ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Crime. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Crime. Afișați toate postările

vineri, 22 martie 2024

Fragment: Cuțitul (Harry Hole, #12) de Jo Nesbø

Cuțitul

Volumul 12 din seria Harry Hole

Jo Nesbø 

Titlu original: Kniv

Limba originală: engleză

Traducere: Bogdan Nicolae Marchidanu

ISBN: 978-606-40-2180-9

Format: 130x200mm, paperback cu clape

656 pagini


 Comandăhttps://www.edituratrei.ro/carte/nesb-jo-cutitul/5133/

 

Îți taie răsuflarea! Jo Nesbø a scris thrillerul perfect. Suspense Magazine

Harry Hole se întoarce ca să-l vâneze pe ucigașul care i-a bântuit întreaga carieră. 

Harry Hole nu e într-o situație bună. Rakel, singura femeie pe care a iubit-o vreodată, a rupt definitiv relația cu el. Detectivul a primit o nouă șansă în poliția din Oslo, la un birou pentru anchete vechi nerezolvate, când el ar vrea să se ocupe de cazuri despre care bănuiește că au legătură cu Svein Finne, un violator și ucigaș în serie, la condamnarea căruia a contribuit demult. Acum Finne e liber, după două decenii de închisoare, și — crede Harry — pregătit să continue de unde rămăsese.

Situația se înrăutățește și mai mult când detectivul se trezește, după o noapte grea, cu sângele altcuiva pe mâini. Acesta e doar începutul unui adevărat coșmar, mai cumplit decât tot ce și-a putut imagina vreodată.

 

Dilemele morale sunt de-a dreptul dostoievskiene, surprizele sunt răvășitoare, umorul e acid, iar suspansul este nemilos. Una dintre puținele cărți masive pe care nu ți-o dorești scurtată nici măcar cu o pagină. The Wall Street Journal

 

Paginile se întorc singure, violența e teribilă, iar personajele sunt bine conturate și misterioase. Fiecare dezvăluire — a făcut-o el? sau ea? — este orchestrată meticulos, pe măsură ce Nesbø își manipulează cititorii. Ultimul volum e remarcabil și-l lasă pe Harry — și pe cititori — întrebându-se ce urmează. Associated Press

 

Mai dens și mai complex decât majoritatea romanelor precedente, Cuțitul seamănă, prin greutate și amploare, cu Pasărea cu piept roșu. Se încheie cu o serie fascinantă de răsturnări de situație care oferă satisfacție din perspectiva ficțiunii, dar sunt delicate din punct de vedere etic pentru lupta reală împotriva criminalității. Los Angeles Times

  

Crime noir la superlativ — provocator, întunecat și etalând unul dintre cele mai bune personaje de detectiv din ficțiunea modernă: Harry Hole. The Providence Journal


FRAGMENT

 

                 8.

(...) Tânărul ajunse în dreptul lor. Era un bărbat un pic peste 30 de ani, zvelt, cu trăsături asiatice. Costumul părea croit pe măsură, cămaşa albă era apretată şi proaspăt călcată, cravata era atent înnodată. Părul des şi negru era tăiat scurt, de o manieră care ar fi putut să fie discretă, dacă n‑ar fi fost atât de calculat de clasică. Detectivul Kripos Sung‑min Larsen mirosea a loţiune pe care Harry o bănuia ca fiind scumpă. La Kripos era cunoscut sub porecla de Indicele Nikkei, în ciuda faptului că prenumele lui — Sung‑min, un prenume pe care Harry îl întâlnise de câteva ori în Hong Kong — era de origine mai degrabă coreeană decât japoneză. Absolvise Academia de Poliţie în primul an când Harry ţinuse cursuri acolo. Harry și‑l mai amintea încă de la cursurile de anchete criminalistice, în principal datorită acelor cămăşi albe şi atitudinii discrete, dar și zâmbetelor viclene când el — încă un profesor lipsit de experienţă — simţea că e pe teren nesigur.

De asemenea, datorită rezultatelor de la examene, cele mai mari note obţinute vreodată la Academia de Poliţie.

— Îmi pare rău, Hole! Condoleanţele mele! zise Sung‑min Larsen.

Era aproape la fel de înalt ca Harry.

— Mersi, Larsen. Ai discutat cu vecinii? zise Harry și dădu din cap înspre carneţelul pe care detectivul Kripos îl ţinea în mână.

— Corect.

— Ceva de interes?

Harry privi în jur. Spaţiile erau mari între casele din Holmenkollen. Multe garduri vii înalte şi şiruri de brazi.

Câteva clipe, Sung‑min Larsen păru să cumpănească dacă putea împărtăşi informaţiile cu Poliţia din Oslo. Mai ales că problema era că Harry era soţul victimei.

— Vecina voastră, Wenche Angondora Syvertsen, spune că n‑a auzit şi nici n‑a văzut nimic neobişnuit sâmbătă seara. Am întrebat‑o dacă dormea cu fereastra deschisă şi a zis că da. A adăugat că poate dormi aşa deoarece sunetele familiare n‑o trezesc. Precum maşina soţului ei, maşinile vecinilor, maşina de gunoi. Şi mi‑a subliniat că locuinţa lui Rakel Fauke are pereți groși din bușteni.

Larsen rosti toate acestea fără să se uite peste însemnări, iar Harry avu senzaţia că îi oferea detalii minore ca un soi de test, să vadă dacă‑i provocau vreo reacţie.

— Mhm, făcu Harry, un soi de mormăit care semnala că auzise tot.

— Deci e casa ei? Nu e casa ta? întrebă Larsen.

— Proprietăţi separate, replică Harry. Eu am insistat. N‑am vrut să creadă cineva că mă însor cu ea pentru bani.

— Era bogată?

— Nu, a fost o glumă.

Harry dădu din cap înspre casă.

— Va trebui să transmiţi toate informaţiile obţinute şefului tău, Larsen.

— E şi Winter aici?

— Cu siguranţă, era cam frig acolo.

Sung‑min Larsen zâmbi politicos.

— Oficial, Winter conduce ancheta tactică, dar se pare că va fi cazul meu. Nu sunt la fel de experimentat ca tine, Hole, dar promit să fac tot ce îmi stă în puteri ca să‑l prind pe cel care ţi‑a ucis soţia.

— Mersi, zise Harry.

Avea senzația că tânărul detectiv vorbise din inimă. În afară de chestia cu experiența. Se uită cum Larsen trece pe lângă maşinile de poliţie către casă.

— Camera ascunsă, rosti Harry.

— Ha? făcu Bjørn.

— Am montat o cameră video pe bradul din mijloc de acolo. Harry dădu din cap înspre pâlcul de arbuşti şi brazi, un mic colţ de pădure norvegiană virgină aflat în faţa gardului proprietăţii învecinate. Presupun că va trebui să‑i spun lui Winter despre ea.

— Nu! rosti emfatic Bjørn.

Harry se uită la el. Nu se întâmpla des să‑l audă atât de hotărât. Bjørn Holm ridică din umeri.

— Dacă a înregistrat ceva care poate ajuta la rezolvarea cazului, nu cred că Winter ar trebui să‑şi asume meritele.

— Da?

— Pe de altă parte, nici tu n‑ar trebui să atingi nimic de pe aici.

— Pentru că sunt suspect, zise Harry.

Bjørn nu răspunse.

— E‑n regulă. Fostul soţ este întotdeauna primul suspect.

— Până eşti eliminat de pe listă, preciză Bjørn. O să iau eu ceea ce a înregistrat camera aia. Copacul din mijloc ai zis?

— Nu e uşor de văzut. E ascunsă într‑un ciorap de aceeaşi culoare cu trunchiul. La doi metri şi jumătate înălţime.

Bjørn se uită amical la Harry. După care ofiţerul criminalist începu să se apropie de copaci cu pași lenți, ușori. Sună telefonul lui Harry. Primele patru cifre ale numărului apelantului îi spuseră că era un apel de pe o linie fixă din birourile publicaţiei VG. Vulturii mirosiseră prada. Iar dacă îl sunau pe el, însemna că ştiau deja numele victimei şi făcuseră conexiunea. Respinse apelul şi îşi băgă telefonul înapoi în buzunar.

Bjørn ajunsese la copaci. Îşi ridică privirea şi îi făcu semn lui Harry să vină spre el.

— Nu te apropia mai mult, zise Bjørn, punându‑și o pereche nouă de mănuşi albe din latex. Cineva a ajuns aici înaintea noastră.

— Ce mama naibii...? şopti Harry.

Ciorapul fusese dat jos şi conţinutul lui zăcea împrăştiat pe sol. Se vedeau resturile rămase din camera video. Cineva o făcuse bucăţi. Bjørn culese resturile.

— Cardul de memorie a dispărut, zise el.

Harry respira tare pe nas.

— A fost tare abil ca să vadă camera cu ciorapul de camuflaj pe ea, zise Bjørn. Trebuie să vii aici, printre copaci, ca s‑o vezi.

Harry încuviință.

— În afară de cazul în care..., rosti el, simţind că creierul lui are nevoie de mai mult oxigen decât îi putea oferi. În afară de cazul în care făptaşul ştia de existenţa camerei.

— Evident. Deci cui ai spus?

— Nimănui. Absolut nimănui. Am montat‑o pe întuneric, în toiul nopţii, aşa că nimeni nu m‑a văzut. Mă rog, nicio fiinţă umană.

Vocea lui Harry era răguşită, iar în prima clipă nu înțelese motivul, simțea doar durerea care îi creştea în piept şi încerca să iasă afară. În acea clipă, îşi dădu seama ce încerca să iasă din el. Ţipătul corbilor. Urletul unui nebun. Un hohot de râs.

 

 

     9.

Ceasul arăta ora 14:30 şi cei mai mulţi clienţi îşi ridicară dezinteresaţi privirile către uşă când aceasta se deschise.

Restaurantul Schrøder.

Restaurant era poate un pic prea pompos, deşi cafeneaua cu decor cafeniu chiar servea o listă de specialităţi norvegiene, cum erau cotletul de porc şi diverse preparate cu untură topită, însă felurile principale erau berea şi vinul. Localul existase pe strada Waldemar Thranes de la jumătatea anilor 1950 şi devenise favoritul lui Harry din anii 1990. Nu mai trecuse pe acolo o perioadă, după ce se mutase cu Rakel în Holmenkollen. Însă acum se întorsese.

Se prăbuşi pe bancheta de la perete, la una dintre mesele de la fereastră.

Bancheta era nouă. În afară de asta, interiorul era la fel de 20 de ani, aceleaşi mese şi scaune, acelaşi tavan cu vitralii, aceleaşi tablouri cu Oslo semnate de Sigurd Fosnes, ba chiar şi aceleaşi feţe de masă roşii cu câte un napron alb în diagonală peste ele. Cea mai mare schimbare pe care şi‑o amintea Harry survenise când intrase în vigoare interdicţia legată de fumat, în 2004, și localul fusese rezugrăvit ca să dispară mirosul de fum impregnat în ziduri. În aceleaşi nuanţe ca înainte. Iar mirosul de fum nu dispăruse niciodată cu totul.

Harry îşi verifică telefonul, dar Oleg nu‑i răspunsese la mesajele în care îi cerea să‑l sune; probabil era tot în avion.

— E groaznic, Harry, tocmai am citit online, zise Nina, luând două pahare de bere de jumătate de litru din faţa lui.

Îşi şterse mâna liberă de şorţ şi se uită la el.

— Tu cum te simţi?

— Nu prea bine, mersi de întrebare, zise Harry.

Aşadar vulturii publicaseră deja numele ei. Era de presupus că reuşiseră să pună laba pe o poză de‑a lui Rakel de undeva. Şi de‑a lui Harry, evident. Aveau o mulţime în arhivele lor, unele dintre ele atât de oribile, încât Rakel îl întrebase dacă nu putea măcar încerca să stea la poză ceva mai bine data viitoare. Ea nu arăta rău în nicio fotografie, chiar dacă încerca. Nu. Nu arătase niciodată. La naiba.

— Cafea?

— Va trebui să‑ţi cer bere azi, Nina.

— Înţeleg ce se petrece, dar nu te‑am servit cu bere de... câţi ani se fac oare, Harry?

— Mulţi. Şi sunt recunoscător pentru grija ta. Dar nu trebuie să mă trezesc din somn, înţelegi?

— Să te trezeşti?

— Dacă mă duc azi undeva unde se servesc spirtoase, probabil că o să beau până mor.

— Ai venit aici pentru că avem licenţă doar pentru bere?

— Şi pentru că de aici găsesc drumul spre casă cu ochii închişi.

 

Chelneriţa durdulie şi încăpăţânată rămase privindu‑l gânditoare, îngrijorată. După care oftă din rărunchi.

— Bine, Harry. Dar eu decid când ţi‑a ajuns.

— Nu îmi este niciodată îndeajuns, Nina.

— Ştiu. Dar cred că ai venit aici fiindcă voiai să fii servit de cineva de încredere.

— Poate.

Nina plecă şi se întoarse cu un pahar de jumătate de litru, pe care îl puse în faţa lui.

— Încet, zise ea. Încet.

Cândva, în cursul celui de‑al treilea pahar, uşa se deschise din nou.

Harry observă că mesenii care îşi ridicaseră capetele nu le coborâseră la loc, iar privirile lor urmăreau o pereche de picioare lungi, îmbrăcate în piele, până ce acestea ajunseră la masa lui Harry.

— Nu răspunzi la telefon, rosti femeia, făcându‑i semn Ninei că nu vrea nimic.

— L‑am închis. Au început să sune cei de la VG şi ceilalţi.

— Habar n‑ai tu. N‑am văzut atâta îmbulzeală la o conferinţă de presă de la cazul vampiristului. Asta și pentru că şeful poliţiei a decis să te suspende până la noi ordine.

— Cum? Am înţeles că n‑am voie să lucrez la caz, dar să fiu suspendat din toate funcţiile? Serios? Fiindcă presa e grămadă la ancheta unei crime?

— Pentru că nu vei fi lăsat în pace indiferent la ce lucrezi, iar acum n‑avem nevoie de o asemenea atenţie.

— Şi?

— Şi ce?

— Zi‑i mai departe.

Harry îşi duse paharul la buze.

— Nu mai e nimic.

— Ba da, e. Chestia politică. Hai să auzim.

Katrine oftă cu năduf.

— De când secţiile Bærum şi Asker au fost mutate la Poliţia din Oslo, suntem responsabili de o cincime din populaţia Norvegiei. Cu doi ani în urmă studiile arătau că 86% din populaţie avea un nivel ridicat sau foarte ridicat de încredere în noi. Procentul ăla a scăzut acum la 65%, din cauza unor cazuri individuale nefericite. Iar asta înseamnă că iubitul nostru şef Hagen a fost convocat la şedinţă de către mai puţin iubitul nostru ministru al Justiţiei, Mikael Bellman. Ca să ţi‑o spun pe şleau: în acest moment, Hagen şi Poliţia din Oslo consideră că n‑ar ajuta deloc ca presa să publice un interviu cu un ofiţer sălbatic care a venit beat la lucru.

— Nu uita şi paranoic. Paranoic, sălbatic şi beat.

Harry îşi dădu capul pe spate şi îşi goli paharul.

— Te rog, Harry, termină cu paranoia. Am vorbit cu Winter de la Kripos şi nu există dovezi care să sugereze că făptaşul e Finne.

— Şi atunci ce sugerează dovezile?

— Nimic.

— O femeie zăcea moartă acolo, aşa că există dovezi.



Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor, economist și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry

HoleOmul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele FiulVânătorii de capeteRegatul, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele unsprezece volume din seria Harry HoleLiliaculCărăbușiiPasărea cu piept roșuNemesisSteaua diavoluluiMântuitorulOmul de zăpadăLeopardulFantomaPoliția și Setea — precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.


vineri, 1 martie 2024

Recenziile lui Gică 169 - Anna O de Matthew Blake (CRIME CLUB)


Titlu: Anna O

Autor: Matthew Blake 

Editura: TREI

Titlu original: Anna O. (2024) 

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 3,52 (din 5.273 note)

 

            Astăzi, după exact o lună de la lansare, a venit vremea să vorbim despre „Anna O”, cartea supranumită, dinainte de apariție, Thrillerul Anului 2024. Dincolo de laudele agenților literari și editorilor din lumea întreagă, romanul lui Matthew Blake reprezintă un Crime complex, cu o componentă psihologică puternică, exploatată la maximum în cele 528 de pagini – un potpuriu în care fiecare frază scrisă sau rostită prin vocile personajelor poate ilustra un adevăr absolut sau (cel mai adesea) o minciună (ne)vinovată. Inspirându-se din celebrele thrillere ale deceniului trecut, precum, „Pacienta tăcută”, de Alex Michaelides, sau „Înainte să adorm”, de S.J. Watson, autorul britanic reinventează formula, aducând laolaltă genul Mystery și drama psihologică, țesând astfel un roman plin de răsturnări de situație și  suspans.

            Victimă sau ucigașă? Cine este, de fapt, Anna O? Ei bine, singurul care ar putea descoperi răspunsurile la aceste întrebări este Dr. Benedict Prince, specializat în insomnie și parasomnie, de la Abație, celebra Clinică a Somnului. Și asta numai dacă va reuși s-o trezească pe Anna Ogilvy, care doarme de aproape patru ani, după ce și-a ucis cei doi prieteni, cu douăzeci de lovituri de cuțit, într-una dintre nopțile în care se aflau la Fermă, complexul de cabane de la marginea pădurii. Nimeni nu știe de ce ar fi recurs femeia la un astfel de gest, însă dovezile vorbesc de la sine, mai ales sângele victimelor, descoperit pe arma crimei, pe care s-au găsit, de altfel, doar amprentele Annei. Dar Dr. Prince crede în noua lui teorie și este sigur că, prin stimulări senzoriale intense și repetate, va reuși s-o trezească, chiar dacă revenirea ei la realitate ar putea s-o condamne la ani buni de închisoare.

            Personajele ca personajele, însă cel mai interesant element al romanului mi s-a părut Abația. Clinica Somnului este locul unde vin toți oamenii care suferă de afecțiuni nocturne, și cei bogați, jurnaliști faimoși și vedete de televiziune, dar și cei necunoscuți, pacienții de rând, care petrec aici zile, săptămâni și/sau luni din viață. Chiar dacă există o aripă VIP, dereglările psihice și hormonale le conferă tuturor același statut, fiind tratați de aceiași medici și administrându-li-se, în funcție de caz, aceeași medicație. Unii nu se mai pot trezi din somn, alții nu pot închide ochii nici măcar pentru o clipă, și tot aici se tratează și cei care suferă de parasomnie, adică de somnambulism. Dintre toți, aceștia din urmă sunt cu adevărat periculoși, fiindcă acționează atunci când conștientul nu este activ, și din cauza asta nu pot fi sancționați în niciun fel pentru faptele pe care le săvârșesc în timp ce dorm.

            Și fiindcă Anna și-a ucis amicii (cel mai probabil) în timp ce dormea, ar putea să scape „cu mâinile curate”, dar mai întâi  e necesar ca ea să se trezească. Poate că pentru ea lumea stă în loc, dar evenimentele au ritmul lor, astfel încât ceilalți oameni, neimplicați în anchetă, au ales ori să o disculpe, ori să o acuze. Cei care îi iau apărarea vorbesc despre Frumoasa Adormită, iar acuzatorii, despre Anna O. Astfel, persoana care nu poate nici să se scuze, nici să mărturisească, primește din start două identități, prin două discursuri pasive, contradictorii, alocate de societate. Dar pentru a descoperi adevărul trebuie să ai acces la trecut, la interacțiunile sale directe și indirecte cu prietenii și familia, fiindcă nucleul traumelor s-a declanșat cu mult timp în urmă, și numai un specialist în psihanaliză ar putea să descopere factorul perturbator, înaintând spre prezent, identificând fiecare episod problematic și decisiv, ajungând în final la Fermă, la scena crimei, în momentul și locul în care tensiunea a dat pe dinafară.

            Pe cât e de stufoasă, pe atât e de ușor de parcurs datorită capitolelor scurte, și chiar dacă pare, la prima vedere, plină de simboluri și semnificații (chiar este), lectura curge liber, teoriile și practicile psihologice și psihanalitice fiind explicate pe parcurs. Te ține în priză de la primele pagini, întrebările nu precupețesc să apară și, chiar dacă pornești de la prezumția că Anna Ogilvy e nevinovată, aștepți cu interes să afli ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acea noapte. De altfel, te atașezi repede și de protagonist, pe care ajungi ori să-l îndrăgești, ori să-l disprețuiești. Și așa am ajuns la sfârșitul basmului, dar nu știm încă dacă Prințul va reuși s-o trezească pe Frumoasa Adormită. Ce spuneți? Oare e cazul să ne pregătim pentru un final sângeros, așa cum ni s-a promis în prolog? Sau credeți că vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți?


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Matthew Blake:

Biblioteca lui Liviu

Falled

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea



marți, 27 februarie 2024

Fragment în avanpremieră: Mlaștina Rece de Liza Marklund


Mlaștina Rece

Al doilea volum din seria Cercul polar 

Liza Marklund  

Titlu original: Kallmyren

Limba originală: suedeză

Traducere: Alin-Daniel Dragomir

ISBN: 978-606-40-2192-2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

352 pagini


O intrigă generoasă, cu o mulțime de surprize. – Dagensny Heter

 Un bilet lăsat pe masa din bucătărie: „Iubitule, culeg niște mure arctice. Simt că trebuie să ies din apartament. Markus este la Karin.“ Și în colțul din dreapta jos, steluța cu cinci vârfuri, emblema ei.

Helena nu s-a mai întors acasă, deși fetița ei a fost găsită abia respirând în Mlaștina Rece. Iar Wiking Stormberg nu și-a mai revenit după dispariția soției. A trăit doar pentru copii și serviciul lui din poliția din Stenträsk, și a devenit obsedat de mlaștini. După zeci de ani, fiul lor primește o scrisoare, o amenințare sau poate un avertisment, cu scri­sul de mână al Helenei și steluța în cinci colțuri.

Wiking începe să se întrebe dacă nu cumva înnebunește, dacă vede fantome sau dacă o forță din afară îi amenință familia. Și dacă da, despre cine sau ce este vorba?

Mlaștina Rece este un roman captivant, în care ne reîntâlnim cu Wiking Stormberg, șeful poliției din Stenträsk, un mic orășel din Norrbotten — un peisaj pe care Liza Marklund îl cunoaște din copilărie și în jurul căruia a creat o poveste de suspans care-ți taie suflarea. – Afton Bladet

Mlaștina Rece nu e doar un roman crime bun, ci demonstrează și că Marklund este o povestitoare minunată.  Verdens Gang

Mlaștina Rece este extrem de plină de tensiune, iar Liza Marklund dă dovadă de talent stilistic și dramatic când împletește și o poveste secundară cu totul neașteptată.  Dagensnyhete

Marklund arată de ce e în stare cu adevă­rat (…) În Mlaștina Rece, a recurs la toată experiența de la romanele crime anterioare. A combinat-o cu ambiția pe care a afișat-o cu îndrăzneală în ultimele două romane și a reușit să creeze o atmosferă de suspans și compasiune  tot ce-și poate dori un cititor de crime. – Stavanger Aftenblad

Liza Marklund în cea mai bună formă! Un roman de suspans excepțional. – Adresseavisen

 

FRAGMENT

 

După ceremonia de deschidere din aulă, care într‑adevăr se afla în clădirea numărul 16, cursanții se îndreptară spre sălile lor de curs și primiră lista cu bibliografia de consultat. Wiking încerca să îi studieze pe ceilalți studenți, mai ales pe fete, fără a fi prea evident. Frank nu avea astfel de rețineri.

— Uită‑te la gagica aia, Doamne, oare cum o cheamă? spuse el atât de tare încât probabil că fata auzi.

— Anna Månsson, răspunse Mats cu voce joasă.

— E de nota 10, a naibii.

Anna Månsson aruncă o privire în direcția lor și își dădu ochii peste cap. Frank zâmbi larg.

Clasa nu era atât de omogenă pe cât își închipuise Wiking. Credea că se va remarca prin accentul său de Norrland și diploma sa de licență, iar ceilalți vor fi cu toții niște băieți rași în cap de vreo 20 de ani din zona Stockholmului. Dar nu era deloc așa. Mats avea 26 de ani, era din Linköping și era locotenent în armată. Se înscrisese în școala de poliție pentru a obține permisie și a putea locui cu iubita lui, care studia medicina la Institutul Karolinska. Frank era născut în zero‑opt1 și locuia oficial cu bunica sa în Kungsholmen.

— Dacă stau suficient timp înregistrat la adresa asta, pot prelua contractul de închiriere, spuse el, vorbind de parcă ar fi câștigat la loterie.

Asta se întâmpla înainte ca Wiking să înțeleagă cât de incomprehensibil de complicată și de nedreaptă era piața imobiliară din Stockholm.

Frank era jurnalist de profesie și un binefăcător incurabil. După trei ani petrecuți la unul dintre ziarele de seară, decisese să își schimbe perspectiva și să facă „ceva semnificativ“, după cum spusese chiar el. Mai mulți colegi din clasă aveau un trecut similar. Anna Månsson, de exemplu, era asistent social, iar prietena ei, Linda, era profesoară. Faptul că Wiking avea o diplomă în inginerie mecanică de la Universitatea Tehnologică din Luleå era mai degrabă norma decât excepția.

— Ce era în neregulă cu a fi inginer mecanic? întrebă Frank într‑o seară, după o lungă prelegere despre metodele fascinante de lucru din domeniul presei de seară.

Erau în apartamentul imens al bunicii sale, construit la cumpăna secolelor, de pe Scheelegatan, și beau bere, el, Frank și Mats: bunica sa mai avea o casă în Marbella, unde își petrecea iernile.

Wiking nu mai văzuse niciodată o asemenea locuință. Tavanul era acoperit cu muluri cu viță‑de‑vie și flori, avea sobe de teracotă imense, care sclipeau în fiecare cameră. Pereții aveau lambriuri și șiruri de tablouri cu rame groase. Ferestrele cu șprosuri de câțiva metri ajungeau până în tavan. Se numea Jugendstil.

Wiking trăgea de un colț desprins al etichetei de pe sticla de bere.

— Am aplicat mai mult fiindcă a vrut amicul meu Krister, spuse el. Dar a renunțat după un semestru și s‑a mutat în Täby cu iubita lui. Eu, mda, am rămas.

— Dar de ce polițist? insistă Frank.

— Tatăl meu e polițist. Tatăl lui a fost procuror.

— Uau, exclamă Frank. Ești un adevărat deschizător de drumuri.

Mats și Marina lui locuiau într‑un apartament micuț de studenți din Solna. Troica se întâlnea rar acolo, deoarece Marina era mereu ocupată cu studiul și avea nevoie de liniște. Era o tipă serioasă, cu părul negru și ochii ageri, lui Wiking i se părea că nu‑i scapă nimic. Îi plăcea de ea. Ea și Mats erau împreună încă din primul an de liceu.

— O să facem copii când termină cu rezidențiatul, declară el.

— Vă notați babardeala și în calendar? întrebă Frank.

Mats permise umbrei unui zâmbet să îi străbată fața. Fusese cât de aproape putuse să ajungă de un râs forțat.

— Cred că o fac mai des decât tine, spuse el.

— Doar o chestiune de timp, zise Frank. Sunt cu ea pe jumătate în Anna Månsson.

Wiking se prefăcu că are o criză de tuse.

În fiecare după‑amiază, troica se antrena împreună. Sală, volei, apoi alergau. Mats era alergător de distanță lungă, Frank era sprinter. Wiking prefera mai degrabă să alerge după un puc sau o minge, dar aici învățase să alerge și atât. În plus, mergea cu bicicleta zilnic între școală și Tensta, ceea ce îi dezvoltase rezistența. Seara, lua adesea linia albastră a metroului până la primărie și mergea pe jos până la Frank, pe Scheelegatan.

Într‑o seară, în timp ce se îndrepta spre casă după un antrenament intens la piscina de la poliție, dădu peste un grup de adolescenți în centrul cartierului Tensta. Erau cinci și se putea presupune că familiile lor proveneau din vreo țară din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord. Băieții făcură un cerc în jurul lui, iar liderul lor se puse în fața lui.

— Frate, spuse liderul, cu voce joasă și hotărâtă, cât e ceasul?

Wiking se uită la ceasul său de mână.

— Al meu arată 22:55, dar e de fapt numai 22:50, răspunse el, întinzându‑și încheietura mâinii ca să‑i arate conducătorului găștii.

— L‑am dat înainte cu cinci minute pentru a avea o mică marjă. Dacă vreți să luați trenul spre oraș la 22:57, probabil că îl prindeți.

Puși în gardă, toți cei cinci băieți îl priveau cu ceva ce putea fi descris aproape ca un soi de neîncredere.

— De fapt, e posibil să și întârzie un pic, continuă Wiking. SL nu pare să fie obișnuit cu zăpada. Destul de ciudat, fiindcă și aici, mai la sud, e iarnă în fiecare an.

Băieții schimbară priviri între ei. Wiking făcu un semn cu capul spre chioșcul din spatele liderului.

— Mă gândeam să‑mi iau o napolitană Kex înainte să plec acasă, explică el, și se va închide în curând. Deci, dacă nu vă supărați…

Liderul se întoarse și se uită uimit spre chioșcul Pressbyrån, de parcă nu l‑ar fi remarcat niciodată până atunci. Apoi se întoarse din nou spre Wiking și făcu un pas într‑o parte. Ceilalți băieți ezitară o clipă, apoi îl lăsară și ei să treacă.

— O seară plăcută să aveți, le ură Wiking, își cumpără napolitana și se îndreptă spre camera sa închiriată.

Abia mai târziu realizase că, cel mai probabil, grupul de băieți voia să‑l jefuiască.

Frank, care insistase ca el să se tundă — „Nu poți să te prezinți cu chică“ — îl echipase și cu o geacă bomber neagră și o pereche de bocanci negri Doc Martens. Între timp, bandele din jurul stației de metrou se obișnuiseră cu el și îi răspundeau cu ezitare la saluturi, chiar dacă arăta ca un skinhead.



 Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui NobelPe viațăLupul RoșuUn loc sub soareFerma de perle negre și Cercul polar.

joi, 1 februarie 2024

Recenziile lui Gică 162 - Cel care nu uită de David Baldacci (CRIME CLUB)


Titlu: Cel care nu uită 

Serie: Amos Decker (#1)

Autor: David Baldacci

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Memory Man (2015)

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.450 note)

 

            La douăzeci de ani, inima lui Amos Decker s-a oprit, de două ori, după ce a fost placat, pe terenul de fotbal, de către un alt jucător masiv, accident care a fost difuzat la acea vreme de nenumărate ori la televizor. Nimeni nu știe cu exactitate ce s-a petrecut atunci în creierul lui, cert e că s-a trezit un alt om. De fapt, era tot Amos, doar că din clipa aia nu a mai putut să uite nimic. Absolut nimic. Pe lângă hipertimezie, a deprins și sinestezia, capacitatea de a vedea lumea în culori. Pentru el, fiecare cifră are o culoare, conotată pozitiv sau negativ, și unele persoane sau obiecte pot căpăta nuanță, ton și intensitate în funcție de context sau sentimentul pe care i-l insuflă. Griul metalic îl liniștește, în timp ce albastrul îl paralizează psihic, pentru că albastră a fost și noaptea în care familia i-a fost ucisă cu sânge rece.

Johnny Sacks, cumnatul lui Decker, a fost găsit mort la masa din sufragerie, cu gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă. Cassandra (Cassie) a fost descoperită lângă pat, cu o gaură de glonț, caldă și umflată, în frunte. Iar Molly, care nu împlinise nici zece ani, era pe toaletă, sugrumată și legată cu un cordon de bazinul de apă. O triplă omucidere care a șocat Burlingtonul, și, totuși, niciun suspect. De altfel, nici Amos nu-și amintește să fii supărat pe cineva într-un asemenea hal, încât să-i omoare familia. Și degeaba timpul trece, fiindcă omul nostru nu poate să uite ce a văzut și retrăiește moartea lor în fiecare secundă, la nesfârșit. Dar se pare că vinovatul s-a predat... Sebastian Leopold, posibil fost marinar, a intrat în secția de poliție și și-a recunoscut crima. Straniu, așa-i? Să fie vorba despre o falsă mărturisire? Dar cu ce scop? Și de ce acum? Să aibă ucigașul nostru în serie mustrări de conștiință?

Chiar dacă nu mai face parte din poliție, Amos, ajuns vagabond și în prezent detectiv de ocazie, vrea să-i facă o vizită, în celulă, lui Leopold, ca să-l privească în ochi și să afle dacă el e, într-adevăr, criminalul. Însă ancheta personală a lui Decker se încrucișează cu un atac armat într-un liceu, mai exact în fostul lui liceu, soldat cu victime atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor. Și datorită talentului său nemaiîntâlnit, despre care știe un număr restrâns de oameni, dar și fostul lui șef, Miller, Amos devine consultant al poliției, reluându-și rolul de investigator alături de fosta lui parteneră, Mary Lancaster. Și împreună cu FBI-ul, fiindcă băieții la costum nu puteau sta deoparte, având în vedere amploarea tragediei, eroii noștri pornesc pe urmele unui ucigaș inteligent și meticulos, care le pune răbdarea și competența la grea încercare. Fiecare pistă pare să fi fost prevăzută și de atacator, astfel încât se deschid o grămadă de căi posibile, din care doar una este cea pe care a fugit făptașul din școală.

Dar să nu uităm de Leopold, care repetă, de parcă nu și-ar mai fi luat pastilele de-o vreme bună, că el e vinovatul și că nu dorește niciun nenorocit de avocat care să-l reprezinte la proces. Însă Amos nu-l recunoaște pe Sebastian. Și, așa cum am spus, el nu uită nimic. Să nu credeți că asta e un soi de superputere, mda, poate fi, la fel cum poate să fie și un blestem. Știe ce dată e azi, minutul și secunda, și nu e nevoie să consulte vreun calendar sau ceas. Viața lui merge ca un contracronometru, dar înapoi, spre omoruri, spre punctul zero, fiindcă atunci când nu poți să scapi de trecut, e imposibil să te orientezi spre viitor. Pe lângă efectul caleidoscopic, prin sinestezie fostul detectiv privește lumea aidoma unui mag, interpretând semnele bune și avertismentele. Așa cum 7 e o cifră norocoasă, 3 aduce ghinion, fiindcă 3 îi apare în fața ochilor (o hoardă de 3) atunci când pericolul se apropie cu pumnale ascuțite de inima sa.

Ce să vă mai zic... E scrisă de David Baldacci, și cu asta cred c-am spus totul. E alertă, plină de mister, cu un antagonist parcă scos din filmele de groază, complex, dar greu (dacă nu imposibil) de descoperit, un psihopat ca-n vremurile bune, din seria diavolilor care și-au luat câteva zile vacanță pe pământ. La rândul lui, Amos e un personaj deosebit datorită caracterului său de justițiar absolut, dar și abilităților supraumane, care-l plasează deasupra oricărui agent de la FBI. Altfel spus, trebuie să vă pregătiți pentru o vânătoare de amploare, dar rămâne de văzut cine e, la urma urmelor, prădătorul, și cine, prada.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Baldacci:

 

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 



luni, 22 ianuarie 2024

Fragment în avanpremieră: Anna O de Matthew Blake


Titlu: Anna O 

Autor: Matthew Blake

Colecție: Fiction Connection (Editura Trei)

Nr. de pagini: 528

ISBN: 978‑606‑40‑2168‑7

Limba originală: engleză

Traducere: Alunița Voiculescu

Format: 130x200mm

Anul apariției: 2024

 

Data apariției: 2024-02-02

Precomandă: https://bit.ly/annao

#ANNAO @treibooks

 

Descriere:

 

Îmi pare rău. Cred că i-am omorât. ANNA O

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării", și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată. Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află.

Un concept irezistibil, pus în practică minunat — cu siguranță va fi unul dintre cele mai bune thrillere ale anului. LEE CHILD 

Când ai luat cartea în mână, nu mai ai cum s-o lași. Un thriller cu multe planuri și melodramatic ca anvergură și tensiune. KIRKUS REVIEWS 

Blake nu le permite niciun moment nici cititorului, nici eroului său să stea liniștiți, producând întorsături de situație una după alta. Finalul o să-i șocheze probabil până și pe fanii versați de thrillere. PUBLISHERS WEEKLY

 

Fragment:

 

JURNALUL ANNEI

2019

 

 

29 august dimineață

 

Mergem în viteză pe autostradă. Închirierea acestui Clio, un impuls de moment. Doug stă în spate, Indira lângă mine, în față. Sistemul de navigație prin satelit face figuri, așa că Indy încearcă să găsească destinația pe telefonul ei. Mama, tata și Theo sunt în altă mașină și vor ajunge înaintea noastră.

Doug pare fie la capătul răbdărilor, evident. Indira încearcă să păstreze atmosfera cordială. Numărul estival al revistei încă nu e finalizat. Contractul cu GVM încă nu e semnat. Ei doi nu și‑au primit banii. Iar după weekendul acesta, nici că‑i vor mai primi vreodată.

Un claxon. Încerc să mă concentrez la drum. Totul depinde de întâlnirea de diseară, cu persoana care își spune @PacientX online. Să aflu dacă e de bună‑credință. De‑abia apoi voi putea să‑mi confirm bănuiala că persoana pe care o cred eu MARATON este copilul biologic al lui Sally Turner. Apoi, voi provoca o adevărată senzație. Mult mai mare decât succesul revistei noastre. Va fi o știre de interes național. Ziare mari, tabloide, Newsnight, documentare, seriale. O să caut un avocat bun și o să‑i dau în judecată pe Doug și pe Indy. O să‑l fac de râs în public pe afemeiatul de tata. O să‑mi folosesc toată priceperea pentru a fonda o companie a mea. Și de această dată mă voi ocupa singură de acte.

Mă gândesc la scuza publicată de Bloom în articolul ei: Uneori trebuie faci rău ca faci bine. gândesc și la celelalte „metode“ și „ipoteze“ încercate pe pacienți cu probleme psihice. Am citit despre psihiatri care au provocat crize epileptice, au extras dinți și au îndepărtat chirurgical spline, coluri uterine și colonuri, și‑au infectat intenționat pacienții cu malarie, au creat come diabetice artificiale, au injectat ser cabalin pentru a induce meningite și, cel mai îngrozitor dintre toate, au secționat țesut cerebral în timpul unor operații asupra lobilor frontali — procedură cunoscută sub numele de lobotomie trans orbitală. Toate aceste experimente au fost efectuate de reputați specialiști, în încercarea de a găsi leac unor boli pe care nu le înțelegeau pe deplin. Cele mai rele trata‑ mente psihiatrice au fost încercate, de obicei, pe femei. Îmi amintesc acel rând mititel și aparent inofensiv de pe Wikipedia, de azi‑noapte. Mi‑o imaginez pe Sally Turner și ororile experimentului Medeea din secția Cranfield de la Broadmoor, în vara lui 1999. Și îmi pun tot felul de întrebări până mi se face rău din nou.

Ferma se află la capătul unor drumuri înguste și întortocheate din Cotswold. Tarmacul devine din ce în ce mai denivelat, până se transformă într‑un drum neasfaltat, care face ca mașinuța noastră închiriată se opintească să treacă peste tot soiul de băltoace și șleauri noroioase.

Într‑un sfârșit, ajungem la destinație. Zăresc un indicator și spatele plin de noroi al mașinii familiei noastre. Tata și Theo descarcă portbagajul. Cerul e vânăt ca o prună, cu puțin cenușiu. Imediat ce parcăm, începe ploaia.

Noroiul ne ajunge până la glezne. Pantofii sport ai lui Doug sunt înghițiți de clisa maronie. Curtea din jur e imensă. Suntem conduși la cabanele noastre de către Owen Lane, un îngrijitor bărbos și macho, cu pieptul bombat și accent scoțian. Indie și Doug sunt în Cabana Roșie. Eu primesc una mai mică, doar pentru mine: Cabana Albastră. Pe perete se află o hartă a locului. Mă familiarizez puțin cu geografia locală: Pădurea, Cabanele, Ruinele. Mă bucur că am ieșit din Londra. Pentru prima dată după multe luni, mă simt liberă. Îmi scot telefonul și îi transmit coordonatele mele lui @PacientX.

După Pădure. După miezul nopții. Atunci ne putem întâlni.            Doar atunci.

Ploaia susură la fereastră. Cabana Albastră trepidează de atâta apă. De undeva se aude un clopot. Ieșim în căutarea mesei promise. Ruinele oferă o priveliște extraordinară, par rămășițele unui castel cândva măreț, lăsat de izbeliște de secole și încărcat încă de secrete și de aur. Ne așezăm pe două banchete lungi din lemn, adăpostite sub o copertină improvizată. Bem dintr‑un fel de căni bondoace, din lemn. Doug pare plictisit. Indirei îi displace profund lipsa de confort. Tata îmi pare mai jalnic ca oricând, o sumă de slăbiciuni. Și tot acest disconfort al lor mie îmi face mare plăcere.

Mâncarea, deosebit de rafinată, e servită pe farfurii și platouri de un lux disimulat. Mama nu mai e înalta personalitate ministerială stresată. S‑a întors la vechea versiune pe care o știu. Și tata e altul, la distanță de telefonul său. Pare și mai grandios, ca un Gandalf fără barbă și ochelari. Doug aspiră mâncarea. Indira ciugulește fără prea mare entuziasm dintr‑o farfurie cu carne de mistreț. Theo pe gât o cană cu bere. Îi urmez exemplul și simt o ușoară amețeală. Ploaia se mai potolește puțin. Își face apariția directoarea Fermei, Melanie Fox. E însoțită de Owen, îngrijitorul, un intern și o femeie spre 40 de ani, cu talie de viespe, care ne este prezentată drept Lola, consultantul pentru sănătate și siguranță. Lola ne recită regulile de bază. Se distribuie brățări. Cele negre sunt pentru Vânători. Cele albe, pentru Supraviețuitori. Suntem împărțiți în două grupuri de câte trei: tata, mama și Theo de o parte, eu, Indira și Douglas, de alta. Noi suntem Vânătorii. Ceilalți sunt Supraviețuitorii. Suntem instruiți să ne întâlnim la intrarea în Pădure, la ora 16:00. Până atunci, ne întoarcem la cabanele noastre ne pregătim.

Îi privesc pe Indy și Doug dispărând în Cabana Roșie. Pe tata și pe mama despărțindu‑se, două insule separate acum. Eu mă îndrept către Cabana Albastră, udă leoarcă. Ajunsă înăuntru, mă așez și mă uit la ceas: 23 de minute până la startul chinului din Pădure. Mă gândesc la restul. La preluarea companiei, la apartament, la revistă, la schimbul de priviri dintre Indira și Douglas, la trădare, la aventura tatălui meu. Pare meschin, și poate chiar așa este. Dar s‑au purtat războaie pentru chestiuni încă și mai puțin lipsite de importanță.

Încerc să îmi imaginez efectele. Douglas și Indira îngropați în facturi după ce revista nu mai apare și compania este lichidată. Toată aroganța aia de pe fețele lor ștearsă complet după ce vor afla. Umilința tatei după ce îi va fi dezvăluit caracterul real un tată atât de îmbrobodit de farmecele unei tinerele, încât o ajută pe aceasta să îi escrocheze propria fiică. Niciunul nu se așteaptă la ce va urma.

Nu vor supraviețui după asta. voi răzbuna pe toți. Anna, visătoarea prostuță. Vârcolacul. Somnambula.           

Fräulein Anna O. Gata cu episoadele, gata cu scaunele proptite în uși încuiate de dormitoare.

Un an nou care se prevede ciudat de diferit de cel dinaintea lui.

 Somnul nu trebuie să fie o slăbiciune: este o superputere. 

Carpe diem.