moale, gabar- dină țesută des, postav pentru pălării, pânză aspră de Kersey pentru marinari. Obadiah avea cunoștințe impresionante despre tipurile tradiționale de lână și despre stilurile de țesut, dar nu dorea să se extindă. Amos credea că se putea face profit cu serii scurte de țesături de lux, angora și meri-nos, precum și cu amestecuri de mătase, dar tatăl său pre¬fera să rămână la ceea ce știa.
Obadiah era așezat la birou, citind dintr-un registru gros, cu un opaiț alături de el. Amos știa cât de diferiți erau ei doi: tatăl lui era scund și chel, în timp ce el era înalt, cu părul sănătos și des. Obadiah avea o față rotundă și un nas cârn; Amos avea fața lungă, cu o bărbie pronunțată. Amândoi purtau haine din materiale scumpe, ca să facă reclamă bunurilor pe care le vindeau, dar Amos era îngri¬jit și cu jacheta închisă la nasturi, în timp ce gulerul lui Obadiah era desfăcut, haina sa era mototolită, iar ciorapii săi erau boțiți.
- Nu mai este fir, spuse Amos fără nicio introducere. După cum ar trebui să știi...
Obadiah ridică privirea, părând iritat că fusese deranjat. Amos se pregăti pentru o dispută: tatăl lui devenise arțăgos în ultimul an.
- N-am ce să fac, spuse Obadiah. N-am putut să cumpăr nimic la un preț rezonabil. La ultima licitație, un țesător din Yorkshire l-a cumpărat pe tot, la un preț ridicol de mare.
- Ce vrei să le spun țesătorilor?
Obadiah oftă, simțind din plin presiunea, apoi spuse:
- Spune-le să-și ia o săptămână de odihnă.
- Și copiii lor să moară de foame?
- Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora.
Asta era cea mai mare diferență dintre tată și fiu. Amos considera că avea o responsabilitate față de oamenii care depindeau de el ca să trăiască. Obadiah nu credea asta. Dar Amos nu dorea să intre din nou în această dispută, așa că schimbă abordarea.
- Dacă vor putea să găsească de lucru pentru altcineva, o vor face.
- Așa să fie.
Amos se gândi că ăsta era mai mult decât arțag. Era aproape ca și cum tatălui său nu-i mai păsa de afacere. Ce era în neregulă cu el?
- S-ar putea să nu se mai întoarcă la noi, spuse Amos. Vom intra în criză de materiale de vândut.
Obadiah ridică vocea, spunând pe un ton de exasperare furioasă:
- Și ce ai vrea să fac eu?
- Nu știu. Tu ești șeful, după cum nu încetezi niciodată să-mi spui.
- Ocupă-te de dificultăți, ce zici?
- Nu sunt plătit să conduc afacerea. De fapt, nu sunt plă¬tit deloc.
- Ești un ucenic! Așa vei fi până la douăzeci și unu de ani. Asta este practica obișnuită.
- Nu, nu este, spuse Amos nervos. Cei mai mulți ucenici primesc un salariu, chiar dacă este mic. Eu nu primesc nimic.
Obadiah gâfâia doar din cauza efortului de a se certa.
- Tu nu trebuie să plătești pentru mâncare, haine și cazare - pentru ce ai nevoie de bani?
Și-ar fi dorit bani ca să poată să-i ceară unei fete să iasă cu el, dar nu-i spuse asta tatălui său.
- Ca să nu mă simt ca un copil.
- Ăsta este singurul motiv la care te poți gândi?
- Am nouăsprezece ani și fac cea mai mare parte a mun-cii. Am dreptul la un salariu.
- Încă nu ești bărbat, așa că eu sunt cel care va lua această decizie.
- Da, tu iei deciziile. Și din cauza asta nu mai avem fir.
Amos ieși furios din cameră.
Era tulburat la fel de mult pe cât era de mânios. Tatăl lui nu asculta de rațiune. Oare doar pentru că devenea tot mai irascibil și mai zgârcit odată cu vârsta? Avea doar cincizeci de ani. Se întâmpla oare altceva, exista vreun alt motiv pen-tru comportamentul său?
Neavând bani, Amos se simțea ca un copil. Unei fete ar fi putut să i se facă sete, cerându-i să-i cumpere o ulcică de bere într-o tavernă. Poate că el ar fi vrut să-i cumpere o por-tocală de la o tarabă din piață. Dacă voiai să curtezi o fată, primul pas era să ieși cu ea, mai ales în cazul fetelor respec-tabile din Kingsbridge. Amos nu era interesat de altfel de fete. Știa despre Bella Lovegood, al cărei nume adevărat era Betty Larchwood, că nu era respectabilă. Mai mulți băieți de vârsta lui susțineau că fuseseră cu ea, iar unul sau doi dintre ei chiar ar fi putut să spună adevărul. Amos nu ar fi fost ten-tat nici chiar dacă ar fi avut banii. Îi părea rău pentru Bella, dar nu se simțea atras de ea.
Și ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi devenit serios în legă¬tură cu o fată și ar fi dorit să o ducă la o piesă de teatru în Kingsbridge sau la un bal la Assembly Rooms? Cum ar fi putut să plătească pentru bilete?
Se întoarse în hambar și termină repede de împachetat. Îl deranja faptul că tatăl său fusese atât de neglijent încât să rămână fără fir. Pierdea bătrânul controlul afacerii?
Îi era foame, dar nu avea timp să mănânce cu părinții lui. Se duse la bucătărie. Mama lui era așezată lângă foc, purtând o rochie albastră confecționată dintr-o pânză moale din lână de miel, care fusese făcută de unul dintre țesătorii din Badford. Pălăvrăgea cu bucătăreasa, Ellen, care se sprijinea de masă. Mama o mângâia cu afecțiune pe umăr, iar Ellen zâmbea drăgăstos: ambele femei îl răsfățaseră în cea mai mare parte a vieții lui.
Tăie câteva felii de șuncă și începu să mănânce în picioare, cu o bucată de pâine alături și o cană de bere slabă, din butoi. În timp ce mânca, o întrebă pe mama lui:
- Înainte să te măriți ai ieșit cu tata?
Ea zâmbi timid, ca o fată, și, pentru un moment, păru că părul ei grizonant devine negru și lucios și că ridurile dis¬par, dezvăluind o femeie tânără și frumoasă.
- Desigur, spuse ea.
- Unde mergeați? Ce făceați?
- Nu prea multe. Ne îmbrăcam în hainele de biserică și ne plimbam prin oraș, ne uitam la magazine, vorbeam cu prie-teni de vârsta noastră... Pare destul de plictisitor, nu-i așa? Dar era incitant pentru că îl plăceam cu adevărat pe tatăl tău.
- Îți cumpăra lucruri?
- Nu prea des. Într-o zi, mi-a cumpărat o bandă albastră pentru păr din piața din Kingsbridge. Încă o mai am în cutia cu bijuterii.
- Înseamnă că avea bani.
- Cu siguranță. Avea douăzeci și opt de ani și se des¬curca bine.
- Tu ai fost prima fată cu care a ieșit?
- Amos! spuse Ellen. Cum poți să-i pui mamei tale o astfel de întrebare?
- Îmi pare rău. Nu gândeam limpede. Iartă-mă, mamă!
- Nicio problemă.
- Trebuie să mă grăbesc.
- Te duci la întrunirea metodistă?
- Da.
Ea îi dădu un penny din poșeta ei. Metodiștii îți îngăduiau să participi fără să plătești, dacă le spuneai că nu îți permiți, și, pentru o vreme, Amos așa făcuse, dar când aflase mama lui, insistase să-i dea ea banii. Tatăl lui obiectase: el considera că metodiștii creează necazuri. Dar, măcar o dată, mama îi sfi¬dase autoritatea. „Fiul meu nu are nevoie de pomană“, spusese ea indignată. „Rușine!“ Și tata dăduse înapoi.
Amos îi mulțumi pentru penny și ieși în stradă, la lumina felinarelor. De acum Kingsbridge avea iluminat cu petrol pe Main Street și High Street, plătit de consiliul local, justificat de faptul că astfel se reducea criminalitatea.
Porni vioi spre sala metodistă, aflată pe High Street. Aceasta era într-o clădire simplă, din cărămidă, văruită în alb, cu ferestre mari care simbolizau iluminarea. Uneori, oamenii o numeau capelă, dar nu era o biserică sfințită, după cum subliniaseră metodiștii când colectaseră fondurile pentru construcție, cerând donații de la micii țesători și de la meșteșugarii prosperi, care formau cea mai mare parte a congregației lor. Mulți metodiști considerau că ar fi trebuit să se despartă de Biserica Anglicană, dar alții doreau să rămână și să reformeze biserica din interior.
Lui Amos nu-i păsa prea mult de toate acestea. El consi-dera că religia însemna modul în care-ți trăiești viața. Din acest motiv se înfuriase când tatăl său spusese: „Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora“. Tatăl lui îl considera un tânăr ide¬alist și prost. „Poate că sunt, se gândea el. Poate că și Iisus era.“
Se bucura de animatele discuții despre studiul Bibliei de la sala metodistă, pentru că își putea spune părerea și era ascultat cu politețe și respect, în loc să fie invitat să tacă și să creadă doar ceea ce spuneau clericii sau bărbații mai în vâr¬stă - și chiar tatăl lui. Iar ăsta era un bonus. Mulți oameni de vârsta lui mergeau la aceste întruniri, așa că sala metodistă era, neintenționat, un fel de club pentru tineretul respecta¬bil. Participau și multe fete drăguțe.
În seara aceea spera să se întâlnească cu o anumită fată - numele ei era Jane Midwinter și, după părerea lui, era cea mai drăguță dintre toate. Se gândea foarte mult la ea când călărea pe la țară, fără să aibă nimic de privit în afară de câmpuri. Și ea părea să-l placă, dar nu era sigur.
Intră în sală, care era cât se poate de diferită de catedrală - probabil, în mod intenționat. Nu existau statui sau picturi, nici vitralii sau argintărie cu bijuterii. Scaunele și băncile erau singurul mobilier. Lumina clară a lui Dumnezeu intra prin ferestre și se reflecta pe pereții văruiți în culori deschise. La catedrală, liniștea sfântă era întreruptă de cântecul corului sau de vreun trântor de cleric, dar aici toată lumea putea să vorbească, să se roage sau să propună un imn. Ei cântau tare, fără acompaniament, așa cum făceau de obicei metodiștii. Exista o anumită exuberanță în adorația lor, care practic lip¬sea la slujbele Bisericii Anglicane.
Amos cercetă încăperea și observă, spre încântarea sa, că Jane se afla deja acolo. Pielea ei palidă și sprâncenele negre îi făceau inima să bată mai repede. Purta o rochie din cașmir, în aceeași nuanță delicată de gri ca ochii ei. Dar, din nefericire, locurile aflate de ambele părți ale scaunului ei erau deja ocupate de prietenele sale.
Amos fu întâmpinat de tatăl ei, conducătorul metodiștilor din Kingsbridge, canonicul Charles Midwinter, un bărbat chi¬peș și carismatic, cu un păr grizonant, bogat, pe care-l purta lung. Un canonic era un cleric care servea la Capitol, comite¬tul de conducere al catedralei. Episcopul de Kingsbridge tolera metodismul canonicului Midwinter, deși cu reticență. Amos se gândea că reticența era naturală: era inevitabil ca un episcop să se simtă criticat de o mișcare care spunea că bise¬rica trebuia reformată.
Canonicul Midwinter îi strânse mâna lui Amos și îl întrebă: - Ce mai face tatăl tău?
- Nici mai bine, nici mai rău, spuse Amos. Își pierde răsuflarea și trebuie să evite să ridice baloturi de pânză.
- Probabil că ar trebui să se retragă și să-ți predea ție treaba.
- Aș vrea eu.
- Dar e dificil pentru cineva care a fost stăpân atâta timp să renunțe.
Amos era concentrat asupra propriei nemulțumiri și nu luase în considerare faptul că situația ar fi putut să consti¬tuie o încercare și pentru tatăl său. Se simți ușor rușinat. Canonicul Midwinter avea un anume fel de a te determina să te privești în oglindă. Era mai mult o povestire decât o predică despre păcat.
Amos se duse mai aproape de Jane și se așeză pe o bancă alături de Rupe Underwood, care era ceva mai în vârstă, având douăzeci și cinci de ani. Rupe confecționa panglici, o afacere bună când oamenii aveau bani de cheltuit; altfel, nu prea profitabilă.
- O să ningă, spuse Rupe.
- Sper că nu. Mâine trebuie să merg la Lordsborough.
- Încalță două perechi de șosete.
Amos nu putea să-și ia câte o zi liberă, indiferent de vreme. Întregul sistem depindea de circuitul materialelor, de care se ocupa el. Trebuia să plece și, dacă era necesar, chiar să riște să înghețe.
Înainte ca Amos să se poată apropia mai mult de Jane, canonicul Midwinter deschise discuția, citind din Beatitudini, din Evanghelia după Matei.
- Binecuvântați sunt cei săraci cu duhul, pentru că a lor este împărăția cerurilor.
Lui Amos această declarație a lui lisus i se părea mistică și nu reușise niciodată să o înțeleagă. Ascultă cu atenție și se bucură de dispută, cântărind argumentele pro și contra, dar era prea derutat ca să contribuie la discuție. „Mâine, pe drum, asta o să-mi dea prilejul să mă gândesc și la altceva decât la Jane“, își spuse el.
După aceea se servi ceai, cu lapte și zahăr, în căni simple, din argilă, cu farfurioare. Metodiștilor le plăcea ceaiul, o băutură care nu te făcea niciodată să devii violent, stupid sau desfrânat, indiferent câte căni ai fi băut.
Amos se uită după Jane și observă că fata fusese deja abordată de Rupe. Acesta avea un breton blond și lung și, din când în când, scutura din cap ca să-și îndepărteze părul din ochi, un gest care îl irita oarecum pe Amos.
Observă pantofii lui Jane, din piele neagră și sobră, cu o panglică legată într-o fundă în loc de șireturi și cu toc înalt, care o făcea să pară cu câțiva centimetri mai înaltă. Văzu că ea râdea de ceva ce-i spusese Rupe și îl mângâia pe piept, mustrându-l în glumă. Oare îl prefera pe Rupe în locul lui Amos? Spera că nu.
În timp ce aștepta ca Jane să se elibereze, discută cu David Shoveller, cunoscut drept Spade. Acesta avea treizeci de ani și era un țesător foarte talentat, în special pentru haine care se vindeau la prețuri mari. Spade angaja și alți oameni, printre care se numărau și câțiva țesători. La fel ca Amos, purta haine care promovau produsele sale, iar în ziua aceea avea o haină de tweed, dintr-o țesătură gri-albăstruie cu inserții de roșu și galben.
Lui Amos îi plăcea să-i ceară sfatul lui Spade: bărbatul era deștept, fără să fie condescendent. Amos îi spuse despre problema cu firele.
- Este o criză, spuse Spade. Nu doar în Kingsbridge, ci peste tot.
Spade citea ziare și reviste și, prin urmare, era bine informat.
Amos era derutat.
- Cum s-a putut întâmpla așa ceva?
- Îți spun eu, zise Spade. Sorbi din ceaiul fierbinte în timp ce-și aduna gândurile. Există o invenție numită suveica zbu¬rătoare. Tragi de un mâner și suveica sare dintr-un capăt în celălalt al gherghefului. Asta îi permite țesătorului să lucreze cam de două ori mai rapid.
Amos auzise despre asta.
- Credeam că nu a prins.
- Aici, nu. Eu le folosesc, dar cei mai mulți țesători din vestul Angliei nu o fac. Ei cred că diavolul însuși mișcă suveica. În orice caz, în Yorkshire este populară.
- Tatăl meu spune că un tip din Yorkshire a cumpărat tot firul la ultima licitație.
- Acum știi de ce. O cantitate dublă de pânză cere o can¬titate dublă de fire. Dar noi producem firul pe roata de tors, așa cum se face de nu știu când, probabil dinainte ca Noe să-și construiască arca.
- Deci avem nevoie de mai mulți torcători. Și tu ești în criză de fire?
- Am prevăzut că va apărea această problemă și mi-am creat un stoc. Sunt surprins că tatăl tău nu a făcut același lucru. Obadiah a fost întotdeauna prevăzător.
- Nu mai este, spuse Amos.
Apoi se întoarse, pentru că o văzuse pe Jane că nu mai vorbea cu Rupe și era nerăbdător să o prindă înainte să intervină altcineva. Traversă sala din câțiva pași, ținând în mână cana și farfuria, și spuse:
- Bună seara, Jane!
- Bună seara, Amos. Nu-i așa că a fost o discuție interesantă?
El nu dorea să discute despre Beatitudini.
- Îmi place rochia ta.
- Mulțumesc.
- Are aceeași culoare precum ochii tăi. 
Ea își înclină capul într-o parte și zâmbi, într-o postură care lui îi făcea gura să se usuce de dorință.
- Frumos din partea ta că mi-ai observat ochii, spuse ea.
- Este neobișnuit?
- Mulți bărbați habar n-au ce culoare au ochii soțiilor lor.
Amos râse.
- E greu de imaginat. Pot să te întreb ceva?
- Da, deși s-ar putea să nu-ți răspund.
- Ai vrea să ieși cu mine?
Ea zâmbi din nou, dar scutură din cap, iar el știu imediat că visurile lui erau condamnate.
- Te plac, spuse ea. Ești dulce.
El nu dorea să fie dulce. Avea sentimentul că fetele nu se îndrăgosteau de băieți care erau dulci.
- Dar nu vreau să mă îndrăgostesc de un băiat care n-are nimic de oferit în afară de speranțe, continuă ea.
El nu știu ce să spună. Nu se vedea pe sine ca neavând alt¬ceva decât speranțe și era șocat că ea îl privea în felul acesta.
- Suntem metodiști, așa că trebuie să spunem adevărul, adăugă ea. Îmi pare rău.
Se priviră preț de un moment lung, apoi ea își puse ușor mâna pe brațul lui, într-un gest de simpatie, și se întoarse.
Amos se duse acasă. 

miercuri, 13 octombrie 2021

Lansare: Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun de J. K. Rowling (Editura Arthur)


Editura Arthur are plăcerea să anunțe lansarea unei noi cărți pentru copii scrisă de J.K. Rowling, Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun (The Christmas Pig), pe data de 12 octombrie 2021. Cartea este tradusă din limba engleză de Tatiana Dragomir și publicată în colecția Arthur Gold, într-o variantă cartonată (38.38 lei). Este disponibilă pentru precomandă cu 15% reducere pe site-ul Arthur

Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun este publicată simultan în Regatul Unit al Marii Britanii, Australia, Noua Zeelandă, Irlanda și India, de editura Hachette Children’s Group și în Statele Unite ale Americii și Canada la editura Scholastic. Va fi de asemenea tradusă în peste douăzeci de limbi la edituri din toată lumea – vom putea vorbi așadar de o publicare globală.

Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun este o poveste înduioșătoare și incitantă despre dragostea unui băiețel pentru jucăria lui prețioasă și despre cât de departe poate ajunge în căutarea ei. Cartea este o poveste de sine stătătoare, fără vreo legătură cu celelalte cărți scrise anterior de J.K. Rowling și se adresează copiilor cu vârsta minimă de 8 ani. Scrisă de una dintre cele mai mari povestitoare din lume, Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun este o poveste de care se va îndrăgosti întreaga familie.


  

Despre carte:

Jack îl iubește pe Um Porc, jucăria sa din copilăria fragedă. UP a fost întotdeauna alături de el, la bine și la rău. Până când, într-un Ajun de Crăciun, se întâmplă ceva înspăimântător – UP e de negăsit.

Însă Ajunul Crăciunului e o noapte a miracolelor și a cauzelor pierdute, o noapte când toate prind viață – chiar și jucăriile.

Așa se face că Jack și Porcul de Crăciun (înlocuitorul agasant al lui UP) pornesc într-o călătorie uluitoare prin Tărâmul celor Pierduți, un loc cu totul magic. Cu ajutorul unei Merindașe vorbitoare, al unei Busole viteze și al unei creaturi înaripate, pe nume Speranța, își propun să-l salveze pe cel mai bun prieten al lui Jack din ghearele înspăimântătorului Pierzător, ronțăitorul de jucării.

Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun e primul roman scris de J.K. Rowling pentru copii de la Harry Potter încoace și îi urmează lui Ickabog, basmul publicat anul trecut, care a constituit întoarcerea strălucită a autoarei la cărțile pentru copii. Ickabog a fost postat online sub formă de foileton, gratis, pentru a le oferi o distracție copiilor în timpul pandemiei, iar fondurile obținute din drepturile de autor au fost donate de J.K. Rowling fundației ei caritabile, Volant, pentru a ajuta grupurile vulnerabile afectate de pandemia Covid-19. Autoarea de abia așteaptă să se reîntâlnească iarna aceasta cu micii ei cititori, prin publicarea Mărețelor aventuri ale Porcului de Crăciun.

Noua carte le stârnește cititorilor imaginația și îi ajută să inventeze valori care păreau pierdute. Povestea le oferă copiilor șansa de a lua parte la o aventură imaginară și de a descoperi scopuri semnificative.

Cartea este publicată într-un format potrivit spre a fi dăruită, cu o supracopertă iscusit colorată, cu nouă ilustrații mari alb-negru în interior, întinse pe câte două pagini, și decorată de ilustratorul premiat Jim Field.

marți, 27 iulie 2021

Fragment în avanpremieră: Nu trezi diavolul adormit de John Verdon


Titlu: Nu trezi diavolul adormit 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Domeniu: CRIME

 

Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu trezi diavolul adormit!”

 

Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul adormit!

În tăcere, mintea lui Gurney reveni la întrebarea crucială: cum să-și joace asul din mânecă.

 

FRAGMENT

 

După o jumătate de oră, Kim și Dave stăteau față în față la măsuța din lemn de pin pentru micul dejun aflată în nișa de lângă ușile din sticlă. Terminau câte o omletă însoțită de pâine prăjită și cafea, pe care Madeleine insis­tase să le prepare când aflase că tânăra condusese toată dimineața și nu mâncase nimic. Madeleine terminase prima și curăța aragazul. Kim își spunea povestea de la început, motivul vizitei ei.

— E o idee pe care-o am de ani buni, să studiez oroa­rea crimei din perspectiva impactului pe care-l are asu­pra familiei victimei, dar n-am știut niciodată ce să fac cu ea. Uneori am dat-o uitării un timp, dar a revenit de fiecare dată tot mai puternică. Am devenit obsedată: tre­buia să fac ceva cu ea. La început am crezut că pot face o chestie științifică, poate o monografie sociologică sau psi­hologică. Așa că am trimis propuneri mai multor edituri universitare, dar nu aveam calificările academice potrivi­te, așa că nu le-am stârnit interesul. Atunci m-am gândit să scriu o lucrare de nonficțiune. Dar pentru o carte îți trebuie un agent, iar asta a însemnat alte propuneri. Și ghici ce? Zero interes. Adică am douășunu, douășdoi de ani, cine naiba sunt și eu? Ce-am scris înainte? Unde-mi sunt recomandările? Practic sunt un copil. Tot ce am e o idee. Apoi m-am luminat! Hopa! Nu-i o carte, ci o emisiu­ne! Din clipa aia, a-nceput să prindă contur. Am văzut-o ca pe o serie de interviuri foarte personale, „televiziune ruptă din realitate“ în adevăratul sens al cuvântului, care înțeleg că are o conotație dubioasă, dar nu trebuie să fie așa – dacă o faci cu sinceritate!

Se opri, mișcată parcă deodată de ce spunea, zâmbi stânjenită, își drese glasul și continuă:

— În fine. Mi-am adunat ideile laolaltă sub forma unei schițe detaliate pentru disertația mea și i-am dat-o pro­fesorului Wilson, îndrumătorul meu. El mi-a spus că-i o idee bună, cu potențial. M-a ajutat să-i dau forma unei propuneri comerciale, a avut grijă să am acoperire din punct de vedere legal, ca să fiu protejată, și a făcut ceva ce a zis că nu-i stă în fire: i-a trimis-o unui director de producție de la RAM-TV pe care-l cunoaște personal, un tip pe nume Rudy Getz. Și Getz ne-a contactat o săptă­mână mai târziu și a zis: „OK, să-i dăm drumul!“

— Așa, pur și simplu? întrebă Gurney.

— Și eu m-am mirat. Dar Getz a zis c-așa lucrează RAM. N-o să mă apuc să contest asta. Numai gândul că pot să-mi pun ideea în practică, să explorez subiectul ăsta...

Clătină din cap, de parcă încerca să alunge o emoție copleșitoare.

Madeleine se apropie de masă, se așeză și spuse exact ceea ce gândea și Gurney:

— E important pentru tine, nu-i așa? Adică important de-adevăratelea, nu doar o oportunitate în carieră.

— Vai, Doamne, da!

Madeleine zâmbi cu blândețe.

— Și esența ideii... partea care contează atât de mult pentru tine?

— Familiile, copiii...

Se opri din nou pentru câteva clipe, evident copleșită de o imagine pe care propriile ei cuvinte i-o evocaseră. Își împinse scaunul de la masă, se ridică și o ocoli, apropi­indu-se de ușile din sticlă ce dădeau către patio, grădină, pășune și pădurea de dincolo de ea.

— E o prostie. Nu pot explica, dar mi-e mai ușor să vorbesc despre asta dacă stau în picioare, zise cu spatele la ei. Își drese vocea de două ori și spuse, abia audibil: Cred că omorul schimbă totul pentru totdeauna. Răpește ceva ce nu mai poate fi înlocuit. Are consecințe care trec dincolo de ceea ce i s-a-ntâmplat victimei. Victima își pierde viața, ceea ce-i groaznic, e nedrept, dar pentru ea s-a terminat, ăsta a fost sfârșitul. A pierdut tot ce putea fi, dar n-o știe. Nu trebuie să trăiască simțind pierderea și imaginându-și lucrurile ce puteau fi.

Își ridică mâinile și lipi palmele de geamurile din fața ei, un gest care mărturisea deopotrivă un tumult de sen­timente, dar și efortul imens de a le ține sub control.

Continuă, ceva mai tare:

— Nu victima se trezește într-un pat cu o jumătate goală, într-o casă pe jumătate goală. Nu ea visează că e încă în viață, numai pentru a se trezi cu durerea de a des­coperi că nu-i așa. Nu simte furia devastatoare, suferința pe care o cauzează moartea ei. Nu vede zi de zi scaunul gol de la masă, nu aude sunete care seamănă cu vocea ei. Nu vede mereu dulapul plin cu haine... Răgușise și-și drese glasul. Nu simte agonia... agonia de a fi pierdut tot ceea ce făcea ca viața să merite trăită.

Se rezemă de geam câteva secunde, apoi se desprinse încet. Când se întoarse către masă, fața-i era brăzdată de lacrimi.

— Știți despre durerea fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul unde a fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.

 

PRECOMANDĂ CARTEA