Fragment în avanpremieră: Alertă de furtună de Kristina Ohlsson

Alertă de furtună 

Kristina Ohlsson 

Titlu original: STORMVAKT

Limba originală: suedeză

Traducere: Cristina Ekholm

ISBN: 978‑606‑40‑2783‑2

Format: 130x200mm, paperback

552 pagini

Editura Trei

Colecția Fiction Connection Crime

 

 

VOLUMUL 1 DIN SERIA STRINDBERG

 

August Strindberg a lăsat în urmă o carieră de succes în finanțe pentru a-și realiza visul de a deschide un

magazin de antichități. În sfârșit, se va putea dedica pasiunii sale, într-un loc pe care și-a dorit să-l revadă.

Ajunge în Hovenäset, în Bohuslän, în aceeași noapte furtunoasă în care îndrăgita profesoară Agnes dispare

fără urmă. Poliția, condusă de empatica și hotărâta Maria Martinsson, o caută zi și noapte, dar speranța

că aceasta va fi găsită în viață se diminuează cu fiecare oră.

Ce s-a întâmplat cu Agnes? Și de ce are August Strindberg sentimentul neplăcut că el deține o parte din soluția misterului?

 

„Kristina Ohlsson scrie cu inteligență despre violență domestică, dragoste interzisă, adulter și traume din trecut.” - KRISTIANSTADSBLADET

O carte captivantă ce combină un decor idilic cu o distribuție de personaje în mare parte simpatice și cu o serie de crime oribile. Kristina Ohlsson are o capacitate impresionantă de a reuși să-ți bage spaima în oase. - NORRASKÅNE

O lectură incitantă, în ciuda relațiilor dificile și a vechilor secrete pe care le tratează. – DAGENS NYHETER

 

adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună, a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award.

FRAGMENT

 

Sperăm că vom soluționa cazul chiar în această seară.

Trecuse o săptămână de când Maria Martinsson de­clarase asta pentru radioul local, iar de atunci regretase fiecare cuvânt. Cum putuse oare să spună ceva atât de nepriceput?

Răspunsul era pe cât de simplu, pe atât de trist: Maria dorise să liniștească pe toată lumea. Încă mai dorea. Dar ancheta nu mergea bine. A doua zi încă o căutau. Și au continuat așa zi după zi. Când ceasul deşteptător a sunat în a şaptea dimineață după ce Agnes fusese dată dispă­rută, Maria era deja trează și se uita absentă la tavan.

Șapte zile de căutări pe uscat și pe mare.

Ancheta urmărea să excludă faptul că Agnes fusese supusă vreunei violențe în momentul dispariției. Voiau și să se asigure că nu plecase de bunăvoie. Și să stabilească că fusese vorba de un accident.

Făcuseră tot ce le stătuse în putință. Limitaseră ac­cesul publicului în zonele cele mai importante pentru investigație, ținuseră o mulțime de interogatorii și făcu­seră eforturi uriașe de căutare cu câini, elicoptere și bărci. Continuaseră să bată și la uşi, pe drumul care ducea de la casa lui Eriksson la port, dar şi de jur‑împrejur. De trei ori bătuseră la ușile oamenilor. Doar câțiva fuseseră acasă. Nu mai exista niciun alt martor, în afară de doamna care o văzuse pe Agnes trecând spre port prin fața casei ei.

Nimeni nu o întâlnise pe Agnes la debarcader. Ni­meni nu auzise vreun sunet neobișnuit și nici nu obser­vase altceva.

Agnes era încă dispărută.

Maria se ruga ca totul să se schimbe și ca în acea zi să găsească o piesă foarte importantă a puzzle‑ului, pentru ca ancheta să poată înainta. Hotărârea i‑a devenit și mai mare.

Nu puteau renunța. Nu încă.

Paul s‑a mişcat lângă ea. Îi cunoștea mișcările pe de rost, știa exact ce avea de gând să facă. Și totuși avea întotdeauna sentimentul că e cu un pas în urmă. La ser­viciu era polițistă, acasă era soția soțului ei.

— Bună dimineața! a mormăit el, după ce a oprit sone­ria enervantă a telefonului mobil.

Ea s‑a întins.

— Bună dimineața!

A sărutat‑o rapid pe obraz, cu ochii atenți la telefon. Degetele i se mișcau rapid. Mai întâi a citit pe site‑urile ziarelor cu știrile de seară. Apoi a trecut repede la cele mai importante ziare cu știrile de dimineață. Svenskan, DN, Göteborgs‑Posten.

Știa deja fără să fie nevoită să se uite la ecranul tele­fonului.

A întins mâna după al ei.

Se întâlnea cu Ray‑Ray la ora 8:00, pentru un interogatoriu cu o prietenă de‑a lui Agnes. Căutaseră cu i

nsistență prieteni, cunoștințe și colegi ai celei dispărute, dar acum numele de pe lista lor începeau să se împuțineze.

— Ai dormit bine? a întrebat Paul.

— Foarte bine, a răspuns Maria.

El a pus telefonul deoparte și i‑a atins cu o mână un sân. Era o mișcare automată. Maria și‑a împletit degetele cu ale lui.

— Ai muncit prea mult în ultimele zile, a zis el și a strâns‑o de mână.

Maria s‑a apropiat și a pus capul pe umărul lui.

— Știu, a răspuns ea. Dar o să fie bine.

Mâna lui Paul s‑a desprins de a ei și a dat să o atingă pe burtă. Cu un deget, a desenat un cerc în jurul buricului ei.

— O găsiți?

Maria a dat din cap. 

— Nici nu se pune problema. Trebuie să o găsim.

Un zgomot dinspre telefonul mobil i‑a făcut pe amândoi să ridice capul. Al lui Paul suna. El și‑a retras mâna de pe pântecul ei. Maria a ascultat atentă.

Paul a mângâiat‑o pe obraz.

— Nu, nu e deloc prea devreme, a spus el în engleză celui care îl căuta. Bineînțeles că putem vorbi.

S‑a uitat abătut la Maria, care a șoptit:

— Ne păstrăm pentru diseară.

Apoi s‑a dat jos din pat.

El i‑a trimis o bezea și a mimat „Scuze“.

Ea s‑a strecurat afară din dormitor și a închis ușa.

Grupul de anchetă avea o ședință de dimineață, în care urma să decidă cum vor continua. Pentru Maria, era simplu. Exact așa cum îi spusese lui Paul:

Atâta timp cât dispariția lui Agnes e un mister, nu puteau decât să continue căutările și investigația.

 

*

Vântul ridica praful de pe drumul din fața sediului agenției imobiliare. Maria a pus lacătul la bicicletă și a intrat. Ray‑Ray o aștepta la recepție. Erau acolo pentru a‑l interoga pe unul dintre agenții imobiliari, Viktor Bengtsson, un prieten din liceu al lui Agnes. Maria își dădea seama că odată cu fiecare interogatoriu pe care‑l țineau se îndepărtau din ce în ce mai mult de cercul cel mai apropiat de cunoștințe al lui Agnes, interacționând cu oameni din ce în ce mai puțin importanți. Agentul imobiliar Viktor era un exemplu în acest sens.

Agenția imobiliară avea sediul în Kleven și vedere spre vestita promenadă Smögenbryggan, fiind la o distanță de doar zece minute cu bicicleta de casa Mariei și a lui Paul din Hasselösund. Cu toate acestea, parcă ajunseseră în altă parte a regiunii Bohuslän. Peste tot erau blocuri nou construite care, în limbajul arhitecților, se integrau printre stânci (nu se integrau deloc, credea Maria), și nu era acolo nici țipenie.

Viktor i‑a primit în biroul lui. O secretară i‑a servit cu cafea și apoi s‑a retras.

— Cum merge treaba? Bineînțeles că vreau să vă ajut cât pot de mult.

Viktor părea îngrijorat. Maria îi verificase datele în prealabil și constatase că era un cetățean care respectă legea, cu un salariu neobișnuit de mare.

În ziua aceea era îmbrăcat într‑o cămașă albastru cu alb, în sacou bleumarin și pantaloni deschiși la culoare. Vorbea cumva răgușit, ceea ce îl făcea să pară mai în vâr­stă decât era.

— Continuăm ancheta, a răspuns Maria.

 

Era prea puțin spus. Trudeau ca animalele, dar asta nu se vedea din exterior.

Ea și Ray‑Ray stăteau pe scaunele din fața lui Viktor. Între ei era un birou mare și modern. Totul în cameră era alb, cu excepția podelei cafenii din lemn de stejar. Pereții, dulapurile, rafturile și restul mobilierului erau albe. Maria nu înțelegea cum putea să suporte așa ceva.

Ray‑Ray s‑a lăsat pe spate în scaun.

Nu‑i plăcea Viktor Bengtsson și nici nu se chinuia să ascundă acest lucru.

— Când te‑ai întâlnit ultima oară cu Agnes? a întrebat el.

— Acum trei săptămâni. Am băut o cafea pe prome­nadă.

Maria presupunea că se referea la Smögenbryggan.

— Și cum s‑a comportat Agnes atunci?

— Ca de obicei. Poate era puțin distrată, puțin stresată. A avut timp doar o oră, apoi a trebuit să se ducă acasă. Dar nu mi s‑a părut nimic ciudat. Și ea este la fel de ocu­pată ca mine.

— Noi nu o cunoaștem pe Agnes, a spus Maria. Cum adică e ocupată?

Viktor a dat din umeri.

— Își iubește meseria, deși salariul nu este cel pe care l‑ar merita. Să fii profesor necesită atât timp, cât și ener­gie. Dar Fredrik lucrează mult mai mult, așa că Agnes face cea mai mare parte a treburilor și acasă.

— Cât de des te întâlnești cu Agnes? a întrebat Maria.

Viktor s‑a strâmbat.

— Mult prea rar. De obicei mă întâlnesc și cu Agnes, și cu Fredrik. Când eu și Sussie, adică fosta mea, eram încă împreună, ne întâlneam măcar o dată pe lună, dar acum a trecut mult timp de când nu am fost pe la ei. Câteodată

iau prânzul cu Fredrik și, după cum am spus, am băut o cafea cu Agnes.

— Cum este Agnes ca persoană?

— Amuzantă, a spus Viktor, râzând. Cu picioarele pe pământ.

— Ce părere ai despre relația dintre Agnes și Fredrik? a întrebat Ray‑Ray.

— E stabilă. Demnă.

— Demnă? a repetat Ray‑Ray de parcă n‑ar mai fi auzit niciodată acel cuvânt.

— Plină de respect, a explicat Viktor. Fac echipă bună. E o relație echilibrată.

Mariei i se părea amuzant felul în care vorbea. Viktor spunea același lucru ca toți ceilalți pe care îi interoga­seră — că Agnes și Fredrik păreau, cel puțin din exterior, fericiți, dar se exprima cu alte cuvinte.

— Ce vrei să spui prin faptul că Agnes este o persoană cu picioarele pe pământ? a întrebat ea.

— Nu consideră că totul se învârte în jurul ei. Nu este instabilă sau nervoasă. Se gândește înainte de a vorbi.

— Se pare că o respecți pe Agnes, a observat Maria.

— Am un respect enorm pentru ea. Evident că facem lucruri diferite, dar amândoi suntem extrem de pasionați de munca noastră. E greu să nu respecți pe cineva care este atât de sigur de alegerile sale în viață.

Ceva în acea ultimă propoziție i‑a atras atenția Mariei.

E greu să nu respecți pe cineva care este atât de sigur de alegerile sale în viață.

Agnes seamănă puțin cu mine. E o persoană care știe că a făcut alegerea corectă cel puțin o dată în viață, și‑a spus Maria și și‑a dat seama că ar fi vrut să o cunoască.

 

Maria vorbise despre dorința ei de a deveni jurist pe tot parcursul liceului. Cu toate acestea, dăduse examen la Academia de Poliție din Stockholm la câțiva ani de la absolvire și intrase. Nu‑și amintea dacă ezitase înainte de a accepta locul. Era mai tânără atunci, crezuse că avea timp să facă și altceva dacă s‑ar fi dovedit, până la urmă, că a fi polițistă nu era pentru ea.

Dar nu fusese nevoie să își schimbe planul. Fusese alegerea corectă, iar cariera ei înflorise. După câțiva ani la poliția din Göteborg, fusese aleasă pentru echipa de investigaţii a lui Roland, de la secția de crimă organi­zată din Uddevalla. Și rămăsese acolo. Nu voia să lucreze într‑un oraș mare precum Göteborg, prefera orașele mai mici. Iar pasiunea o făcuse să rămână în poliție. Pasiunea pe care aproape că o percepea ca pe o vocație.

Ca polițistă îi putea ajuta pe alții, iar asta îi plăcea cel mai mult la profesia ei. Să ajute. Ca anchetatoare, putea să ajute cu adevărat.

— Agnes are vreun dușman? a întrebat Ray‑Ray.

— Toată lumea are câte unul, nu?

— Sigur. Ai vreun nume?

— Nu, nu o cunosc pe Agnes chiar așa de bine.

Viktor și‑a trecut degetul peste suprafața albă și lu­cioasă a biroului.

— Cât timp veți continua s‑o căutați? a întrebat el.

— Până o găsim, a răspuns Maria.

— Am vorbit cu Fredrik doar o dată de când a dispărut Agnes, dar este evident că această situație îl consumă enorm, a adăugat Viktor. Așa că trebuie să continuați s‑o căutați. Vă rog!

Maria a încuviințat.

 

În mai puțin de o oră trebuiau să se întâlnească cu colegii din grupul de anchetă.

Trecuseră șapte zile.

O eternitate.

Totul indica faptul că aveau de‑a face cu un accident, că Agnes se înecase.

Aceasta fusese principala presupunere a poliției și a celor de la Serviciul de Salvare, care fusese acceptată apoi de toată lumea.

Cu excepția Mariei.

Inima îi bătea cu putere.

Agnes Eriksson trecuse prin ceva îngrozitor.

Nu fusese un accident.

Iar acum era de datoria Mariei să dovedească acest lucru.

KRISTINA OHLSSON este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost

Recenziile lui Gică 231 - Nu poți fugi, nu te poți ascunde de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)

Titlu: Nu poți fugi, nu te poți ascunde 

Serie: Black Ice (#1)

Autor: Yrsa Sigurdardottir 

Editura: TREI

Titlu original: Lok lok og læs (2021)

Traducere de Roxana Mirică

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,88 (din 3.287 note)

 

            (Noaptea groazei/după) Pur și simplu, le-a măcelărit... A pus mâna pe topor și, împins de furie și fără milă, a comis un familicid... Gigja și Iris, fiicele, nu au avut nicio șansă, le-a redus la tăcere în camerele lor, după care s-a ocupat de Åsa, pe care a lăsat-o, printr-o lovitură, cu craniul despicat. Apoi, după ce i-a făcut de petrecanie și lui Soldis (asistenta generală/menajera), Reynir, soțul și tatăl, principalul suspect, s-a făcut nevăzut în noapte... (...) Îngrijorat din cauza absenței semnelor de viață din locuința familiei Logason, Karl, cel mai apropiat vecin, a spart ușa din spate a casei, descoperind astfel, în prima cameră în care a pătruns, cadavrul Åsei. După ce și-a eliberat conținutul stomacului pe podea, a sunat la poliție, părăsind, în grabă și îngrozit, scena celor patru crime, conștient de privirea rece care-l urmărea de la fereastra de la etaj. Ce l-ar fi putut împinge pe Reynir să-și ucidă cu sânge rece soția și fiicele? Și cea mai importantă întrebare: unde se află în prezent ucigașul și arma crimelor?

(Înainte, Soldis) Denumirea din anunț era „Asistent general”. Trebuia să le ajute pe fete la teme, în special pe mezină (Gigja) la limba islandeză, să pregătească mesele și să întrețină curățenia. Suna pompos, însă în realitate era un job de menajeră. S-a împrietenit repede cu Gigja, cu care se juca, după lecții,  cu soldații, roboții și navele de plastic Star Wars (marea sa pasiune), bătea la ușă înainte să intre în camera lui Iris (16 ani), altfel spus, respecta intimitatea adolescentei care se dezlipea extrem de greu de ecranul mobilului, era deschisă la sfaturile Åsei, care-i repeta cât de mulțumită era de serviciile sale, și nu se apropia prea mult de Reynir, fostul afacerist de succes din sfera tehnologiilor digitale care trecuse printr-o operație majoră, extirparea unei tumori cerebrale, devenind un alt om după intervenție, ursuz, tăcut și despre care soția bănuia că era instabil emoțional și-și pierdea ocazional memoria. Câteva reguli ușor de urmat, și un salariu la care Soldis nici nu visase... Însă nimeni și nimic nu avusese cum s-o pregătească pentru ce avea să se întâmple, dându-și seama prea târziu că secretele familiei Logason urmau să scalde ferma izolată din Akranes în sânge.

Să facem cunoștință și cu protagoniștii. Týr, polițistul cu un semn în formă de tăietură ce-i despică fruntea, s-a născut în Islanda, însă a fost adoptat de către o familie din Suedia, transferându-se de puțin timp la Reykjavik de la Stockholm, unde lucrase în cadrul Departamentului de Infracțiuni Economice. Acum Týr conduce spre ferma cuplului Logason, însoțit de Iðunn, medicul legist care urmează să arunce o privire asupra celor patru cadavre. Partenera lui Týr este Karólina, o polițistă de culoare de origine islandeză, căreia majoritatea localnicilor tind să i se adreseze în engleză, privind-o ca pe o emigrantă. Cei doi investigatori vor locui pe parcursul anchetei într-o cabană din apropierea fermei, urmând să cerceteze scena cvadruplului omor și să le pună întrebări vecinilor, schițând portretele sociale ale celor patru victime și călăului. Și, totuși, unde se ascunde Reynir? Pâinea comestibilă și laptele nealterat indică clar prezența unei persoane în casă... Cineva care, după ce a comis familicidul, a rămas să locuiască împreună cu cadavrele, de parcă nimic tulburător nu s-ar fi petrecut între acei pereți, conștient (sau inconștient) că polițiștii sunt pe urmele sale și că,  într-un final, îl vor descoperi. Asta dacă nu va fi prea târziu și dacă ucigașul nu va pune mâna între timp pe ceea ce caută cu meticulozitate, de atâtea zile...

Zgomote stranii în miez de noapte, o prezență amenințătoare ce le urmărește de la fereastră pe Gigja, Iris, Åsa și Soldis, și care se pierde în viscol, obiecte ce dispar și reapar fără nicio explicație, mesaje cutremurătoare, animale care dispar de la fermă și găini decapitate, un vecin morocănos care le poartă sâmbetele după ce cailor și iepelor sale li s-a interzis să pască pe pășune, un cuplu care se joacă (psihologic) de-a șoarecele și pisica, un secret care le va schimba existența tuturor și un individ care-și pierde mințile și se repede cu toporul asupra celor patru ființe nevinovate, lăsând în urma sa un măcel. „Nu poți fugi, nu te poți ascunde„ e un thriller excelent, cu puternice nuanțe de horror, plin de tensiune, captivant de la primele pagini, complex și cu personaje duplicitare cărora îți este imposibil să le ghicești intențiile. Debutează ca o forță a naturii, te aruncă în mijlocul coșmarului și te scoate la suprafață, în cele din urmă, cu mâinile însângerate, Șocat și înfiorat de revelația care schimbă complet ecuația misterului, moment în care simți că-ți dorești mai mult, și tot mai mult, de la regina romanului polițist Islandez, așteptând cu nerăbdare să pui mâna pe următorul volum din seria Black Ice.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir:

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 229 - Dispărut într-o clipă de Jo Callaghan (CRIME CLUB)

Titlu: Dispărut într-o clipă  

Serie: Kat & Lock (#1)

Autor: Jo Callaghan

Editura: TREI

Titlu original: In the Blink of An Eye (2023)

Traducere de Luciana Crăciun

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 424

Media pe Goodreads: 4,18 (din 10.926 note)

 

            Pentru că avem sentimente... asta ne face oameni. Pentru că putem distinge între ce vedem și ce simțim, și adesea ne lăsăm conduși de inconștient și de presimțiri. Ca să prinzi un ucigaș în serie nu e suficient să pui doi cu doi și să-ți dea patru, trebuie să observi calculele din spatele ecuației, să te lași pradă senzațiilor, să elimini posibilul, după cum a spus amicul Sherlock Holmes, ca să ajungi la probabilități, doar atunci vei putea să iei urma vânatului. Mintea umană (oricât de bolnavă ar fi) nu funcționează după șabloane, nu e proiectată în HTML sau JAVA, nu poate fi definită prin concepte anatomice... Funcționează după ce observă, însă mai mult după ce are impresia că observă, realizează conexiuni aparent imposibile și trage concluzii care ar pune în dificultate orice aplicație bazată pe AI. Bineînțeles că suntem supuși greșelii, dar poate că șirul acesta infinit de erori ne aduce tot mai aproape de adevăr.

            La șase luni de la moartea lui  John, o altă victimă a cancerului, DCS Kat Frank se reîntoarce la secție, pregătită să se ocupe de anchetele recente, străduindu-se să-și abată gândul de la tragedia în urma căreia a rămas văduvă. Nici nu apucă să pună mâna pe dosare, fiindcă inspectorul-șef McLeish o informează despre un program pilot care folosește Inteligența Artificială și îi cere să ia parte la proiect și să evalueze posibilitatea ca un astfel de dispozitiv (sub forma unei brățări electronice) ar putea să dea o mână de ajutor poliției în rezolvarea unor investigații despre persoanele dispărute, din ultimii ani, din Marea Britanie. Decisă să demonstreze că programul este complet inutil (după ce John a fost diagnosticat greșit de o aplicație medicală bazată pe AI), Kat ajunge șefa unui mic grup de investigatori, format din Rayan Hassan, un bărbat din sudul Asiei, care a urmat școala de poliție după ce sora lui a fost agresată, Debbie Brown, o agentă extrem de competentă, cu toate informațiile la zi, și Edia Lock, o hologramă proiectată prin AI, cu proporțiile și trăsăturile unui bărbat de culoare impozant și chipeș.

            Analizând o serie de dosare și eliminând posibilitatea ca unii dintre tinerii dispăruți să fi plecat de bunăvoie de  la domiciliu, neanunțându-și părinții, frații sau prietenii, EDIA Lock ajunge la concluzia că următoarea investigație ar trebui să se concentreze asupra lui Will Robinson, un bărbat alb care a studiat Arta Teatrală, și care a dispărut într-o seară, în timp ce se îndreptase spre pubul Swan’s Nest. Kat, însă, le propune celorlalți (sceptică la concluziile mașinăriei) să-și îndrepte atenția spre Tyrone Walters, un tânăr de culoare care s-a evaporat într-o noapte din campusul universitar, student la Științe Politice, prieten bun (probabil mai mult de atât) cu Milly Babbington, fata blondă din camera de alături. Și ca să împace și capra, și varza, Kat le sugerează celorlalți să pornească, împărțiți în două echipe, pe urmele celor doi bărbați, excluzând din start ipoteza conform căreia Will Robinson și-ar fi luat zilele, aruncându-se-n lacul de lângă parc.

            Nu trec prea multe minute fără ca Lock și Kat să se contrazică, însă dezbaterile lor înflăcărate nu fac decât să-i ajute să elimine   pistele greșite, apropiindu-se, fără știrea lor, de răpitor. Lock nu înțelege de ce Kat vorbește cu poza lui John, de parcă soțul ei ar putea să fie încă în viață și să-i dea sfaturi, în vreme ce Kat îi demonstrează partenerului său că toate șabloanele sunt de prisos și că AI-ul nu va fi în stare niciodată să înlocuiască rațiunea umană. Holograma inteligentă (proiectată de brățara cu senzori) se infiltrează pe nesimțite în viața femeii, ajungând s-o asculte și s-o reapropie de Cameron, fiul de optsprezece ani, care renunță la ieșirea cu ceilalți adolescenți ca să petreacă mai mult timp cu mama și cu străinul de culoare care încă n-a văzut Terminator 2. Dincolo de poziția socială (pe care și-o asumă pe jumătate), Lock este un polițist capabil, reușind în câteva secunde să scaneze sute de mii de baze de date, să proiecteze hărți direct în spațiu, să redea (holografic) traseele celor doi bărbați și să descopere înălțimea unei persoane analizându-i dimensiunea ulnei.

            Sunt conștient că povestea de față e doar un strop din potopul de viitoare ficțiuni polițiste în care vom avea de-a face cu detectivi AI, și, sincer, abia aștept să întâlnesc o entitate digitală care să joace rolul de antagonist. Lock e un personaj care se face repede plăcut, deși uneori ajunge să te scoată din sărite. Își dă seama de geneza sa artificială, e mulțumit pe jumătate de propria persoană, tânjind adesea să înțeleagă ființele neraționale care  i-au scris codul-sursă. Evoluează odată cu protagonista, îi pare rău atunci când simte că a spus ceva nepotrivit și se străduiește să-i ofere informații noi șefei și partenerei sale, analizând scenariile din toate punctele de vedere. Sunt curios ce urmează, deși mi-am dat seama cum se va sfârși primul volum, mă mănâncă degetele să pun mâna și pe următoarele, însă aștept traducerile de la Editura Trei, pentru că am certitudinea că publicul român nu va sta prea mult timp departe de Kat și Lock.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Callaghan: 

Falled

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 228 - Noaptea lupului de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Noaptea lupului 

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Minnesota (2025)

Traducere de Cristina Michaela Tache

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,96 (din 1.040 note)

 

Lupul îmbrăcat în oaie sau oaia îmbrăcată în lup? Cine e Bob Oz? La prima vedere, neadaptatul social, celibatarul (in)voluntar, polițistul care calcă adesea pe bec și este amenințat de superior cu suspendarea, nostalgicul ce colindă cu mașina de serviciu și pe jos străzile Minneapolisului, purtând veșnic aceeași haină, galbenă muștar, de cașmir, partenerul de-o noapte al femeilor ce-și detestă soții banali și concubinii cu mușchi și fără minte, străinul care, atunci când promite că te va conduce în siguranță noaptea spre casă, poți să fii sigură că se va ține de cuvânt,, pateticul ce flirtează fără rușine, poate, poate pică și-n seara asta ceva-n așternuturi, și care, în caz contrar, se va agăța de sticla de alcool, sperând că demonul din licoare îi va alunga sentimentul de singurătate ce-l chinuiește din clipa în care Alice i-a dat papucii. Of, Alice... Ce dor îi e de ea... Și ce păcat că sufletul lui pereche și-a găsit acum liniștea în brațele altui bărbat. Poate că se merită unul pe celălalt. Și poate că cea mai cumplită pedeapsă pentru Bob Oz e să fie... Bob Oz.

            S-o luăm de la capăt... Victima este Marco Dante, un grăsan ce vorbește italienește, se îmbracă italienește și mănâncă italienește, mare amator de bijuterii din aur, și care se ocupă cu traficul de arme, dintr-un garaj aflat la trei străzi distanță de Jordan projects. Ochit și lovit! Glonțul a părăsit arma și l-a nimerit pe Dante în abdomen... Dar nu l-a ucis. Un bărbat care se aflase în clădire l-a tras pe grăsan la adăpost și a apelat numărul de urgență, timp în care asasinul (care a dat greș) s-a făcut nevăzut. Semnalmentele găsite în apartamentul de la etajul șase al clădirii de vizavi, unde se aflase ucigașul, îl indică drept făptaș pe Tomas Gomez, un emigrant hispanic din sud, care făcuse cândva parte din mai multe bande criminale din Minneapolis. Pornind de la injecțiile goale de insulină pe care Bob Oz le găsește în frigider și de la mărturisirea vecinei care le dezvăluie că Gomez și-a dus pisica moartă la împăiat, polițistul se pregătește să le facă o vizită medicului lui Tomas și taxidermistului, plănuind să-l atragă pe asasin într-o capcană.

            Vânătoarea a început... Polițiștii se află pe urmele lui Tomas Gomez care, nu se știe prin ce magie, le scapă parcă printre degete. Poate că n-a reușit să-l ucidă pe Dante, însă Lupul trece la următorul nume de pe lista neagră. Chipul său apare pe camerele de supraveghere, martorii spun că au văzut un bărbat hispanic care ținea-n brațe o folie cu bule (probabil în care se aflase pușca), însă, cu cât se apropie mai tare de țintă, cu atât are impresia Bob Oz că se îndepărtează de prada sa. Ca și cum totul ar fi deja regizat. Ca și cum vânătorul și vânatul ar fi doi magneți cu aceeași polaritate, respingându-se, însă având certitudinea că nu e chiar așa mare distanța dintre ei. La urma urmelor, și Bob e un lup, și doar un lup poate lua mirosul altui mascul din aceeași haită.

            Dincolo de acțiune, întrebarea care rămâne este: Ce înseamnă Visul American pentru cei din păturile mijlocii ale societății? Nu mai vorbim despre cei care-și duc cu greu traiul de zi cu zi, dintre care mulți locuiesc pe străzile Minneapolisului și ajung să consume droguri și să vândă arme, cocaină și metamfetamină ca să obțină hrană și îmbrăcăminte. Americanul drept are dreptul să-și apere locuința în caz de furt, și pentru asta statul îi oferă posibilitatea de-a alege dintr-o gamă largă de arme de foc, puști și pistoale care ajung pe mâinile cui nu trebuie, în special ale tinerilor care sunt recrutați în bandele criminale. Orice puști de peste 14 ani poate să se înroleze în Lupii Negri sau X – 11 și să se joace de-a gangsterul, însă de la distracție până la crimă e mai puțin de-un pas. Victimele nu ajung cei care trag conștienți, ci cei care se trezesc prinși la mijloc, oameni singuri și familii întregi care s-au găsit la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

            Jo Nesbø a revenit cu un Nordic Noir (standalone) ce ne poartă în Minnesota, în 2022, pe urmele unui scriitor care intenționează, vizitând diverse locuri relevante pentru poveste, cu un taxi, să consemneze crimele lui Lobo (Lupul), și în 2016, când Tomas Gomez s-a întors parcă din morți și și-a început vendeta, atrăgând autoritățile pe piste greșite. Cu o minte brici și o pușcă cu lunetă (achiziționată, bineînțeles, la negru), Gomez i-a luat în cătare pe cei care l-au făcut să sufere, ascunzându-se la vedere și așteptându-l pe Bob Oz să se apropie, singurul om care l-ar putea înțelege. Digresiunea socială și polemica legată de armele de foc sunt dezgropate pe parcurs ce morții se prăbușesc în propriile morminte, mesajul social materializându-se ca un reflector ce luminează un stadion, în culise găsindu-se protagonistul și antagonistul, lupul și oaia care se privesc în ochi, conștienți că natura nu le oferă amândurora, odată ce s-au întâlnit, posibilitatea să supraviețuiască.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø: 

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Falled

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 225 - Acasă înaintea nopții de Riley Sager (CRIME CLUB)

Titlu: Acasă înaintea nopții  

Autor: Riley Sager

Editura: PALADIN

Titlu original: Home Before Dark (2020)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,05 (din 271.684 note)

 

Sub patul din camera lui Maggie nu stă la pândă niciun monstru cu tentacule, doar o șosetă roz desperecheată. Dulapul e gol, doar praf și haine vechi, nici urmă de vreo prezență spectrală. Și, totuși, fetița de cinci anișori simte că ceva nu e în regulă cu Baneberry Hall... Poate sunt de vină scările ce scârțâie în continuu. Sau pereții care-ți dau impresia că se contractă și dilată, de parcă întreaga construcție ar respira. Sau ventilatorul din tavan ce scoate un zgomot neîntrerupt ce aduce a clănțănit de dinți. Fantomele nu există, dar, în fine, așa se comportase și Ewan când avusese vârsta fiicei sale. Și acum se pare că și-a făcut apariția și Domnul Umbră... Poate că e normal ca un copil să se joace cu un prieten imaginar... Dar Maggie se comportă de parcă năluca din mintea sa ar prinde contur în spațiu, ieșind noaptea din nenorocitul acela de dulap... Ce naiba se petrece între zidurile astea blestemate? Există într-adevăr ceva supranatural în Baneberry Hall?

Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, pe 25 iunie, Ewan și Jess au cumpărat Baneberry Hall la jumătate de preț, devenind (după o lungă perioadă) noii proprietari ai conacului de pe deal, împrejmuit de un zid de piatră și aflat (cum altfel) la marginea pădurii. Douăzeci de zile mai târziu, cuplul, împreună cu fiica lor, Maggie, a părăsit casa în crucea nopții, speriați de moarte, de parcă diavolul însuși ar fi fost pe urmele lor. Acum, după ce Ewan a murit de cancer, Maggie, designer de interioare, revine, în ciuda avertismentelor ambilor părinți, la Baneberry Hall ca s-o renoveze și s-o scoată la vânzare. Femeia vrea să afle dacă nonficțiunea horror scrisă de tatăl său, Casa Ororilor, care a rupt topurile internaționale, are un sâmbure de adevăr, dacă Domnul Umbră și Domnișoara Bănuți chiar au existat sau au fost doar niște închipuiri care și-au găsit locul perfect în istorisire. Oricum ar sta lucrurile, se pare că Ewan a mințit, fiindcă, după ce a jurat că nu va mai pune piciorul în casa bântuită, bărbatul, pe lângă că i-a plătit pe copiii și nepoții îngrijitorului și menajerei să întrețină locul, s-a întors în fiecare an de-atunci la conac, exact la data în care cei trei au fugit în miez de noapte, aceeași noapte în care Petra, o adolescentă de șaisprezece ani, fiica cea mare a  femeii ce se ocupase cu curățenia, a dispărut fără urmă.

Cartea lui Riley Sager alternează între trecut și prezent, combinând scenele de groază cu plotul detectivistic. Maggie, deși era singura care observase la acea vreme spectrele, nu-și mai aduce aminte nimic despre evenimentele supranaturale petrecute cel mai adesea în camera sa de la mansardă sau de dulapul, acum cu ușile acoperite de niște scânduri bătute-n cuie, prin care se perindaseră stafiile. Cercetând istoria domeniului, protagonista descoperă un șir de morți și dispariții suspecte. Se spune despre Indigo  Garson, care locuise în camera Indigo, fiica primului proprietar, William Garson, cel mai bogat om din oraș, că ar fi sfârșit otrăvită după ce a ingerat câteva bobițe de arbaiț. Și despre Curtis Carver, bărbatul care a locuit cu familia sa aici cu mulți ani înainte ca Ewan și Jess să cumpere proprietatea, că și-ar fi sufocat fiica cu o pernă în timp ce dormea, după care s-ar fi sinucis, trăgându-și o pungă de plastic pe cap și legând-o la gât cu o curea de piele, lăsând în urmă o soție și mamă îndurerată, care nu va fi în stare niciodată să stea departe de locul în care și-a pierdut fericirea și rațiunea.

Mult mai incitantă decât „Supraviețuitoarele”, probabil la fel de bună ca „Încuie toate ușile”. Sager are un stil unic de-a relata o poveste de groază... Ai senzația că te găsești, împreună cu alți adolescenți, în jurul unui foc de tabără, urmărind cu sufletul la gură istorisirea ce părăsește buzele povestitorului din umbră. Aglomerează o groază de elemente din literatura horror, cu care îi bombardează, pe toate căile senzoriale, pe protagoniști. Ewan și Maggie simt fiori pe șira spinării (nu mai vorbesc despre cititor), văd chipuri și siluete care nu ar trebui să se afle acolo și aud zgomote ce le pun nervii la încercare, în special pe parcursul nopții. Ei bine, trebuie să fii cu ochii și urechile în patru dacă vrei să dezgropi adevărul din mormintele din spatele casei, pentru că narațiunea înfricoșătoare  ar putea să fie doar cortina care ascunde o tragedie reală, camuflată printre miturile locale și închipuirile nocturne.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Riley Sager: 

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi

Falled

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Fragment: Emma de Jean Reno

Emma

Jean Reno

Editura Trei 

Fiction Connection Crime

288 pagini

Traducere de Roxana Chiriță

Format: 130x200mm, paperback

ISBN: 978-606-40-2674-3

Debutul literar al unui monstru sacru al cinematografiei mondiale

SUSPANS, SPIONAJ, DRAGOSTE 

Maseuză într-un centru de talasoterapie din Bretania și încă afectată de moartea mamei sale, Emma este trimisă în Sultanatul Oman pentru a pregăti echipa unui centru de wellness. Dar misiunea aceasta o duce și în brațele unui bărbat misterios și în fața morții. Prinsă în centrul unei afaceri de stat cu implicații deosebit de grave și vânată de trimiși ai Palatului Muscat, Emma devine femeia periculoasă care trebuie ucisă. Astfel, maseuza ale cărei mâini fac minuni se transformă într-o femeie neînfricată, un adversar redutabil care nu poate fi anihilat. Și care ar putea ajuta serviciile secrete franceze să-și învingă oponenții.

„Acest roman este povestea unei femei care își transformă talentul și trecutul dureros în cea mai mare forță. O femeie care își ia destinul în propriile mâini și trăiește o adevărată metamorfoză.” - JEAN RENO

FRAGMENT

                                                                        16

 

E abia ora 15 când Emma se prăbușește pe bancheta din spate a Land Roverului. Înduioșată de fața ei istovită, Zainab s‑a oferit să închidă sala în locul ei. În ultima vreme, îl lasă deseori pe Anwar s‑o conducă acasă. O avea oare Zainab o mașină proprie? Emma nu știe. Oricum, se bucură că nu mai e păzită zi și noapte de Miss Perfecțiune.

— Tired, miss Morvan?[1]

Ochii negri lucesc jucăuși în oglinda retrovizoare. Anwar și‑a regăsit ironia obișnuită, de parcă n‑a dezaprobat decât călătoria în mijlocul deșertului. Emma mormăieo încuviințare vagă, în timp ce el se avântă pe panta șerpuită. Are mereu un fel de a conduce la fel de suplu și precis. S‑ar zice că sunt doi Anwar: unul care se amuză s‑o facă pe șoferul ideal și altul care se joacă de‑a conspiratorul, cu tendințe psihopate. Emma e prea dărâmată de oboseală ca să încerce să afle ce gândește el. Se întreabă doar vag unde și‑o fi petrecut el noaptea. Ghemuit pe bancheta din spate sau în altă parte, în clădirea secretă? La ultimul viraj în ac de păr, mașina 4×4 trece razant pe marginea prăpastiei. Atrasă de imaginea spectaculoasă a abisului, Emma se gândește că dorința ei e asemănătoare, ca o amețeală în fața hăului. O să cadă? N‑o să cadă?

Azi au părăsit tabăra în zori. Anwar a lăsat‑o la hotel cu puțin înainte de ora 7; a avut timp să facă un duș rapid înainte de a pleca iar. Timing‑ul e prea riguros. Ar trebui să schimbe programul de joi, să introducă un curs excepțional pe Zoom, ținut de o vedetă în domeniul masajului. Asta i‑ar permite să ajungă la elevii ei mai târziu, spre prânz…

Își ia telefonul mobil, observă surprinsă trei apeluri pierdute de pe un număr necunoscut. Tariq figurează pe agenda ei la litera W. I‑a cerut să nu‑l sune decât în caz de urgență. Ar putea oare fi considerată o urgență schimbarea programului?

Tastează repede, fără să se gândească.

M‑am spălat, dar mirosul dumneavoastră e peste tot în mine, în fiecare celulă. Aș vrea să vă sorb cu totul. Îi puteți spune lui Zainab să vină să mă ia joi la ora 10 de la Wadi Bani? M‑am gândit la un nou mod de a folosi timpul. Am să vi‑l spun miercuri. Va fi singurul meu mesaj, fiindcă așa mi‑ați cerut, dar să știți că vă vorbesc tot timpul în gând. Discursul s‑ar putea reduce la două cuvinte: vă doresc. Sexul, saliva, sudoarea dumneavoastră… Întrebare auxiliară: de ce am o asemenea dorință?

TariqTariqTariqTariq

E imposibil să trimită nebunia asta. Apasă pe săgeata „șterge“, literă după literă. Nu teama de sinceritate o face să ezite, ci certitudinea că se va îndrăgosti dacă‑și dă frâu liber. Scrie în schimb: Aș putea începe mai târziu lucrul joi dimineață. Ar trebui s‑o anunțați pe Zainab să vină la ora 10 la hotelul meu. Mă ocup eu de restul. Mă gândesc la dumneavoastră. E.

Apasă pe „trimite“. Așteaptă, inima‑i bate cu putere. El nu va răspunde. Nu sunt un cuplu, nici măcar un cuplu clandestin. Sunt amanți de miercuri, atâta tot. Iar faptul că se doresc cu atâta ardoare nu schimbă nimic… Își simte pleoapele grele ca plumbul. Închide ochii o clipă și ațipește. Când se trezește, vede figura lui Anwar la câțiva centimetri de fața ei, prea aproape. El se îndepărtează rapid, ca și cum ar fi fost prins cu o greșeală.

— Here we are.[2]

Ce, te crezi un prinț care le trezește pe prințese?

Se dă jos din mașină și se îndepărtează, încă năucă de somn. Bărbatul ăsta e cu siguranță ciudat. Nu e un afemeiat, nu doar atât, iar ea nu crede în varianta cu loialitatea „din tată‑n fiu“. N‑o simte. De altfel, au început să‑i vibreze mâinile, de parcă i‑ar confirma suspiciunea. Azi nu va merge la înot. O să dea telefoanele restante — tatălui ei, lui Pénélope, lui Claire, ca să‑i dea vești de la centru —, pe urmă va lua masa devreme, vizionând un film. Va înceta să se gândească.

*

— Miss Morvan!

Recepționerul filipinez dă din mâini. Timp de o secundă, Emma are senzația că se repetă scena de duminică seara. Poate că Tariq i‑a făcut vânt Reginei zăpezilor, dându‑și seama că nu se poate lipsi de ea.

Bărbatul se apleacă peste tejghea.

— Sunați la ambasada Franței, please, urgent.

— Poftim?

— A mbasada. Spune că dumneavoastră nu răspunde.

Lăsat număr.

— Drace! Sorry.

Recepționerul încuviințează sobru.

— Au lăsat vreun mesaj?

— Telefonați, da.

Își amintește de cele trei apeluri fără mesaj și se abține să înjure din nou. Așteaptă să ajungă în liftul din sticlă ca să apese pe tasta de reapelare. O sonerie. Două. Portarul o privește zâmbind în timp ce ascensorul urcă. Emma are impresia că e o păpușă în costum folcloric, blocată în cutia ei din plastic.

— Alo?

Vocea îi pare cunoscută, dar ea n‑are chef de politețuri.

— Sunt Emma Morvan.

— E mma, sunt încântat să vă aud. Eu sunt Éric Martel, ne‑am întâlnit luni, la polo. Trebuie să veniți cât mai repede la ambasadă.

— De ce? E vreo problemă cu pașaportul meu?

— Niciuna.

— În cazul ăsta, ați nimerit intr‑un moment prost, sunt

ruptă de oboseală, dar o putem lăsa pe mâine.

— Mă tem că nu înțelegeți. Nu e vorba de o invitație.

E atât de uluită, încât nu‑și dă seama imediat că s‑a oprit liftul. Iese de‑acolo ca prin vis, înaintează pe covorul de pe culoar. O asaltează o imagine, mocheta cu motive geometrice portocalii și roșii de la hotelul Overlook, din filmul The Shining.

— Atunci, despre ce e vorba?

— Despre o convocare.

Ar trebui cu siguranță să riposteze, să ceară explicații. Așa reacționezi când n‑ai nimic să‑ți reproșezi, dar ea e prea năucită ca să se prefacă. Se întâmplă ceva? Éric Martel ocupă postul de atașat cultural. O acoperire… Orice‑ar fi, știe destule ca să‑i dea ei ordine.

— OK. Dați‑mi o oră!

Închide telefonul. O ard mâinile, e ca și cum corpul ei a devenit un paratrăsnet uriaș. Nu gândi, acționează! îi șoptește mica voce caustică. Spre deosebire de ceea ce‑și închipuise, nu e lăsată să aștepte. Un funcționar o conduce pe o scară de urgență, apoi printr‑un labirint de culoare tot mai înguste. Nu întâlnesc pe nimeni, în afară de o femeie în taior. Emma se întreabă dacă nu cumva e o înscenare, menită s‑o intimideze. În cazul ăsta și‑au ratat lovitura, traseul prin acest pseudolabirint nu face decât s‑o enerveze. Adrenalina i‑a alungat orice urmă de oboseală. Se opresc în sfârșit în fața unei uși oarecare. Funcționarul se dă deoparte ca să‑i permită să intre, apoi închide ușa în urma ei, lăsand‑o singură. Emma e descumpănită câteva secunde. Încăperea ponosită evocă o birocrație de subsol. Etajere goale, cu excepția unui proiector, două scaune incomode, o masă pătrată pe care e aruncată o revistă de turism. Revista conferă o notă ciudată de banalitate intr‑un decor lipsit de viață. Lipsa unei ferestre e elementul cel mai neplăcut. La lumina crudă a neonului, ai putea jura că e o sală falsă de interogatoriu. Se hotărăște să iasă, chiar în clipa când se deschide ușa și intră Éric Martel. Un timing perfect, se gândește ea, suficient de neliniștitor pentru pregătirea psihologică. Îmbrăcat la patru ace, intr‑un costum negru, atașatul cultural înaintează cu mâna întinsă. Văzandu‑i zâmbetul artificial, Emma se întreabă cum de s‑a lăsat păcălită. Diplomatul a dispărut, i‑a luat locul un funcționar cu sânge‑rece.

— Emma. Mulțumesc că ați venit atât de repede.

N‑ai pentru ce, domnule ipocrit!

Întinde automat mâna. Când îi atinge pielea, iese o scânteie care‑i face pe amândoi să tresară. O invită cu un gest să ia loc, se așază de cealaltă parte a mesei și lasă să se aștearnă o tăcere grea. Precis e vorba de Tariq. Despre ce altceva? Acum, că a renunțat la masca seducătorului, Éric Martel transmite un fel de amenințare nedefinită.

— Mi‑aș dori să lucrați pentru noi.

Emma se aștepta la orice, dar în niciun caz la așa ceva. Fie o amețește cu aiureli, fie e destul de șmecher încât să‑i dea prima lovitură fără anestezie. Din fericire, ea n‑a clipit, e tot ce contează în clipa asta.

— Sunt maseuză. Suferiți de crampe musculare?

El schițează un zâmbet. Un fel de a‑i spune „în regulă, vrei să ne jucăm? ne jucăm“. Senzației de pericol i se adaugă o căldură bruscă.

— Domnișoară Morvan, v‑aș putea povesti o mulțime de lucruri drăguțe ca să pară toate bune și frumoase, dar v‑am evaluat, ar fi timp pierdut.

— Extraordinar, m‑ați evaluat! Când? La meciul de polo? În timpul celor zece minute pe ceas în care am discutat banalități? Sau cu ocazia primei noastre întâlniri, la Sheraton, unde ați făcut‑o pe vorbărețul?

Un nou zâmbet fals în semn de apreciere a efortului ei. Emma avea un profesor ca el, un împuțit care te zdrobea cu sarcasmul lui.

— Spre deosebire de vecinii săi din golf, Omanul nu deține cantități mari de petrol și gaze, iar rezervele senvor epuiza în decurs de 15 ani. Chiar dacă sultanatul își promovează ambițiile legate de turismul de lux, nu e o intenție credibilă, mai ales dacă luăm în calcul veniturile obținute din extracția de petrol. În schimb, țara are un avantaj important. De ani buni, are rol de mediator între Occident, Teheran și vecinii săi din Orientul Mijlociu, mai ales în sectorul nuclear. Cu alte cuvinte, oamenii de la palat sunt foarte familiarizați cu energia atomică: îi cunosc tehnicile, puterea dezvoltării și, mai ales, importanța geopolitică. Puteți ghici urmarea…

---

[1] Sunteți obosită, domnișoară Morvan?

[2] Am ajuns.