Recenziile lui Gică 241 - Puzzle mortal de Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Puzzle mortal  

Serie: Memento (#2)

Autor: Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Pusselmakaren (2026)

Traducere de Alin-Daniel Dragomir

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,75 (din 253 note)

 

               Unul a murit, unul a plecat și unul a trăit în ultimii cincisprezece ani fără să știe de existența celorlalți... David Lund e pe urmele fratelui său dispărut, dar Societatea nu are de gând să-l lase să ajungă prea departe. La rândul lui, Napoleon îl caută pe celălalt David pentru a-l reduce la tăcere, evitând ca faptele odioase ale asociaților săi să ajungă în presă și sălile de judecată. Răzbunarea e dulce, însă Napoleon nu e singurul care vrea să se răzbune. Sandro e mort, dar Esben, piromanul, a scăpat ca prin minune după ce a fost împușcat, și acum se găsește la închisoare, așteptându-și sentința, asistat juridic chiar de nimeni altul decât mentorul lui Florence Tapper. Sandro a trecut la cele veșnice, însă Esben încă are o misiune pe pământ, încredințată, bineînțeles, de Uniformă... să-i găsească și ucidă pe David Lund și Florence Tapper.

               Sakura și Liv sunt bine, ocupate cu creșterea lui Roy, însă femeia nu-l poate ierta încă pe David pentru pericolul în care s-a aflat partenera sa. Părintele Anton e imobilizat în scaunul cu rotile, dar se bucură de prezența frumoasei sale iubite, Paulina, fiica lui Urban, cunoscut drept Regele Șuruburilor, industriașul care a făcut cândva parte din societate. David și Florence sunt hotărâți să scoată adevărul de la Urban, numai că afaceristul se sinucide, aruncându-se de pe balcon în piroanele metalice de dedesubt. Încă un membru al Societății a luat secretele cu el în mormânt... Lui Ellen îi este prea frică să vorbească, îl tratează pe David cu aceeași răceală, chiar dacă uneori pare să-i poarte de grijă, avertizându-l să nu-și bage nasul acolo unde nu-i fierbe oala, deși resentimentele protagonistului au dat de mult în clocot. Cadavrul lui Sandro este descoperit, iar poliția încearcă să-și dea seama de pe ce ponton fusese aruncat în apă, glonțul din cap confirmând, fără drept de apel, că mercenarul a fost ucis de la mică apropiere, fragmente de material și așchii de lemn fiindu-i descoperite în craniu.

               Perspectiva se mută de data asta asupra Hanii Tapper, cumnata lui Florence, care primește un puzzle misterios, însoțit de o scrisoare anonimă. Cineva vrea ca Hanna să recunoască că e responsabilă pentru moartea familiei sale, care și-a pierdut viața pe propria ambarcațiune, în urma unui incendiu. Hanna duce povara pe proprii umeri, nedorindu-și să-i împărtășească grijile aprige și lui Bernard, despre care e sigură că, dacă ar fi nevoie, ar urma-o atât în paradis, cât și în infern. Hanna și-a pierdut în flăcări părinții și sora cu un an mai mare, fiind salvată de Soren, paznicul voluntar de la garda de coastă care se aflase la datorie, și care a adoptat-o, oferindu-i o familie și un adăpost. Acum, însă, cineva o terorizează pe Hanna, care oricum era hărțuită de proprii demoni, iar femeia începe să-și sondeze sinele, întrebându-se cine a scăpat, de fapt, de pe vas înainte ca motorul să explodeze și focul deflagrației să se ridice până la cer.

               Cât despre David Lund, programatorul nostru nu o duce prea bine. După ce pe un forum online apare o fotografie cu el, prezent la o manifestare a unei grupări neonaziste, David primește amenințări cu moartea, este scuipat de o străină, cineva îi aruncă vopsea pe ușa de la intrare, este dat afară de la job, până și Florence ajunge să se întrebe dacă proaspătul ei iubit ar putea, într-adevăr, să facă parte dintr-o organizație extremistă. Bineînțeles că fotografia a fost editată cu AI, însă pe userii ce mișună pe internet nu-i interesează nicidecum veridicitatea. Lumea vrea să scape de încă un ticălos, astfel încât valul de ură se îndreaptă asupra protagonistului, care nu se mai simte în siguranță nici măcar în locuința sa. De parcă iadul nu și-ar fi deschis destul de larg porțile, David ajunge în proximitatea lui Esben, care este hotărât să-și finalizeze misiunea, scăpând din pușcărie și de tentaculele invizibile ale lui Napoleon.

                              „Puzzle mortal” duce povestea lui David și Florence mai departe,  pregătindu-ne pentru câteva dezvăluiri ce ne-ar putea da toate presupunerile peste cap. Personajele cu care suntem familiarizați se retrag pe banca de rezerve sau sunt scoase tragic de pe teren, iar chipurile noi se plimbă nestingherite prin cadru, renunțând în cele din urmă la măști. Este mai complex decât primul volum, „Sacrificiul”, dar încă ne aflăm în acel spațiu al incertitudinii. Bănuim care este adevărul, însă suntem foarte conștienți că ne putem înșela. Henrik Fexeus reușește să se joace magistral cu mintea cititorilor, înmânându-le cheia care, cel mai probabil, nu va deschide nicio ușă. Oricum ar sta, până la urmă, lucrurile, ne-am adunat aici ca să dăm de cap misterului și nu vom renunța până când nu vom da și ultima pagină, așteptând cu interes ultimul volum al seriei, programat, conform Nordin Agency, să apară chiar în 2026.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Henrik Fexeus:

Falled

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 106 - Librăria Les Chats Noirs de Piergiorgio Pulixi (CRIME CLUB)

Titlu: Librăria Les Chats Noirs  

Serie: Librăria Les Chats Noirs (#1)

Autor: Piergiorgio Pulixi

Editura: CORINT FICTION

Titlu original: La libreria dei gatti neri (2023)

Traducere de Cristina Gogianu

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 3,90 (din 4.898 note)

 

Dacă v-a plăcut Clubul Crimelor de Joi, de Richard Osman, am găsit pentru voi romanul perfect. Pe cât de amuzant, pe atât de serios, plin de personaje memorabile și întâmplări ce vă vor pune instinctele de investigatori la grea încercare, răsturnări de situație neprevăzute și o listă lungă de recomandări de romane polițiste, de la clasici precum Agatha Christie, până la autori contemporani precum Valerie Perrin, totul inserat în atmosfera pe de-o parte liniștitoare, pe de alta, tensionată, a unui oraș din Italia, Librăria Les Chats Noirs, un cosy mystery captivant, vă pune pe tavă un mister ce trebuie elucidat neîntârziat. Împletind experiențele personale ale personajelor cu viața colectivă afectată de existența unui criminal în libertate, Piergiorgio Pulixi adaugă o tentă ușor psihologică romanului său, punând accent pe interacțiunea dintre generații și pe modul în care trecutul revine întotdeauna să tulbure prezentul și, în unele cazuri, să elimine complet viitorul.

Marzio Montecristo a fost învățător la școala din oraș. Iubit de copii și apreciat de ceilalți profesori, Marzio știa cum să transforme orice lecție într-o adevărată aventură din care cei mici să acumuleze cât mai multe informații. Însă un incident nefericit, în care au fost implicați pumnii săi și fața unui bărbat care își abuza fizic soția și băiețelul, i-a schimbat definitiv cursul existenței. Deși bărbatul o merita cu vârf și-ndesat, Marzio a fost dat afară de la școală și nevoit să se reprofileze. Protagonistul nostru și-a deschis o librărie, Les Chats Noirs, specializată pe romane polițiste, unde lucrează împreună cu Patricia, o tânără încântătoare și o maestră în aplanarea conflictelor, și de cele două ajutoare blănoase, pisicile negre, Poirot și Miss Marple, cele care au dat și numele magazinului. Chiar și așa, viața lui Marzio e seacă. A devenit un bătrân ursuz care sperie și jignește clienții în cele mai creative moduri, abia ținându-și în frâu nervii și supărarea pe... ei bine... întreaga lume. Însă problemele sale de comunicare se manifestă doar în cazul adulților pisălogi, care îi dau mai mult de furcă decât prichindeii pe care îi dăscălea la școală.

Dar să nu vă închipuiți că acesta este un roman despre viața sordidă a unui individ oarecare într-o librărie. Nici vorbă despre așa ceva! În timp ce Marzio se ia la harță cu orice potențial client, un criminal începe să-și facă de cap prin oraș, lăsând în urmă râuri de sânge și familii distruse. Aidoma unei stafii, ucigașul intră în casele victimelor și îi pune pe locatari în fața unei decizii imposibile – să aleagă cine va muri și cine va trăi. Așa se întâmplă și cu familia lui Lorenzo, un băiețel inteligent, ai cărui părinți au ajuns victimele misteriosului asasin. Tatăl său a fost forțat, cu arma la tâmplă ca să fim mai exacți, să aleagă cine va fi împușcat, soția lui sau Lorenzo însuși. Dar cum instinctul matern este mai puternic decât orice, femeia se  sacrifică, salvându-și astfel copilul. Poliția pornește o anchetă, însă, inițial, pare că trebuie să găsească acul în carul cu fân. Indiciile sunt puține, numărul cadavrelor crește, iar cei rămași în viață refuză categoric să vorbească. Acestea fiind datele problemei, polițiștii implicați în caz sunt neputincioși, prin urmare, este nevoie de ajutoare suplimentare.

În fiecare zi de marți, librăria Les Chats Noirs găzduiește un club de lectură pentru persoanele în etate, pasionate de suspans și mistere. Însă cei care participă la întâlniri au un fler deosebit în a pune lucrurile cap la cap, a găsi tot felul de piste pentru a afla cine este criminalul. Talentul lor nu este nicidecum irosit. Puțin depășiți de situație, anchetatorii, în frunte cu Angela Dima, apelează la mintea scrlipitoare a Detectivilor de Marți, Marzio fiind mesagerul lor. Cine a spus că mai multe minți laolaltă gândesc mai bine a avut dreptate. Având deja un caz rezolvat la activ – o investigație veche, fără rezultat, a fost scoasă din sertarele poliției și adusă pe masa Detectivilor de Marți – bătrânii, urmând scenariile fictive despre care au tot citit, au făcut tot posibilul să scoată apă din piatră seacă, adică să găsească un drum drept printr-un hățiși de incertitudini, iar deznodământul a fost unul cât se poate de surprinzător și neașteptat.

Cu toate că este un om dificil, cu multe probleme de comportament, Marzio Montecristo a fost pe departe personajul meu preferat. Ciondănelile lui cu oamenii ignoranți, care îi calcă pragul librăriei, sunt un deliciu și cred că ar putea umple o carte. Însă nu trebuie să-l judecăm pe Marzio pentru atitudinea sa furibundă. Lumea l-a dezamăgit profund, iar acum încrederea sa în ceilalți e aproape de zero. Însă nu-i putem contesta inteligența și instinctele  pe care le urmează de fiecare dată, chiar dacă asta înseamnă să încalce autoritatea poliției. Scopul său este să facă ordine, dreptate, într-o lume în care domnește haosul. Cu toate că Marzio este protagonistul, nici celelalte personaje nu sunt uitate. Autorul le valorifică pe fiecare, și chiar dacă este un roman scurt, nimeni nu este lăsat deoparte.

Mi-a plăcut foarte mult povestea care, deși simplă, destul de liiară, m-a prins încă de la primele pagini, lăsându-mi impresia că pot interveni oricând să-mi împărtășesc opiniile cu Detectivii de Marți. Am simțit acest roman ca pe un joc de-a detectivii, tratat cu cea mai mare seriozitate. A fost o lectură scurtă și relaxantă, dar intensă, numai bună de citit în weekend. Și asta nu e tot... Dacă v-a plăcut să dezlegați enigme alături de Marzio și tovarășii săi de la clubul de lectură, atunci trebuie să aflați că acesta este primul volum al seriei Librăria Les Chats Noirs.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Piergiorgio Pulixi:

Ciobanul de Azi

Falled

Cărți.Blog

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Priveghiul de Yrsa Sigurðardóttir

 Priveghiul

Yrsa Sigurðardóttir

Titlu original: GÆTTU ÞINNA HANDA

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

Format: 130 x 200 mm

480 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

 

„Întunecată, înfiorătoare și captivantă.” - STUART MACBRIDE

 

Yrsa Sigurdardóttir este o autoare islandeză de bestsellere ale cărei thrillere multipremiate au fost

traduse în peste 30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare la nivel mondial. PRINTRE PARTICIPANȚII ÎNDOLIAȚI LA O ÎNMORMÂNTARE ESTE UN UCIGAȘ...

Un grup de cinci tineri călătorește în Insulele Westman, în largul coastelor Islandei, pentru priveghiul

unei vechi prietene din facultate. Însă cineva nu îi vrea acolo. Reuniunea lor se transformă curând într-un coșmar viu, pe măsură ce amintirile unei petreceri din timpul studenției, pe care au încercat cu disperare să o uite, revin în forță.

Curând două cadavre sunt găsite pe o plajă stâncoasă, aproape de casa paznicului farului, unde grupul fusese cazat. Poliția îi trimite pe Idunn, Týr și Karóa să ancheteze cazul în care nimic nu pare să aibă sens. Cine va scăpa din jocul mortal?

Priveghiul este un exercițiu magistral în ceea ce privește intriga și tensiunea. - NORDIC WATCHLIST

Regina incontestabilă a romanului noir islandez. – SIMON KERNICK

Yrsa este o scriitoare magnifică! - KARIN SLAUGHTER

Un thriller vizual uimitor, profund, cu un suspans înfiorător. – DERSPIEGEL

 

FRAGMENT

 

CAPITOLUL 15

Ziua 3 — vineri noapte, 24/25 ianuarie

 

Trausti reușise în sfârșit să adoarmă. Îi luase ore întregi până când mintea i se mai potolise, așa cum se întâmpla de obicei în noaptea de dinaintea unui examen. Gânduri noi ieșeau la suprafață în timp ce încă încerca să le deslușească pe cele vechi, aruncându-i mintea într-o stare de haos. Nu reușea să distingă ce era important și ce nu, cu atât mai puțin să înțeleagă ce se petrecea cu adevărat. Telefonul de la parter începuse din nou să sune și, chiar dacă zgomotul ajungea până la el doar ca un ecou slab, fusese imposibil de ignorat. Pentru Trausti, sunetul avea ceva amenințător și îl neliniștea din ce în ce mai tare. După primele două apeluri, devenise din ce în ce mai greu să-l ignore sau să se convingă că era doar o farsă, așa cum continua Ari să susțină. Ragga răspunsese la al doilea apel, iar versiunea ei nu se potrivea deloc cu ideea că ar fi fost doar niște copii puși pe șotii. Nu-și amintea cuvintele exacte, ci doar faptul că apelantul întrebase de două ori dacă ziua socotelilor, pe cale să vină, îi ținea treji noaptea. Când Ragga întrebase cine sună, persoana de la celălalt capăt al firului închisese.

Leifur respinsese ideea lui Ari că ar fi fost un apel de hărțuire și sugerase faptul că putea fi un constructor sau vreun meseriaș, supărat că nu fusese plătit. Era o explicație bună, suficient de convingătoare încât să le ofere un pretext să lase problema deoparte, mai ales că aveau lucruri mult mai grave de care să se îngrijoreze. Niciunul dintre ei nu ținuse seama de spusele Raggăi: vocea semăna mai degrabă cu cea a unei femei bătrâne, prea bătrâne ca să fie vorba de vreun meseriaș. Nu voiau să audă asta, pentru că intervenția ei le făcea mai greu să se agațe de explicația oferită de Leifur. Trausti, cel puțin, se străduia să-și alunge bănuielile mai întunecate: că apelurile erau o amenințare și că fuseseră descoperiți. Odată ajuns în pat, se întrebase dacă nu cumva fusese Halldóra, vecina mai în vârstă întâlnită la recepția de după înmormântare. Dar cu siguranță el nu-i spusese unde erau cazați. În cele din urmă, coborâse la parter pentru a verifica micul ecran al telefonului fix. În ciuda oboselii și a stării de confuzie, reușise să găsească lista de apeluri. Toate apelurile repetate, la care nu răspunsese nimeni, proveneau de la același număr care sunase și când Ragga răspunsese. A deschis laptopul lui Leifur, lăsat pe masa din living, și a căutat numărul în registrul online. Știa parola pentru că împrumutase com­puterul mai devreme ca să intre pe chatul de grup. Sigga insistase să șteargă ultimul șir de conversație, ca măsură de precauție, iar cum telefonul lui Trausti era stricat, aceasta fusese singura soluție.

În timp ce consulta registrul telefonic, i-a zărit prin fereastră pe Ari și pe Leifur așezați afară, pe terasă. Stăteau cu spatele la el, lucru care l-a bucurat pe Trausti. Nu avea chef să vorbească cu ei. Voia doar să înțeleagă ce se ascundea în spatele apelurilor telefonice, ca să poată dormi. La început s-a gândit că ieșiseră afară ca să scape de sunetul insistent al telefonului, dar norii groși de fum care se ridicau deasupra capetelor lor indicau faptul că savurau un trabuc. A rămas o clipă pe loc, privindu-i, și prin fereastră a auzit murmurul înfundat al conversației lor. S-a întrebat dacă nu cumva vorbeau despre el. Oare Leifur și Ari erau mână în mână? Părea puțin probabil. Trausti nu-și putea imagina că ar fi fost de acord unul cu altul decât când venea vorba de băut ceva. Revenind la apelurile telefonice, a introdus în grabă numărul și a descoperit că era înregistrat pe numele unui pescar. Adresa nu corespundea cu cea a Halldórei. La adresa respectivă nu era înregistrată nicio femeie cu acel număr, dar, desigur, pentru un bărbat nu ar fi fost prea greu să imite vocea unei bătrâne.

Trausti a verificat și cine era titularul numărului de la apelul inițial, la care răspunsese Ari. Îi aparținea într-adevăr unei femei, însă aceasta locuia pe o altă stradă decât vecina pe care Trausti o întâlnise la recepție și nici nu era prestatoare de servicii. Figura în evidențe ca profesoară. Atât bărbatul, cât și femeia aveau nume destul de comune, dar când Trausti i-a căutat pe internet, a descoperit că erau în vârstă — el avea peste 70 de ani, iar ea, peste 80. Apelurile de hărțuire nu erau tocmai genul de ocupație populară în rândul oamenilor din generația lor.

După ce a ezitat o vreme, întrebându-se dacă să le returneze apelurile și să-i întrebe ce naiba urmăreau, Trausti s-a hotărât până la urmă să o facă. În ambele cazuri, telefonul a sunat fără vreun răspuns. S-a grăbit să urce înapoi la etaj, evitând la limită întâlnirea cu Ari și cu Leifur, după ce a auzit ușa de la terasă deschizându-se chiar înainte să o închidă pe a lui.

Din ce în ce mai agitat din cauza apelurilor, Trausti s-a întins în pat, cu ochii fixați pe tavanul proaspăt vopsit, luminat intermitent de fasciculul farului care îl traversa la nesfârșit. În cele din urmă, acele licăriri l-au liniștit suficient cât să-și limpezească gândurile. Chiar înainte să adoarmă, a reușit să se convingă că niciunul dintre prietenii lui nu încerca să-i facă rău. Știa că era un gând irațional. Dar, oricât s-ar fi străduit, nu reușea să scape complet de bănuiala că nu erau de încredere. Secretele și minciunile dintre ei îi alimentau suspiciunea. Până când cel din spatele întâmplărilor nu avea să iasă la iveală, toți rămâneau suspecți. Totuși, dacă încerca să fie rațional, orice amenințare serioasă nu putea veni decât din exterior. De exemplu, niciunul dintre prietenii lui nu avea cum să dea telefoanele pe care le primiseră. În plus, era absurd să creadă că s-ar afla într-un pericol fizic. Întotdeauna mersese cu atenție prin viață, având grijă să nu provoace pe nimeni și să nu exprime opinii controversate — în rarele ocazii în care avea astfel de opinii. Era de la sine înțeles că nu supărase pe nimeni și că nimeni nu avea motive să-i poarte pică. Acest sentiment de amenințare părea să fie rezultatul evenimentelor grotești din ziua respectivă. Fără îndoială, locul avea și el partea lui de vină. După atâția ani petrecuți într-un mare oraș din America, nu mai era obișnuit cu un contact atât de direct cu forțele naturii, cu atât mai puțin să stea într-un loc atât de izolat și bătut de vânt ca această casă, înconjurată de un întuneric impenetrabil.

Era în mijlocul unui vis, care a dispărut ca apa prin sită când a fost, dintr-odată, trezit. Ragga stătea aplecată deasupra lui și îl zguduia tare de umăr. Pe noptieră, un mic ceas deșteptător țiuia strident, ca o alarmă de incendiu scăpată de sub control. Era probabil 3:00 dimineața. Împrumutase ceasul de la Sigga, fiindcă telefonul lui încă refuza să pornească. Dintre toți, i se păruse cea mai în măsură să aibă o rezervă la ea. Întotdeauna era pregătită pentru ce era mai rău, fie că era vorba de o pană de curent sau de sfârșitul lumii. Își pusese alarma, dar de data asta nici măcar nu se mișcase, în ciuda hărmălaiei din jur. Se pare că sunetul îi pătrunsese în vis, dar nu-și mai amintea ce rol jucase acolo. Când și-a întins mâna spre ceas, a văzut că era deja 3:10. A oprit alarma și a căzut din nou cu capul pe pernă.

— Plecăm. Îmbracă-te și coboară, fără să mai pierzi vremea.

Ragga a întins mâna și, o clipă, Trausti a crezut că urma să îi mângâie obrazul. Dar mâna ei a trecut pe lângă capul lui și a ajuns la întrerupătorul de pe peretele din spate. Lampa de citit s-a aprins cu un clic și lumina l-a izbit în ochi, iar Trausti și-a ridicat mâna, încercând să se ferească. Ragga l-a mai scuturat o dată.

— Grăbește-te.

Apoi a ieșit din cameră fără să închidă ușa în urma ei.

Abținându-se cu greu să nu stingă lumina și să se întoarcă la somn, Trausti s-a încordat, s-a ridicat în capul oaselor și și-a scos picioarele de sub plapuma caldă. Nu era un capăt de lume — era obișnuit să se trezească după prea puțin somn. Era obișnuit și să-și înceapă ziua cu un duș, dar acum nu era timp pentru asta. Și-a tras hainele, însă când s-a dezmeticit de-a binelea, și-a dat seama cât de mult ar fi avut nevoie de un duș. Încă se simțea buimac de somn.

Ceilalți îl așteptau jos, clipind greoi, iar Leifur arăta, fără îndoială, cel mai rău dintre toți. Ragga părea cea mai alertă. Trausti ar fi dat orice pentru o cafea, dar nu a îndrăznit să spună nimic, de teamă să nu li se pară și lor o idee bună. N-ar fi făcut decât să amâne inevitabilul, iar cel mai bine era să termine odată cu asta. Cu cât plecau mai curând, cu atât se întorceau mai repede și el putea să se bage din nou în pat și să încerce să uite de această aventură nocturnă nebunească.

Recenziile Mădălinei 105 - Toate culorile întunericului de Chris Whitaker (CRIME CLUB)

Titlu: Toate culorile întunericului

Autor: Chris Whitaker

Editura: TREI

Titlu original: All the Colours of the Dark (2024)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,24 (din 488.293 note)

 

            Chris Whitaker se numără printre autorii care reușesc să mă surprindă cu fiecare roman publicat, demonstrându-mi din nou și din nou ce înseamnă să construiești, pagină cu pagină și cu un munte de talent, o lume complexă, pe cât de verosimilă, pe atât de ireală, în care mai întâi trebuie să te rătăcești, să devi parte din ea, pentru a o înțelege și pentru a putea găsi calea cea dreaptă spre deznodământ și spre katharsisul mult dorit. Dacă în „Începem cu sfârșitul” și „Toate fetele rele”, Whitaker nu se sfiește să prezinte realitatea abjectă, violența existentă într-o comunitate ce se năruie din interior, nepăsarea părinților ce naște adevărați monștri, nebunia unora, viciile altora, dar, mai ales, consecințele nefaste pe care alegerile lor egoistee le revarsă asupra celor neprihăniți, în „Toate culorile întunericului”, construiește un adevărat elogiu închinat traumei, obsesiei distrugătoare, plăgilor unei societăți  incapabile să se mai ridice dintre ruine, și al abuzului de orice fel, zugrăvindu-și narațiunea în nuanțele greu de privit ale infernului psihologic, în care sunt captive majoritatea personajelor. Cu alte cuvinte, autoruul se folosește de pesimism și de estetica urâtului social pentru a redefinii noțiunea de thriller psihologicc, evidențiind modul în care o comunitate reușește să facă față unui eveniment tragic, atât la nivel colectiv, cât și individual, alegând un referent, a cărui poveste devine universal valabilă.

            Patch e un băiat sensibil, loial, curios, dornic să exploreze lumea și să ia parte la cele mai mari aventuri, așa cum îi șade bine unui pirat curajos. Însă pentru el lumea în care trăiește este incompletă. Petecul pe care îl poartă zilnic peste un ochi nu face parte dintr-un costum; nu e un simplu accesoriu care să-l ajute să-și intre în rol, ci maschează o infirmitate – băiatul s-a născut fără un ochi, ceea ce l-a preschimbat într-un corsar singuratic. Lipsit de camarazi de nădejde și de iubirea atât de necesară din partea mamei care preferă să-și înece existența searbădă în alcool, Patch a fost forțat să-și ia viața în propriile mâini și să recurgă la mici furtișaguri pentru a supraviețui. Noroc că în viața sa a apărut Saint, o fetiță orfană, aflată în grija bunicii nonconformiste, pentru care albinele sunt cele mai bune prietene. Cei doi copii devin centrul universului unul pentru celălalt, fiind gata să sacrifice tot în numele afecțiunii ce și-o poartă. Însă prietenia lor este pusă la încercare în momentul în care Patch reușește să împiedice răpirea unei fete dintr-o familie bogată și foarte bine văzută în comunitate, ajungând chiar el să fie victima. Adolescentul devine fără să știe un erou, lăsând în urmă zeci de oameni îngrijorați și tulburați de cele întâmplate. Patch este ținut prizonier alături de o altă fată pe nume Grace, încercând să supraviețuiască și să găsească o cale de evadare. Răpirea băiatului a zguduit comunitatea din Monta Clare, mai ales că nu a fost singurul eveniment de acest fel. Din oraș au tot dispărut fete, și nimeni nu știe cine este făptașul. Dar Patch reușește să scape și să se întoarcă acasă. După o perioadă destul de lungă în care nimeni nu i-a putut da de urmă, ajutat de Saint, o detectivă înăscută și o tânără de o inteligență rară, băiatul evadează, fapt ce le dă tuturor speranță. Însă trauma nu va dispărea niciodată, înfigându-și rădăcinile tot mai adânc în sufletul lui Patch și a întregii comunități din Monta Clare.

            Deși Patch revine în cele din urmă în sânul societății din care a fost smuls cu brutalitate, el nu va mai fi niciodată același. Experiența prin care a trecut l-a transformat într-un tânăr taciturn, captiv în mintea sa, incapabil să pună în cuvinte trauma pe care a suferit-o, devenind obsedat de fata care l-a ajutat să îndure prizonieratul, singura rază de lumină dintr-un ocean de întuneric. Dar acolo unde cuvintele dau greș, arta devine o oglindă a subconștientului torturat. Tablourile pe care Patch le pictează cu o frenezie greu de descris reprezintă de fapt unica formă prin care tânărul se poate exprima, lăsând culorile să vorbească în locul său. El își materializează obsesia, metamorfozând trauma, întunericul și goliciunea din interior în opere de artă sumbre, dar de o valoare inestimabilă. Pentru unii, pare nebun, o minte obosită ce a a renunțat la rațiune în favoarea instinctului; pentru alții, e un geniu al culorilor, un artist neînțeles care își caută necontenit iubita; iar pentru Saint e tot Patch, prietenul ei din copilărie pe care vrea să-l salveze din infernul psihologic în care s-a pierdut aproape cu totul. Ea este, de fapt, o ancoră pentru tânărul Patch, cea care îi va fi alături în ciuda zidului tot mai gros dintre ei; cea care, în mod voluntar, îi va ține loc atât de soră, cât și de mamă.

            Din toate punctele de vedere, „Toate culorile întunericului” este un roman greu de parcurs, diferit de absolut tot ce a mai scris Whitaker până acum. E o poveste care te lovește cu forța unui bolovan, care te strivește cu pesimismul său, făcându-te să deschizi cu adevărat ochii și să privești lumea. Emoțiile puternice, lacrimile, deznădejdea, furia și frustrarea nu lipsesc din această carte, amplificându-se pagină cu pagină, până la katharsisul mult așteptat. Îmbinând evenimentele istorice de la sfârșitul secolului al XX-lea – încheierea războiului din Vietnam, instabilitatea politică și socială din America, luptele pentru preluarea puterii etc –, evenimente care au un corespondent la nivel micro în cadrul comunității din Monta Clare, cu o puternică dimensiune psihanalitică și un strop de romantism ca să mai îndulcească puțin amarul existențial, Whitaker construiește un thriller social amplu, grandios, cu un stil poetic greu de egalat; un univers populat de personaje frânte, care pot renaște din propria cenușă, aidoma unei păsări Pheonix. Nu este o lectură ușoară atât din punct de vedere narativ, cât și tehnic – planurile se suprapun și se amestecă, solicitând multă atenție din partea cititorului –, însă vă îndemn să-i acordați o șansă și să aflați cum se sfârșește povestea lui Patch!

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 97 - Alertă de furtună de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)

Titlu: Alertă de furtună 

Serie: August Strindberg (#1)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Stormvakt (2020) 

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 552

Media pe Goodreads: 3,80 (din 3.956 note)

 

               Cu aproape treizeci de ani În urmă, o crimă terifiantă, petrecută în Hovenäset, un sat de pescari aflat la trei kilometri de orășelul Kungshamn, a zguduit din temelie liniștea și încrederea locuitorilor din regiune. Într-una dintre casele din mica localitate, o tânără a fost ucisă cu sălbăticie, iar rămășițele trupului său au fost ascunse în congelatorul din pivniță. La fel ca în majoritatea cazurilor, soțul femeii a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață. Însă suspiciunea și întrebările rămase fără răspuns au continuat să înflorească în mintea celor care nu s-au putut împăca cu verdictul polițiștilor. Ecourile acelei fapte odioase răsună și astăzi prin împrejurimi, transformând casa, cunoscută drept Camera Frigorifică, într-o legendă pe caretoți o știu, dar foarte puțini se încumetă s-o rostească cu voce tare. Localnicii s-au obișnuit cu aura întunecată a clădirii, urmărindu-i cu interes pe străinii care închiriază entuziaști casa, părăsind-o fără să stea pe gnduri de-ndată ce află ce s-a petrecut în măruntaieleei. Altfel spus, asupra proprietății planează unsoi de blestem; nimeni nu rămâne, nimeni n-o vrea, toți o ocolesc, gândindu-se non-stop la istoria ei macabră.

               Acum, un alt eveniment tragic îi pune din nou pe jar pe locuitorii din Hovenäset – Agnes Eriksson, soție, mamă și o profesoară foarte îndrăgită în comunitate, a dispărut fără urmă într-o noapte furtunoasă. La o primă vedere, toate indiciile arată că femeia a alunecat de pe ponton în apele înghețate ale mării, însă, după o serie de căutări minuțioase, polițiștii însărcinați cu acest caz, în frunte cu perseverenta Maria Martinsson, decid să ia în calcul o cu totul altă pistă. A fost răpită? A fost ucisă? E ținută prizonieră undeva? I-a făcut soțul ceva? Asta încearcă să afle Maria înainte să fie prea târziu. Isaac, fiul lui Agnes, ajutat, spre disperarea părinților, de Karl, prietenul său genial, care își dorește să devină astronaut, începe propriile sale căutări, convins că o poate găsi pe mama sa în viață și că poliția e complet inutilă într-o astfel de situație. Însă îndoiala începe să-i bântuie pe toți, aducându-și cu groază aminte de crima de acum treizeci de ani.

               În noaptea în care a dispărut Agnes, August Strindberg – a nu se confunda cu scriitorul suedez cu același nume – tocmai sosea în Hovenäset, viitorul său cămin, hotărât să aibă parte de un nou început. După ce s-a despărțit de iubita sa, bărbatul a renunțat la viața tumultoasă din Stockholm și la cariera strălucită pe care și-o clădise în finanțe, pentru a-și îndeplini cel mai mare vis – deschiderea unui magazin de antichități în Kungshamn, un oraș mic, dar cu potențial, unde a închiriat spațiul comercial în care, până nu demult, funcționase o firmă de pompe funebre. Venirea sa nu a trecut neobservată, fiind privit cu suspiciune de către localnici. Dar felul său de a fi, calm și prietenos, un adevărat profesionist când vine vorba de achiziționat obiecte pentru afacerea sa, i-a determinat să-l priveascăcu alți ochi, acceptându-l încetul cu-ncetul. Cu toate astea, liniștea și bucuria lui August nu durează prea mult. Istoria casei pe care a închiriat-o în Hovenäset îl prinde din urmă, dându-și seama că secretele sunt cele mai de preț antichități pe care le posedă oamenii. Fără voia lui, devine un pion esențial în cazul dispariției lui Agnes, scoțând la lumină și mai multe enigme și întrebări fără răspuns.

               Deși este o carte ușor de parcurs, intriga este complexă, un labirint prin care trebuie să-ți croiești drum cu răbdare. Până la jumătatea romanului, am avut impresia că citesc trei povești diferite, fără vreo legătură evidentă, în afară de spațiul geografic. Însă modul în care autoarea leagă cele trei fire narative este magistral, conducându-l pe cititor spre un deznodământ plin de suspans. Pe lângă elementele de thriller, autoarea insistă asupra componentei sociale, construind o serie de personaje verosimile, umane, dedate viciilor, ființe empatice, dar supuse greșelii, caractere vulnerabile, dar, totodată, neclintite ca o stâncă. Frământările unei mame al cărei fiu adolescent, dotatcu o inteligență peste medie, își dorește să devină astronaut; ignoranța tatălui; viața paradoxală a Mariei Martinsson, o polițistă inteligentă și perspicace, care își dedică timpul și energia prinderii răufăcătorilor, fără să se plângă de condițiile rudimentare în care lucrează și de rulota folosită ca centru de operațiuni, dar care nu se poate apăra de abuzul propriului soț; decăderea unui bărbat care și-a pierdut soția, disperarea fiului care și-a pierdut mama, toate constituie o piesă necesară în conturarea trăsăturilor definitorii ale comunității din care Agnes a dispărut.. August, însă, e personajul capabil să analizeze scenariul la rece. El e un străin, singurul care poate privi obiectiv, imparțial, prin urmare, singurul care poate deține o presupusă cheie a cazului, ceea ce dezlănțuie o adevărată furtună.

Atmosfera întunecată, amenințarea constantă a capriciilor vremii, secrete peste secrete, minciuni, înscenări amatoricești, menite să-i încurce pe polițiști, drame personale și colective, toate fac din „Alertă de furtună” un thriller bun, așa cum doar un autor nordic poate scrie. Chiar dacă uneori pare că acțiunea stă pe loc, banalul cotidianului amorțind ușor suspansul, Kristina Ohlsson știe cum să manipuleze intriga, în așa fel încât să te trimită mereu pe piste greșite. Tensiunea se acumulează treptat, culminând cu o explozie neașteptată, ce te pune serios pe gânduri și te obligă să derulezi scenariul de la capăt, ca să vezi dacă toate piesele și-au găsit locul potrivit în grandioasa și fragmentata imagine de ansamblu.

Un proiect:   

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

Cărți.Blog

Anca și cărțile.ro

Falled

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 235 - Petrecerea mincinoșilor de Kelsey Cox (CRIME CLUB)

Titlu: Petrecerea mincinoșilor 

Autor: Kelsey Cox

Editura: CRIME SCENE PRESS  

Titlu original: Party of Liars (2024)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 440

Media pe Goodreads: 3,95 (din 18.103 note)

 

„La ora 8, toată lumea se adună din ungherele lor îndepărtate ca să cânte „Mulți ani trăiască”. Luminile se sting. Șaisprezece lumânări se reflectă în peretele negru alcătuit din ferestre.

Sărbătorita își pune o dorință și stinge lumânările, cufundându-i pe toți într-un întuneric temporar. Aceștia își văd luminile minuscule ale propriilor case mult sub locuința în care se află acum, văd orașul așa cum casa îi vede pe ei. Simt că în clipa asta fac parte din această casă. Dar nu lor le aparține.

Îi aparține Mamei.

Luminile se aprind la loc. Se taie tortul. Ferestrele întunecate sunt ca niște oglinzi în noapte, reflectându-i pe invitații la petrecere și făcându-i să se vadă în ele. Afară nu mai pot zări nimic.

Dar îl aud.

Țipătul. Suficient de lung pentru ca un corp să se prăbușească prin aer.

Apoi, bufnetul grețos.

Ecouri - zgomote pe care această casă le-a mai auzit.”

     Cineva și-a pierdut viața căzând doisprezece metri în gol și strivindu-și oasele de pavajul dur de dedesubt. Muzica s-a lăsat în surdină, chipurile gazdelor și invitaților s-au ivit pe uși și la ferestre, privind împietrite scena de pe caldarâm. Mușuroiul a început să se agite, lacrimile nu au întârziat să curgă, iar poliția a ajuns cât ai clipi la scena tragediei. Accident, sinucidere sau crimă? Victima, deocamdată fără identitate pentru cititor, a căzut prin balconul de sticlă, s-a aruncat sau a fost împinsă? Distracția s-a sfârșit, însă acum trebuie să derulăm banda înapoi și să vedem ce s-a petrecut înainte și în timpul petrecerii din conacul familiei Matthews.

     Dani Matthews (celebra cofetară cu milioane de urmăritori pe social-media) se ocupă de ultimele retușuri ale tortului aniversar, așteptând, împreună cu Ethan, sosirea invitaților. Charlotte, fiica de câteva luni a lui Danny și Ethan, se află în brațele bonei venite tocmai din Irlanda, Orlaith, care o leagănă pentru a-i domoli plânsetele, pregătind-o de culcare. (...) Fosta soție a lui Ethan, Kim, își privește fiica de șaisprezece ani, pe Sophie, cum își pregătește ținuta, acompaniată de prietena sa cea mai bună, Mikayla, pentru propria petrecere de Sweet Sixteen. Oaspeții încep să-și facă apariția. Elegant ca-ntotdeauna, Curtis, partenerul cu care Ethan deține clinica de psihiatrie, pătrunde pe ușa conacului, la braț cu soția sa, Gemma, fosta cea mai bună amică a lui Kim. Printre invitații adolescenți se întrezărește și Mason, căpitanul echipei de fotbal a liceului și fostul iubit al Sophiei. Gazdele și musafirii se adună în sala mare, conversațiile se stârnesc, iar spiritele încinse se răcoresc cu licori care mai de care. Părea că nimeni și nimic nu avea cum să strice petrecerea, asta până când vechea casă de pe culme și-a cerut, după mai bine de două secole, jertfa.

     Și acum că s-au adunat cu toții între acești pereți, a sosit vremea ca măștile să cadă. Kim, mama perfectă, are probleme serioase cu alcoolul. La rândul ei, Dani suferă de depresie postpartum, făcând terapie săptămânală cu Curtis. Sophie știe că Mikayla e îndrăgostită și crede că sentimentele prietenei sale din copilărie se îndreaptă înspre Mason. Orlaith, bona, care vede conacul ca pe un edificiu blestemat, aflat la granița dintre lumea noastră și cea a spiritelor, este singura capabilă să întrezărească răul ce-i pândește pe muritori din cele mai întunecate cotloane. Luăm parte la un bal mascat, gândurile și viitoarele acțiuni ale personajelor fiind ascunse sub ținutele de gală și machiajele mai mult sau mai puțin stridente.

     Și, din întregul castel gotic, singurul loc care ne interesează cu adevărat este... balconul. Protagoniștii își împărtășesc secretele în balcon, se ceartă și se împacă cu mâinile agățate de balustrada de sticlă. De altfel, crăpătura din balustradă, detaliul cu adevărat cehovian, reflectă faliile din sufletele gazdelor și ale oaspeților, ruptura din inimile celor care încearcă până în ultima clipă să țină sorțile celorlalți în propriile mâini grijulii sau să se răzbune. Prin urmare, casa, aflată între cer și pământ, capătă nuanțe de purgatoriu, locul din care unii vor pleca cu conștiința curată, în timp ce alții vor pătrunde pe porțile propriei damnări.

     Culpa plutește asupra tuturor, puțini au sosit la petrecere cu intenții onorabile, totuși, mai mulți decât cei care vor pleca cu mâinile murdare. Kelsey Cox schițează un carnaval cu granițele geografice clar delimitate, însă cu limite emoționale fragile, nebunia prinzându-i în gheare pe cei (aparent) nevinovați. Tropii groazei își găsesc ca niște gândaci de bucătărie locurile în pereții ficțiunii, paranoia și neliniștea manipulându-i pe cei slabi de îngeri. Ușile se deschid și se închid singure, luminile se sting și se aprind ca într-un sanatoriu bântuit, iar siluetele și chipurile neclare nu precupețesc să apară la ferestre. Nu de cei plecați trebuie să ne fie frică, ci de cei vii, pentru că răul pur zace doar în mințile entităților materiale și cu rațiune. Cioburile se împrăștie pe caldarâm, trupul se zdrobește de asfalt, se apropie clipa în care vom întrezări chipul victimei, al cărui sânge va rescrie blestemul ce-și întinde tentaculele de veacuri prin nenumăratele încăperi și unghere ale grandiosului conac de pe deal.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Kelsey Cox:

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA