Recenziile lui Gică 128 - Șase cocori stacojii de Elizabeth Lim

Titlu: Șase cocori stacojii  

Serie: Șase cocori stacojii

Autor: Elizabeth Lim

Editura: CORINTEENS (CORINT)

Titlu original: Six Crimson Cranes (2021)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,25 (din 52.955 note)

 

Ca o scurtă introducere, înainte să trecem la romanul de față, este necesar să vă spun că în lumea întreagă există peste două sute de variante ale basmului cu Prințesa și Lebedele, dintre care noi, occidentalii, cunoaștem doar două cu de-amănuntul: „Cele șase lebede”, versiunea culeasă de Frații Grimm, și „Lebedele”, faimoasa poveste a lui Hans Christian Andersen. De asemenea, numărul fraților preschimbați variază, în funcție de registrul cultural, de la șase la unsprezece, iar într-o variantă indiană ajungem s-avem de-a face cu o sută unu de feciori blestemați. Deși în ambele povești menționate băieții se transformă în lebede, se regăsesc din nou situații în care tinerii sunt metamorfozați în porumbei, corbi sau gâște sălbatice. Dacă, în folclorul german, Eliza trebuie să croiască șase cămăși din Flori de Stea, în varianta daneză prințesa trebuie să culeagă urzici, pe care să le strivească cu picioarele pentru a obține firele cu care urmează să țeasă cele unsprezece cămăși fermecate.

Povestea noastră începe cu scenariul clasic: o împărăteasă moartă de câțiva ani buni, un împărat ce și-a luat o a doua soție, șase frați viteji și ageri la minte și o soră extrem de frumoasă (destinată să se căsătorească cu un lord de la Miazănoapte). Deși își iubește mama vitregă, Shiori, prințesa din Gindara, bănuiește că Raikama are un mare secret, așa că o urmărește într-o grădină ascunsă, unde consoarta imperială, după ce face câteva descântece, își dă la iveală chipul monstruos de vrăjitoare. Odată ce prinții sunt informați despre adevărata ei identitate, mama vitregă îi blestemă, transformându-i în șase cocori cu coroane stacojii. La rândul ei, Shiori cade pradă magiei negre, punându-i-se pe cap un blid din lemn de nuc, care să-i ascundă pe jumătate chipul și trăsăturile princiare, imposibil de îndepărtat. Însă asta nu e tot, pentru că ea nu mai are voie să vorbească, fiindcă, la fiecare cuvânt ce-i va părăsi buzele, un frate se va prăbuși mort, sugrumat sau mușcat de unul dintre șerpii Raikamei.

Elizabeth Lim nu ne spune un basm nou, ci cârpește o lume din mai multe povești deja cunoscute. Este evident că totul pornește de la narațiunea Lebedelor, însă putem întrezări și câteva fragmente din „Cenușăreasa”, „Fiica morarului”, „Frumoasa din pădurea adormită” sau chiar din „Scufița Roșie”. Fie că ne raportăm la universul creat ca la unul feeric, îndepărtat de realitate, construit pe o temelie magică, fie că putem regăsi o perioadă istorică reală și relevantă pentru acțiune, undeva între Ev Mediu și Renaștere, romanul rămâne în permanență undeva la graniță, fabulosul fiind ilustrat ca elementul dezechilibrator, ducând ori la victorie, ori la nesfârșita damnare. Preluând câteva modele înrădăcinate în memoria culturală europeană, autoarea își plasează istorisirea într-un cronotop asiatic, nu atât de exploatat. Așadar, pe lângă mitologia chineză, prezentă atât prin dragonii apelor din Regatul Subacvatic, cât și prin Munții Sfinți ai Curajului, în care sunt închiși demonii, foștii vrăjitori ce și-au încălcat jurămintele, putem observa și frânturi de simboluri specifice Japoniei, de la legenda celor O mie de cocori, până la basmul „Fata cu potirul pe cap”, înlocuit aici, așa cum am spus, de blidul din lemn de nuc.

Dar să nu pierdem din vedere firul principal... Shiori este exilată (paradoxal) la Miazănoapte, unde devine mai întâi  slujitoare într-un han sărăcăcios, iar pe urmă bucătăreasă la curtea unei familii de lorzi. Căderea ei, de la prințesă, la servitoare, nu e nimic mai mult decât o reîntoarcere la statutul fetei de rând, care, prin muncă și dedicare, va ajunge într-un final femeie, iar după aceea, mamă. Ei bine, nu putea să nu existe și aici o direcție feministă (și chiar nu sunt ironic de data asta). Prințesa nu vrea să se mărite cu cel sortit, de aceea fuge de la logodnă, ba mai mult, ea nu vrea să se căsătorească niciodată, pentru că se consideră o fire independentă. De altfel, muncile ei de Hercule au și un puternic caracter masculin. Nu se dedă doar la treburi ușoare, ci execută, oricât i-ar fi de greu, orice sarcină i se încredințează. Revenind... ca să-și salveze frații și să-și înfrângă mama vitregă, ea are nevoie de adevăratul nume al Raikamei și de o plasă de scântelar, o plantă cu țepi ascuțiți, prin care curge focul demonilor, ce păstrează atât modelul Florilor de Stea din basmul Fraților Grimm, cât și trăsăturile de urzică, din varianta scriitorului danez. De altfel, din alcătuirea ei face parte și sângele stelelor, și aici e clar o trimitere la prima ei dilogie, care, din câte am auzit (încă necitind-o), face parte din același univers.

Odată cu trecerea de la basm la Fantasy, moartea nu mai e ceva ce poate fi alungat prin magie, ci o fatalitate, cei plecați fiind duși pentru totdeauna. Oricât de optimist ar părea tonul cărții, umbra planează asupra personajelor la tot pasul, gravitatea simțindu-se cu fiecare răsturnare nefericită. Departe de casă, Shiori află că răul este mult mai puternic decât ar fi crezut, că există vrăjitori mai nemiloși decât propria mamă și că lumea pe care o știe este pe punctul de a se prăbușii în abisul demonilor. Dar, cu ajutorul lui Seryu, un nepot al Regelui-Dragon, ce-i cam face ochi dulci, și al lui Kiki, pasărea ei devotată de hârtie, prințesa se pregătește să se întoarcă în Gindara, ca să rupă o dată pentru totdeauna blestemul ce i-a schimbat destinul și i-a distrus familia.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 127 - Moartea în Camargue de Cay Rademacher (CRIME CLUB)

Titlu: Moartea în Camargue  

Serie: Roger Blanc #2

Autor: Cay Rademacher

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Tödliche Camargue (2015)

Traducere de Ionuț Irimiea

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 364

Media pe Goodreads: 3,89 (din 544 note)

 

Lumea antică, indiferent dacă ne referim în proximitate, la greci, romani, vikingi... sau ne îndepărtăm, spre popoarele amerindiene, azteci, incași, mayași... a avut o predilecție pentru sacrificiile umane și animale, aducând jertfe de sânge unor zei păgâni, cruzi și orgolioși, ce-și amenințau adulatorii cu pedepse crunte, precum potopul sau dispariția soarelui înainte de următorul răsărit. Mai târziu, ca o reminiscență a vitelor ucise pe altar, în lumea hispanică au apărut celebrele coride, confruntările, sub formă de divertisment, între om și taur, ce se purtaseră cândva între muritor și zeu. În prezent, putem găsi o variantă adaptată a acestora în sudul Franței, mai exact în Camargue, unde jucătorii, cunoscuți ca raseteur-i, încearcă să scoată, cu o unealtă specială, asemănătoare unei furci, cocardele din coarnele taurilor, înainte ca animalele antrenate ani la rând să se repeadă asupra lor și să-i spintece.

Când căpitanul Roger Blanc este trimis în Camargue să arunce o privire la un accident tragic, el bănuiește că, de fapt, la mijloc ar fi vorba despre o crimă. Un cadavru spintecat zace pe asfalt, cu intestinele pe-afară. Se pare că ucigașul, un taur de patru ani, antrenat pentru întrecerile locale, ar fi ieșit pe poarta (aparent) deschisă și și-ar fi luat în coarne victima, un faimos jurnalist ce avea obiceiul să se plimbe cu bicicleta (zilnic) prin zonă. Deși colegul și amicul său excentric, Marius Tonon, și șefii îi cer să facă un raport formal, în care să specifice că a avut loc doar o întâmplare nefericită, Blanc vrea să afle cine a avut un motiv serios să-l ucidă pe reporterul abia ieșit dintr-un centru de dezintoxicare, cu alte cuvinte, cine i-a deschis poarta animalului furios. Astfel, ancheta începe, iar printre secrete și mărturisiri șocante, polițistul nostru ager trebuie să aibă grijă să nu-i supere pe cei de la Paris, în special pe secretarul de stat ce l-a expediat nu de mult în sud.

Veșnic curios și perseverent, niciodată cu toate țiglele pe casă, Roger Blanc se înscrie în tipologia detectivului din Nord (și aici mă refer strict la Nordic Noir), reușind să-și ducă investigația mai departe chiar și atunci când aproape toată lumea din jur îi cere să renunțe. Cu o soție infidelă, ce l-a părăsit pentru un bărbat mai tânăr, și cu doi copii care nu mai vor să audă de el, polițistul se dedică trup și suflet investigației, excelând pe singurul plan pe care nu a dat (încă) greș. Uneori ursuz, înclinat spre izolare, alteori sociabil, dedicat persoanei cu care stă de vorbă, Roger nu duce lipsă de prieteni și dușmani, indivizi care ori îi complică viața, ori aduc liniște și împlinire în cele mai dificile momente. Colegi, vecini și o iubită secretă (despre care doar el crede că nimeni nu știe), toată lumea vrea să stea în preajma lui, pentru că misterul devine cu adevărat incitant doar atunci când omul potrivit intră în scenă.

Cât despre enigma de astăzi, urmele-l duc pe erou la locuința celui mai important editor din Franța, acolo unde a stat jurnalistul înainte să fie omorât. Evident că gazda, un bărbat ce preferă să-și petreacă mai degrabă weekendurile pe propriul iaht și prin capitală, în brațele unor frumuseți la pubertate, decât cu familia, trece automat pe lista posibililor suspecți, alături de soția sa, o femeie foarte frumoasă, obsedată de orezul roșu de Camargue, și de fiica lor, o tânără scârbită de toți și de toate, dependentă de cocaină. Câțiva pași mai departe, ne lovim de furtul, cu trei decenii în urmă, unui celebru tablou de Vincent Van Gogh, dintr-un muzeu din apropiere, ce s-a pus pe seama unui paznic, dar a cărui vinovăție nu a putut fi dovedită nici până astăzi. Astfel, intrăm iar în lumea artei, făcând cunoștință cu un specialist în pictură, care ar recurge la orice ca numele său să rămână pe buzele tuturor chiar și după moarte, un ciudat pe care, s-o zicem pe-aia dreaptă, nimeni nu-l prea suportă.

Din nou, un mare plus, pe lângă acțiune, îl reprezintă decorul impresionist, orașul cu mai multe mlaștini decât drumuri sigure fiind ilustrat ca un mic colț de rai, un paradis ce a luat naștere prin efortul și sudoarea muncitorilor/sclavilor vietnamezi ce au lucrat pe câmpurile de orez. Vitele pasc libere, fermierii își pregătesc taurii pentru întrecere, tăuni cât degetul mare ți se așază pe piele și te mușcă, iar familiile bogate își cumpără case aici, sfidând trecutul întunecat al locului. Cu bune și rele, Camargue are de toate, oameni cinstiți și ticăloși, și dacă ai suficient sânge-n vene, poți să te joci de-a raseteur-ul, ca să-ți testezi inteligența și viteza cu un substitut al zeului, într-o confruntare care, în ciuda faptului că și-a pierdut sacralitatea, încă ține de tradiție, de specificul renumitei localități din Provence.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 126 - Apartamentul din Paris de Lucy Foley (CRIME CLUB)

Titlu: Apartamentul din Paris 

Autor: Lucy Foley

Editura: TREI

Titlu original: The Paris Apartment (2022) 

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,68 (din 351.452 note)

 

De fiecare dată când termin de citit o carte de Lucy Foley (deja sunt trei) îmi spun că gata, asta sigur a fost ultima. Cred că problema e că-mi doresc de la început să fie oarecum pe gustul meu, să mă prindă și să-mi dea drumul abia spre ultimele pagini. De altfel, asta așteptăm cu toții de la o carte ce poartă cu mândrie eticheta de thriller psihologic, nu? Din păcate, „Lista de invitați” (așa cum e ea, cu părți mai bune și mai puțin bune) rămâne undeva acolo sus, iar celelalte două, „Petrecerea de vânătoare” și „Apartamentul din Paris”, ne arată cât de ușor e, după ce ți-ai format un public uriaș și generos, să reutilizezi aceeași formulă mystery, fiindcă oamenii asta așteaptă, cu asta i-ai obișnuit. Nominalizări peste nominalizări, premii peste premii, se creează deja un brand, o modă pentru tinerei, de care noi, adulții și (să nu fiu ipocrit) câțiva tineri, ne-am cam săturat.

       Povestea de față se deschide într-o noapte, în apartamentul lui Ben Daniels, la numărul 12 pe Rue des Amants. În timp ce înregistrează un mesaj vocal pentru sora lui vitregă, care urmează să ajungă aici peste câteva ore, o umbră misterioasă se furișează în cameră, cu un obiect lucios și ascuțit în mână. Odată ce Jess intră în apartamentul fratelui ei, își dă seama că ceva nu e în regulă, senzație justificată de absența lui Ben și de pata de sânge de pe podea. Pornind în căutarea unor răspunsuri prin vechea clădire, tânăra intră în contact cu locatarii acesteia, câțiva indivizi dubioși ce nu văd cu ochi buni sosirea ei în acest loc. Fata de la etajul patru îi trântește ușa în nas, cel mai bun prieten al fratelui ei, care, neîntâmplător, locuiește și el tot aici, nu știe nimic, iar doamna de la Penthouse, deși pare dispusă să-i asculte povestea, nu e prea încântată să audă că în blocul soțului ei ar fi putut avea loc o crimă.

       Câte personaje, tot atâtea personalități extreme. Dacă amicul Nick este construit în așa fel încât să reprezinte inocența pătată, bărbatul ce a rămas traumatizat de la șaisprezece ani, când tatăl său i-a făcut cadou o prostituată, atunci Mimi se regăsește, deși are deja nouăsprezece ani, în rolul adolescentei frustrate, educată la o școală catolică, care nu s-a putut bucura nici măcar o dată de latura ei sexuală. În cazul ei, virginitatea nu apare ca un avantaj, nicidecum în Paris, ci mai mult ca un stigmat, un însemn al fetei conduse după regulile injuste ale părinților. Dacă urcăm la ultimul etaj, la Penthouse, o găsim, printre tablouri de o valoare inestimabilă, pe Sophie, cu cățelul ei, așa-zisa Madame, femeia care a trăit toată viața în lux, nepăsătoare la soarta celor lipsiți de avuție. A, da, mai e și Antoine, bețivul ce nu ezită să-și jignească și maltrateze soția, care (vești bune) de curând l-a părăsit. Însă cel mai interesant personaj, atoatevăzător și veșnic prezent, este bătrâna portăreasă, care, după cum ne spune chiar ea, face parte din clădire, devenind, încă de când a ajuns aici, o extensie necesară și asumată a acesteia.

            Deși nu ne mai aflăm pe o insulă pustie, bântuită, sau într-un refugiu montan, înghețat și izolat, construcția de pe Rue des Amants păstrează în structura ei o oarecare atmosferă gotică, potrivită pentru personajele ce locuiesc în ea. Blocul în formă de „U” nu doar că amplifică sentimentul de angoasă, de spațiu semi-închis, ci și reflectă posibilitatea unei singure căi de evadare. Pe de-o parte, capcană pentru musafirii nedoriți, pe de alta, un cerc al infernului pentru locatarii săi, clădirea, cu toată frumusețea ei arhitecturală, prezintă o altă fațetă a splendidului Paris. Orașul Luminilor strălucește doar pentru bogătași și parveniți, luxul și opulența costă bani, iar cei ce pășesc pe aceste străzi trebuie să ia aminte că, sub toată poleiala asta aparent scumpă, există multă mizerie, suferință și dezolare.

            Dacă nu ați apucat să numărați personajele, vă spun eu că sunt șase, de fapt, șapte cu tot cu Ben, care, din motive evidente, nu prea ne încântă cu prezența lui. Însă din gândurile și spusele celorlalți reiese c-ar fi mai bine să nu-l cunoaștem, fiindcă omul e periculos, iar cine i-a făcut (sau nu) de petrecanie a avut un motiv serios să recurgă la un asemenea gest. Astfel, ca într-o piesă de teatru pe jumătate absurdă, glasul se mută de la un locatar la celălalt, fiecare contribuind cu detalii esențiale care s-o conducă pe Jess la elucidarea misterului. Și fiindcă protagonista noastră nu a avut parte de o viață ușoară, nu se va da îndărăt de la nimic, în niciun caz în fața unor paraziți ce n-au muncit nici măcar o zi pentru o amărâtă de lețcaie, așa că, orice s-ar întâmpla, ea a venit aici pentru fratele ei vitreg și nu va pleca până când bunii ei vecini nu-i vor oferi câteva răspunsuri pertinente.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 125 - Cult de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Cult 

Serie: Mina Dabiri & Vincent Walder #2 

Autor: Camilla Läckberg & Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Kult (2022)

Traducere de Carmen Vioreanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 784

Media pe Goodreads: 3,99 (din 1.855 note)

 

Spre deosebire de primul volum, unde părerile au fost împărțite, și care mie unuia mi s-a părut excelent, „Cult” vine ca o continuare necesară, fadă și lipsită de substanță, a doua parte dintr-un proiect despre care sunt sigur că nu se va opri la formatul de trilogie. Cât despre personaje, cele de-acum par să nu aibă prea multe în comun cu acelea din trecut, fiindcă dau dovadă de o naivitate ieșită din comun, părând că n-au învățat nimic din ancheta anterioară. Deși toate elementele enigmei sunt puse pe tablă până la pagina 300, povestea merge mai departe, încă vreo 500 de pagini, până când eroii noștri „ageri” încep să facă niște legături și, inevitabil, să fie luați pe sus de răsturnarea din final. Nu de puține ori autorii se opresc în mijlocul intrigii polițiste pentru a ne împărtăși problemele personale ale fiecărui caracter (și aici intră și cele care nu apar mai mult de zece pagini), aducându-i pe toți pe aceeași treaptă de jos, plini de frustrări, regrete și sentimente imposibil de controlat.

Un băiețel este răpit de la grădiniță ziua-n amiaza mare, în timp ce îngrijitorii se ocupă de ceilalți copii de la locul de joacă. Există un singur martor, o fetiță, ce le spune polițiștilor că Ossian a fost luat de către o străină ce-i promisese că, dacă o va urma în mașină, îi va arăta mașinuțele ei de jucărie și cei doi căței. Părinții nu știu nimic, nu s-au gândit niciodată că cineva le-ar dori răul. După trei zile, copilul este descoperit mort, abandonat pe un debarcader, iar lângă el este găsit un ghiozdan roz, care, după spusele părinților, nu-i aparținea. În următorul moment, oamenii de la Palatul Poliției fac legătura cu un caz de anul trecut, atunci când o altă fetiță a dispărut, trupul neînsuflețit fiind găsit tot după atâtea zile, din nou în apropierea apei. De data asta răpitorii par să fi fost un cuplu de bătrâni, încă neidentificat.

Și gata, avem un nou scenariu provocator, eliptic, care poate fi completat doar de ambiția Minei Dabiri și de inteligența lui Vincent Walder. Dar pe firul poliției intră o specialistă în culte, care-i fură, inițial, locul mentalistului. Nova se ocupă de foști membri ai sectelor (mai mult sau mai puțin religioase), pe care încearcă să-i aducă pe calea cea bună, integrându-i totodată în noua ei familie spirituală, guvernată după câteva teze (reinterpretate) ale epicurismului. În viziunea ei, suferința este o constantă a vieții, un element de care trebuie să te folosești pentru a ajunge la împlinire. Însă, paradoxal (undeva lipsesc niște explicații), durerea trebuie să rămână undeva în spate, într-un punct în care nu trebuie să te mai întorci. După cum am subliniat, filosofia asta e destul de slabă, unele aspecte se contrazic de la sine, iar membrii cultului par mai mult spălați pe creier, decât liberi să-și aleagă o nouă direcție în care să-și investească încrederea și energia.

Revenind la personajele noastre, le regăsim aproape pe toate în pragul schimbării, dornice s-o ia de la capăt. Mina, deși se simte pregătită pentru o nouă relație, ocazie cu care și-a făcut și Tinder, nu poate uita de Vincent, bărbatul pe care l-a lăsat să se apropie cel mai mult de „învelișul ei antibacterian”. De cealaltă parte, Vincent e în continuu cu gândul la Mina, așteptând s-o revadă printre cei din public, după fiecare spectacol de iluzionism. Atrași ca un magnet unul de celălalt, polițista va face tot ce-i stă în putință ca să-l aducă pe mentalist în mijlocul investigației, adică în proximitatea sa. Cât despre Ruben, de care sunt sigur că v-a fost dor, acum nu mai e masculul alfa ce se aruncă pe orice femeie din perimetru, nu, zilele astea merge la psiholog, ca să-și vindece o rană din trecut. Și pentru că nu putea să lipsească corectitudinea politică, la echipă se alătură un agent nou, Adam, un bărbat de culoare, șicanat adesea de mama sa care-și dorește să aibă grijă de cât mai mulți nepoți.

Unele părți au curs de la sine, de altele am cam tras cu dinții, dar, după câteva zeci de pagini copiate la xerox, am ajuns la deznodământ, moment în care mi-am dat seama că lucrurile puteau sta cu totul altfel, finalul fiind de-a dreptul nesatisfăcător. Din păcate, ancheta polițistă reprezintă cam 20% din carte, care, după cum ați văzut, nu e deloc scurtă, și asta m-a făcut să am rezerve în ceea ce privește lecturarea următorului volum. Totuși, nu pot să neg că a existat mister, că unele elemente mi-au stârnit interesul și imaginația și că încă sunt curios cine vrea cu orice preț să-l pedepsească pe Vincent. Oricum, simt că povestea noastră de dragoste se va mai întinde mult și bine, până când cei doi vor fi în stare să renunțe la convențiile sociale și să-și dea frâu liber sentimentelor intense, ce-i macină de două cărți încoace.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA