Titlu: Fata A
Autor: Abigail Dean
Editura: CRIME SCENE PRESS
Titlu original: Girl A (2021)
Traducere de George Arion Jr.
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 400
Media pe Goodreads: 3,63 (din 33.515 note)
RECENZIA FACE PARTE DIN BLOG-TOURUL ORGANIZAT DE EDITURA CRIME SCENE PRESS CU OCAZIA LANSĂRII EDIȚIEI ÎN ROMÂNĂ A ROMANULUI „FATA A”.
Cu toţii ştim acele romane în care, după ce
misterul a fost elucidat sau după ce povestea a luat un sfârşit fericit sau
dramatic, există câteva capitole în care ni se spune ce s-a întâmplat cu
personajele, ce schimbări au mai avut loc în decor şi dacă lucrurile s-au terminat
cu adevărat sau dacă e posibil să mai urmeze ceva. Ei bine, mergând pe acest
fir, romanul lui Abigail Dean constituie un text care debutează cu finalul, o
naraţiune în care întâmplările au avut deja loc, iar ceea ce-i rămâne protagonistei
este rememorarea propriei tragedii – un proces psihologic prin care cititorul
devine principalul martor al ororilor din casa familiei Gracie.
Toată lumea o ştie drept Fata A. Numele
Alexandra Gracie nu mai înseamnă nimic pentru nimeni. Dar ea preferă să i se
spună Lex. Sunt sigur că o cunoaşteţi… Da, este fata care a evadat din locuinţa
pe care toţi o numesc acum Casa Ororilor. Însă, cu toate că acea perioadă
îngrozitoare s-a sfârşit, ea nu va fi în stare niciodată să renunţe la propriul
trecut. De altfel, niciunul dintre membrii familiei Gracie nu va putea să uite
vreodată copilăria înfiorătoare de care a avut parte. Deşi fiecare a luat-o pe
drumul său, va exista mereu ceva ce îi va lega, iar atunci când mama lor moare
în închisoare, Lex devine executor testamentar şi este nevoită să-i caute pe
ceilalţi şi să le împărtăşească ideea ei, conform căreia locul în care au
crescut ar putea deveni un monument al binelui. Însă timpul a trecut, unii au
păstrat legătura, alţii nu, iar cei din urmă au fost prea mici ca să înţeleagă
ce s-a petrecut.
Trebuie să menţionez
faptul că romanul lui Abigail Dean nu este primul text care abordează acest
subiect. Ba chiar mai mult, tema părintelui care îşi pierde luciditatea şi
ajunge să facă din propria locuinţă o închisoare şi din propria familie un grup
de prizonieri fără speranţă a fost utilizată de mai mulţi autori şi cred că,
într-o anumită măsură, a fost deja depăşită. Însă ceea ce face autoarea
britanică este să preia o schemă foarte utilizată şi să o reinventeze. Astfel,
nu asistăm de la început la grozăviile copilăriei, nu suntem acolo şi nu ne
întrebăm în continuu dacă cineva va reuşi să evadeze sau când mai exact se va
întâmpla asta. Nu, povestea ne este relatată din prezent, iar odată cu
gândurile protagonistei, avem acces la evenimentele din trecut.
După părerea mea, această tehnică narativă are
atât minusuri, cât şi plusuri. Un punct slab, ce ar putea fi o dezamăgire
pentru cititorii de Thriller, ar fi lipsa suspansului. Dacă totul a avut loc,
iar naratorul pare că nu ne ascunde nimic, atunci nici nu ne putem aştepta la o
răsturnare de situaţie, la un moment care să ne dea palpitaţii sau care să ne
arunce toate presupunerile în aer. Însă partea bună e că povestea nu se
adresează doar celor care caută secvenţe pline de acţiune, ea poate fi foarte uşor
apreciată şi de cei care citesc texte ce abordează teme înalte. Astfel,
copilăria lui Lex şi a fraţilor ei este redată secvenţial, manevră ce are
scopul de a-i solicita atenţia celui care urmăreşte, de a-l invita la un joc de
puzzle în care toate piesele par să aibă aceeaşi culoare, iar marginile par să
nu fie foarte vizibile.
Cred că e timpul să vorbim despre Lex, un
personaj foarte interesant şi ambiguu. Ea ni se prezintă ca fiind o fată
puternică, o persoană care ar putea să treacă peste cadavre dacă ar fi nevoie şi
care vede realitatea doar în nuanţe de violenţă şi durere. Însă lucrul
interesant la acest personaj este caracterul său duplicitar. Cu toate că vrea
să pară o fată dură, ea este suma traumelor, un instrument în care frustrările şi
neputinţa şi-au făcut de lucru în decursul timpului. Din acest motiv, romanul
este atât de fragmentat şi de haotic, amestecul de gânduri şi de imagini
reflectând în cea mai mare parte fiinţa fragilă şi sfâşiată din interior. În
cazul protagonistei, există trei valenţe ale personalităţii – Alexandra, copila
care a asistat la lucruri oribile şi care a fost tratată ca un animal, Lex,
persoana din prezent, cea care pare sigură pe ea şi care refuză circul mediatic
şi Fata A, cea care obţine ceea ce vrea, pentru că lumea o percepe ca pe o
imagine, ca pe un brand al suferinţei, ca pe primul subiect care a scăpat din
Casa Ororilor.
Un
experiment original în literatura de suspans, o carte care joacă la două capete,
un roman pe care poţi ori să-l dai de pereţi, ori să-l savurezi cu plăcere –
„Fata A” este un volum complex şi original, care a reuşit, în scurt timp, să
captiveze mii de cititori din toată lumea, având, în acest moment, nu mai puţin
de 50 de ediţii pe Goodreads. Nu fac asta adesea, însă, în încheierea acestei
recenzii, vreau să vă recomand „Răşină”, de Ane Riel, un alt text care
abordează acelaşi subiect, dar într-o manieră cât se poate de diferită şi de
originală.