ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »

marți, 30 martie 2021

Recenziile lui Gică 27 - Omul Șoaptă de Alex North


Titlu: Omul Șoaptă

Autor: Alex North

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: The Whisper Man (2019)

Traducere de Ana Magdalena Petraru & Speranța Doboș

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 440

Media pe Goodreads: 4,05 (din 86.952 note)

 

Cu toții ne aducem aminte de monștrii care ne-au bântuit copilăria. Creatura de sub pat, omul din dulap sau străinul din grădină sunt doar câteva dintre formele pe care le lua groaza, din cauza imaginației noastre debordante. Pe urmă am crescut și am realizat că totul era doar în capul nostru. Cu toate acestea, odată cu înaintarea în vârstă, ne-am dat seama că monștrii există, dar nu arată așa cum credeam noi. Nu e vorba despre dinți ascuțiți, tentacule uriașe sau picioare de păianjeni, ci despre ființe care, fizic, arată ca noi, însă mintea lor este plină de demoni. E vorba despre acei oameni care văd o plăcere în a răpi și a ucide, suflete bolnave ce ar agresa ușor un adult, dar care au, în special, o fascinație pentru cei inocenți. Iar atunci când răul își face de cap, este posibil ca toți monștrii copilăriei să se întoarcă și să-ți bântuie prezentul.

După ce soția lui moare, Tom ia decizia să înceapă o nouă viață, împreună cu fiul său, Jake, într-o casă nouă, dintr-un alt oraș. Lăsând amintirile tragice în urmă, cei doi încearcă să se adapteze la noua situație, astfel Jake este nevoit să meargă la o altă școală și să-și facă prieteni noi. Însă el nu e un copil foarte sociabil, singurul lui prieten fiind o fetiță imaginară care își face apariția atunci când simte nevoia să se joace sau să comunice cu cineva. Povestea devine și mai complicată , după ce, în noua locuință, încep să se petreacă lucruri inexplicabile, și, de parcă nu era îndeajuns, în oraș circulă un zvon despre dispariția unui copil de aceeași vârstă cu Jake.

Cartea lui Alex North este un thriller de primă mână, un roman care combină, într-un mod fascinant, intriga unei anchete polițienești cu o atmosferă întunecată, pe alocuri înfiorătoare. Așa cum am spus și în recenziile anterioare, sunt fanul cărților care își depășesc genul, și savurez cu plăcere orice fel de experiment narativ, atâta timp cât povestea sună bine și se îndreaptă în spre un final spectaculos. Poate experiment nu e cel mai bun cuvânt în acest caz, însă am simțit de câteva ori plăcerea autorului de a insista pe unele secvențe, cu scopul de a-l intriga și mai tare pe cititor. De la început, am fost aruncat în mijlocul acțiunii și, cu toate că intuiam finalul, am fost surprins de răsturnările de situație ce au luat naștere din elemente ce, inițial, nu păreau să se lege.

Pe lângă o ficțiune despre obsesie și inocență, „Omul Șoaptă” este o poveste despre relația tată-fiu, dar  și despre ce îți rămâne după ce ai crezut că ai pierdut totul. În prim-plan, avem o familie care încearcă să își revină în urma unui eveniment cumplit. Tatăl, fiind scriitor, se străduiește să se întoarcă la vechea îndeletnicire, însă, de multe ori, realitatea bate fantezia, și durerea este imposibil de depășit. Iar atunci când rămâi prizonierul trecutului, este greu să observi lucrurile care chiar contează în prezent. Însă nimic nu se compară cu suferința unui copil care și-a pierdut mama. Mi-a plăcut mult de Jake și am apreciat faptul că e capabil să ia propriile decizii, chiar dacă uneori depășește limita, și ceilalți încep să-l vadă ca pe un ciudat. Atunci când prăpastia dintre tată și fiu devine din ce în ce mai mare, reușește, cu ușurință, să-și facă loc un intrus care să le dea viața peste cap a doua oară.

            Un aspect fascinant al volumului este chiar construcția antagonistului. Nu vreau să vă dau prea multe detalii cu privire la el, cred că cel mai potrivit ar fi să-l vedeți direct în acțiune. Pe de altă parte, există câteva personaje care mi-au atras atenția, și nu pot să nu-l menționez pe Pete, detectivul însărcinat cu ancheta, o persoană pe cât de puternică, pe atât de fragilă în fața propriilor demoni.

            Dacă vrei să citești o carte care să-ți bage frica-n oase, o poveste care să-ți evoce cele mai mari frici ale copilăriei, este posibil ca romanul lui Alex North să fie lectura perfectă. Iar ca atmosfera să fie completă, îți recomand să-l citești noaptea, la lumina unei lămpi sau pe un ecran digital, ca să Sinți din plin fiorii de groază ce zac între aceste pagini.


COMANDĂ CARTEA


joi, 25 martie 2021

Recenziile lui Gică 26 - Pacientul de Jasper DeWitt


Titlu: Pacientul 

Autor: Jasper DeWitt

Editura: LITERA

Titlu original: The Patient (2020)

Traducere de Alexandru Cormoș

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 288

Media pe Goodreads: 3,48 (din 4.002 note)

 

„Pacientul” este un roman ce începe ca un thriller psihologic și se sfârșește într-un horror de toată frumusețea. În timp ce lecturam cartea lui Jasper DeWitt, mi-am adus aminte de poveștile Creepypasta pe care le citeam în liceu. Îmi place literatura de groază și îmi doresc să existe mai multe traduceri din acest gen, dar mă bucur și atunci când găsesc, și în alte texte, inserții macabre care reușesc să mă țină în priză. În cazul acestui volum, nu e vorba doar de elemente înfricoșătoare, ci de o construcție narativă care se îndreaptă accelerat înspre un deznodământ plin de teroare.

Într-un spital de psihiatrie din New England se află Joseph M., un pacient internat aici de la vârsta de șase ani. Problema cu Joe e că nimeni nu reușește să-și dea seama de ce suferă mai exact. Toți cei care au încercat să-l diagnosticheze au sfârșit prin a-și da demisia sau chiar a se sinucide. Din cauza nebuniei pe care o emană în jur, nici o persoană nu poate sta prea mult timp în apropierea lui Joe. Însă există un om care își dorește, mai mult decât oricine, să se ocupe de dosarul pacientului problemă. Acesta e Parker, un doctor psihiatru care, în urma unui eveniment tragic din trecut, vede tratarea lui Joe ca pe propria misiune.

Nu vorbeam degeaba despre Creepypasta, pentru că povestea lui Parker este configurată sub forma unor postări pe internet. Pe lângă textele publicate la diverse date, sunt sugerate și unele dintre comentariile urmăritorilor, răspunsuri prin care este prezentat atât interes, cât și scepticism, cel de-al doilea fiind predominant în ultima parte a narațiunii. Pentru că romanul este destul de scurt, iar capitolele sunt de câteva pagini, chiar ai impresia că citești o povestire de pe un site și că nu ești singurul care asistă la această istorisire.

Cel mai slab punct al romanului e legat de personaje. Parker este un construct superficial care are nevoie doar de un motiv puternic pentru a intra în joc. În afară de evenimentul tragic din copilărie, nu există nici un episod în care să ni se dea mai multe detalii cu privire la trecutul său. El e acolo pentru că trebuie să fie acolo, și dorința de a-l vindeca pe Joe este mai mult o provocare pentru el. În nici un moment nu ia în calcul consecințele și nu se gândește că își pune viața în pericol. Uneori e prea curajos, iar alte ori dă dovadă de o naivitate ieșită din comun. Pe de altă parte, Joe este un maestru al groazei care știe să profite de cea mai mare frică a lui Parker și să-l facă, pe acesta, să comită numai greșeli. Cât despre restul doctorilor, nici nu am ce să spun, personalități simple, închistate în propria mentalitate, care s-au obișnuit cu situația și nu doresc să se implice deloc în evenimente, lăsându-l pe Parker drept țap ispășitor.

Trebuie să recunosc că nu aveam cum să mă aștept la un asemenea final. Am pornit, și eu ca orice cititor de thrillere, cu ideea că vinovatul va fi prins, și lucrurile o vor lua pe un făgaș normal. Poate că a fost așa, poate că nu, asta veți afla când veți citi romanul. Ce vă pot spune sigur este că veți fi surprinși de deznodământ și vă veți întreba, după aceea, ce naiba ați citit.

„Pacientul” de Jasper DeWitt, este un roman hibrid, perfect pentru cititorii atrași de suspans și de paranormal. Tranziția de la o anchetă psihiatrică, la o poveste cu monștri, se produce brusc și te propulsează într-un univers de coșmar. Sunt sigur că mulți dintre noi am fost interesați de acest volum după ce am citit „Pacienta tăcută”, și, cu toate că par să aibă ceva în comun, romanul de față părăsește realitatea și atinge o dimensiune mai puțin rațională, iar acesta a fost lucrul pentru care l-am apreciat cel mai mult și pentru care i-am dat patru stele pe Goodreads. Nu cred că e cazul să spun mai multe, vă las pe voi să intrați în lumea lui Joe, ca să vă dați seama care e problema cu el, însă, vă avertizez, să vă lăsați orice frică afară, altfel e posibil să deveniți următoarea victimă a celui mai ciudat pacient imaginat vreodată.

 

COMANDĂ CARTEA


miercuri, 24 martie 2021

Recenziile lui Gică 25 - X feluri de a muri de Stefan Ahnhem


Titlu: X feluri de a muri 

Serie: Fabian Risk #5 

Autor: Stefan Ahnhem

Editura: LITERA

Titlu original: X sätt att dö (2019)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 544

Media pe Goodreads: 4,03 (din 957 note)

 

Atunci când citesc o carte scrisă de Stefan Ahnhem, mă aștept ca toți criminalii să iasă în stradă și să umple caldarâmul de cadavre. Poate pare o imagine prea violentă, însă, credeți-mă, știu bine despre ce vorbesc. Cele mai diabolice minți sunt aici, cele mai odioase forme de tortură zac înăuntrul acestor pagini, și nu pare să existe nici o forță care să facă ordine. În acest haos, victima poate fi oricine, de la un copil, la o persoană vârstnică, de la un om de rând, la chiar ministrul justiției, e îndeajuns doar ca ucigașul să aibă o motivație ca să-și ducă la capăt planul criminal. Însă, uneori, destinul are și el un cuvânt de spus, iar atunci când intervine hazardul, lucrurile se complică și mai mult.

După ce în volumele anterioare ale seriei „Fabian Risk” am asistat la un număr uriaș de crime, unele dintre ele neavând o soluționare clară, în volumul de față, Ahnhem a vrut să facă ordine și ne îndreaptă atenția asupra unuia dintre cei mai sângeroși ucigași inventați vreodată, omul cu zarul. În timp ce Sonja încearcă să-și revină după ce a aflat cine era, de fapt, amantul ei; Theodor este reținut de poliția din Danemarca după rolul pe care l-a jucat în banda Smiley, iar Fabian își desfășoară propria investigație despre un om pe care nu l-ar fi suspectat niciodată de crimă, o minte întunecată aruncă zarurile și ucide în funcție de răspunsul acestora. Locul în care va fi efectuată crima, instrumentul letal și persoana care urmează să moară, toate fiind alese de o forță superioară oamenilor, astfel ucigașul devenind un mesager al destinului. Dar cum poți să pui mâna pe un om care nu știi când, unde, dar, mai ales, cum urmează să acționeze?

În momentul în care citești una dintre cărțile lui Ahnhem, nu trebuie să te aștepți la niște protagoniști excepționali. Universul autorului suedez se împarte între oamenii simpli care își fac meseria, asta e valabil, mai ales, în cazul polițiștilor, și ucigașii nemiloși care parcă sunt rupți din scenariile de benzi desenate. Din start stăm în fața unei balanțe dezechilibrate, însă detectivii fac tot posibilul să captureze răul, iar deducția și devotamentul îi ajută să ducă la bun sfârșit anchetele. Când m-am apucat de această serie, mă așteptam ca Fabian Risk să fie un erou care să facă legea, iar asta a fost cauza pentru care am fost dezamăgit de primele două volume. Vina nu a fost a cărților, ci a mea. Pe urmă, am înțeles că Fabian este un protagonist special, prin faptul că e un om cât se poate de normal care are parte atât de împliniri, cât și de dezamăgiri, iar al 5-lea volum al seriei vine cu succes să confirme această idee.

Mi s-a părut interesant cum autorul reușește să lege, În „X feluri de a muri”, lucrurile care inițial păreau dispersate și să întoarcă toată povestea în favoarea lui, pentru a realiza un nou deznodământ. Volumul de față putea fi o excelentă încheiere a seriei, dacă lucrurile ar fi decurs puțin diferit, însă apreciez faptul că autorul vrea să continue povestea, iar ceva îmi spune că ne aflăm destul de departe de final.

Cât despre sfârșitul cărții, mi-aș fi dorit o altă soartă pentru ucigaș, deși era de așteptat ca povestea să se sfârșească în acest mod. A fost o alegere înțeleaptă, însă, pe mine ca cititor, nu m-a satisfăcut nici pe departe. În plus, m-a deranjat violența excesivă, sunt conștient că citesc un thriller nordic, însă, uneori, mi s-a părut că sare calul doar ca să șocheze.

Hai că ajung la finalul recenziei, dar nu am spus aproape nimic despre acțiune. Nici nu aș vrea să spun prea multe, deoarece mă tem că aș da la iveală detalii esențiale, așa că mă raportez mai mult la chestiuni generale. Pe scurt (nu că nu îmi permit mai mult spațiu, dar vreau să vă las pe voi să descoperiți farmecul acestui volum), Fabian și echipa lui sunt pe urmele omului cu zaruri, ancheta înaintează rapid, iar ucigașul nu pare că are de gând să se oprească. Eroul se confruntă atât cu doi criminali în serie, cât și cu problemele din propria familie, și, colac peste pupăză, fiul său este reținut de poliția daneză, fiind acuzat de complicitate la crimă.

Cred că am spus suficient (puțin, dar esențial) și sper că și de data aceasta v-am stârnit interesul. Oricum, dacă doriți să vă apucați de seria lui Ahnhem, vă va fi aproape imposibil să  lăsați cărțile din mână. Țin să precizez faptul că volumele nu pot fi citite separat, pentru că unele elemente se leagă pe parcurs, iar personajele sunt într-o continuă evoluție. „Fabian Risk” s-a tradus foarte repede la noi, iar, cu puțin timp în urmă, am văzut că autorul suedez a anunțat cel de-al 6-lea roman al seriei, așa că to be continue.


COMANDĂ CARTEA 


Muza coșmarurilor de Laini Taylor


Titlu: Muza coșmarurilor 

Serie: Visul își alege visătorul #2

Autor: Laini Taylor

Editura: Epica Publishing House

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 528

 

ÎN ZORII TRAGEDIEI, NICI LAZLO, NICI SARAI NU MAI ERAU CEI DE DINAINTE.

Unul zeu, celălalt fantomă, amândoi luptă să depășească hotarele din adâncul sinelui lor, în timp ce macabra Minya îi ține ostatici, ca să se răzbune pe cetatea Plângerea.

Lazlo e pus să aleagă între ce nu se poate alege — să o salveze pe femeia pe care o iubește sau pe toți ceilalți? —, pe când Sarai se simte mai neajutorată ca niciodată. Dar este ea? Uneori, numai cea mai disperată nevoie ne poate arăta ce sunt propriile abisuri, iar Sarai, muza coșmarurilor, încă nu știe de ce este în stare. Oamenii și odraslele zeilor sunt năuciți din cauza căderii aproape iminente a cetății, un dușman nou le distruge orice urmă de speranță, iar misterele Mezartimilor trebuie din nou deslușite: de unde vin zeii, și cu ce scop? Ce s-a întâmplat cu miile de copii născuți în creșele din cetate? Și, lucrul cel mai important dintre toate, fiindcă, odată ce porțile uitate au fost deschise, s-au arătat lumi noi: e întotdeauna nevoie ca eroii să masacreze monștri, ori, din contră, e cu putință să îi salveze?

Iubire și ură, răzbunare și împăcare, distrugere și salvare.


PRECOMANDĂ CARTEA


luni, 22 martie 2021

Recenziile Mădălinei 5 - Everless de Sara Holland


Titlu: Everless  

Serie: Everless #1

Autor: Sara Holland 

Editura: NEMIRA

Titlu original: Everless (2018)

Traducător: Tiberiu Enache

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 344

Media pe Goodreads: 3,83 (din 31.497 note) 

 

Merg adesea prin librării pentru a descoperi noile apariții, dar, mai ales, pentru a inspira mirosul de carte nouă pe care îl ador. Deși nu intru neapărat cu gândul de a cumpăra ceva, de cele mai multe ori plec de acolo cu un mic suvenir. De data aceasta, atenția mi-a fost atrasă de romanul Sarei Holland, „Everless”, un YA despre timp, supraviețuire și legende. Descrierea m-a convins să încep imediat lectura, și, cu toate că este o carte puțin mai veche, am decis să scriu câteva cuvinte despre ea. Am citit-o repede – pe cât de repede se poate citi un roman de aproape 400 de pagini – și deși mi-a plăcut povestea, lectura mi-a lăsat un gust dulce-amărui.

             Ascuns în filele acestui roman se află un regat numit Sempera, un ținut plin de legende, alchimie și vrăjitorie, în care o tânără de 17 ani trebuie să supraviețuiască și să înfrunte forțele malefice care îi pun viața în pericol. Sună bine, nu-i așa? Și, în același timp, pare scenariul clasic de Fantasy. Însă Sempera are ceva special, ceva ce m-a făcut să trec peste clișee și chiar peste anumite aspecte de construcție a personajelor, dar să le luăm pe rând. Așa cum spuneam, Sempera este un loc în care timpul se transformă dintr-o noțiune abstractă într-o monedă de schimb. Fiecare picătură de sânge poate fi preschimbată, prin procese alchimice, în bucățele de fier de diferite valori: o zi, o lună, un an. Bineînțeles că acest tip de economie magică dă naștere unei discrepanțe mari între nobili și restul locuitorilor. În timp ce nobilimea folosește monedele de „fier-sânge” pe post de zahăr în ceai, pentru a-și prelungi viața, devenind cu ușurință nemuritori, cei mai puțin norocoși sunt nevoiți să muncească pe brânci pentru o monedă de o lună, și să facă față „creditorilor de timp”, acei oameni care nu se dau în lături de la a stoarce, fără milă, ultimul strop de sânge din vinele unui bătrân.

            În această lume fascinantă, în care pericolele pândesc după fiecare colț, trăiesc Jules și tatăl ei. Viața lor nu este deloc ușoară, cei doi fiind nevoiți să se ascundă pentru a nu fi găsiți de familia Gerling, nobilii cu cea mai mare influență din regat. Colac peste pupăză, creditorii de timp le tulbură liniștea pentru a-i forța să-și plătească datoriile. Nedorind să-și vadă tatăl murind, Jules se aruncă în gura leului, adică devine slujitoare chiar în casa celor care i-au distrus viața. De aici începe un întreg joc între aparență și esență, în care prietenii devin dușmani și dușmani devin prieteni. Lucrurile se complică și mai mult atunci când unele secrete ies la iveală după zeci de ani în care au fost ținute sub tăcere.

Nu m-am putut atașa de nici unul dintre  personaje, nici măcar de protagonistă. Toate mi s-au părut forme goale, fără o personalitate bine conturată. M-a deranjat destul de tare impulsivitatea eroinei care acționează fără să ia în calcul riscurile și consecințele faptelor sale. Cu toate acestea, am apreciat că Jules nu învață în doar câteva pagini să-și controleze puterile. Ups! Am uitat să precizez că eroina noastră nu este o fată ca oricare alta și că fuga ei are drept cauză aceste abilități fantastice prin care poate controla timpul, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Spre deosebire de eroinele din alte romane, care peste noapte devin maestre în a-și folosi puterile, Jules nici în finalul romanului nu reușește să înțeleagă cum stă treaba cu opritul timpului. Nu pot să trec cu vederea relația care se înfiripă între Jules și Roan, tovarășul ei de joacă din copilărie și fiul familiei Gerling, persecutorii ei. M-au deranjat scenele de iubire inserate în momentele de maximă tensiune.

Ideea centrală a romanului mi s-a părut sclipitoare, mai ales că toată acțiunea pornește de la o legendă despre un alchimist și o vrăjitoare, legendă pe care autoarea o exploatează la maximum. Cu toate acestea, aș avea câteva lucruri de reproșat. Lumea pe care o construiește Sara Holland nu este foarte convingătoare. Mi se pare un univers incomplet care m-a lăsat cu multe întrebări, dar sper ca volumul doi să-mi ofere niște răspunsuri. Interesant este modul în care un cadru magic se îmbină cu filosofia timpului și a existenței efemere care, trebuie să recunosc, m-au pus puțin pe gânduri. Să spunem că, după terminarea acestui roman, am privit cu alți ochi timpul pe care îl pierd nefăcând nimic.

            Aș putea continua așa pagini în șir, dar cred că mai bine mă opresc aici. Intenția mea nu este cea de a vă plictisi sau,, mai rău, de a vă da spoilere, ceea ce cred că am făcut deja, ci doar de a vă stârni curiozitatea. Una peste alta, „Everless” este o lectură plăcută și relaxantă, numai bună pentru Weekend. Sper că nu v-am tăiat elanul, prin analiza mea puțin cam critică, și că v-am convins, măcar din rezumatul prea detaliat pe care l-am făcut, că merită să-i dați o șansă. Eu sigur voi continua seria, pentru că sunt curioasă cum „Everless” va deveni „Evermore”.


COMANDĂ CARTEA


joi, 18 martie 2021

Dublura de Sophie Hannah, Clare Mackintosh, B. A. Paris & Holly Brown


Titlu: Dublura    

Autor: Sophie Hannah, Clare Mackintosh, B. A. Paris & Holly Brown 

Editura: TREI

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 368

 

Patru autoare incredibile își dau întâlnire pentru a scrie un thriller genial.

Cât de departe ai merge ca să-ți protejezi fiica?

Patru femei trebuie să identifice, până nu e prea târziu, sursa amenințării de la școala fiicelor lor. Carolyn, Bronnie, Elise și Kendall au un singur lucru în comun: fiicele lor sunt prietene bune și urmează toate patru cursurile Academiei de arte ale spectacolului Orla Flynn.

Deși grupul se destrămase din cauza unor neînțelegeri și acuzații reciproce, fetele s-au împăcat în cele din urmă. Mamele însă n-au reușit să-și revină. Totuși, când intră în scenă o elevă misterioasă și se ivesc noi amenințări, mamele decid să rezolve singure problema.

Ca să afle adevărul, vor putea oare să-și dezvăluie propriile secrete?

Un roman remarcabil, scris de patru maestre ale suspansului.

„Să aduci la un loc patru autoare de romane polițiste ca să scrie un thriller ar putea fi un dezastru. Însă în cazul Dublurii, acest cvartet a scos-o la capăt cu deplină încredere în sine și s-a mai și distrat.“ – The Guardian

„Cu o curgere fără cusur a unei narațiuni convingătoare, Dublura are de câștigat de pe urma prezenței unui cvartet de maestre ale literaturii mystery și reprezintă un experiment literar

încheiat cu succes.“ – Waterstones

„În acest thriller psihologic captivant, Marile minciuni nevinovate se îmbină cu Thirteen Reasons Why.“ – Serial Box


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 17 martie 2021

Recenziile Mădălinei 4 - Biblioteca de la miezul nopții de Matt Haig


Titlu: Biblioteca de la miezul nopții  

Autor: Matt Haig

Editura: Nemira

Titlu original: The Midnight Library (2020)

Traducător: Cristina Nan

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 308

Media pe Goodreads: 4,19 (din 224.672 note) 

 

„Între viață și moarte se află o bibliotecă. (...) Fiecare carte îți oferă ocazia să încerci o altă viață pe care ai fi putut să o trăiești.”

 

Neștiind ce să mai citesc în ultima vreme, am dat iama prin bibliotecă în căutare de comori ascunse. Am petrecut o vreme citind descrieri și judecând coperți, iar, în cele din urmă, am găsit cartea perfectă pentru o lectură de weekend. Norocoasă a fost „Biblioteca de la miezul nopții”, de Matt Haig, un roman pe care l-am primit, cu ceva timp în urmă, de la Editura Nemira ca premiu pentru participarea la un concurs Trivia. Am rămas plăcut impresionată de această carte plină de suspans, alegeri interesante și un labirint de vieți secundare ce așteaptă să fie străbătut. Acest roman a fost ca o gură de aer proaspăt și sper să vă conving că merită să-i acordați o șansă.

            Nora Seed este o femeie trecută de prima tinerețe, a cărei viață a luat o întorsătură nefericită. Nu este căutată de nimeni, nu e căsătorită și nu are copii, este concediată de la magazinul de muzică, iar, într-o dimineață, este anunțată că motanul ei, singurul prieten cu care își împărțea existența, a murit. Singurătatea și depresia severă cu care se confruntă o împing pe Nora la sinucidere. Însă universul are alte planuri pentru ea. Fiind hotărâtă să-i pună capăt, înghite mai multe pastile, însă, în loc să se trezească pe lumea cealaltă, ajunge în fața unei biblioteci misterioase, aflată la granița dintre viață și moarte, unde este tot timpul miezul nopții. Fiecare carte din această bibliotecă neobișnuită deschide, pentru protagonistă, o poartă către una din multele ei vieți posibile. Tot ce trebuie să facă ea este să le trăiască, până când va găsi viața perfectă pe care și-o dorește.

            Biblioteca noastră funcționează ca un purgatoriu prin care protagonista trebuie să treacă pentru a se purifica de regrete și pentru a primi o a doua șansă. Bineînțeles că Nora nu este lăsată să rătăcească de capul ei printre rafturi. Ca în orice spațiu de trecere, și aici există un protector, un maestru care să-i explice Norei regulile jocului, iar aceasta este doamna Elm. Rolul său în povestea Norei va fi crucial, dar, ssst... am spus deja prea multe! 😉

             Personajele din roman sunt cât se poate de apropiate de realitate. Sunt oameni cu probleme care ar fi putut avea cariere de succes sau măcar aparența unor vieți perfecte, dacă eșecul și regretele nu ar fi avut un cuvânt de spus. Nora este cel mai bun exemplu în acest sens. Trebuie să recunosc că protagonista mi-a fost simpatică și antipatică în același timp. Nu pot să spun că i-am admirat curajul de a trăi și de a înfrunta greutățile vieții, deoarece nu este nici o secundă vorba despre așa ceva. Ea este o lașă care fuge de sine, însă perseverența și dorința ei de a nu se mulțumi cu puțin, chiar dacă perfecțiunea este o utopie, m-au făcut să empatizez cu ea și să-i înțeleg întrucâtva frustrările. Cu toate astea, personajul ei mi s-a părut dus la extrem, în sensul în care Nora este un magnet de nefericire și dezastre emoționale. Poate că asta a fost intenția autorului pentru ca finalul să fie mai surprinzător... nu știu, dar mi-aș fi dorit să mai văd câte o rază de soare în întunericul vieții ei.

            Preferata mea a fost doamna Elm, un personaj căruia nu am ce să-i reproșez. Blândețea și răbdarea cu care o ajută pe Nora (o „elevă” nu tocmai docilă) să-și găsească sensul existenței, m-au dus cu gândul la ajutoarele magice din basme. Ea este călăuza perfectă, încurajând-o pe protagonistă să nu renunțe. Mi-a plăcut modul în care bibliotecara folosește metafora jocului de șah pentru a-i explica Norei, dar și nouă, cititorilor, viața și cum stă treaba cu alegerile pe care le facem în această existență efemeră.

             Un aspect care m-a deranjat e legat de graba cu care autorul trece peste viețile cele mai îndepărtate și exotice ale Norei. Nu îl consider neapărat un punct slab al romanului, dar mi-ar fi plăcut să o văd pe eroină și în alte contexte, în afară de cele care implică membri ai familiei sau pasiunile ei.

Matt Haig construiește o ficțiune cu nuanțe de SF, bazată pe teoria multiversului. Interesant este faptul că spațiul de graniță, ordonat matematic, ia diferite forme, în funcție de persoana care ia contact cu el. Nu am putut să nu remarc tentele ușor existențialiste ale romanului, filosofia fiind una dintre pasiunile Norei. Nu sunt mare fană filosofie, dar sunt de părere că povestea este completată perfect de cugetările profunde ale eroinei.

            „Biblioteca de la miezul nopții” este o lectură foarte plăcută și relaxantă, dar care te va lăsa cu întrebări și cu teme de gândire. Are suspans, acțiune, mister, filosofie, cu alte cuvinte tot ce-i trebuie pentru a fi un roman demn de premiul Goodreads pe care l-a și primit anul trecut, dar, mai ales, are tot ce-i trebuie pentru a vă face ziua mai interesantă. Nora vă așteaptă să o urmați prin biblioteca vieții ei...

Sunteți gata?


COMANDĂ CARTEA


marți, 16 martie 2021

Cobra de Frederick Forsyth


Titlu: Cobra  

Autor: Frederick Forsyth

Editura: RAO

Număr pagini: 384

 

 

Cum ar fi dacă ai avea un cec în alb pentru a lupta împotriva răului? Nu te-ar reține nimic, ai avea totul la dispoziție. Ce ai face atunci?

De zeci de ani lumea se luptă cu cartelurile drogurilor și pierde, deoarece miliardele de dolari făcute de acestea pe piața neagră le transformă în unele dintre cele mai puternice și distructive organizații de pe pământ. Asta până când un președinte american și un premier britanic își unesc forțele pentru a pune capăt traficului internațional de cocaină. Un bărbat este rugat să preia conducerea grupului operativ. Numele lui: Cobra. Poate cere orice, poate face tot ce consideră necesar. Fără limite, fără reguli, fără întrebări. Începe războiul și nimeni nu poate spune cine va ieși câștigător...

luni, 15 martie 2021

Fragment în avanpremieră: Ultima vînătoare de Jean-Christophe Grangé


Titlu: Ultima vînătoare

Serie: Pierre Niémans #2 

Autor: Jean-Christophe Grangé

Editura: Crime Scene Press

Titlu original: La Dernière chasse (2019)

Traducere din limba franceză de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 408

 

Continuarea volumului Rîuri de purpură

 

Trupul neînsuflețit al unui bărbat e descoperit la câțiva kilometri de lacul Titisee. Victima, Jürgen von Geyersberg, moștenitorul uneia dintre cele mai mari averi din Germania, a fost mutilat.

Comandantul Pierre Niémans și colega lui, locotonentul Ivana Bogdanoviç, membri ai unui organism nou care ajută poliția și jandarmeria în cazurile dificile, sunt trimiși în Munții Pădurea Neagră. Ancheta îi poartă pe urmele Vânătorilor negri, un batalion de nelegiuiți înrolați de Himmler în 1941, specializați în vânătoarea de oameni.

Pe măsură ce se întorc în trecut la sursa răului au parte de întâlniri tot mai stranii – o preoteasă a apelor termale, crescători de câini, vindecători. Însă fiara ucigașă nu e ceea ce cred ei…

Ultima vânătoare a început.


„O carte care te captivează, te tulbură, te devorează încă de la prima pagină.”

„Le Monde”

„O acțiune cizelată, un cadru bine închegat care intră direct în subiect. Nu are niciun timp mort.”

Laurence Caracalla, „Le Figaro”

„O poveste orchestrată magistral care, pe rând, te tulbură și te entuziasmează și se dovedește teribil de eficientă.”

François Vey, „Le Journal du dimanche” 

„Cu o mână de maestru, Grangé reușește să ofere un roman bulversant. Când termini să-l citești ești în stare de șoc și, deja, în sevraj.”

„Le Point”

 

FRAGMENT 


Capitolul 1

 

Nici o amintire, sau aproape nici una.

Atunci cînd fusese pescuit din apele repezi ale rîului de munte, cu pîntecele despicat de jos pînă sus, era plin de apă, ca burduful unui puitor de capcane. În acel moment încă nu-și pierduse cunoștința. Era conștient, în măsura în care starea în care se afla putea fi numită astfel.

Mai tîrziu, în ambulanță, intrase în comă. Astfel trecuseră două săptămîni. Două săptămîni de neant, pînă cînd în adîncul minții sale se aprinsese o luminiță firavă. Avusese senzația că se afla în fundul unui puț scăldat într-o lumină lăptoasă, din care se iveau la întîmplare forme vagi ale unor obiecte, creaturi informe, crîmpeie de viață... În acest stadiu, ideea de spermă era cea predominantă.

Apoi, conținutul îl preluă analogia cu laptele. Îi venise în minte un episod faimos din cosmogonia indiană, redat în frescele pe care le admirase odinioară în templele din Angkor: zeii și demonii biciuiau marea de lapte, făcînd să se nască din spuma ei tot soiul de creaturi miraculoase. În mintea sa însă, acest dans nu dădea naștere decît unor amintiri ale unor episoade violente, ale unor chipuri de asasini, ale unor înfrîngeri amare... Pe scurt, amintirile tipice ale unui polițist de la Omoruri.

În cele din urmă, spre surprinderea medicilor, își recăpătase cunoștința. Dansul zeilor continua, de data asta însă chiar în viața adevărată. Timpul se scurgea prin trupul său ca apa printr-un bidon găurit: zile și nopți care nu se deosebeau cu nimic una de alta, orice senzație fiind adînc îngropată sub bandaje și înecată de anestezice. Potrivit medicilor, starea în care se afla era de bun augur.

Ceva mai tîrziu, reuși să se ridice în capul oaselor și să ceară să i se povestească tot ce se întîmplase cît timp fusese inconștient. Despre cine? Despre ce?

Mai întîi, despre Fanny Ferreira, cea care îl înjunghiase, despicîndu-l de la abdomen și pînă la gît. Femeia nu supraviețuise tangoului ce-i purtase pe amîndoi pe apele înghețate ale rîului. Fusese înmormîntată împreună cu sora ei, într-un loc care nu fusese făcut public, la cîțiva kilometri de Guernon. Surorile malefice nu aveau să aibă parte de liniștea unui cimitir...

Întrebase apoi de Karim Abdouf, cel care-i devenise, fără să vrea, partener în acea anchetă a terorii. Acesta redactase un raport sumar asupra cazului, îl azvîrlise în față jandarmilor, apoi își dăduse demisia. „S-a întors în țara natală.” Niémans nu insistase să afle mai multe amănunte. Știa despre Karim că era apatrid. Nu încercase nici să-i dea de urmă. În fond, nu aveau în comun decît niște amintiri deloc plăcute.

Veni apoi vremea să se întoarcă printre oamenii de rînd. Acolo, în salonul său de la spital, fusese vizitat de mai-marii poliției judiciare și de gradații cu multe stele ai jandarmeriei, veniți cu toții să îl felicite. Își primise medalia în pijama, simțindu-se ca un fluture mort prins cu-n bold pe un panou din lemn de esență moale. Același gust, aceeași culoare.

Fusese, de asemenea, catalogat drept „invalid de gradul unu” de către Serviciile Sociale. Ca urmare, nu-și mai putea exercita profesia de polițist pe teren și avea să încaseze și o pensie de invaliditate. Niémans începea să se întrebe dacă nu cumva ar fi fost de preferat să fi pierit împreună cu Fanny în adîncurile ghețarului.

Însă administrația franceză nu abandonează pe nimeni, ci doar își reciclează cadrele. După încheierea perioadei de convalescență, i se oferise un post de profesor la școala de poliție de la Cannes-Écluse. De ce nu? Avea impresia că experiența sa le-ar fi putut fi de folos celor ce-și făceau ucenicia într-ale muncii de poliție.

Și totuși, după trei ani la catedră, i se dădu de înțeles că viziunea pe care o avea despre ce înseamnă un apărător al legii nu corespundea, pentru a folosi un eufemism, criteriilor general acceptate ale meseriei. Prin urmare, i se permise să își reia activitatea ca polițist, dar dintr-o postură marginală. Consultant, consilier, mediator... orice, doar să nu părăsească banca de rezerve.

Din punct de vedere fizic era perfect refăcut. Din punct de vedere psihic, însă, era o cu totul altă mîncare de pește. Își ducea zilele de parcă ar fi avut pe umeri o manta îmbibată de ploaie, acel gen de povară numită îndeobște „depresie”. Simptomele recurente ale acesteia erau un nod permanent în stomac, frisoane convulsive apărute din senin și un nod în gît care refuza să se lase dezlegat... Avea senzația că e la un pas de-a începe să plîngă în hohote în orice moment și îi era mereu somn, probabil o modalitate prin care mintea sa încerca să evite felul deplorabil în care se simțea.

Trecură astfel încă doi ani, între frustrare și lehamite, între umilință și indiferență, pînă în ziua în care foștii săi tovarăși, aceia care se pricepuseră să urce în ierarhie, își aduseră aminte de el.

– Uite care-i treaba, îi spuseră aceștia. Prin toate colțurile Franței se întîmplă tot mai multe crime nebunești, iar jandarmii nu mai fac față. Avem de gînd să înființăm un Birou central care-și va putea trimite oamenii de la Paris în întreg Hexagonul, oriunde ar fi nevoie. Polițiști unși cu toate alifiile, care să poată fi detașați, după nevoie, în sprijinul jandarmeriei.

– Excelent! Cîți sîntem?

– Deocamdată ești doar tu. E mai degrabă un test, nu un proiect oficial asumat.

Hai că m-ai lăsat cu gura căscată! Ideea de a trimite polițiști în sprijinul jandarmilor era o ofensă la adresa bunului simț. Nimeni nu credea în viabilitatea unei astfel de idei și nimeni nu-și putea aminti sub umbrela cărui minister se putuse naște o asemenea năstrușnicie.

Și cine ar fi fost oare mai potrivit să se ocupe de un proiect născut mort, dacă nu o fantomă? Problema era însă alta: Niémans luase gluma cît se putea de în serios. Ba chiar ceruse să îi fie repartizat și un aghiotant.

– Ei, ai făcut plinul?

Ivana stătea aplecată asupra geamului automobilului Volvo, cu brațele încărcate de salate, semințe de tot felul, sticle cu apă minerală și tot ceea ce putea găsi o vegană convinsă în magazinul unei benzinării.

Niémans scutură din cap și coborî din mașină pentru a-și face datoria. În timp ce umplea rezervorul, mintea îi reveni în realitatea prezentului: se aflau pe o autostradă din Germania, într-o după amiază de început de toamnă, roșie ca un tablou de Rothko. Nu era o atmosferă dezagreabilă, dar nici nu era de natură să-l facă să cadă în extaz.

Se îndreptă spre casă, pentru a plăti. Ar fi trebuit să fie mai plin de vioiciune: după luni de hîrțogărie, de statistici, de lectură a unor dosare obținute cu mare greutate de la jandarmeria națională, se afla în sfîrșit pe teren.

Ceva era însă bizar în această misiune: erau trimiși în Germania, la Freiburg im Breisgau, în celebra regiune Schwarzwald, adică în Pădurea Neagră. Porniseră în zori și ajunseseră la Colmar, la frontieră, în jurul orei zece; din principiu, Niémans nu respecta niciodată restricțiile de viteză.

Procurorul-șef de la Înalta Curte îi explicase că omorul care îi interesa fusese comis în pădurea Trusheim din Alsacia, dar victima, suspecții, martorii și toate celelalte persoane implicate erau cetățeni germani. Unitatea de jandarmerie departamentală din Haut-Rhin se ocupa de latura franceză, el și Ivana aveau să preia latura germană a cazului.

Urmase apoi o lungă expunere privind acordurile existente între forțele de poliție europene, care aveau să le permită să lucreze pe teritoriul german, în colaborare cu LKA, Landeskriminalamt, poliția landului Baden-Württemberg.

Niémans nu reținuse mai nimic din acea polologhie, dar nu-și făcea griji. Știa că, în timp ce el asculta acel discurs arid, Ivana obținuse dosarul întocmit de jandarmii alsacieni și, după toate probabilitățile, tocmai îl parcurgea cu atenție, reținînd pînă și cele mai nesemnificative detalii, pentru a-i putea oferi ulterior un rezumat concis și clar.

Plăti și aruncă o privire spre mașină, prin vitrina benzinăriei: o vedea agitîndu-se înăuntru, distribuindu-și proviziile achiziționate de parcă ar fi fost vorba de rezervele de muniție dintr-un tanc.

Ivana Bogdanović.

Aghiotanta sa.

Cel mai bun lucru care i se întîmplase din momentul în care se întorsese din neant.

 

COMANDĂ CARTEA 


vineri, 12 martie 2021

Scara strâmbă de Dean Koontz


Titlu: Scara Strâmbă 

Serie: Jane Hawk #3

Autor: Dean Koontz

Editura: RAO

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 560

 

Luptându-se cu ciudata epidemie de sinucideri căreia i-a căzut victimă soțul ei, agenta FBI răzvrătită Jane Hawk a devenit o fugară vânată fără oprire nu doar de guvern, dar și de cabala ocultă din spatele conspirației criminale care amenință libertatea și conștiința a milioane de oameni. Jane ajunge din sudul Californiei până pe versanții înzăpeziți de la Lake Tahoe, pentru a se confrunta direct cu forțele aliate împotriva ei.

Dar nimic nu o poate pregăti pentru adevărul sinistru care o așteaptă când coboară pe scara strâmbă în locul întunecat și îngrozitor unde s-a născut coșmarul pe care îl trăiește.


COMANDĂ CARTEA