Se afișează postările cu eticheta Crime. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Crime. Afișați toate postările

joi, 15 septembrie 2022

Recenziile lui Gică 87 - Supraviețuitorii de Jane Harper (Blog Tour #24/2022)


Titlu: Supraviețuitorii 

Autor: Jane Harper 

Editura: TREI

Titlu original: The Survivors (2020)

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,76 (din 78.212 note)

 

Ca de obicei, înainte să intru în subiect, trebuie să vă spun câteva cuvinte despre relația mea complicată cu Jane Harper. Datorită editurii TREI, prima mea întâlnire cu autoarea australiană a avut loc acum ceva ani, prin intermediul romanului „Arșița”, despre care chiar pot să spun că m-a lăsat cu o impresie foarte plăcută. Mi s-a părut c-o regăsesc, într-o formulă modernă, chiar pe renumita Agatha Christie, pentru că misterul a fost construit impecabil, indiciile au fost presărate la tot pasul, ascunse uneori chiar la vedere, alteori exact în pasajele peste care am trecut fulgerător, iar protagonistul s-a potrivit perfect în rolul celui care caută să ajungă la adevăr, conștient că, odată cu marea dezvăluire, tot scenariul își va pierde stabilitatea. Așadar, extrem de încântat am pus mâna și pe „Forța naturii”, cel de-al doilea volum din seria „Aaron Falk. Din păcate, undeva pe la jumătate am renunțat, fiindcă am simțit că nu e ce trebuie. Parcă nu se petrecea nimic, polițistul chiar nu se implica cu totul în anchetă, iar atmosfera era foarte apăsătoare și anostă. Iar acum, pentru că e cazul să ajungem și-n prezent, cu ocazia unui nou Blog Tour alături de dragii mei colegi, am ales să citim și să comentăm romanul „Supraviețuitorii”, un standalone al cărei descriere sună destul de promițător.

            Împreună cu iubita sa, Mia, și cu bebelușul de numai câteva luni, Audrey, Kieran Elliott se întoarce în Evelyn Bay, orașul în care a copilărit, un loc magic și idilic, așezat tocmai pe Coasta Tasmaniei. Cu plaja la numai o aruncătură de băț de casa părinților, proaspătul tată profită din plin de vremea bună pentru a se arunca în valuri și pentru a se plimba, alături de familie, pe nisipul fin pe care soarele nu pare să-l cruțe nici măcar pentru o clipă pe tot parcursul zilei. Însă, deși totul pare perfect, chiar paradiziac aș putea spune, locuitorii din zonă n-au uitat ce s-a întâmplat  în urmă cu aproape douăzeci de ani, atunci când fratele său, Finn, și cel mai bun prieten, Toby, și-au pierdut viața din cauza celei mai puternice furtuni care a avut loc pe aceste meleaguri. Nu doar că ambii tineri au murit, ci principalul vinovat pentru cumplitul eveniment este însuși Kieran, cel care a pierdut noțiunea timpului și nu a ieșit când trebuia din peștera în care s-a avântat, după legile imbatabile ale naturii, fluxul marin. Pe lângă asta, tot în acea noapte a dispărut și o fată, o adolescentă pe care toată lumea o plăcea și respecta datorită frumuseții sale ieșite din comun.

            Așadar, în lipsa unui vinovat care să suporte consecințele pentru ambele tragedii, locuitorii din Evelyn Bay și-au îndreptat ura asupra lui Kieran, victima pe jumătate nevinovată care nu mai are posibilitatea de a-și îndrepta greșelile. Astfel, el devine țapul ispășitor, fiind luat în vizor chiar de Liam, fiul lui Toby, băiețelul, acum aproape adult, care în acea noapte a simțit că a pierdut totul. Dar, pentru că răul nu doarme niciodată, chiar acum, odată cu întoarcerea protagonistului, o nouă crimă are loc, trupul unei fete fiind găsit pe plajă, și toate semnele indică faptul că tânăra a fost ucisă prin înecare. După cum era de așteptat, oamenii sunt siguri că blestemul s-a abătut din nou asupra locului, iar, în mod direct, moartea din prezent deschide o nouă poartă spre secretele neelucidate din trecut.

            Deși povestea nu e nici pe departe originală, subiectul devenind o modă a ultimilor ani, Harper e autoarea care știe cum să profite de tot ce-i oferă natura. Pe lângă personajele principale și secundare, există și un macro-caracter reprezentat în mod clar chiar de locul în care are loc povestea. Prin urmare, natura este cea care dăruiește și ia, ea este cea care dă naștere și ucide, un titan alcătuit din soare, valuri și nisip. Evident că nu putem vorbi aici despre realism magic sau naturalism, însă există un proces amplu de sinestezie, un amestec al stihiilor care te face să simți lumina astrului solar, să percepi vizual vântul și să auzi răsuflarea imensului ocean, a elementului din care, conform unor tradiții orientale, a luat ființă tot ce respiră și umblă pe pământ.

            Surori și frați dispăruți, mame și tați ce și-au pierdut fiicele sau fiii, soții văduvite de tinere și o sentință a morții ce va plana asupra locului până în momentul în care adevărul va ieși la iveală, iar vinovatul va fi pedepsit. O tristețe colectivă, îngropată adânc în sânul comunității, și o ură care arde mocnit în sufletele bieților oropsiți. Și totul într-un așa-zis paradis acvatic și terestru, ce aduce mai degrabă a purgatoriu, un loc în care toți trebuie să sufere până când vor fi purificați și primiți din nou în sânul mamei natură. Iar noi, cei ce privesc cu interes de dincolo de granițele de hârtie ale acestei lumi derizorii, trebuie să fim alături de Kieran în procesul său psihic și social de dezvinovățire și, totodată, de regăsire a unui cuib sigur lângă părinți și între dragii săi prieteni din copilărie.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jane Harper:

Literatura pe tocuri   

Falled

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Analogii, Antologii


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 17 august 2022

Recenziile lui Gică 83 - Mistralul ucigaș de Cay Rademacher (Blog Tour #20/2022)


Titlu: Mistralul ucigaș  

Serie: Căpitanul Roger Blanc #1

Autor: Cay Rademacher

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Murderous Mistral (2017)

Traducere de Ionuț Irimiea

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,72 (din 917 note)

 

O poveste care nu are intenția de a-și depăși granițele, un peisaj paradiziac așa cum numai în sudul Franței poți întâlni și un protagonist care, în ciuda nepăsării celor din jur, depune tot efortul pentru a pune mâna pe adevăratul ucigaș. Cay Rademacher este un autor care își clădește intriga pe o structură clasică de roman polițist, reușind astfel să ne introducă într-un univers ficțional autentic, într-un spațiu în care toate elementele sunt aruncate chiar sub ochii cititorilor. Așadar, tot ce ne rămâne de făcut este să recuperăm toate piesele și să le îmbinăm perfect, pentru a avea acces la imaginea de ansamblu și pentru a-l descoperi pe cel care, printr-o crimă odioasă, a reușit să tulbure liniștea locuitorilor din Provence.

După ce în timpul ultimei sale anchete, Roger Blanc, căpitan în cadrul poliției din Paris, își bagă nasul pe unde nu-i fierbe oala și reușește să-i irite pe cei de la conducere, este expediat la Provence, acolo unde, chipurile, nu mai poate să deranjeze pe nimeni. Fiind cu soția la un pas de divorț și ținând legătura foarte rar cu proprii săi fii, Roger își percepe exilul ca pe un nou început. Așadar, el pleacă spre sud și încearcă să se stabilească în casa lăsată moștenire de către unchiul său, o cocioabă care nu a mai văzut lumina soarelui de zeci de ani și în care, din cauza mormanelor de mizerie, s-au aciuat zeci de insecte și paraziți. Prin urmare, eroul nostru își petrece primele zile încercând să readucă vechea casă la viață și făcând cunoștință cu vecinii lui fermieri.

            Însă, pentru că în sufletul lui zace un mic detectiv, simte nevoia să-și ia în primire noul post și să se ocupe de sarcinile care îi revin. Dar, din prima clipă, Roger își dă seama că a nimerit în locul nepotrivit, într-o secție de poliție unde toți sunt relaxați și nimeni nu dă niciun semn că are de gând să schimbe ceva. Ei bine, inevitabilul se întâmplă, iar polițiștii sunt înștiințați că, la groapa de gunoi din apropiere, a fost găsit un cadavru. Deși la început nu se știe cine este victima, pentru că individului i s-a dat foc după ce a fost ucis cu un kalașnikov, nu trece mult până când aflăm că trupul îi aparține unui mafiot local, un nelegiuit care îi teroriza de ani buni pe locuitorii din zonă, și nu numai.

În ciuda faptului că omorul este pus pe seama bandelor rivale din Marsilia – arma fiind specifică clanurilor interlope din regiune – Roger Blanc crede că altul este, de fapt, adevărul. Împreună cu partenerul său, Marius Tonin, un detectiv ingenios, tras pe tușă din cauza unor greșeli din trecut, protagonistul pornește în investigație, încercând să descopere cine, mai presus de întreaga societate, i-ar fi dorit răul celui asasinat. La această echipă imbatabilă se adaugă și o specialistă în calculatoare, ce se pricepe de minune să obțină informații de pe Facebook și din arhivele ziarelor locale. Pe parcursul anchetei, Roger are de-a face cu indivizi de toate națiile, de la un pictor ce execută tablouri pe care le transformă în jocuri de puzzle și un arhitect singuratic, până la un primar ce-și urmărește propriile interese, punând presiune pe poliție, pentru a fi sigur că va avea parte și de următorul mandat în sânul micii comunități din apropiere.

Dincolo de intriga polițistă, farmecul întregii narațiuni se datorează în special locurilor în care se petrece acțiunea. Provence este ilustrat ca un ținut de vis, un refugiu perfect în care ai vrea să te retragi la pensie. Aici soarele este aproape tot timpul pe cer, micile vietăți se aud din zi și până-n noapte, iar cei mai apropiați vecini se află la kilometri distanță, în pădurea din apropiere sau chiar dincolo de ea. Însă nu trebuie să te lași prea mult pe tânjeală, pentru că prin aceste locuri trece mistralul, iar când vântul își face de cap, nici liniștiții locuitori din zonă, nici măcar criminalii cei mai sângeroși, nu se pot ascunde de forța teribilă  și neîmblânzită a naturii.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Cay Rademacher:

Literatura pe tocuri   

Falled

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii


COMANDĂ CARTEA


duminică, 26 iunie 2022

Recenziile lui Gică 82 - Sfâșiere de Ragnar Jónasson (Blog Tour #18/2022)


Titlu: Sfâșiere 

Serie: Dark Iceland #4 

Autor: Ragnar Jónasson

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Rof (2012)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,81 (din 4.787 note)

 

Putem înțelege romanul polițist ca un proces de restabilire a ordinii într-o lume totalmente ficțională. Prin urmare și în mod evident, în centrul acestui univers de hârtie există un eveniment tragic, un moment în care echilibrul întregii construcții este periclitat, iar povestea începe să capete valențe violente, de cele mai multe ori chiar sângeroase. Însă dacă suntem dispuși să privim dintr-o altă perspectivă, putem observa cu siguranță că însuși factorul perturbator este cel care dă naștere respectivei intrigi detectivistice. Dar, oricum ar sta de fapt lucrurile, un astfel de volum, pentru a se consolida, are nevoie de acea clipă de catharsis, reprezentată cel mai adesea printr-o crimă inexplicabilă sau printr-o dispariție subită. Astfel, întâmplarea dramatică nu face decât să creeze un gol în narațiune, un vid care va fi acoperit doar în final, atunci când adevărul va ieși la iveală.

Așadar, odată cu cel de-al patrulea volum din seria „Dark Iceland”, ne reîntoarcem în întunecatul și înghețatul nord, acolo unde remarcabilul polițist Ari Thór încearcă să dea de capăt unui mister vechi de cincizeci de ani. După ce un necunoscut îi cere ajutorul pentru a afla cel mai mare secret al familiei sale, protagonistul nostru este nevoit să facă o incursiune în trecut, descoperind vechi indicii și interogând diverși martori care s-au aflat în apropierea cumplitului „accident”. Povestea stă cam așa: În urmă cu cinci decenii, un cuplu foarte înstărit s-a mutat, împreună cu o altă pereche, formată din sora soției și soțul acesteia, într-un fiord pustiu, recunoscut în special pentru malurile extrem de abrupte și pentru vremea capricioasă, unde au pus bazele unei mici întreprinderi fermiere. În acest loc retras și sumbru, după un an și câteva luni de la sosire, una dintre femei își pierde viața după ce bea cafea amestecată cu otravă pentru șobolani. În ciuda faptului că toți ceilalți au susținut că a fost vorba despre o sinucidere, omul din fața lui Ari Thór vrea să afle adevărul, pentru că el este fiul bogătașilor, respectiv nepotul celei care a murit.

            Însă, pentru a-și duce misiunea la bun sfârșit, polițistul trebuie să-i caute pe cei care au trecut, la acea vreme, pe la ferma celor două familii. Astfel, el este nevoit să-și părăsească căminul confortabil și să se confrunte cu năpasta ce s-a abătut peste oraș, cu epidemia care lasă în urmă cadavrele celor bolnavi. Comunitatea a intrat în carantină, majoritatea cetățenilor refuză să mai iasă din case, iar panica s-a instaurat peste tot. Acum, vorbind strict despre părerea mea, cred că autorul ar fi putut să redea mult mai bine atmosfera de pandemie. Nu mi s-a părut suficient doar să menționeze din când în când câte un nou deces sau să prezinte, după mai bine de jumătate de carte, suspiciunea locuitorilor cu privire la vizitatorii ce le bat la ușă. Uneori parcă uită de context, și povestea merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Plus că aproape tot timpul Ari Thór, dacă nu este acasă, stă prin locuințele altora, iar asta îți dă senzația că el privește întreaga problemă ca printr-o fereastră securizantă.

            Pe lângă enigma din trecut, protagonistul se ocupă și cu două anchete din prezent – moartea fiului unui fost ministru, care a fost călcat de o mașină ziua în amiaza mare, și dispariția unui bebeluș ce a fost lăsat să doarmă în cărucior afară, în timp ce mama lui se delecta cu o cafea, împreună cu prietena ei cea mai bună. Însă, în ambele cazuri, el primește ajutorul unei tinere jurnaliste, care, participând în mod indirect la investigații, vrea să dea peste o știre care s-o ajute să avanseze în carieră. Cei doi fac schimb de informații și își împart sarcinile, reușind astfel să devină o echipă redutabilă de „detectivi”, care se vor opri din căutare doar atunci când misterul va fi cu totul elucidat.

Morți vechi și crime noi, investigatori profesioniști și „ucenici” ambițioși, probleme de familie și regăsiri – toate acestea reușesc să redea pe deplin unicul și elegantul stil al lui Ragnar Jónasson. Și, odată cu povestea de față, autorul islandez ne prezintă o altă fațetă a romanului polițist, o versiune alternativă în care enigmele pot avea o rezolvare chiar și atunci când toți participanții au pierit cu ani buni în urmă. Pentru că, așa cum spuneam și la început, fiecare delict aduce cu sine o falie în poveste, iar protagoniștii sunt cei care, în ultimă instanță, încearcă să peticească o lume care și-a pierdut de mult rațiunea și echilibrul.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ragnar Jónasson:

Literatura pe tocuri   

Falled

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii


COMANDĂ CARTEA


joi, 2 iunie 2022

Recenziile lui Gică 78 - Obscuritas de David Lagercrantz (Blog Tour #15/2022)


Titlu: Obscuritas 

Serie: Rekke & Vargas #1

Autor: David Lagercrantz 

Editura: TREI

Titlu original: Obscuritas (2021)

Traducere de Carmen Vioreanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,13 (din 582 note)

 

După ce s-a făcut remarcat în întreaga lume ca fiind cel care a scris ultimele trei volume din „Millenium”, continuând și încheind astfel seria imaginată de celebrul Stieg Larsson, David Lagercrantz vine cu o altă poveste provocatoare, dând startul unui nou proiect grandios. Și datorită faptului că, în literatura ultimilor ani, există o tendință a multor autori de a se întoarce la arhetipul inventat de Arthur Conan Doyle, scriitorul suedez își creează un Sherlock Holmes numai al lui, dând naștere unui investigator ingenios, blocat într-o lume contemporană plină de vicii și de probleme. Astfel, romanul detectivistic de sorginte clasică își depășește granițele, ajungând să ia contact cu genul Nordic Noir și să se transforme într-o ficțiune aproape postmodernă, într-un text în care intuiția și perspicacitatea unui om excepțional trebuie să dea de capăt unui caz de crimă nemaiîntâlnit.

            După un intens meci de fotbal, arbitrul din Afganistan este găsit mort în pădurea din apropiere, iar toate semnele confirmă ipoteza unei crime. Mai mult decât atât, toți cei prezenți sunt siguri că vinovatul e Giuseppe Costa, tatăl unuia dintre jucători, un scandalagiu care a proferat amenințări la adresa victimei pe tot parcursul meciului. Însă, în ciuda efortului poliției, acuzatul nu vrea să-și mărturisească fapta cumplită, iar organele legii sunt nevoite să-l lase în libertate. Cu toate că ancheta nu pare să ducă nicăieri, Micaela Vargas nu vrea să se dea bătută, și astfel ajunge să-i ceară ajutorul lui Hans Rekke, un om cu o minte sclipitoare, recunoscut pentru rezolvarea mai multor cazuri de omor din San Francisco. Împreună, cei doi pornesc într-o aventură complicată, pășind pe un drum care-i va conduce înapoi în Cabul, la un loc îngrozitor, pe care foștii deținuți îl cunosc ca Prison of Darkness.

            În general, îmi plac mult rescrierile după Sherlock Holmes, însă povestea de față mi s-a părut superficială. E drept că avem un om ieșit din comun, a cărui minte face conexiuni în continuu, însă acțiunile sale nu m-au convins deloc să-l văd ca pe un mare geniu. Nu mi-a plăcut faptul că autorul l-a introdus încă din primele pagini, nelăsând loc pentru o intrare spectaculoasă, așa cum i s-ar cuveni. Nu am simțit nevoia să-l privesc altfel decât ca pe un om cu multe probleme, care, pentru a scăpa din lumea asta nesatisfăcătoare, apelează în mod excesiv la pastile, substanțe care îi întunecă lucida gândire. De altfel, am avut impresia că toate personajele din carte sunt conturate pe jumătate, pentru că, în mare parte, ele doar există, iar atunci când se pun în mișcare, chiar ajungi să crezi că urmează să se întâmple ceva neprevăzut.

            Plasând acțiunea romanului în 2003, David Lagercrantz se concentrează pe consecințele pe care le-a avut atacul din 11 Septembrie asupra lumii arabe. Din momentul în care Turnurile Gemene au căzut, aproape toți musulmanii, indiferent de accepțiunea lor politică, au devenit principalii inamici ai Occidentului. Era suficient doar ca o anumită persoană să te bănuiască de terorism, pentru ca imediat să fii săltat de pe stradă și să ajungi într-o închisoare secretă, unde agenți CIA să te interogheze cu privire la actele tale de violență îndreptate împotriva umanității. Iar aici intervine Prison of Darkness, un loc în care tortura psihică era practicată în toate formele ei posibile. Însă, pentru că esența răului provine tot timpul dintr-un trecut sumbru, autorul ne poartă în Kabulul anului 1997, atunci când talibanii au instaurat dictatura religioasă. Astfel, arta, în special muzica, era interzisă, fiindcă ea îl îndepărta pe credincios de la Revelația lui Allah. Prin urmare, toate instrumentele muzicale trebuiau distruse, iar ereticii primeau pedeapsa pe care o meritau, uneori aceasta fiind chiar moartea.

            Revenind la personajele principale, chiar nu am putut să mă atașez de niciunul dintre ele. Am făcut tot efortul să-l înțeleg pe Hans Rekke, în toată nebunia lui, dar, spre final, am rămas cu multe semne de întrebare, pentru că acesta, fiind într-o cădere psihică vertiginoasă, nu a avut posibilitatea să-și pună în valoare toate abilitățile așa mult lăudate. În schimb, mi-a plăcut construcția sa mentală, fiindcă el e un individ care se zbate să existe între două lumi. Pe de o parte, avem din nou muzica, un domeniu în care Rekke excelează, dar pe care îl urăște din tot sufletul, iar pe de alta, există universul disciplinelor exacte, un loc din care eroul nostru și-a preluat obsesia pentru crimele misterioase, pentru întâmplările care, în tot haosul pe care-l creează, au o explicație logică, aflată chiar sub ochii celui dispus să privească cu atenție detaliile. Cât despre Micaela Vargas, ea reprezintă modelul clișeic al femeii care, în ciuda remarcilor misogine ale bărbaților din jur, își pune meseria pe primul loc și depune tot efortul pentru a da de urma adevăratului vinovat.

Și pentru că a sosit vremea să pun punct acestei recenzii, vreau să vă spun că nu știu dacă voi continua această serie, în ciuda amănuntelor pe care autorul le introduce intenționat cu acest scop. Însă pe mine nu m-a prins povestea, mi s-a părut lungită și uneori încețoșată, așa că mă voi întoarce la romanele mele, pline, sper, de acțiune și cu ucigași diabolici, care într-adevăr merită să fie prinși și aruncați după gratii.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Lagercrantz: 


Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi 

Citește-mi-l 

Anca și cărțile.ro

Pălărisme.ro 

Analogii, Antologii   



vineri, 27 mai 2022

Recenziile lui Gică 77 - Liliacul de Jo Nesbø (Blog Tour #14/2022)


Titlu: Liliacul

Serie: Harry Hole #1

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Flaggermusmannen (1997)

Traducere de Bogdan Perdivară

Anul apariției: 2018

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,56 (din 103.621 note)

 

Când vine vorba despre thrillerul scandinav, este aproape imposibil să nu-l menționăm pe Jo Nesbø, unul dintre marii maeștri ai genului Nordic Noir. Pe lângă câteva romane de sine stătătoare, precum „Fiul”, „Regatul” și „Vânătorii de capete”, ultimul având parte și de o ecranizare, autorul norvegian este recunoscut, în special, pentru seria „Harry Hole”, un proiect literar de amploare, care ajunge anul acesta la cel de-al treisprezecelea volum. Și pentru că fac parte dintr-o echipă de oameni ambițioși, ne-am propus, cu sprijinul Editurii TREI, să luăm la rând toate cele opt cărți ale seriei, astfel încât să vă împărtășim gândurile și părerile noastre sincere despre fiecare în parte. Așadar, astăzi, cu ocazia Blog Tourului cu numărul paisprezece, a sosit timpul să facem cunoștință cu faimosul Harry Hole și să luăm parte la prima lui anchetă detectivistică.

            Deși ne-am aștepta ca acțiunea volumului să aibă loc în țara lui natală, Nesbø ne poartă la capătul lumii, mai exact în misteriosul și neîmblânzitul pământ australian. Aici, nu cu mult timp în urmă, o tânără norvegiană de 23 de ani a fost ucisă, violată și apoi strangulată cu mâinile goale. În ciuda faptului că există un posibil vinovat, ancheta stă pe loc, astfel încât poliția din Sydney este nevoită să ceară ajutorul unui criminalist din Norvegia. Din acest punct, intră în scenă ingeniosul și carismaticul inspector Harry Hole. Însă nu trece mult până când noul venit își dă seama că are de-a face cu un ucigaș în serie, un maniac căruia îi place să omoare femei albe, cu părul foarte deschis la culoare.

            Cu toate că i s-a spus să stea deoparte și să urmărească totul de la distanță, Harry simte nevoia să ia parte la acțiune și să-și pună în valoare talentul de investigator. Astfel, el se împrietenește cu Andrew, unul dintre polițiștii însărcinați cu descoperirea criminalului. Alături de el, eroul nostru face o călătorie prin lumea interlopă, intersectându-se atât cu traficanții de droguri care au creat o întreagă industrie în zonă, cât și cu prostituatele ce-și încep munca odată cu lăsarea întunericului, dar și cu proxeneții care privesc, din colțul lor întunecat și sigur, la clienții ce le întrețin „mica și onesta afacere”. În micul lor periplu, protagonistul ajunge să facă cunoștință cu două personaje atipice, un bărbat de culoare care și-a găsit scopul în practicarea boxului și un transsexual ce-și petrece timpul lucrând drept claun în cadrul circului din oraș, prezența ambilor subliniind diversitatea și libertatea de exprimare a locuitorilor din micul și extravagantul continent.

            Însă, pe lângă minoritățile sociale și sexuale ce și-au găsit aici un eden doar al lor, există o mulțime de personaje de culoare, indivizi care încă cred că fac parte dintr-un trib arhaic, o familie prin care se diferențiază de restul populației „invadatoare”. Deși amestecul de rase pare un aspect irelevant, vechii locuitori, chiar dacă trăiesc în comuniune cu albii, păstrează o anumită gândire specifică băștinașilor. Aici nu e vorba de asimilarea populației, ci de o digresiune pe care o observi doar în momentul în care interacționezi cu un reprezentant  al vechii societăți. Așa cum noi ne-am construit mitologia pe o bază antropocentrică, în care doar omul contează, strămoșii aborigeni au pus natura mai presus de orice, creând astfel o structură mitică, bazată pe nașterea și evoluția animalelor. Astfel, aflăm cum a devenit Șarpele Negru cea mai veninoasă reptilă, cum și-a pierdut pasărea Emu imensele ei aripi și cum primii oameni, neascultându-l pe Creator, au ajuns să elibereze, din arborele sacru, liliacul, străvechiul simbol al morții.

            Nu am insistat pe Harry Hole, pentru că o să am timp să vorbesc despre el în următoarele recenzii. De altfel, „Liliacul” nu mi s-a părut un roman polițist excepțional, dar pot să spun că a fost o lectură plăcută. Se vede clar că autorul era la începutul carierei, pentru că există o distanță imensă între investigator și criminal, cel din urmă fiind parcă scos din pălărie. În altă ordine de idei, esența cărții nu stă în miza detectivistică, ci în descrierea personajelor și legendelor din Australia. Am apreciat intriga originală, la fel de mult am apreciat și diversitatea socială prezentă în roman, însă nu am avut indicii clare de care să mă leg, astfel încât să-mi fac o idee despre vinovat. Dar odiseea noastră merge mai departe, iar data viitoare vom poposi în Thailanda, acolo unde are loc acțiunea din volumul „Cărăbușii”.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø:  

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii   



miercuri, 9 februarie 2022

Recenziile lui Gică 60 - Ultima cursă spre Woodstock de Colin Dexter


Titlu: Ultima cursă spre Woodstock  

Serie: Inspector Morse #1

Autor: Colin Dexter

Editura: PALADIN

Titlu original: Last Bus to Woodstock (1975)

Traducere de Lorena Lupu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 304

Media pe Goodreads: 3,86 (din 13.920 note)

 

Într-o seară frumoasă de septembrie, două fete așteaptă autobuzul, și, pentru că acesta nu mai apare, decid să facă autostopul. Așa începe romanul lui Colin Dexter, „Ultima cursă spre Woodstock”, primul volum din seria ce îl are ca protagonist pe ingeniosul și carismaticul inspector Morse. Știu că există și un serial fidel, de asemenea, știu că această carte a fost publicată pentru prima dată în 2013, însă, cu ocazia reeditării din colecția „Paladin Crime Masters”, am ajuns și eu abia acum să o citesc. Pentru început, pot să spun că a fost o lectură OK. Nu e nici cel mai bun roman polițist cu detectivi a la Sherlock Holmes, însă nu e nici cea mai slabă poveste peste care am dat în ultima vreme. Pretextul e bun, intriga ia amploare încă de la primele pagini, iar personajele sunt realizate excelent.

Revenind la subiectul cărții și da, după cum v-ați dat seama deja, una dintre fete nu mai ajunge niciodată acasă. Cadavrul său este găsit în curtea unui local, și toate semnele arată că a fost vorba despre o crimă extrem de violentă. Aici intră în scenă inspectorul Morse și simpaticul său ajutor, sergentul Lewis, două personaje complet opuse, care, împreună, formează cuplul celebru de investigatori, pe care Arthur Conan Doyle l-a introdus pentru prima dată în literatura polițienească. Cercetând indiciile de la locul tragicului eveniment, mintea lui Morse începe să dea curs unor scenarii posibile, și de aici începe un întreg joc despre cine e criminalul, cine le-a luat pe fete cu mașina și cine avea vreun motiv serios să recurgă la omor. Starea în care este găsit trupul victimei sugerează că ar fi vorba despre o crimă pasională, dar și despre o posibilă răzbunare.

Pe lângă o anchetă detectivistică ca la carte, povestea lui Colin Dexter se remarcă, în special, prin umorul personajelor și situațiile comice în care ajung acestea. Deși uciderea tinerei conferă o notă sumbră și serioasă textului, există și o dimensiune grotescă, realizată prin intermediul comentariilor și observațiilor caracterelor de pe margine. Uneori investigația înaintează extrem de repede, alteori pare să se fi împotmolit, moment în care Morse decide că e cazul să privească toată situația dintr-o altă perspectivă. Atunci când lucrurile devin foarte încurcate, ingeniosul protagonist o ia de la capăt și ajunge să observe anumite lucruri, peste care, prima dată, trecuse cu vederea.

Ce am apreciat foarte mult la acest volum a fost realismul cu care sunt înzestrați protagoniștii. Chiar dacă pare că ei își petrec aproape tot timpul la locul de muncă sau pe teren, există și câteva secvențe în care este evidențiată viața de familie a sergentului Lewis și un întreg capitol în care Morse este luat de pe piedestalul său de geniu și aruncat în cotidianitate. Astfel, cei doi  sunt prezentați ca persoane normale, care, în orice clipă, pot avea parte de un accident neprevăzut, fie el fizic, fie de natură psihologică. De altfel, caracterele secundare și episodice condimentează foarte bine atmosfera, mai ales că nimeni nu e cine pare a fi și că aproape toată lumea ar putea să fie vinovată, într-un fel sau altul, de moartea tinerei fete.

Gata, chiar nu vreau să mai dau detalii cu privire la acest volum, așa că vă încurajez să puneți mâna pe el și să vă bucurați de o anchetă plină de peripeții și de răsturnări de situație, la care sigur nu v-ați așteptat. E o carte destul de subțire, mie mi-a luat două zile s-o citesc, dar, cu siguranță, poate fi lecturată și într-o seară , având în jur de 300 de pagini. Și, pentru că intenționez să închei această recenzie într-un mod care să invite la discuție, vreau să vă întreb: Care a fost povestea voastră preferată, în care și-a făcut de cap un personaj cu puternice trăsături de Sherlock Holmes?


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 6 octombrie 2021

Recenziile lui Gică 49 - Nu trezi diavolul adormit! de John Verdon


Titlu: Nu trezi diavolul adormit! 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep (2012)

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Media pe Goodreads: 3,89 (din 7.784 note)

 

            Chiar îmi pare rău să spun asta, dar John Verdon m-a dezamăgit crunt. Mă aşteptam ca seria cu detectivul Dave Gurney să ajungă un monument al literaturii poliţiste contemporane, însă se pare că autorul a preferat să continue povestea cu două volume foarte slabe. Şi când spun slabe, mă refer la toate aspectele posibile: cărţi stufoase şi lipsite de tensiune – de multe ori chiar simţi că povestea stagnează – scene de groază care încearcă să-ţi dea fiori, dar nu prea reuşesc, şi un fost poliţist pensionat prea devreme care ia în calcul toate pistele posibile, dar care ratează aspectele esenţiale, ajungând, în final, să fie la fel de surprins ca un cititor de duzină.

Dave Gurney este abordat de o fostă cunoştinţă, o jurnalistă care a scris cândva despre cazurile rezolvate de el pe când era în slujba justiţiei, care îi cere ajutorul într-o chestiune deosebită şi foarte interesantă. Fiica ei vrea să realizeze câteva reportaje despre familiile ale căror membri au fost victimele unor ucigaşi în serie. Ea intenţionează să surprindă, cu ajutorul camerelor video, reacţiile rudelor, impactul crimelor asupra normalităţii şi consecinţele traumatizante ale unui asemenea eveniment. Teza a fost foarte bine primită de universitatea la care fata studiază; una dintre cele mai prestigioase televiziuni din zonă este interesată să realizeze o emisiune despre acest subiect, iar Kim, tânăra cu iniţiativa, nu mai are nevoie decât de o minte competentă care să-şi dea cu părerea despre modul de operare şi presupusele identităţi ale monştrilor care nu au fost prinşi niciodată. Însă, din cauza acestui delir mediatic, nimeni nu s-a gândit nici măcar o clipă că cineva încă se află acolo, cineva care nu este deloc entuziasmat de idee, cineva care va face tot posibilul ca să oprească proiectul care îi poate pune integritatea în pericol.

            Ştiu că descrierea pare haotică, dar credeţi-mă că aşa e şi cartea. Atât de mult le învârte şi le amestecă, încât nu mai ştii unde te afli şi cu ce te confrunţi. Ba e vorba despre o anchetă din trecut, ba despre un iubit care vrea să se răzbune sau chiar despre o ameninţare ce nu îşi găseşte locul niciunde. Bineînţeles că la un moment dat toate se leagă, lucru evident de la început, însă contează cât de logice sunt acele conexiuni şi cât de mult pot fi luate în serios. Într-o asemenea ciorbă narativă, nu îţi rămâne decât să continui să citeşti şi să încerci să pui cap la cap evenimentele, cu speranţa că vei fi condus la un deznodământ pe cât de raţional, pe atât de satisfăcător.

            Cartea are ingrediente bune pentru un thriller fabulos, însă ordinea în care sunt plasate în poveste lasă mult de dorit. Până într-un punct nici nu înţelegi de unde vine adevăratul pericol, fiindcă nu reuşeşti să-ţi faci o imagine despre ticălos. Ştii că e acolo şi vezi că are planuri mari pentru eroii noştri, însă, totuşi, te confrunţi cu un mare gol. De altfel, toată seria e realizată pe un fundal ireal. Încă din primul volum am avut impresia că mă uit la un serial de desene animate şi că ucigaşul e prezent ca un lup rău din basme, însă cred că acest aspect se datorează şi cromaticii abundente pe care o utilizează autorul. Parcă ţi se sugerează să faci un salt din real şi să te laşi prins de un univers ficţional în care binele şi răul sunt redate în nuanţe extrem de diferite şi în care scufiţa roşie urmează să fie ucisă în cel mai oribil mod posibil.

            Chiar îmi pare rău că am ajuns să fiu dezamăgit de un autor atât de capabil şi de talentat ca John Verdon. Nu vreau să înţelegeţi că omul scrie prost, pentru că nu e adevărat. Tipul are un stil fascinant şi macabru, o manieră foarte ludică şi morbidă în care îşi spune poveştile. Iar, după părerea mea, marea lui capodoperă rămâne „Gândeşte-te la un număr”, primul volum al seriei de faţă – o carte care trebuie neapărat citită de către orice amator de literatură poliţistă. Nu ştiu dacă voi continua seria, nu am idee nici dacă Editura Paladin va traduce şi volumele următoare. Însă, ştiţi cum se spune, timpul va decide, iar noi vom hotărî influenţaţi de anumite contexte personale şi publicitare.


COMANDĂ CARTEA


marți, 27 iulie 2021

Fragment în avanpremieră: Nu trezi diavolul adormit de John Verdon


Titlu: Nu trezi diavolul adormit 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Domeniu: CRIME

 

Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu trezi diavolul adormit!”

 

Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul adormit!

În tăcere, mintea lui Gurney reveni la întrebarea crucială: cum să-și joace asul din mânecă.

 

FRAGMENT

 

După o jumătate de oră, Kim și Dave stăteau față în față la măsuța din lemn de pin pentru micul dejun aflată în nișa de lângă ușile din sticlă. Terminau câte o omletă însoțită de pâine prăjită și cafea, pe care Madeleine insis­tase să le prepare când aflase că tânăra condusese toată dimineața și nu mâncase nimic. Madeleine terminase prima și curăța aragazul. Kim își spunea povestea de la început, motivul vizitei ei.

— E o idee pe care-o am de ani buni, să studiez oroa­rea crimei din perspectiva impactului pe care-l are asu­pra familiei victimei, dar n-am știut niciodată ce să fac cu ea. Uneori am dat-o uitării un timp, dar a revenit de fiecare dată tot mai puternică. Am devenit obsedată: tre­buia să fac ceva cu ea. La început am crezut că pot face o chestie științifică, poate o monografie sociologică sau psi­hologică. Așa că am trimis propuneri mai multor edituri universitare, dar nu aveam calificările academice potrivi­te, așa că nu le-am stârnit interesul. Atunci m-am gândit să scriu o lucrare de nonficțiune. Dar pentru o carte îți trebuie un agent, iar asta a însemnat alte propuneri. Și ghici ce? Zero interes. Adică am douășunu, douășdoi de ani, cine naiba sunt și eu? Ce-am scris înainte? Unde-mi sunt recomandările? Practic sunt un copil. Tot ce am e o idee. Apoi m-am luminat! Hopa! Nu-i o carte, ci o emisiu­ne! Din clipa aia, a-nceput să prindă contur. Am văzut-o ca pe o serie de interviuri foarte personale, „televiziune ruptă din realitate“ în adevăratul sens al cuvântului, care înțeleg că are o conotație dubioasă, dar nu trebuie să fie așa – dacă o faci cu sinceritate!

Se opri, mișcată parcă deodată de ce spunea, zâmbi stânjenită, își drese glasul și continuă:

— În fine. Mi-am adunat ideile laolaltă sub forma unei schițe detaliate pentru disertația mea și i-am dat-o pro­fesorului Wilson, îndrumătorul meu. El mi-a spus că-i o idee bună, cu potențial. M-a ajutat să-i dau forma unei propuneri comerciale, a avut grijă să am acoperire din punct de vedere legal, ca să fiu protejată, și a făcut ceva ce a zis că nu-i stă în fire: i-a trimis-o unui director de producție de la RAM-TV pe care-l cunoaște personal, un tip pe nume Rudy Getz. Și Getz ne-a contactat o săptă­mână mai târziu și a zis: „OK, să-i dăm drumul!“

— Așa, pur și simplu? întrebă Gurney.

— Și eu m-am mirat. Dar Getz a zis c-așa lucrează RAM. N-o să mă apuc să contest asta. Numai gândul că pot să-mi pun ideea în practică, să explorez subiectul ăsta...

Clătină din cap, de parcă încerca să alunge o emoție copleșitoare.

Madeleine se apropie de masă, se așeză și spuse exact ceea ce gândea și Gurney:

— E important pentru tine, nu-i așa? Adică important de-adevăratelea, nu doar o oportunitate în carieră.

— Vai, Doamne, da!

Madeleine zâmbi cu blândețe.

— Și esența ideii... partea care contează atât de mult pentru tine?

— Familiile, copiii...

Se opri din nou pentru câteva clipe, evident copleșită de o imagine pe care propriile ei cuvinte i-o evocaseră. Își împinse scaunul de la masă, se ridică și o ocoli, apropi­indu-se de ușile din sticlă ce dădeau către patio, grădină, pășune și pădurea de dincolo de ea.

— E o prostie. Nu pot explica, dar mi-e mai ușor să vorbesc despre asta dacă stau în picioare, zise cu spatele la ei. Își drese vocea de două ori și spuse, abia audibil: Cred că omorul schimbă totul pentru totdeauna. Răpește ceva ce nu mai poate fi înlocuit. Are consecințe care trec dincolo de ceea ce i s-a-ntâmplat victimei. Victima își pierde viața, ceea ce-i groaznic, e nedrept, dar pentru ea s-a terminat, ăsta a fost sfârșitul. A pierdut tot ce putea fi, dar n-o știe. Nu trebuie să trăiască simțind pierderea și imaginându-și lucrurile ce puteau fi.

Își ridică mâinile și lipi palmele de geamurile din fața ei, un gest care mărturisea deopotrivă un tumult de sen­timente, dar și efortul imens de a le ține sub control.

Continuă, ceva mai tare:

— Nu victima se trezește într-un pat cu o jumătate goală, într-o casă pe jumătate goală. Nu ea visează că e încă în viață, numai pentru a se trezi cu durerea de a des­coperi că nu-i așa. Nu simte furia devastatoare, suferința pe care o cauzează moartea ei. Nu vede zi de zi scaunul gol de la masă, nu aude sunete care seamănă cu vocea ei. Nu vede mereu dulapul plin cu haine... Răgușise și-și drese glasul. Nu simte agonia... agonia de a fi pierdut tot ceea ce făcea ca viața să merite trăită.

Se rezemă de geam câteva secunde, apoi se desprinse încet. Când se întoarse către masă, fața-i era brăzdată de lacrimi.

— Știți despre durerea fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul unde a fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.

 

PRECOMANDĂ CARTEA