Fragment în avanpremieră: Un cuplu perfect de Ruth Ware

Un cuplu perfect

Ruth Ware 

Titlu original: One Perfect Couple

Limba originală: engleză

Traducere: Ionela Chirilă

ISBN: 978-606-40-2613-2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

464 pagini

Editura Trei 

 

Cartea perfectă pentru vacanță! - Booklist

 

SURVIVOR + INSULA IUBIRII = UN CUPLU PERFECT

 

Lyla este într-un impas. Cercetările ei post-doctorale au eșuat, iar relația cu iubitul ei, Nico, nu merge prea bine. Când el primește invitația de a participa la un reality show, Cuplul perfect, ea acceptă să-l însoțească. Ajung într-un paradis tropical din Oceanul Indian, unde vor concura împotriva altor patru cupluri — Bayer și Angel, Dan și Santana, Joel și Romi, Conor și Zana — pentru un premiu consistent în bani. După ce prima provocare îi lasă pe toți răvășiți și furioși, o furtună nocturnă aduce dezastrul. Despărțiți de continent de kilometri de ocean, lipsiți de orice mijloc de comunicare, ei trebuie să se unească pentru a supraviețui. Pe măsură ce tensiunile cresc și rezervele de apă potabilă și mâncare scad, Lyla constată că miza acestui joc nu mai este premiul, ci supraviețuirea. Printre ei se află un criminal care îi elimină unul câte unul. 

Cu influențe din Agatha Christie, acest thriller alert, fascinant, plin de intrigi și personaje foarte veridice, demonstrează încă o dată că Ruth Ware este regina suspansului psihologic.

 

„Cel mai cinematografic roman al lui Ruth Ware de până acum.” - KIRKUS REVIEWS

„Ware trece de la satiră romantică la roman de aventuri și apoi la thriller psihologic cu o abilitate care nu poate fi negată”. - WALL STREET JOURNAL

„Ware ne oferă încă o dată o intrigă inteligentă, un ritm intens și un final diabolic de inteligent.” - LIBRARY JOURNAL

FRAGMENT

CAPITOLUL 4 

Următoarele câteva zile au trecut valvârtej. Cumva, în mod incredibil, părea că noi chiar facem asta și, aproape imediat, în câteva ore, Ari ne trimitea contracte preliminare cu clauze de confidențialitate înspăimântătoare, iar Camille întreba dacă preferam să zburăm de pe Gatwick sau Heathrow. 

Cel mai ciudat era că, în afară de mine, toată lumea, de la Ari la profesorul Bianchi, se comporta de parcă toată povestea asta era perfect normală. Profesorul Bianchi nu părea să înțeleagă că era ceva diferit față de o vacanță obișnuită de iarnă, rezervată în ultimul moment — deși nici nu încercasem să-i explic despre ce era vorba. Ari părea să creadă că să lași totul baltă și să zbori în Indonezia, doar cu un preaviz de două săptămâni, era total rezonabil. Și poate că era, în lumea lui profesională. 

Prietenii lui Nico trimiteau mesaje cu felicitări care păreau sincere, dar nu reușeau să-și mascheze gelozia profesională. Ai mei făceau comentarii pline de invidie despre vacanțe gratuite și bronzuri de iarnă.

De fapt, singura persoană care a exprimat vreo îndoială a fost mama, care părea derutată când i-am explicat situația la telefon, în weekendul dinaintea zborului. 

— Un reality show? Dar, Lyla, draga mea, de ce? Tu nici măcar nu te uiți la emisiunile astea. 

— E pentru Nico, chiar își dorește chestia asta, i-am zis, știind din clipa în care vorbele mi-au ieșit din gură cât de jalnic suna totul. 

— Ce, l-a pălit vreo criză a vârstei mijlocii? 

M-a umflat râsul. 

— Nu sunt convinsă că Nico intră în categoria „vârstă mijlocie“, mamă. Dar nu, nimic de felul ăsta. E o mișcare bună în cariera lui. Dacă au succes mare, emisiunile reality TV pot să te facă foarte vizibil în breaslă. 

— Dar de ce trebuie să te duci tu? 

— Pentru că... m-am oprit. 

Pentru că e un show pentru cupluri ar fi fost un răspuns ușor de dat, deși nu eram sigură că aveam voie să zic măcar atâta lucru — orice despre emisiunea asta era, chipurile, confidențial, așa cum scria în acordul pe care îl semnasem. Dar nu era chiar adevărul și nu asta voise mama să spună. Faptul că formatul era despre cupluri era motivul pentru care fusesem invitată. Nu era și motivul pentru care am spus da. 

De ce am spus da... ei bine, nu eram sigură dacă eram pregătită să sap prea adânc. În parte, știam că eu și Nico ne aflam la o răscruce în relație. Nu era chiar o criză a vârstei de mijloc, dar nu puteam continua așa, el bătând tot la uși închise, iar eu tot mai nemulțumită că-i susțineam visurile în timp ce ale mele păreau să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Nico avea nevoie de o pauză — și eu aveam nevoie, doar că altfel.

— Ideea e că, după mine, a zis mama, umplând tăcerea, nu e momentul potrivit pentru așa ceva. Ai 32 de ani, dragă, tu și Nico ar trebui să vă așezați la casa voastră. Și nu-mi imaginez că șeful tău e prea încântat. 

— Mamă, Nico are nevoie de asta și îl iubesc. Și asta faci pentru cei pe care-i iubești. Îi susții. 

— Ei bine, toți avem nevoie de o pauză de la frig și presupun că măcar e o vacanță gratuită, a zis mama resemnată și m-a făcut iar să râd. 

Remarca mamei despre frig mi-a revenit în minte în clipa în care avionul a aterizat în Jakarta. Evident că în teorie știam că vremea de februarie în Indonezia era cu totul altceva decât cea din Londra, dar cumva faptul că știam asta teoretic nu făcea cu nimic mai puțin șocante valurile de aer umed, ca de saună. Ne urcaserăm în avion cu haine de ploaie, cizme și eșarfe. Pe măsură ce coboram treptele spre asfalt, transpirația mi s-a scurs în sutien înainte să pun măcar piciorul pe sol. 

Făcusem greșeala de a încerca să încep raportul despre chikungunya în timpul zborului de legătură din Dubai, iar acum mă simțeam aproape amețită de oboseală, spre deosebire de Nico, care băuse patru ginuri tonice și apoi dormise șase ore fără întrerupere, în ciuda locului strâmt de la clasa economică. Arăta proaspăt și plin de entuziasm în timp ce-și trăgea bagajul de mână spre autobuzul cu aer condiționat, iar eu mă simțeam ștearsă și epuizată. Când mi-am zărit reflecția în fereastra autobuzului, nu arătam deloc ca o concurentă la un reality show. Arătam ca o cercetătoare stresată, ușor mahmură, care încerca să facă din rahat bici și să scoată o lucrare publicabilă din niște rezultate dezastruoase.

Recuperarea bagajelor și controlul vamal au fost coșmarul obișnuit, cu bebeluși zbierând și adulți împingându-se să ajungă la o geantă care ar fi venit din nou pe carusel în mai puțin de cinci minute. După agresivitatea călătorilor din jurul meu, ai fi zis că bagajele care dispăreau în spatele perdelei de plastic urmau să fie incinerate și nu să apară neatinse câțiva metri mai încolo. 

În cele din urmă am trecut de controlul pașapoartelor și am ajuns în sala de sosiri căscând ochii, clipind des, căutând prin mulțime o față cunoscută sau măcar o pancartă cu un nume pe care să-l recunoaștem. Emailul lui Camille promisese c-o să ne întâmpine cineva, dar pe măsură ce treceam pe lângă șofer după șofer, mi-am dat seama că nu ne spusese, de fapt, după cine să ne uităm. Numele real al lui Nico era Rice, Nicholas Rice. Nico Reese era un nume de scenă. Dar nu vedeam nimic pe care să scrie Reese/ Santiago, Rice/Santiago sau chiar Effing Productions. 

Și apoi m-am întors și am văzut un bărbat plictisit, în costum, ținând sus o pancartă mică și albă pe care era scris de mână NICO LILLA CUPLU PERFECT. 

I-am dat un cot lui Nico. 

— Ce zici, e vorba de noi? 

Un zâmbet i s-a întins pe chip. 

— Cuplu perfect? Evident, ce naiba. 

A smuls valiza într-o parte, târând-o prin șuvoiul de oameni nervoși, ca și cum ar fi traversat un râu deosebit de agitat, și a zis: 

— Ești de la emisiunea TV? Eu sunt Nico. Ea e Lyla. 

Șoferul a afișat un zâmbet primitor. 

— Bună ziua, eu sunt Pak! Bine ați venit, domnule, bine ați venit, domnișoară. Bine ați venit în Indonezia. Pot să vă iau bagajele?

* 

Traficul din Jakarta s-a dovedit a fi un blocaj după altul și, în ciuda claxoanelor și a intersecțiilor în care s-a mers numai într-a ntâia, am adormit înainte să ieșim din oraș. M-am trezit când am trecut peste niște limitatoare de viteză și hurducăturile m-au trimis cu capul în umărul lui Nico; m-am uitat pe geam, ștergându-mă de salivă de pe obraz. Clădirile înalte și cartierele de beton ale Jakartei dispăruseră, fiind înlocuite de un mic port populat cu iahturi legănându-se pe apă. Soarele era sus pe cerul perfect senin și-i simțeam căldura în ciuda aerului condiționat care-mi sufla în față din sistemul de ventilație al mașinii. 

— Domnule, domnișoară, am ajuns, a spus șoferul peste umăr. 

Afișajul de pe bord arăta că era aproape prânz. Nico și-a pus brațul în jurul umerilor mei și m-a strâns puternic. 

— Ești entuziasmată? 

Nu prea, ar fi fost răspunsul sincer. Epuizată era cuvântul pe care l-aș fi ales, urmat îndeaproape de flămândă și stresată. Dar știam că nu asta voia Nico să audă, așa că am zâmbit fără vlagă. 

— Da. Să înceapă aventura. 

O femeie stătea pe debarcader cu un clipboard, iar Nico și-a desfăcut centura de siguranță, a deschis portiera și a ieșit înainte ca șoferul să i-o deschidă. 

— Bună, Nico, mă bucur atât de mult să te cunosc! am auzit vag prin ușa mașinii, în timp ce mă agitam să-mi găsesc lucrurile. 

Și apoi, în timp ce șoferul mi-a deschis portiera: 

— Lyla, vino s-o cunoști pe Camille!

Camille, fata de pe Zoom. Deci chiar se întâmpla. Se întâmpla de-adevăratelea. Înțelegea realității în sine era la fel de șocantă ca vremea din Jakarta. Evident că se întâmpla — doar pentru asta semnaserăm, nu? Și totuși... 

Mi-am lipit un zâmbet înghețat pe față. 

— O clipă! 

La un moment dat, în timpul călătoriei, pierdusem un pantof și a trebuit să bâjbâi pe sub banchetă. Când în sfârșit l-am găsit sub scaunul din față, m-am ridicat să o văd pe Camille stând lângă mine, întinzându-mi mâna. 

— Lyla! Mă bucur atât de mult să te cunosc pe bune! 

— Camille, bună. Mă bucur să pot asocia un chip unui... ei bine, cred că ne am întâlnit pe Zoom, dar nu e același lucru, nu i așa? Scuze că arăt așa... 

Am mutat pantoful în cealaltă mână și apoi i-am strâns mâna destul de stângaci. Eram îngrozitor de conștientă de cât de neglijent mă prezentam și de faptul că purtam aceleași haine de două zile și nu-mi venise în minte să mă mai dau cu deodorant. Am făcut un gest către fața mea șifonată de somn și părul încâlcit, dar Camille a dat din mână. 

— Oh! Doamne, nu-ți face niciun fel de probleme. Trebuie să fi călătorit zile întregi. O să ai destul timp să te împrospătezi înainte de întâlnire. 

— Întâlnire? 

Nico a devenit atent instantaneu. 

— Sunteți ultimii care ați ajuns! Așa că, imediat ce sunteți gata, ridicăm ancora, apoi toată lumea se va aduna pentru o sesiune de întrebări și răspunsuri despre cum va funcționa totul. O să-i cunoașteți pe ceilalți concurenți, o să vorbiți cu Baz, puteți să întrebați orice... e șansa voastră să vă acomodați cu toată lumea.

Am clipit. Aveam senzația chinuitoare că urcasem într un montagnes russes care se punea în mișcare înainte să fiu pe deplin pregătită. 

Nico, pe de altă parte, era deja cu centura pusă și pregătit de cursă. 

— Suntem ultimii? N-am știut. De cât timp sunt ceilalți aici?

Părea deranjat și vedeam cum calcula în minte cum ar putea asta să-i afecteze șansele, imaginându-și cum ceilalți deja formau alianțe, își făceau prieteni și-și planificau strategiile. 

— Păi... nu de foarte multă vreme, a răspuns Camille vag. Eu și Baz suntem aici de mai bine de o săptămână, iar de atunci ceilalți concurenți au început să tot sosească. Bayer și Angel au venit cu zborul dinaintea celui cu care ați ajuns voi. Cred că Zana și Conor au fost aici primii. 

— Minunat, a replicat Nico oarecum înțepat, dar apoi am observat că începe să se stăpânească și să se forțeze să fie șarmant. Eh, ultimii, dar nu cei din urmă, nu? Nici nu pot să-ți explic cât de entuziasmați suntem eu și Lyla să fim aici, nu i așa, Lil? 

— Mda, foarte entuziasmați. 

— Bun, păi sentimentul e cât se poate de reciproc, a răspuns Camille cu căldură și mi-a strâns ușor brațul. Acum, această frumusețe este vehiculul nostru, a gesticulat către cel mai mare vas din port, un iaht de lux ancorat la chei. 

Recenziile lui Gică 213 - Sacrificiul de Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Sacrificiul  

Serie: Memento (#1)

Autor: Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Offerdjuret (2024)

Traducere de Alin-Daniel Dragomir

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 3,74 (din 242 note)

 

            Adu-ți aminte cine ești... Și dacă asta înseamnă să-ți privești în față fricile? Să te confrunți din nou cu demonii pe care ai crezut că i-ai abandonat în casa copilăriei? Temerile te țin departe de pericole, funcționează ca un mecanism complex de autoapărare, însă te pot împiedica să vezi dincolo de cortină, să percepi rotițele care s-au pus în mișcare ca să-ți înlesnească dialogul cu propriul sine. Cu cine ești și, mai ales, cu cine ai fost... Freud spunea că în copilărie ne conturăm o personalitate și că orice traumă sau eveniment fericit se aranjează într-un sertar al minții, care se poate deschide oricând pe parcursul vieții, mânuit de o acțiune externă sau internă, dăunătoare sau satisfăcătoare. Suntem veșnic copii, dar poate că nu neapărat într-un sens pozitiv. Suntem suma experiențelor noastre, o marionetă aflată veșnic în ghearele trecutului, o păpușă care nu știe că fiecare mișcare e un rezultat al gândurilor și stărilor înglobate în propriul psihic.

David Lund e un programator pasionat de tot ce înseamnă Science-Fiction, de la tricourile Star Wars și cărțile lui Liu Cixin și Hannu Rajaniemi, până la monștrii din jocurile video de pe consolele Nintendo. Locuiește singur în Vallentuna, are un câine care adoră să fie mângâiat și răsfățat și își petrece unele nopți în compania lui Florence Tapper, o blondă cu ochi de înger și trup de zeiță, care deține, împreună cu două colege din branșă, un cabinet de avocatură. Numai că acum o altă femeie a intrat pe fir... Să nu mă înțelegeți greșit, nu e o chestiune romantică. Paulina Mentzer dorește să-l întâlnească pe David ca să vorbească cu acesta despre copilărie. Despre copilăria pe care David nu și-o aduce aminte. Nu-și amintește nimic din ce s-a petrecut înainte de vârsta de doisprezece ani, de parcă cineva i-ar fi șters intenționat amintirile. Însă mesajul Paulinei e receptat de forțe ostile, iar pe urmele femeii pornesc doi ucigași plătiți, Sandro, asasinul „invizibil”, și Esben, specialistul în computere, care recurg la răpire și tortură pentru a pune mâna pe informațiile pe care și le dorește noul lor angajator, Napoleon.

Acum, David se gândește la mail-ul Paulinei și simte că trebuie să ia o decizie. Atunci, băiețelul stă tăcut în camera lui, așa cum fusese instruit, și trage cu ochiul pe geam la străinii care le vizitează proprietatea, bărbații impunători care se închid cu mama lui în camera de la etaj. Se întoarce la măsuță și continuă să-și completeze puzzle-ul, așteptând ca musafirii gălăgioși să plece. David din prezent duce o existență decentă, dar, lipsindu-i primul deceniu de viață din memorie, se simte incomplet. Codul lui sursă e corupt, ca și cum cineva l-ar fi rescris, ca și cum acel cineva ar fi lucrat la o altă aplicație. Relația lui cu mama e rece, formală, Ellen fiind incapabilă să-și afișeze sentimentele, deoarece suferă de psihopatie. Însă un lucru e cert... David nu trebuie să-și aducă aminte, fiindcă asta i-ar pune pe toți în pericol, agitându-i pe bărbații ce-i vizitaseră cu mai bine de două decenii în urmă, care vor face orice ca să țină lucrurile (și zvonurile) sub control.

Fexeus revine cu primul său thriller standalone, după ce lucrase la patru mâini, cu Camilla Läckberg, la trilogia „Mina și Vincent”. Se simte absența Camillei, însă omul nostru se descurcă excelent și pe cont propriu. Povestea e țesută cu migală, personajele sunt redate impecabil, pe cât de ordinare, pe atât de patetice (sensurile din dicționar), iar jocul cu măștile pe care-l pune în scenă e senzațional, demn de un maestru al iluzionismului. Deși pare că acțiunea merge ca pe roate, autorul își păstrează așii în mânecă până spre final, pregătit să ne dea lovitura de grație. David nu-și cunoaște trecutul, însă noi îl descoperim fragmentar, prin ochii copilului care stă ascuns. Lipsa amintirilor îl tulbură, dar tot asta îl și protejează. Memoria lui e condamnarea celorlalți, și e clar că asta nu se poate întâmpla. Oricum, un IT-ist nu se poate pune cu doi gangsteri, mă rog, o poate face atunci când are câțiva amici buni care să-i apere spatele. Pentru că nu contează cine a fost, important e cine este, David, programatorul, bărbatul musculos cu minte de copil care-și va ține la adăpost prietenii chiar și atunci când iadul urmează  să se dezlănțuie.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Henrik Fexeus:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 204 - Pânda de noapte de Tracy Sierra (CRIME CLUB)

Titlu: Pânda de noapte  

Autor: Tracy Sierra 

Editura: TREI

Titlu original: Nightwatching (2024)

Traducere de Mihaela Negrilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,84 (din 29.604 note)

 

            E noapte... Liniștea e întreruptă de un zgomot bizar. Pași pe trepte... Fetița e în camera ei, băiețelul e cel mai aproape de tine. Arunci o privire spre scări și îl vezi. E înalt, blond și amenințător. Străinul ăsta nu are ce să caute în casa ta, în apropierea copiilor tăi. Vrea să vă facă rău, să le facă rău copiilor. Ești sigură de intențiile sale, nu e nevoie să-l provoci la dialog. Până la urmă, a intrat prin efracție și se furișează ca un prădător. Trebuie să fugiți... Dar unde? Tu îți cunoști cel mai bine casa. Te îndrepți cu pași înceți spre băiețel, pe urmă, o trezești pe fetiță. Le spui să nu scoată un sunet și mergeți încet spre firida secretă. Casele vechi au multe defecte... Dar ce bine că a voastră are o încăpere despre care știți doar voi. Vă puteți ascunde acolo până când monstrul va renunța să vă caute și va pleca. Însă noaptea asta de coșmar e abia la început...

            Mama nu-l va lăsa pe străin să se apropie de fetiță și băiețel. Copiii vor sta în liniște atâta timp cât va fi nevoie. Însă orele trec și monstrul îi caută în continuare... Zgomot după zgomot, podele care scârțăie și jucării care sunt dezmembrate și călcate în picioare, necunoscutul își face loc nu doar prin vechiul conac, ci și prin viața celor trei locatari. Ca o insectă care are nevoie să-și devoreze semenii, ca un parazit care infectează un organism viu, bărbatul se plimbă dintr-o încăpere în alta și pângărește locul și obiectele pe care le atinge. Dulapuri deschise, uși trântite cu furie, frustrarea prădătorului ajunge pe cale auditivă la pradă, ținând-o în permanență în starea de alertă. Nu-i va găsi... Dar cât timp vor rezista ei aici? Obosiți, înfrigurați, cu o păturică care să le acopere trupușoarele și cu o sticlă de apă din care să-și astâmpere setea. Pe parcurs ce minutele trec din ce în ce mai greu și zgomotele de la etaj se intensifică, mama își dă seama că trebuie să facă ceva, să ajungă cumva să sune la poliție.

            Momentele statice, în care cei trei păstrează liniștea și-l urmăresc pe necunoscut, sunt alternate cu secvențele din trecut în care este prezent soțul femeii și tatăl acestuia. Socrul, un bărbat dominator cu care nu s-a înțeles niciodată, este prezentat ca un pericol la adresa nepoților săi, un individ care și-a exploatat soția până la moarte, capabil doar să facă rău. Spre deosebire de acesta, soțul femeii apare ca un înger păzitor, tânărul superb de care s-a îndrăgostit și care, deși tatăl său i-a interzis-o, a continuat să-și urmeze visul și să facă fotografii artistice. Peisajele l-au fascinat întotdeauna, ba chiar și-a luat și un avion ca să le poată surprinde din aer, dar nu are idee ce imagine de coșmar i s-a întipărit soției sale pe retină cu câteva ore în urmă. El nu e lângă ei să-i protejeze, nu știe în ce situație primejdioasă se află familia sa și nu mai are cum să intervină. Și așa, de la o amintire la alta, ajungem și la străinul din casă, care încet începe să capete un loc în timp și spațiu, un chip și trăsături.

            „Pânda de noapte” e, prin construcție, un roman horror senzorial. Sunetele care ajung la urechile mamei se preschimbă în imagini, și astfel aflăm și noi pe unde colindă și ce face prădătorul. Ea își cunoaște atât de bine casa, știe ce zgomot scoate fiecare obiect mutat, încât poate să-și reprezinte în minte un plan al conacului, o hartă pe care-și însemnează traseele deja străbătute. Și dacă avem acces doar la perspectiva ei, atunci oare nu e drept să ne întrebăm dacă totul nu e, la urma urmelor, doar un coșmar sau o halucinație? Monstrul e real sau doar o închipuire a fricilor sale cele mai profunde? A văzut pe cineva pe scările principale? Sau nu cumva e doar hipervigilentă și interpretează zgomotele inofensive din casă ca pe niște urme ale unei prezențe străine? Realitate sau nu, mama nu poate să riște să-i împingă pe copii în brațele strigoiului, iar atunci când puii se află în pericol, leoaica va știi întotdeauna cum să procedeze.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tracy Sierra:

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 201 - Ultima crimă de la sfârșitul lumii de Stuart Turton (CRIME CLUB)

Titlu: Ultima crimă de la sfârșitul lumii 

Autor: Stuart Turton

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Titlu original: The Last Murder at the End of the World (2024)

Traducere de Mihnea Arion

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 3,67 (din 29.895 note)

 

            La începutul sfârșitului au fost gropile. Și din gropi au ieșit insectele și ceața. Pâcla s-a extins și a împresurat pământul, ucigând toate formele de viață care i-au ieșit în cale. Nimeni nu-și imaginase că așa va arăta sfârșitul, că buncărele, armamentul și medicamentele nu vor proteja omenirea de „molimă”. Și când speranța păruse pierdută, în ultimele clipe, cineva a găsit o soluție... Pe o mică insulă grecească, în laboratoarele de sub o fortăreață militară abandonată, o savantă a reușit să ridice o barieră care să țină ceața la distanță. Mesajul ei a fost recepționat în mai multe colțuri ale lumii, iar supraviețuitorii au sosit în ultimul avanpost, pregătiți să o ia de la capăt. Au alcătuit o comunitate unită, guvernată după principii clare și de bază, formând familii, ajutând la perpetuarea speciei și ocupându-se de pescuit și agricultură. Dar acum, după aproape un secol, bariera a căzut, și doar descoperirea și neutralizarea ultimului ucigaș o poate repune în funcțiune.

Pe insulă locuiesc în prezent 211 indivizi și cei trei Bătrâni. Pe lângă faptul că sunt bătrâni, adică trecuți de șaizeci de ani, Niema Mandripilias, fiul ei, Hephaestus, și Thea Sinclair sunt ultimii oameni de știință de pe Pământ. Și în timp ce Hephaestus repară și inventează dispozitive, iar Thea își reface echipa de ucenici pe care-i pregătește pentru cercetare, Niema petrece timp alături de micul ei popor, asigurându-i educația și divertismentul de care are nevoie orice comunitate. Ziua, copiii merg la școală, și adulții pregătesc hrană sau își dedică timpul pasiunilor, iar seara se adună cu toții și citesc poezii, cântă și ascultă muzică sau vizionează piese de teatru. Niema ar face orice ca ultimii oameni să se afle în siguranță, iar sătenii ar face la rândul lor orice pentru Niema. Dar ceva cumplit s-a întâmplat azi-noapte... Dimineață, savanta a fost găsită moartă într-un depozit incendiat, cu capul zdrobit sub o grindă. Se pare că, înainte sau în timpul incendiului, Niema a fost înjunghiată în piept. Cineva a ucis-o... Dar cine? Cheia apocalipsei a fost întoarsă în broască, iar ultimii oameni au la dispoziție doar 46 de ore ca să-l găsească pe vinovat, înainte ca roiul și ceața să acopere insula.

Dacă Niema și-a iubit poporul, atunci de ce a setat ca, odată cu moartea ei, bariera să cadă? Dacă i-a păsat cu adevărat de ei, de ce erau programați să moară, bolnavi sau sănătoși, la șaizeci de ani? Ca niște roboți, ca niște specimene de laborator... Și ce se petrecea, de fapt, noaptea? De ce adormeau la o anumită oră și se trezeau la o altă oră stabilită? Și ce e cu rănile și arsurile cu care se trezeau de dimineață? Unde fuseseră? Ce făcuseră și pentru cine? Oare Niema să fi fost într-adevăr mântuitoarea insulei? Sau doar un geniu nebun care făcuse experimente pe săteni... Avuseseră încredere în ea, și acum sunt nevoiți să-i răzbune sfârșitul, ca să nu fie exterminați. Dar ei nu sunt în stare să facă rău nimănui, nu a mai avut loc o crimă de mai bine de 90 de ani, de când au apărut gropile, nu sunt obișnuiți cu violența. Și dacă nu ei au ucis-o, atunci e posibil ca ceilalți doi Bătrâni s-o fi înjunghiat? E clar, după aproape un secol, avem nevoie de un detectiv...

Emory nu se pricepe la construit, reparat, pictat sau scris piese de teatru, altfel spus, nu e capabilă să ofere niciun serviciu semenilor săi. Dar în mintea lui Emory zace un Sherlock Holmes încă nedescoperit, care e cazul să iasă acum la iveală. Împreună cu fiica ei, Clara, care-și caută prietena dispărută, posibil ucisă din cauză că a văzut ceva ce nu trebuia să vadă în grădina căldării, detectivul nostru recompune întâmplările petrecute cu o noapte în urmă, pășind pe urmele ucigașului a cărui memorie a fost ștearsă (sau nu) la trezire. Dar cum poți să prinzi un criminal care nu-și mai aduce aminte de propria faptă? Și dacă-l vei prinde, vei fi în stare să-l pedepsești? Vina se mută de la un individ la altul, unii fugind de judecată, alții asumându-și omorul ca să-și salveze familia și prietenii. Dar nu poți să-i iei pe toți la rând până când îl vei executa pe adevăratul criminal... Tic-tac, timpul se scurge, și oamenii noștri trebuie să ia o decizie, fiindcă doar jumătate dintre localnici ar putea să încapă în grădina căldării, cupola care a fost gândită ca o ultimă capsulă de salvare.

După un mystery cu elemente cyberpunk și o ficțiune istorică cu iz de horror, Stuart Turton revine cu un Science-Fiction cu miză polițistă, labirintic și grotesc, intens și halucinant. „Ultima crimă de la sfârșitul lumii” e o distopie în toată regula, asamblată prin tropii romanului apocaliptic. Insula grecească e un paradis pe cât de sigur, pe atât de efemer, deciziile importante se iau între Bătrâni, iar cetățenii joacă după cum le cântă oamenii de știință. Fericirea și pacea nu au nimic de-a face cu realitatea, păcatul cunoașterii fiind absent până în noaptea crimei. Pericolul este palpabil, însă oamenii se simt oarecum binecuvântați, conștienți că doar iubirea mântuitoarei lor îi protejează. Minciuna este camuflată în cotidian, cuvintele Niemei liniștesc sufletele agitate, făcându-le să se simtă privilegiate. Dar cine cunoaște, până la urmă, adevărul? Sătenii, savanții sau conștiința care le șoptește în cap atunci când sunt pe cale să comită o greșeală. Ah, da, ea e Abi, vocea care-ți spune ce să faci, dușmanul liberului arbitru, entitatea fără trup care deține, prin fiecare sfat și ordin, puterea.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Stuart Turton:

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

 

PRECOMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 196 - Jurnalul menajerei de Loreth Anne White

Titlu: Jurnalul menajerei 

Autor: Loreth Anne White

Editura: LITERA

Titlu original: The Maid's Diary (2023)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,23 (din 85.490 note)

 

            Secrete întunecate și minciuni (ne)vinovate, cupluri de tabloide, vieți perfecte în aparență, tăcere cumpărată cu bani sau prin amenințări, vile, haine de firmă, conturi și postări pe Instagram, bebeluși pe drum și o menajeră care are o problemă serioasă cu cotrobăitul prin casele clienților săi, roluri și roluri, măști sub alte măști – un carnaval psihologic amețitor prin care defilează personaje care mai de care, cinstite și mârșave, naive și periculoase, prinse în pânzele de păianjen ale propriilor existențe, plimbate de colo-colo și aruncate în situații limită cărora nu întotdeauna le pot face față. Doamnelor și domnilor, faceți loc în biblioteca voastră (fără nicio exagerare) pentru regina thrillerului psihologic. Loreth Anne White preia tendințele literare ale ultimilor ani, le recontextualizează și le aduce în fața cititorilor într-o formă originală, fluidă, atrăgându-ne într-un labirint narativ din care (necălăuziți) ne va fi aproape imposibil să ieșim cu mințile întregi.

            Kit Darling e menajeră și-i place să-și bage nasul prin lucrurile bogătașilor. Experiența i-a dovedit în nenumărate rânduri că toată lumea are ceva de ascuns, soțul de soție, fiul de mamă, fratele de soră... Bani, fotografii, pastile, scrisori medicale... Însă unii sunt în stare să ucidă ca să-și păstreze secretul în siguranță. Deși a fost avertizată cu privire la pericolul la care se expune, într-o zi Kit descoperă într-un seif ceva compromițător, care ar putea s-o coste viața. (...) Femeia se trezește captivă într-o mașină în mers, amețită și imobilizată. (...) Noaptea de Halloween, trei mașini, doi martori care voiau să aibă parte de o partidă nebună de sex, doi bărbați care scot un covor de pe bancheta din spate, pe care îl aruncă în mare, unde se va scufunda și una dintre mașini, mai exact, cea cu logoul firmei Holly’s Help pe portieră. Totul s-a sfârșit... Sau poate că abia începe...

            Să vedem și distribuția:

-        Daisy e viitoarea mămică, o femeie prostuță care nu ar putea să trăiască nicio zi fără Instagram, fiica unui afacerist care a făcut o groază de bani cu stațiunile de schi pe care le administrează. Daisy primește mesaje de amenințare la adresa pruncului ei nenăscut.

-        Jon e soțul lui Daisy, fostul schior care a obținut două medalii de aur la Olimpiada de Iarnă de la Salt Lake, din 2002. Nu mai practică sportul, dar are o slăbiciune pentru femeile frumoase.

-        Vanessa, viitoare mămică, căsătorită cu Haruto, e cea mai bună prietenă a lui Daisy și locuiește în Casa de Sticlă.

-        Mallory e polițista însărcinată cu ancheta legată de urmele de sânge descoperite în Casa de Sticlă. Mult sânge peste tot, dar niciun cadavru.

-        Kit e dispărută. Perspectiva ei e redată prin fragmentele din jurnalul pe care l-a lăsat în urmă. Probabil e moartă... Sau probabil că nu...

            Și așa se țese o poveste încâlcită, cu doze serioase de adrenalină, administrate de la un capitol la altul. Revelație după revelație, unele adevărate, altele pe jumătate sau chiar false, suntem purtați pe un drum anevoios prin care peisajul se schimbă constant și furtunos, de la o pagină senină unde viitoarea mamă își expune fericirea fără margini pe rețelele sociale, până la filele unde soțul cade în capcana primei femei atrăgătoare care-i face ochi dulci. Pornim cu un set de personaje banale și ne trezim pe parcurs cu un mușuroi agitat de victime și făptași, prinși într-un desen psihologic pe care ne este imposibil să-l înțelegem. Oricine poate fi oricine, nevinovații au făcut deja pactul cu diavolii, iar culpabilii încearcă în zadar să se abțină de la fructul oprit. Toți sunt vulnerabili, cu toții pot fi capturați și neutralizați atâta timp cât secretele lor cumplite se află în mâinile celei care face ordine în urma lor.

Kit e prin excelență o absență. Puterea ei e invizibilitatea. Nimeni n-o observă, nimeni nu-i acordă importanță. Ea vine, deretică și pleacă. Cel puțin asta ar trebui să facă... Dar lui Kit îi place să se îmbrace în hainele clienților săi, să-și facă poze și să le posteze pe Instagram, pe contul ei, @vulpeasicioara. Nu-și face probleme că vreunul dintre bogătași ar putea să vadă fotografiile, ea nu face parte din lumea lor. E un no name. În lipsa ei, pasajele din jurnal ne ajută să punem în ordine faptele petrecute în ultimele patru săptămâni, până la posibila crimă. Pentru că doar bănuim ce s-a întâmplat... Dar Kit, absentă cum e ea, a reușit să le dea tuturor viețile peste cap. Și poate că la rândul ei are secrete pe care a costat-o prea mult să le țină ascunse.

PS. Recenzia e la dispoziția voastră, dar vă spun sincer că încă nu am terminat cartea. Mda, asta nu-i prea cinstit din partea mea... Știu poate mai multe decât voi, deocamdată, am piesele lipsă, întrevăd scenariul din spate, dar nu am certitudinea că așa se va termina povestea. Mai am în jur de 100 de pagini, în care-și pot face loc o groază de răsturnări de situație, pe care Loreth Anne White le plasează cu mână de maestru. Bănuiesc că Kit e în viață pe undeva, asta am crezut de la început. Ar fi dubios ca protagonista să fie moartă, așa-i? Ei bine, oricum ar sta lucrurile, știu că nu sunt pregătit pentru ceea ce urmează, clar nu după ce am citit și „Secretul pacientei”, celălalt thriller magistral al ei, apărut anul acesta, evident, la Editura Litera.

COMANDĂ CARTEA

Fragment: Pânda de noapte de Tracy Sierra

Titlu: Pânda de noapte

Autor: Tracy Sierra

Colecția: Fiction Connection Crime

Nr. pagini: 400

Format: 130x200mm, paperback cu clape

ISBN: 978-606-40-2414-5

Titlul original: Night watching

Traducător: Mihaela Negrila

 

Descriere 

Foarte puține cărți sunt atât de intense, inteligente și de-a dreptul înfricoșătoare. Citiți pe riscul vostru! - CHRIS WHITAKER

 

Ca un coșmar — n-o să-ți poți întoarce privirea de la ea. — SHARI LAPENA

 

Pași pe trepte. Doar o secundă să reacționezi. Ce se întâmplă în continuare va decide totul. Singură acasă cu copiii în timpul unei furtuni, o mamă aude un zgomot — în casele vechi se aud tot timpul zgomote. Dar acesta e tulburător de familiar: un pas neobișnuit de greu și de lent, care urcă pe scară. Vede silueta unui bărbat pe hol, învăluită în umbre. Îngrozită, își trezește în liniște copiii și-i împinge în cea mai veche parte a casei, într-o cămăruță secretă. Se ascund toți în timp ce bărbatul îi caută și încearcă să-i ispitească pe copii cu promisiuni și s-o convingă pe mamă să iasă la lumină. În bezna sufocantă, femeia încearcă să-și păstreze calmul și să facă un plan. Să caute o armă sau o cale de evadare? Însă apoi îl zărește. Chipul acela. Vocea aceea. Și își dă seama că situația e și mai gravă decât se temea, pentru că știe exact cine e bărbatul — și ce vrea.

 

Sierra reușește să integreze idei complexe despre percepție, traumă, vinovăție și autonomie feminină, fără să lase nicio clipă din mână nervii cititorului. - ELLE

 

Câți dintre noi n-au avut ocazia să audă o casă veche scârțâind noaptea și nu s-au întrebat dacă nu-i mai mult de-atât? Neliniștea devine teroare în debutul fascinant al lui Sierra, de o intensitate aproape insuportabilă. - L.A. TIMES

 

La limita dintre thriller psihologic și horror domestic, debutul fascinant al lui Sierra îi aruncă pe cititori cu capul înainte în coșmarul cu ochii deschiși al protagonistei fără nume. Flashbackuri bine sincronizate adaugă context și emoție. - BOOKLIST

 

Un thriller de-a șoarecele și pisica înspăimântător, în care scârțâitul scării este uvertura unei lupte pentru supraviețuire. – WASHINGTON POST

 

Excepțional! Oricât de captivant de plină de suspans ar fi intriga, Sierra arată și alte puncte forte remarcabile, de la decorul fascinant de bizar până la personajul principal memorabil, prototipul de „fată bună”, minionă, împinsă la limită de ani întregi în care a fost subestimată de bărbați puternici. Cireașa de pe tort este finalul superb, surprinzător și inevitabil. - PUBLISHERS WEEKLY

 

FRAGMENT

 

32

 

După tot acest timp, în sfârșit ai putut să țipi.

Era răgușită. Nu era sigură ce urma să se întâmple, dar avea senzația îngrețoșătoare că era pe un val care o va ridica și apoi o va izbi de pământ fără ca ea să aibă vreun cuvânt de spus în această direcţie. Începu să ațipească, epuizată așa cum doar o explozie de emoții o putea face să fie. Totuși, de fiecare dată când începea să adoarmă, îl auzea pe Ungher. Deschidea imediat ochii, căuta gheare zimțate, o limbă bifurcată înfășurându‑se în jurul cadrului vreunei uși.

Ești speriată pentru că s‑a întâmplat. Ești speriată pentru că a fost real.

Se uită lung acolo unde polițiștii lăsaseră urme de cenușă pe jos, îndeajuns de bătătorite încât să intre mai adânc în covor, să‑l păteze. Asta îi aduse aminte că cenușa soțului ei era într‑o cutie în dressing. O vâlvătaie de furie începu să‑i ardă gâtlejul, iar în mânia ei gândurile zornăiau incoerent.

Copiii duși, cenușa soțului, cenușă peste tot. Tot ce e important a ars, până la urmă. El crede că minți. Că ești nebună. Dă vina pe alcoolul pe care nu l‑ai băut. Nu înțelege cum a fost. Cum a fost? Cum a fost cu adevărat? „Obstacol femeiesc“, așa te‑a numit Ungherul. Și tot asta ești și pentru sergent. Un inconvenient, tot insistând asupra faptului că ești sănătoasă la minte. Ce s‑a întâmplat aici nu dă bine pentru el. Ciudățenia, grozăvia, asta face să‑i fie și mai ușor să nu ia în serios.

Vâlvătăile mâniei i se întețiră când sergentul, Ungherul, ucigașul ușor de uitat din sala de judecată, cei care‑l apăraseră, care dăduseră greș în a o apăra pe mama ei, se amestecară.

Ucigașul ăla nu fusese în stare să‑și înfrâneze cele mai rele impulsuri. Ungherul se mândrea cu lipsa lui de respect față de reguli. Și, cu toate acestea, amândoi erau protejați de aceleași instituții și moravuri pe care, în mod atât de limpede, le disprețuiau, mai presus de care se simțeau. Aceleași coduri scrise și nescrise pe care sergentul și ceilalți ca el le susțineau.

„Toate aceste lucruri pe care ei le fac pentru a te înmuia, pentru a te face ca o oaie“, zisese Ungherul. „Dar eu le‑am călcat în picioare.“

Faptul că Ungherul era în lume, iar mama, bunica, soacra și soțul ei muriseră cu toții era o piatră în inima ei, o înțelegere furioasă a nedreptății și responsabilității.

Doar tu ai mai rămas. Asta e pentru tot ceea ce contează. La nimic din toate astea nu este imposibil de supraviețuit. Nimic din toate astea nu s‑a terminat. Psihiatrul avea dreptate. Afurisitul de Ungher avea dreptate. Tu ești singurul obstacol.

Se ridică în capul oaselor. Își șterse fața cu mâneca.

Ei se uită la tine și cred că te cunosc. Dar nu te văd. Nu pot. Se cred mai buni. Cred că știu ei mai bine. Dar nu există mai buni. Există doar oameni, care fac alegeri. Descurcându‑se cu cărțile care le‑au fost date. Iar tu o să alegi să te folosești de avantajele tale. Alege să angajezi un avocat al naibii de bun. O să alegi să lupți. Și nu o să lași pe nimeni să te facă să te îndoiești de propria‑ți minte. Fiindcă, dacă ai fi făcut asta, dacă ai fi făcut‑o când ai văzut puma aia, dacă ai fi făcut‑o când l‑ai văzut pe Ungher, acum ai fi moartă.

Își luă telefonul de unde‑l lăsase sergentul pe măsuța de cafea. Avea un singur mesaj vocal, lăsat de cineva din partea instituțiilor statului. „Conform scrisorii noastre în care v‑am contactat cu privire la cei doi copii minori... evaluare... verificare... contactați‑ne la...“

Era prea târziu să‑i mai sune. Își puse ghete de zăpadă și o haină. În ciuda hotărârii ei de a face ceva, de a lupta, șovăi când dădu să deschidă ușa.

El ar putea să fie acolo.

Trase cu ochiul afară, în semiîntuneric, uitându‑se pe geamul de la intrare, dar reflexia pe sticlă a luminii din casă făcea greu de văzut ceva afară. Stinse toate luminile şi aşteptă. Nu era nicio mişcare afară. Nu erau urme de pași noi în zăpadă.

Sergentul are dreptate. Probabil că Ungherul nu se va întoarce aici. E prea riscant.

Merse încet pe aleea pentru mașini să ia corespondența din cutia de scrisori. Pe când se întorcea spre casă, ținând la piept mormanul acumulat de plicuri, reviste și broşuri de reclame, ochiul teafăr surprinse ceva ieșit din comun pe pajiște, în stânga ei. Inima începu să‑i bată mai repede până când înțelese ce era. O căprioară cu un pui stăteau complet nemișcați în zăpadă, cu urechile moi ciulite spre ea.

Puiul era mic pentru perioada aceea a anului. Un nou‑născut târziu, încercând să supraviețuiască primei sale ierni. Care era deja una grea.

După ce căprioarele o priviră o clipă, un curent invizibil din aer le făcu să o ia la fugă. Se mișcară simultan, de parcă exista un pripon între mamă și pui. Se uită la cozile lor albe ce le loveau spinările cafenii, la grația lor în timp ce săriră prin zăpadă, pe lângă cimitir, și dispărură pe potecă.

Vezi? Chiar și acum, lucrurile sunt frumoase.

— Mult noroc! le zise cu voce tare căprioarelor.

Se încruntă, cuprinsă de senzația că uitase ceva, ca și cum se dusese într‑o cameră și nu‑și mai putea aduce aminte de ce. Încercă să apuce de firul gâdilător ce zicea Ți‑amintești? Ți‑amintești?, dar el continuă să se îndepărteze dănțuind, până când se gândi: Încetează, încetează. Te torturezi singură crezând că ai uitat lucruri. Că uiți lucruri.

Se duse înăuntru și încuie ușile. Verifică încă o dată că toate ferestrele de la parter erau încuiate. Abia atunci sortă corespondența. Citi o dată scrisoarea pe care o căuta, apoi o mai citi iar.

„Ați fost reclamată... îngrijirea și protejarea copiilor minori... să se evalueze dacă este nevoie de măsuri speciale de protecție...“

Își puse scrisoarea bine sub braț. O aduse împreună cu telefonul și geanta cu medicamentele prescrise de la spital și le așeză pe blatul de la baie. Verifică dacă toate ferestrele de la etaj erau încuiate.

Nu e nimeni în casă, își dădu ea asigurări. Nu e nimeni în casă în afară de tine.

Fără ochii critici ai polițiștilor îndreptați asupra ei, seiful fu simplu de deschis. Monedele de aur, verigheta soțului și arma stăteau aliniate.

Își trecu degetele peste fiecare obiect, de parcă ar fi putut să le absoarbă puterea.

Toate aceste lucruri pe care le păstrezi pentru siguranță, protecție, în caz de urgență? Toate sunt metal rece. Absolut nimic moale, nimic cald.

O monedă era așezată strâmb și ea îndreptă teancul. Tocul armei avea un clips din metal, ca să poată fi atașat de pantaloni sau de o curea. Sergentul așezase tocul cu clipsul cu fața în jos, înclinându‑l într‑un unghi care făcuse ca arma să alunece pe jumătate afară din toc. Scoase ambele obiecte din seif. Arma i se păru ridicolă în mâinile ei nervoase, făcute căuș. Se gândi la felul relaxat şi competent în care o ținuse sergentul, la modul exersat în care verificase, cu un păcănit sec, încărcătorul, la cât de mică păruse arma. Mânerul era incomod de mare pentru ea. Realiză că arma nu era deloc din metal, ci dintr‑un polimer turnat, cu mânerul dur, fără niciun fel de textură cauciucată care i‑ar fi permis să o apuce mai ușor. Își făcu de lucru cu eliberarea încărcătorului, enervată de cât de incapabilă era în comparație cu polițistul.

Tremurând, reuși să scoată glisiera și încărcătorul și se calmă când intră în rolul familiar de inspectare a mecanicii. Deși exteriorul era o rășină, părțile din interior erau din metal. În mâinile ei, demontarea constituia o explicație în sine a modului de funcționare. Își miji ochii la arcurile, șuruburile și cuiele expuse. Era o mașinărie simplă. Tragerea de cocoș ridica un cui percutor ce lovea glonțul și‑l făcea să detoneze încărcătura.

Reasamblă metodic arma, cu degete competente și calme. Analizarea ei o relaxase. Făcuse ca arma să i se pară mai puțin un lucru viu, mai puțin un animal imprevizibil ghemuit la pândă în așteptare, și mai mult o simplă mostră de inginerie elegantă, chiar dacă proiectată pentru un scop groaznic. Introduse arma în siguranță în tocul din nailon, o puse jos și apoi scoase din seif verigheta soțului. Inelul era prea larg ca să‑i stea bine, chiar şi pe degetul mare, dar îl așeză pe blat oricum. Încuie seiful, vulturii din aur de la tatăl ei scânteind înainte de a dispărea.

Toate grijile legate de bani, tot semnatul ăla pe ascuns al fotografiilor soțului — şi totuși, nu e interesant că banii sunt acum lucrul care îți aduc cea mai puțină mângâiere?

Fragment: Cuțitul (Harry Hole, #12) de Jo Nesbø

Cuțitul

Volumul 12 din seria Harry Hole

Jo Nesbø 

Titlu original: Kniv

Limba originală: engleză

Traducere: Bogdan Nicolae Marchidanu

ISBN: 978-606-40-2180-9

Format: 130x200mm, paperback cu clape

656 pagini

 Comandă: https://www.edituratrei.ro/carte/nesb-jo-cutitul/5133/

 

Îți taie răsuflarea! Jo Nesbø a scris thrillerul perfect. Suspense Magazine

Harry Hole se întoarce ca să-l vâneze pe ucigașul care i-a bântuit întreaga carieră. 

Harry Hole nu e într-o situație bună. Rakel, singura femeie pe care a iubit-o vreodată, a rupt definitiv relația cu el. Detectivul a primit o nouă șansă în poliția din Oslo, la un birou pentru anchete vechi nerezolvate, când el ar vrea să se ocupe de cazuri despre care bănuiește că au legătură cu Svein Finne, un violator și ucigaș în serie, la condamnarea căruia a contribuit demult. Acum Finne e liber, după două decenii de închisoare, și — crede Harry — pregătit să continue de unde rămăsese.

Situația se înrăutățește și mai mult când detectivul se trezește, după o noapte grea, cu sângele altcuiva pe mâini. Acesta e doar începutul unui adevărat coșmar, mai cumplit decât tot ce și-a putut imagina vreodată.

 

Dilemele morale sunt de-a dreptul dostoievskiene, surprizele sunt răvășitoare, umorul e acid, iar suspansul este nemilos. Una dintre puținele cărți masive pe care nu ți-o dorești scurtată nici măcar cu o pagină. The Wall Street Journal

 

Paginile se întorc singure, violența e teribilă, iar personajele sunt bine conturate și misterioase. Fiecare dezvăluire — a făcut-o el? sau ea? — este orchestrată meticulos, pe măsură ce Nesbø își manipulează cititorii. Ultimul volum e remarcabil și-l lasă pe Harry — și pe cititori — întrebându-se ce urmează. Associated Press

 

Mai dens și mai complex decât majoritatea romanelor precedente, Cuțitul seamănă, prin greutate și amploare, cu Pasărea cu piept roșu. Se încheie cu o serie fascinantă de răsturnări de situație care oferă satisfacție din perspectiva ficțiunii, dar sunt delicate din punct de vedere etic pentru lupta reală împotriva criminalității. Los Angeles Times

  

Crime noir la superlativ — provocator, întunecat și etalând unul dintre cele mai bune personaje de detectiv din ficțiunea modernă: Harry Hole. The Providence Journal

FRAGMENT

 

                 8.

(...) Tânărul ajunse în dreptul lor. Era un bărbat un pic peste 30 de ani, zvelt, cu trăsături asiatice. Costumul părea croit pe măsură, cămaşa albă era apretată şi proaspăt călcată, cravata era atent înnodată. Părul des şi negru era tăiat scurt, de o manieră care ar fi putut să fie discretă, dacă n‑ar fi fost atât de calculat de clasică. Detectivul Kripos Sung‑min Larsen mirosea a loţiune pe care Harry o bănuia ca fiind scumpă. La Kripos era cunoscut sub porecla de Indicele Nikkei, în ciuda faptului că prenumele lui — Sung‑min, un prenume pe care Harry îl întâlnise de câteva ori în Hong Kong — era de origine mai degrabă coreeană decât japoneză. Absolvise Academia de Poliţie în primul an când Harry ţinuse cursuri acolo. Harry și‑l mai amintea încă de la cursurile de anchete criminalistice, în principal datorită acelor cămăşi albe şi atitudinii discrete, dar și zâmbetelor viclene când el — încă un profesor lipsit de experienţă — simţea că e pe teren nesigur.

De asemenea, datorită rezultatelor de la examene, cele mai mari note obţinute vreodată la Academia de Poliţie.

— Îmi pare rău, Hole! Condoleanţele mele! zise Sung‑min Larsen.

Era aproape la fel de înalt ca Harry.

— Mersi, Larsen. Ai discutat cu vecinii? zise Harry și dădu din cap înspre carneţelul pe care detectivul Kripos îl ţinea în mână.

— Corect.

— Ceva de interes?

Harry privi în jur. Spaţiile erau mari între casele din Holmenkollen. Multe garduri vii înalte şi şiruri de brazi.

Câteva clipe, Sung‑min Larsen păru să cumpănească dacă putea împărtăşi informaţiile cu Poliţia din Oslo. Mai ales că problema era că Harry era soţul victimei.

— Vecina voastră, Wenche Angondora Syvertsen, spune că n‑a auzit şi nici n‑a văzut nimic neobişnuit sâmbătă seara. Am întrebat‑o dacă dormea cu fereastra deschisă şi a zis că da. A adăugat că poate dormi aşa deoarece sunetele familiare n‑o trezesc. Precum maşina soţului ei, maşinile vecinilor, maşina de gunoi. Şi mi‑a subliniat că locuinţa lui Rakel Fauke are pereți groși din bușteni.

Larsen rosti toate acestea fără să se uite peste însemnări, iar Harry avu senzaţia că îi oferea detalii minore ca un soi de test, să vadă dacă‑i provocau vreo reacţie.

— Mhm, făcu Harry, un soi de mormăit care semnala că auzise tot.

— Deci e casa ei? Nu e casa ta? întrebă Larsen.

— Proprietăţi separate, replică Harry. Eu am insistat. N‑am vrut să creadă cineva că mă însor cu ea pentru bani.

— Era bogată?

— Nu, a fost o glumă.

Harry dădu din cap înspre casă.

— Va trebui să transmiţi toate informaţiile obţinute şefului tău, Larsen.

— E şi Winter aici?

— Cu siguranţă, era cam frig acolo.

Sung‑min Larsen zâmbi politicos.

— Oficial, Winter conduce ancheta tactică, dar se pare că va fi cazul meu. Nu sunt la fel de experimentat ca tine, Hole, dar promit să fac tot ce îmi stă în puteri ca să‑l prind pe cel care ţi‑a ucis soţia.

— Mersi, zise Harry.

Avea senzația că tânărul detectiv vorbise din inimă. În afară de chestia cu experiența. Se uită cum Larsen trece pe lângă maşinile de poliţie către casă.

— Camera ascunsă, rosti Harry.

— Ha? făcu Bjørn.

— Am montat o cameră video pe bradul din mijloc de acolo. Harry dădu din cap înspre pâlcul de arbuşti şi brazi, un mic colţ de pădure norvegiană virgină aflat în faţa gardului proprietăţii învecinate. Presupun că va trebui să‑i spun lui Winter despre ea.

— Nu! rosti emfatic Bjørn.

Harry se uită la el. Nu se întâmpla des să‑l audă atât de hotărât. Bjørn Holm ridică din umeri.

— Dacă a înregistrat ceva care poate ajuta la rezolvarea cazului, nu cred că Winter ar trebui să‑şi asume meritele.

— Da?

— Pe de altă parte, nici tu n‑ar trebui să atingi nimic de pe aici.

— Pentru că sunt suspect, zise Harry.

Bjørn nu răspunse.

— E‑n regulă. Fostul soţ este întotdeauna primul suspect.

— Până eşti eliminat de pe listă, preciză Bjørn. O să iau eu ceea ce a înregistrat camera aia. Copacul din mijloc ai zis?

— Nu e uşor de văzut. E ascunsă într‑un ciorap de aceeaşi culoare cu trunchiul. La doi metri şi jumătate înălţime.

Bjørn se uită amical la Harry. După care ofiţerul criminalist începu să se apropie de copaci cu pași lenți, ușori. Sună telefonul lui Harry. Primele patru cifre ale numărului apelantului îi spuseră că era un apel de pe o linie fixă din birourile publicaţiei VG. Vulturii mirosiseră prada. Iar dacă îl sunau pe el, însemna că ştiau deja numele victimei şi făcuseră conexiunea. Respinse apelul şi îşi băgă telefonul înapoi în buzunar.

Bjørn ajunsese la copaci. Îşi ridică privirea şi îi făcu semn lui Harry să vină spre el.

— Nu te apropia mai mult, zise Bjørn, punându‑și o pereche nouă de mănuşi albe din latex. Cineva a ajuns aici înaintea noastră.

— Ce mama naibii...? şopti Harry.

Ciorapul fusese dat jos şi conţinutul lui zăcea împrăştiat pe sol. Se vedeau resturile rămase din camera video. Cineva o făcuse bucăţi. Bjørn culese resturile.

— Cardul de memorie a dispărut, zise el.

Harry respira tare pe nas.

— A fost tare abil ca să vadă camera cu ciorapul de camuflaj pe ea, zise Bjørn. Trebuie să vii aici, printre copaci, ca s‑o vezi.

Harry încuviință.

— În afară de cazul în care..., rosti el, simţind că creierul lui are nevoie de mai mult oxigen decât îi putea oferi. În afară de cazul în care făptaşul ştia de existenţa camerei.

— Evident. Deci cui ai spus?

— Nimănui. Absolut nimănui. Am montat‑o pe întuneric, în toiul nopţii, aşa că nimeni nu m‑a văzut. Mă rog, nicio fiinţă umană.

Vocea lui Harry era răguşită, iar în prima clipă nu înțelese motivul, simțea doar durerea care îi creştea în piept şi încerca să iasă afară. În acea clipă, îşi dădu seama ce încerca să iasă din el. Ţipătul corbilor. Urletul unui nebun. Un hohot de râs.

 

 

     9.

Ceasul arăta ora 14:30 şi cei mai mulţi clienţi îşi ridicară dezinteresaţi privirile către uşă când aceasta se deschise.

Restaurantul Schrøder.

Restaurant era poate un pic prea pompos, deşi cafeneaua cu decor cafeniu chiar servea o listă de specialităţi norvegiene, cum erau cotletul de porc şi diverse preparate cu untură topită, însă felurile principale erau berea şi vinul. Localul existase pe strada Waldemar Thranes de la jumătatea anilor 1950 şi devenise favoritul lui Harry din anii 1990. Nu mai trecuse pe acolo o perioadă, după ce se mutase cu Rakel în Holmenkollen. Însă acum se întorsese.

Se prăbuşi pe bancheta de la perete, la una dintre mesele de la fereastră.

Bancheta era nouă. În afară de asta, interiorul era la fel de 20 de ani, aceleaşi mese şi scaune, acelaşi tavan cu vitralii, aceleaşi tablouri cu Oslo semnate de Sigurd Fosnes, ba chiar şi aceleaşi feţe de masă roşii cu câte un napron alb în diagonală peste ele. Cea mai mare schimbare pe care şi‑o amintea Harry survenise când intrase în vigoare interdicţia legată de fumat, în 2004, și localul fusese rezugrăvit ca să dispară mirosul de fum impregnat în ziduri. În aceleaşi nuanţe ca înainte. Iar mirosul de fum nu dispăruse niciodată cu totul.

Harry îşi verifică telefonul, dar Oleg nu‑i răspunsese la mesajele în care îi cerea să‑l sune; probabil era tot în avion.

— E groaznic, Harry, tocmai am citit online, zise Nina, luând două pahare de bere de jumătate de litru din faţa lui.

Îşi şterse mâna liberă de şorţ şi se uită la el.

— Tu cum te simţi?

— Nu prea bine, mersi de întrebare, zise Harry.

Aşadar vulturii publicaseră deja numele ei. Era de presupus că reuşiseră să pună laba pe o poză de‑a lui Rakel de undeva. Şi de‑a lui Harry, evident. Aveau o mulţime în arhivele lor, unele dintre ele atât de oribile, încât Rakel îl întrebase dacă nu putea măcar încerca să stea la poză ceva mai bine data viitoare. Ea nu arăta rău în nicio fotografie, chiar dacă încerca. Nu. Nu arătase niciodată. La naiba.

— Cafea?

— Va trebui să‑ţi cer bere azi, Nina.

— Înţeleg ce se petrece, dar nu te‑am servit cu bere de... câţi ani se fac oare, Harry?

— Mulţi. Şi sunt recunoscător pentru grija ta. Dar nu trebuie să mă trezesc din somn, înţelegi?

— Să te trezeşti?

— Dacă mă duc azi undeva unde se servesc spirtoase, probabil că o să beau până mor.

— Ai venit aici pentru că avem licenţă doar pentru bere?

— Şi pentru că de aici găsesc drumul spre casă cu ochii închişi.

 

Chelneriţa durdulie şi încăpăţânată rămase privindu‑l gânditoare, îngrijorată. După care oftă din rărunchi.

— Bine, Harry. Dar eu decid când ţi‑a ajuns.

— Nu îmi este niciodată îndeajuns, Nina.

— Ştiu. Dar cred că ai venit aici fiindcă voiai să fii servit de cineva de încredere.

— Poate.

Nina plecă şi se întoarse cu un pahar de jumătate de litru, pe care îl puse în faţa lui.

— Încet, zise ea. Încet.

Cândva, în cursul celui de‑al treilea pahar, uşa se deschise din nou.

Harry observă că mesenii care îşi ridicaseră capetele nu le coborâseră la loc, iar privirile lor urmăreau o pereche de picioare lungi, îmbrăcate în piele, până ce acestea ajunseră la masa lui Harry.

— Nu răspunzi la telefon, rosti femeia, făcându‑i semn Ninei că nu vrea nimic.

— L‑am închis. Au început să sune cei de la VG şi ceilalţi.

— Habar n‑ai tu. N‑am văzut atâta îmbulzeală la o conferinţă de presă de la cazul vampiristului. Asta și pentru că şeful poliţiei a decis să te suspende până la noi ordine.

— Cum? Am înţeles că n‑am voie să lucrez la caz, dar să fiu suspendat din toate funcţiile? Serios? Fiindcă presa e grămadă la ancheta unei crime?

— Pentru că nu vei fi lăsat în pace indiferent la ce lucrezi, iar acum n‑avem nevoie de o asemenea atenţie.

— Şi?

— Şi ce?

— Zi‑i mai departe.

Harry îşi duse paharul la buze.

— Nu mai e nimic.

— Ba da, e. Chestia politică. Hai să auzim.

Katrine oftă cu năduf.

— De când secţiile Bærum şi Asker au fost mutate la Poliţia din Oslo, suntem responsabili de o cincime din populaţia Norvegiei. Cu doi ani în urmă studiile arătau că 86% din populaţie avea un nivel ridicat sau foarte ridicat de încredere în noi. Procentul ăla a scăzut acum la 65%, din cauza unor cazuri individuale nefericite. Iar asta înseamnă că iubitul nostru şef Hagen a fost convocat la şedinţă de către mai puţin iubitul nostru ministru al Justiţiei, Mikael Bellman. Ca să ţi‑o spun pe şleau: în acest moment, Hagen şi Poliţia din Oslo consideră că n‑ar ajuta deloc ca presa să publice un interviu cu un ofiţer sălbatic care a venit beat la lucru.

— Nu uita şi paranoic. Paranoic, sălbatic şi beat.

Harry îşi dădu capul pe spate şi îşi goli paharul.

— Te rog, Harry, termină cu paranoia. Am vorbit cu Winter de la Kripos şi nu există dovezi care să sugereze că făptaşul e Finne.

— Şi atunci ce sugerează dovezile?

— Nimic.

— O femeie zăcea moartă acolo, aşa că există dovezi.

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor, economist și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry

Hole, Omul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, Regatul, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele unsprezece volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul, Fantoma, Poliția și Setea — precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.