Fragment în avanpremieră: Văd că vă interesează întunericul de Illarion Pavliuk

Văd că vă interesează întunericul

Illarion Pavliuk

Titlu original: Я бачу, вас цікавить пітьма/ YA bachu, vas tsikavyt’ pit’ma

Limba originală: ucraineană

Traducere: Mihai Hafia Traista

576 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

UN THRILLER-FENOMEN ÎN UCRAINA, VÂNDUT ÎN PESTE 200 000 DE EXEMPLARE.

 

 

Andrii Haister, psiholog criminalist din Kiev, este trimis în satul uitat de lume Buskiv Sad, să ancheteze dispariția unei fetițe. Acolo este și Fiara – un ucigaș în serie ale cărui crime locuitorii preferă să nu le observe. În acest loc blestemat, unde oamenii-și duc existența în cerc și fiecare trăiește o viață pe care o urăște, ancheta ajunge constant într-un punct mort. Andrii crede că fata pierdută este încă în viață și o va găsi. Dar nimănui în afară de el nu-i pasă.

Văd că vă interesează întunericul este despre indiferența umană impenetrabilă și despre întunericul

din noi. Despre sinceritatea față de noi înșine și prețul pe care suntem dispuși să-l plătim pentru

uitare. Despre păcatele care se materializează și despre ispășirea mai scumpă decât liniștea sufletească.

 

„Văd că vă interesează întunericul oferă un ghid despre cum să te confrunți cu păcatele personale, precum și cu eșecurile și capacitățile societății.” - WILSON CENTER

 

Proza lui Pavliuk descrie o lume care trăiește sub o groază fără sfârșit, care transformă oamenii în monștri. Și probabil în asta rezidă fascinația romanelor sale: ele dezvăluie o latură ascunsă a războiului pe care nu o găsești nicăieri altundeva. - MATTHIAS SCHWARTZ, ZfL

 

Cartea captivează cititorul cu răsturnările de situație neașteptate, ceea ce o face greu de lăsat din mână. Este o poveste despre întunericul interior, despre frica de adevăr și despre păcatele pe care

trebuie să le ispășim. – GRINCHENKO INFORM

 

FRAGMENT

 

8. Pasărea împotriva fiarei

 

Moartea zăbovea. Deși Hrystyna crezuse că murise deja… Își spusese chiar acel gata imaginar și se abandonase senzației lipicioase, ca un vis dureros, de alunecare în întuneric, dar acum alunecarea se oprise. Inima îi bătea cu putere, acoperind toate celelalte sunete. Din pricina pierderii de sânge, gândurile i se amestecau, ca ale unui om beat. Totuși creierul ieșise din stupoarea panicii și putea raționa. Era vie. Zăcea pe podea. Pe o podea strâmbă, tare, acoperită cu polietilenă…

Pâcla întunecată care îi acoperise ochii cu un roi negru de muște grase și sâcâitoare dispăruse. Nu era nici măcar durere — nici măcar atât. De fapt, nici la început nu fusese, când el o lovise cu lama ascuțită. Important era că simțise cuțitul… Simțise cum taie. Dar durere nu fusese. Așa se întâmplă când rana e cu adevărat gravă. Iar aceasta era mai mult decât gravă: căcăciosul îi tăiase gâtul.

Nu l‑a tăiat de tot, s‑a gândit Hrystyna și, cu o plăcere sumbră, a repetat în minte cuvântul „căcăcios“.

S‑a sprijinit cu palmele de podea și și‑a tras un genunchi sub ea. Folia de plastic era alunecoasă din cauza sângelui. Îi venea să‑și pipăie rana, dar se temea că i se va face din nou rău. Și atunci s‑ar putea să nu mai apuce. Iar de plecat trebuia să plece imediat, cât timp avortonul se mânjea cu rahat sau ce dracu’ o fi făcând pe acolo… Poate se schimba în vreo mătușă cusută din pielea altor mătuși… La fel de proaste ca ea… Ca în filmul acela… Cum se numea… Parcă avea cuvântul „grajd“ în titlu… Evident, nu conta absolut deloc, dar gândurile începuseră deja să se învârtă într‑un dans absurd, purtând‑o departe, acolo unde nu stătea într‑o baltă de sânge propriu…

Scuturând hotărât din cap (de fapt, mișcându‑l lent), Hrystyna s‑a ridicat. Oricât de ciudat ar fi părut, reușise să se ridice din prima încercare. Să rămână în picioare i‑a fost mai greu — tocul cizmei drepte era rupt, iar ea a înțeles asta abia când a încercat să se sprijine pe călcâiul drept. S‑a clătinat și n‑a căzut doar pentru că se proptise de perete. I se întuneca privirea. O apucase o frică sălbatică, irațională, că acum capul i se va desprinde exact pe tăietura subțire și, gâfâind speriată, și‑a strâns rana cu palma. S‑a uitat în jur. Era un loc foarte ciudat, dar nu avea nici putere, nici timp să se gândească la asta. A văzut o deschidere în paravanul de polietilenă — și era suficient. Cu un gest mecanic și cu totul inutil, Hrystyna și‑a tras fusta ridicată până la brâu și, nesigură, șchiopătând cu piciorul drept, a pornit într‑acolo.

Fiara a apărut din gura unei conducte mari, ținând strâns sub braț un copil care se zbătea disperat. Crezuse că se va speria de cuțit, dar proasta asta nu înțelegea ce înseamnă un cuțit ridicat spre fața ta. Totuși nici să‑i dea drumul nu putea. M‑a recunoscut, își repeta Fiara, parcă justificându‑se. M‑a recunoscut și a văzut sânge… O va face. Nu aici, desigur. Nu unde cineva ar putea auzi țipetele și unde urmele de sânge s‑ar putea impregna definitiv în podeaua de beton. Fiara va face totul acolo unde o face întotdeauna. Oricum, acolo trebuie curățat. Va curăța după el.

A învârtit comutatorul fixat în perete, iar ventilatorul a mârâit obosit, reducând turația. Fetița a profitat de clipa în care Fiara a slăbit strânsoarea și l‑a mușcat fulgerător de mână. El a înjurat, și‑a tras mâna, iar fetița a țipat ascuțit. Dar Fiara cobora deja pe coridorul care ducea în jos și nici nu încerca să o oprească. Să țipe cât vrea.

Particularitatea carierelor de piatră este că înăbușă sunetul extraordinar de bine. E suficient să te îndepărtezi de conductă și nimic nu mai răzbate afară, oricât ai țipa. Iar ele țipau tare. El le dădea întotdeauna această posibilitate.

Paravanul de polietilenă era chiar în fața lui. S‑a gândit la ce‑l aștepta și fiori reci i‑au străbătut șira spinării. Niciodată nu făcuse așa ceva cu un copil, iar asta îl speria puțin. Dar nici de două ori într‑o singură zi nu făcuse, iar gândul acesta îi învăluia capul într‑un cocon amețitor de plăcere. Fiara a dat laoparte folia însângerată și a încremenit, holbându‑se la balta de sânge întunecat de pe podea.

Fata moartă dispăruse.

O clipă, a încercat să înțeleagă cum fusese posibil. Prin minte i‑a fulgerat gândul salvator că, neobservată, ea nu putea merge decât într‑o singură direcție — în adâncul catacombelor. Iar asta era totuna cu a se îngropa singură. Pur și simplu îl scutise de o bătaie de cap, asta era tot.

Și‑a spus de câteva ori în gând asta e tot, convingându‑se. I‑a trecut prin gând că n‑ar fi rău să caute măcar prin jur — dacă fata avusese suficientă minte să se ascundă pe aproape și nu să se afunde în labirint… Deodată capul i‑a explodat într‑un foc de artificii de durere. Dinții i s‑au izbit involun­tar, iar podeaua plină de sânge s‑a repezit spre el și abia a izbutit să‑și arunce mâinile înainte.

Hrystyna a lovit cu toată puterea. Din clipa în care auzise țipătul copilului, în mintea ei nu mai rămăsese loc nici pentru frică, nici pentru gânduri despre rana îngrozitoare de la gât. Dacă ar fi avut în mâini ceva mai serios — măcar o lopată — l‑ar fi ucis pe loc. Ca pe o muscă grasă și nerușinată. Dar arma ei fusese un rulou gros de polietilenă, asemănător cu un buștean scurt. Îi aluneca în mâinile murdare de sânge și era, în același timp, prea greu și prea moale. Și totuși, ceva reușise: lovitura în ceafă îl făcuse pe Fiară să‑i dea drumul fetiței. El a căzut cu fața în jos, iar Hrystyna, scoțând din gâ­tlejul rănit un strigăt răgușit, s‑a aruncat asupra lui, izbindu‑l cu ruloul iar și iar.

— Fugi! a strigat ea către Nadia, îngrozită. Fugi!

Nadia stătea nemișcată, cu privirea în gol, încercând să se întoarcă în realitatea care o aruncase la suprafață. Îi era frică. Foarte frică. Ca să fugi, trebuie să existe un încotro, iar în lumea care își pierduse volumul nu mai exista nici încotro, nici de unde.

— Fugi! a repetat Hrystyna și l‑a lovit pentru a treia oară pe Fiară în ceafă cu ruloul.

De data aceasta, el a parat lovitura. O clipă mai târziu s‑a rostogolit pe o parte și a aruncat‑o pe fată de pe el.

— Fugi! a strigat din nou Hrystyna, iar Fiara a izbit‑o cu cotul în față.

Fetița își plimba încă privirea fără țintă, când pe pereții drapați cu folie, când pe tavan, când pe podeaua plină de sânge, ca și cum nu ar fi avut de ce să o agațe.

— Nu te teme… a șuierat grețos de dulce Fiara, ridicându‑se. Vino la mine… Nu te teme…

Atunci ea a ridicat palmele la față și a bătut din ele, cum făcea de obicei. Poc! Poc‑poc! Sunetul s‑a risipit repede, înghițit de stâncă, dar ochii fetiței au încetat să mai rătăcească. Poc! Poc‑poc! Acum îl privea direct pe Fiară. Bocancii lui mânjiți de sânge. Și de îndată ce el a făcut un pas spre ea, Nadia a țâșnit ca o săgeată.

— Stai! a răcnit el, aruncându‑se după ea, dar Hrystyna izbutise să‑și întindă piciorul și să‑l lovească zdravăn peste gleznă.

Fiara s‑a împiedicat, a încercat să‑și păstreze echilibrul, însă a alunecat pe folia însângerată și s‑a prăbușit, izbindu‑se cu spatele de podea atât de tare, încât tot aerul i‑a ieșit din plămâni. Și‑ar fi dorit nespus să aibă măcar o secundă ca să‑și revină, dar înțelegea că acum nu era momentul. Cuprins de o tuse dureroasă, s‑a rostogolit pe burtă și a privit‑o pe Hrystyna cu ochii plini de o furie înghețată. Ea se holba la el ca o junincă înainte de tăiere. Așa era — foarte curând soarta ei avea să fie cea a unei vaci. Va termina cu ea după aceea — mai importantă era fetița acum.

Nadia a fugit în jos. Dacă sunetul acela cunoscut nu s‑ar fi oprit, ar fi știut sigur unde este ieșirea. Vzzzumm-vzzzumm-vzzzumm… Dar ventilatorul tăcuse de mult. Un coridor necunoscut ducea în sus, altul, în jos. Nadia a ezitat doar o secundă. Lumea încerca să devină plată, dar ea nu‑i permitea. Poc! Poc‑poc! Și, alegând între lumina de sus și întunericul de jos, ea a ales întunericul carierelor de piatră. Întunericul nu alunga. Întunericul ascundea.

Înainte de a‑și desprinde lanterna de la brâu, Fiara a mai apucat să vadă cum, în lumina ultimului bec din pasaj, geaca ei roz a licărit scurt. Nu‑i nimic, o va ajunge. E doar o fetiță cu mintea întârziată, iar acolo este un labirint adevărat, fără nici cea mai mică rază de lumină. Câțiva pași și proasta speriată se va opri, pentru că nu se vede nimic acolo. Și atunci o va prinde. Va putea termina totul chiar acolo… Oricum, nimeni nu umblă prin cariere. Dacă va fi nevoie, nu‑i va păsa de curățenie, o va face chiar acolo…

În spatele Fiarei, Hrystyna încerca să se ridice. Ar fi fost mai ușor să moară. Într‑un anumit fel, chiar își dorea să moară. Și ar fi murit. Dar gândul că el îi va face copilului același lucru pe care i‑l făcuse ei o făcuse să se ridice chiar și din mormânt. Gâtul o durea ca și cum ar fi înghițit cuie încinse. Capul îi vuia, însă muștele nu‑i mai pâlpâiau prin fața ochilor, iar gândurile nu mai erau un mormăit beat. Acum erau limpezi. Mai exact, se uniseră într‑un singur gând. Bubuia în tâmple, provocându‑i o durere mult mai mare decât rana, și era alcătuit din doar două cuvinte: Salvează copilul!

Recenziile lui Gică 244 - Nu te teme de întuneric de Per Moritz Stenborg (CRIME CLUB)

Titlu: Nu te teme de întuneric  

Autor: Per Moritz Stenborg 

Editura: TREI

Titlu original: Anna Karjala (2026)

Traducere de Isabella Prodan

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 224

Media pe Goodreads: 3,21 (din 90 note)

 

Există romane mystery care își construiesc tensiunea dintr-o succesiune de crime spectaculoase și există romane Nordic Noir în care adevărata neliniște se strecoară treptat, din atmosfera locului, din tăcerile personajelor și din lucrurile pe care acestea aleg să le ascundă. „Nu te teme de întuneric”, debutul lui Per Moritz Stenborg, se încadrează cu succes în cea de-a doua categorie. Acțiunea este plasată în Silvernäs, un orășel suedez aparent liniștit, unde primăvara anului 1983 începe odată cu topirea gheții și cu apele care amenință să iasă din matcă. Numai că liniștea este spulberată de o descoperire macabră: o mână tăiată, înfiptă într-un par, ca un avertisment lăsat în mijlocul comunității. Ceea ce pare, însă, un episod izolat se transformă într-o anchetă tot mai întunecată, în care crimele, simbolurile satanice și secretele vechi se amestecă într-o poveste despre obsesie, vinovăție și limitele fragile dintre aparență și realitate.

Silvernäs este un orășel suedez în care oamenii își duc viețile departe de agitația marilor orașe, până când o descoperire macabră schimbă totul. Într-o zi de primăvară, într-o zonă de la marginea localității, lângă un hambar, este găsită o mână omenească, înfiptă într-un par. Cazul ajunge în atenția poliției, iar Erland Hjort, zis Cerbu, este chemat să descopere cine se află în spatele acestei crime neobișnuite. Ancheta se complică atunci când apar noi dovezi și indicii care par să trimită către un plan bine pus la punct. În locul unei crime izolate se conturează imaginea unei povești mult mai complicate, în care nimic nu este întâmplător. Printre personajele care ajung în centrul atenției se află și Anna Karjala, fiica celui mai bun prieten din tinerețe a lui Cerbu, o femeie care debordează de erotism și în jurul căreia se adună numeroase întrebări. Pe măsură ce Erland încearcă să pună cap la cap informațiile, trecutul unor oameni din Silvernäs începe să capete o importanță tot mai mare. Iar când în anchetă apar și elemente legate de satanism, cazul devine cu atât mai greu de descifrat. În spatele liniștii orașului se ascund tensiuni și secrete pe care timpul nu le-a făcut să dispară. Erland trebuie să afle ce legătură există între toate aceste lucruri înainte ca întunericul din jurul cazului să devină imposibil de ignorat.

Per Moritz Stenborg reușește să creeze o atmosferă apăsătoare fără să transforme fiecare scenă într-una spectaculoasă. Stilul său are pe alocuri ceva poetic, mai ales în descrierile locurilor și ale naturii, însă în spatele acestei frumuseți se află mereu o senzație de neliniște. Silvernäs pare liniștit la suprafață, dar liniștea aceasta ascunde ceva care îi face pe cititori să aștepte permanent ca lucrurile să ia o turnură neplăcută. Frigul, întunericul, peisajele și tăcerile dintre personaje contribuie la această stare și fac ca povestea să pară și mai apăsătoare. Tensiunea nu vine numai din anchetă sau din crime, ci și din anticiparea continuă, din sentimentul că ceva cutremurător urmează să se petreacă. Există o senzație permanentă de pericol, chiar și în momentele aparent obișnuite, iar această stare te ține captiv în poveste. Întunericul nu este doar cel al nopții, ci pare să se ascundă și în oameni, în trecutul lor și în lucrurile pe care aleg să nu le spună.

„Nu te teme de întuneric” este un roman care se ramifică  cu lentoare și lasă tensiunea să se acumuleze de la o pagină la alta. Dincolo de crima care declanșează ancheta, cartea vorbește despre secrete, despre trecut și despre lucrurile pe care oamenii încearcă să le îngroape, dar care găsesc întotdeauna o cale de a reveni la suprafață. Per Moritz Stenborg reușește să transforme un orășel aparent liniștit într-un loc în care nimic nu mai pare cu adevărat sigur, iar atmosfera rece și apăsătoare însoțește narațiunea până la final. Misterul se împletește cu o tensiune constantă, iar cititorul este ținut aproape de personaje și de întrebările care se adună pe parcurs. Este o carte potrivită pentru cei care caută un thriller întunecat, cu o atmosferă puternică și cu suficient mister pentru a menține curiozitatea vie. Iar titlul capătă, pe măsură ce povestea înaintează, o semnificație care depășește întunericul nopții. Pentru că uneori nu ceea ce se vede este cel mai înfricoșător, ci ceea ce se ascunde în spatele lui.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Per Moritz Stenborg:

Cărți.Blog

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Fantaliria

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Falled

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 241 - Puzzle mortal de Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Puzzle mortal  

Serie: Memento (#2)

Autor: Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Pusselmakaren (2026)

Traducere de Alin-Daniel Dragomir

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,75 (din 253 note)

 

               Unul a murit, unul a plecat și unul a trăit în ultimii cincisprezece ani fără să știe de existența celorlalți... David Lund e pe urmele fratelui său dispărut, dar Societatea nu are de gând să-l lase să ajungă prea departe. La rândul lui, Napoleon îl caută pe celălalt David pentru a-l reduce la tăcere, evitând ca faptele odioase ale asociaților săi să ajungă în presă și sălile de judecată. Răzbunarea e dulce, însă Napoleon nu e singurul care vrea să se răzbune. Sandro e mort, dar Esben, piromanul, a scăpat ca prin minune după ce a fost împușcat, și acum se găsește la închisoare, așteptându-și sentința, asistat juridic chiar de nimeni altul decât mentorul lui Florence Tapper. Sandro a trecut la cele veșnice, însă Esben încă are o misiune pe pământ, încredințată, bineînțeles, de Uniformă... să-i găsească și ucidă pe David Lund și Florence Tapper.

               Sakura și Liv sunt bine, ocupate cu creșterea lui Roy, însă femeia nu-l poate ierta încă pe David pentru pericolul în care s-a aflat partenera sa. Părintele Anton e imobilizat în scaunul cu rotile, dar se bucură de prezența frumoasei sale iubite, Paulina, fiica lui Urban, cunoscut drept Regele Șuruburilor, industriașul care a făcut cândva parte din societate. David și Florence sunt hotărâți să scoată adevărul de la Urban, numai că afaceristul se sinucide, aruncându-se de pe balcon în piroanele metalice de dedesubt. Încă un membru al Societății a luat secretele cu el în mormânt... Lui Ellen îi este prea frică să vorbească, îl tratează pe David cu aceeași răceală, chiar dacă uneori pare să-i poarte de grijă, avertizându-l să nu-și bage nasul acolo unde nu-i fierbe oala, deși resentimentele protagonistului au dat de mult în clocot. Cadavrul lui Sandro este descoperit, iar poliția încearcă să-și dea seama de pe ce ponton fusese aruncat în apă, glonțul din cap confirmând, fără drept de apel, că mercenarul a fost ucis de la mică apropiere, fragmente de material și așchii de lemn fiindu-i descoperite în craniu.

               Perspectiva se mută de data asta asupra Hanii Tapper, cumnata lui Florence, care primește un puzzle misterios, însoțit de o scrisoare anonimă. Cineva vrea ca Hanna să recunoască că e responsabilă pentru moartea familiei sale, care și-a pierdut viața pe propria ambarcațiune, în urma unui incendiu. Hanna duce povara pe proprii umeri, nedorindu-și să-i împărtășească grijile aprige și lui Bernard, despre care e sigură că, dacă ar fi nevoie, ar urma-o atât în paradis, cât și în infern. Hanna și-a pierdut în flăcări părinții și sora cu un an mai mare, fiind salvată de Soren, paznicul voluntar de la garda de coastă care se aflase la datorie, și care a adoptat-o, oferindu-i o familie și un adăpost. Acum, însă, cineva o terorizează pe Hanna, care oricum era hărțuită de proprii demoni, iar femeia începe să-și sondeze sinele, întrebându-se cine a scăpat, de fapt, de pe vas înainte ca motorul să explodeze și focul deflagrației să se ridice până la cer.

               Cât despre David Lund, programatorul nostru nu o duce prea bine. După ce pe un forum online apare o fotografie cu el, prezent la o manifestare a unei grupări neonaziste, David primește amenințări cu moartea, este scuipat de o străină, cineva îi aruncă vopsea pe ușa de la intrare, este dat afară de la job, până și Florence ajunge să se întrebe dacă proaspătul ei iubit ar putea, într-adevăr, să facă parte dintr-o organizație extremistă. Bineînțeles că fotografia a fost editată cu AI, însă pe userii ce mișună pe internet nu-i interesează nicidecum veridicitatea. Lumea vrea să scape de încă un ticălos, astfel încât valul de ură se îndreaptă asupra protagonistului, care nu se mai simte în siguranță nici măcar în locuința sa. De parcă iadul nu și-ar fi deschis destul de larg porțile, David ajunge în proximitatea lui Esben, care este hotărât să-și finalizeze misiunea, scăpând din pușcărie și de tentaculele invizibile ale lui Napoleon.

                              „Puzzle mortal” duce povestea lui David și Florence mai departe,  pregătindu-ne pentru câteva dezvăluiri ce ne-ar putea da toate presupunerile peste cap. Personajele cu care suntem familiarizați se retrag pe banca de rezerve sau sunt scoase tragic de pe teren, iar chipurile noi se plimbă nestingherite prin cadru, renunțând în cele din urmă la măști. Este mai complex decât primul volum, „Sacrificiul”, dar încă ne aflăm în acel spațiu al incertitudinii. Bănuim care este adevărul, însă suntem foarte conștienți că ne putem înșela. Henrik Fexeus reușește să se joace magistral cu mintea cititorilor, înmânându-le cheia care, cel mai probabil, nu va deschide nicio ușă. Oricum ar sta, până la urmă, lucrurile, ne-am adunat aici ca să dăm de cap misterului și nu vom renunța până când nu vom da și ultima pagină, așteptând cu interes ultimul volum al seriei, programat, conform Nordin Agency, să apară chiar în 2026.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Henrik Fexeus:

Falled

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Priveghiul de Yrsa Sigurðardóttir

 Priveghiul

Yrsa Sigurðardóttir

Titlu original: GÆTTU ÞINNA HANDA

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

Format: 130 x 200 mm

480 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

 

„Întunecată, înfiorătoare și captivantă.” - STUART MACBRIDE

 

Yrsa Sigurdardóttir este o autoare islandeză de bestsellere ale cărei thrillere multipremiate au fost

traduse în peste 30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare la nivel mondial. PRINTRE PARTICIPANȚII ÎNDOLIAȚI LA O ÎNMORMÂNTARE ESTE UN UCIGAȘ...

Un grup de cinci tineri călătorește în Insulele Westman, în largul coastelor Islandei, pentru priveghiul

unei vechi prietene din facultate. Însă cineva nu îi vrea acolo. Reuniunea lor se transformă curând într-un coșmar viu, pe măsură ce amintirile unei petreceri din timpul studenției, pe care au încercat cu disperare să o uite, revin în forță.

Curând două cadavre sunt găsite pe o plajă stâncoasă, aproape de casa paznicului farului, unde grupul fusese cazat. Poliția îi trimite pe Idunn, Týr și Karóa să ancheteze cazul în care nimic nu pare să aibă sens. Cine va scăpa din jocul mortal?

Priveghiul este un exercițiu magistral în ceea ce privește intriga și tensiunea. - NORDIC WATCHLIST

Regina incontestabilă a romanului noir islandez. – SIMON KERNICK

Yrsa este o scriitoare magnifică! - KARIN SLAUGHTER

Un thriller vizual uimitor, profund, cu un suspans înfiorător. – DERSPIEGEL

 

FRAGMENT

 

CAPITOLUL 15

Ziua 3 — vineri noapte, 24/25 ianuarie

 

Trausti reușise în sfârșit să adoarmă. Îi luase ore întregi până când mintea i se mai potolise, așa cum se întâmpla de obicei în noaptea de dinaintea unui examen. Gânduri noi ieșeau la suprafață în timp ce încă încerca să le deslușească pe cele vechi, aruncându-i mintea într-o stare de haos. Nu reușea să distingă ce era important și ce nu, cu atât mai puțin să înțeleagă ce se petrecea cu adevărat. Telefonul de la parter începuse din nou să sune și, chiar dacă zgomotul ajungea până la el doar ca un ecou slab, fusese imposibil de ignorat. Pentru Trausti, sunetul avea ceva amenințător și îl neliniștea din ce în ce mai tare. După primele două apeluri, devenise din ce în ce mai greu să-l ignore sau să se convingă că era doar o farsă, așa cum continua Ari să susțină. Ragga răspunsese la al doilea apel, iar versiunea ei nu se potrivea deloc cu ideea că ar fi fost doar niște copii puși pe șotii. Nu-și amintea cuvintele exacte, ci doar faptul că apelantul întrebase de două ori dacă ziua socotelilor, pe cale să vină, îi ținea treji noaptea. Când Ragga întrebase cine sună, persoana de la celălalt capăt al firului închisese.

Leifur respinsese ideea lui Ari că ar fi fost un apel de hărțuire și sugerase faptul că putea fi un constructor sau vreun meseriaș, supărat că nu fusese plătit. Era o explicație bună, suficient de convingătoare încât să le ofere un pretext să lase problema deoparte, mai ales că aveau lucruri mult mai grave de care să se îngrijoreze. Niciunul dintre ei nu ținuse seama de spusele Raggăi: vocea semăna mai degrabă cu cea a unei femei bătrâne, prea bătrâne ca să fie vorba de vreun meseriaș. Nu voiau să audă asta, pentru că intervenția ei le făcea mai greu să se agațe de explicația oferită de Leifur. Trausti, cel puțin, se străduia să-și alunge bănuielile mai întunecate: că apelurile erau o amenințare și că fuseseră descoperiți. Odată ajuns în pat, se întrebase dacă nu cumva fusese Halldóra, vecina mai în vârstă întâlnită la recepția de după înmormântare. Dar cu siguranță el nu-i spusese unde erau cazați. În cele din urmă, coborâse la parter pentru a verifica micul ecran al telefonului fix. În ciuda oboselii și a stării de confuzie, reușise să găsească lista de apeluri. Toate apelurile repetate, la care nu răspunsese nimeni, proveneau de la același număr care sunase și când Ragga răspunsese. A deschis laptopul lui Leifur, lăsat pe masa din living, și a căutat numărul în registrul online. Știa parola pentru că împrumutase com­puterul mai devreme ca să intre pe chatul de grup. Sigga insistase să șteargă ultimul șir de conversație, ca măsură de precauție, iar cum telefonul lui Trausti era stricat, aceasta fusese singura soluție.

În timp ce consulta registrul telefonic, i-a zărit prin fereastră pe Ari și pe Leifur așezați afară, pe terasă. Stăteau cu spatele la el, lucru care l-a bucurat pe Trausti. Nu avea chef să vorbească cu ei. Voia doar să înțeleagă ce se ascundea în spatele apelurilor telefonice, ca să poată dormi. La început s-a gândit că ieșiseră afară ca să scape de sunetul insistent al telefonului, dar norii groși de fum care se ridicau deasupra capetelor lor indicau faptul că savurau un trabuc. A rămas o clipă pe loc, privindu-i, și prin fereastră a auzit murmurul înfundat al conversației lor. S-a întrebat dacă nu cumva vorbeau despre el. Oare Leifur și Ari erau mână în mână? Părea puțin probabil. Trausti nu-și putea imagina că ar fi fost de acord unul cu altul decât când venea vorba de băut ceva. Revenind la apelurile telefonice, a introdus în grabă numărul și a descoperit că era înregistrat pe numele unui pescar. Adresa nu corespundea cu cea a Halldórei. La adresa respectivă nu era înregistrată nicio femeie cu acel număr, dar, desigur, pentru un bărbat nu ar fi fost prea greu să imite vocea unei bătrâne.

Trausti a verificat și cine era titularul numărului de la apelul inițial, la care răspunsese Ari. Îi aparținea într-adevăr unei femei, însă aceasta locuia pe o altă stradă decât vecina pe care Trausti o întâlnise la recepție și nici nu era prestatoare de servicii. Figura în evidențe ca profesoară. Atât bărbatul, cât și femeia aveau nume destul de comune, dar când Trausti i-a căutat pe internet, a descoperit că erau în vârstă — el avea peste 70 de ani, iar ea, peste 80. Apelurile de hărțuire nu erau tocmai genul de ocupație populară în rândul oamenilor din generația lor.

După ce a ezitat o vreme, întrebându-se dacă să le returneze apelurile și să-i întrebe ce naiba urmăreau, Trausti s-a hotărât până la urmă să o facă. În ambele cazuri, telefonul a sunat fără vreun răspuns. S-a grăbit să urce înapoi la etaj, evitând la limită întâlnirea cu Ari și cu Leifur, după ce a auzit ușa de la terasă deschizându-se chiar înainte să o închidă pe a lui.

Din ce în ce mai agitat din cauza apelurilor, Trausti s-a întins în pat, cu ochii fixați pe tavanul proaspăt vopsit, luminat intermitent de fasciculul farului care îl traversa la nesfârșit. În cele din urmă, acele licăriri l-au liniștit suficient cât să-și limpezească gândurile. Chiar înainte să adoarmă, a reușit să se convingă că niciunul dintre prietenii lui nu încerca să-i facă rău. Știa că era un gând irațional. Dar, oricât s-ar fi străduit, nu reușea să scape complet de bănuiala că nu erau de încredere. Secretele și minciunile dintre ei îi alimentau suspiciunea. Până când cel din spatele întâmplărilor nu avea să iasă la iveală, toți rămâneau suspecți. Totuși, dacă încerca să fie rațional, orice amenințare serioasă nu putea veni decât din exterior. De exemplu, niciunul dintre prietenii lui nu avea cum să dea telefoanele pe care le primiseră. În plus, era absurd să creadă că s-ar afla într-un pericol fizic. Întotdeauna mersese cu atenție prin viață, având grijă să nu provoace pe nimeni și să nu exprime opinii controversate — în rarele ocazii în care avea astfel de opinii. Era de la sine înțeles că nu supărase pe nimeni și că nimeni nu avea motive să-i poarte pică. Acest sentiment de amenințare părea să fie rezultatul evenimentelor grotești din ziua respectivă. Fără îndoială, locul avea și el partea lui de vină. După atâția ani petrecuți într-un mare oraș din America, nu mai era obișnuit cu un contact atât de direct cu forțele naturii, cu atât mai puțin să stea într-un loc atât de izolat și bătut de vânt ca această casă, înconjurată de un întuneric impenetrabil.

Era în mijlocul unui vis, care a dispărut ca apa prin sită când a fost, dintr-odată, trezit. Ragga stătea aplecată deasupra lui și îl zguduia tare de umăr. Pe noptieră, un mic ceas deșteptător țiuia strident, ca o alarmă de incendiu scăpată de sub control. Era probabil 3:00 dimineața. Împrumutase ceasul de la Sigga, fiindcă telefonul lui încă refuza să pornească. Dintre toți, i se păruse cea mai în măsură să aibă o rezervă la ea. Întotdeauna era pregătită pentru ce era mai rău, fie că era vorba de o pană de curent sau de sfârșitul lumii. Își pusese alarma, dar de data asta nici măcar nu se mișcase, în ciuda hărmălaiei din jur. Se pare că sunetul îi pătrunsese în vis, dar nu-și mai amintea ce rol jucase acolo. Când și-a întins mâna spre ceas, a văzut că era deja 3:10. A oprit alarma și a căzut din nou cu capul pe pernă.

— Plecăm. Îmbracă-te și coboară, fără să mai pierzi vremea.

Ragga a întins mâna și, o clipă, Trausti a crezut că urma să îi mângâie obrazul. Dar mâna ei a trecut pe lângă capul lui și a ajuns la întrerupătorul de pe peretele din spate. Lampa de citit s-a aprins cu un clic și lumina l-a izbit în ochi, iar Trausti și-a ridicat mâna, încercând să se ferească. Ragga l-a mai scuturat o dată.

— Grăbește-te.

Apoi a ieșit din cameră fără să închidă ușa în urma ei.

Abținându-se cu greu să nu stingă lumina și să se întoarcă la somn, Trausti s-a încordat, s-a ridicat în capul oaselor și și-a scos picioarele de sub plapuma caldă. Nu era un capăt de lume — era obișnuit să se trezească după prea puțin somn. Era obișnuit și să-și înceapă ziua cu un duș, dar acum nu era timp pentru asta. Și-a tras hainele, însă când s-a dezmeticit de-a binelea, și-a dat seama cât de mult ar fi avut nevoie de un duș. Încă se simțea buimac de somn.

Ceilalți îl așteptau jos, clipind greoi, iar Leifur arăta, fără îndoială, cel mai rău dintre toți. Ragga părea cea mai alertă. Trausti ar fi dat orice pentru o cafea, dar nu a îndrăznit să spună nimic, de teamă să nu li se pară și lor o idee bună. N-ar fi făcut decât să amâne inevitabilul, iar cel mai bine era să termine odată cu asta. Cu cât plecau mai curând, cu atât se întorceau mai repede și el putea să se bage din nou în pat și să încerce să uite de această aventură nocturnă nebunească.

Recenziile Mădălinei 105 - Toate culorile întunericului de Chris Whitaker (CRIME CLUB)

Titlu: Toate culorile întunericului

Autor: Chris Whitaker

Editura: TREI

Titlu original: All the Colours of the Dark (2024)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,24 (din 488.293 note)

 

            Chris Whitaker se numără printre autorii care reușesc să mă surprindă cu fiecare roman publicat, demonstrându-mi din nou și din nou ce înseamnă să construiești, pagină cu pagină și cu un munte de talent, o lume complexă, pe cât de verosimilă, pe atât de ireală, în care mai întâi trebuie să te rătăcești, să devi parte din ea, pentru a o înțelege și pentru a putea găsi calea cea dreaptă spre deznodământ și spre katharsisul mult dorit. Dacă în „Începem cu sfârșitul” și „Toate fetele rele”, Whitaker nu se sfiește să prezinte realitatea abjectă, violența existentă într-o comunitate ce se năruie din interior, nepăsarea părinților ce naște adevărați monștri, nebunia unora, viciile altora, dar, mai ales, consecințele nefaste pe care alegerile lor egoistee le revarsă asupra celor neprihăniți, în „Toate culorile întunericului”, construiește un adevărat elogiu închinat traumei, obsesiei distrugătoare, plăgilor unei societăți  incapabile să se mai ridice dintre ruine, și al abuzului de orice fel, zugrăvindu-și narațiunea în nuanțele greu de privit ale infernului psihologic, în care sunt captive majoritatea personajelor. Cu alte cuvinte, autoruul se folosește de pesimism și de estetica urâtului social pentru a redefinii noțiunea de thriller psihologicc, evidențiind modul în care o comunitate reușește să facă față unui eveniment tragic, atât la nivel colectiv, cât și individual, alegând un referent, a cărui poveste devine universal valabilă.

            Patch e un băiat sensibil, loial, curios, dornic să exploreze lumea și să ia parte la cele mai mari aventuri, așa cum îi șade bine unui pirat curajos. Însă pentru el lumea în care trăiește este incompletă. Petecul pe care îl poartă zilnic peste un ochi nu face parte dintr-un costum; nu e un simplu accesoriu care să-l ajute să-și intre în rol, ci maschează o infirmitate – băiatul s-a născut fără un ochi, ceea ce l-a preschimbat într-un corsar singuratic. Lipsit de camarazi de nădejde și de iubirea atât de necesară din partea mamei care preferă să-și înece existența searbădă în alcool, Patch a fost forțat să-și ia viața în propriile mâini și să recurgă la mici furtișaguri pentru a supraviețui. Noroc că în viața sa a apărut Saint, o fetiță orfană, aflată în grija bunicii nonconformiste, pentru care albinele sunt cele mai bune prietene. Cei doi copii devin centrul universului unul pentru celălalt, fiind gata să sacrifice tot în numele afecțiunii ce și-o poartă. Însă prietenia lor este pusă la încercare în momentul în care Patch reușește să împiedice răpirea unei fete dintr-o familie bogată și foarte bine văzută în comunitate, ajungând chiar el să fie victima. Adolescentul devine fără să știe un erou, lăsând în urmă zeci de oameni îngrijorați și tulburați de cele întâmplate. Patch este ținut prizonier alături de o altă fată pe nume Grace, încercând să supraviețuiască și să găsească o cale de evadare. Răpirea băiatului a zguduit comunitatea din Monta Clare, mai ales că nu a fost singurul eveniment de acest fel. Din oraș au tot dispărut fete, și nimeni nu știe cine este făptașul. Dar Patch reușește să scape și să se întoarcă acasă. După o perioadă destul de lungă în care nimeni nu i-a putut da de urmă, ajutat de Saint, o detectivă înăscută și o tânără de o inteligență rară, băiatul evadează, fapt ce le dă tuturor speranță. Însă trauma nu va dispărea niciodată, înfigându-și rădăcinile tot mai adânc în sufletul lui Patch și a întregii comunități din Monta Clare.

            Deși Patch revine în cele din urmă în sânul societății din care a fost smuls cu brutalitate, el nu va mai fi niciodată același. Experiența prin care a trecut l-a transformat într-un tânăr taciturn, captiv în mintea sa, incapabil să pună în cuvinte trauma pe care a suferit-o, devenind obsedat de fata care l-a ajutat să îndure prizonieratul, singura rază de lumină dintr-un ocean de întuneric. Dar acolo unde cuvintele dau greș, arta devine o oglindă a subconștientului torturat. Tablourile pe care Patch le pictează cu o frenezie greu de descris reprezintă de fapt unica formă prin care tânărul se poate exprima, lăsând culorile să vorbească în locul său. El își materializează obsesia, metamorfozând trauma, întunericul și goliciunea din interior în opere de artă sumbre, dar de o valoare inestimabilă. Pentru unii, pare nebun, o minte obosită ce a a renunțat la rațiune în favoarea instinctului; pentru alții, e un geniu al culorilor, un artist neînțeles care își caută necontenit iubita; iar pentru Saint e tot Patch, prietenul ei din copilărie pe care vrea să-l salveze din infernul psihologic în care s-a pierdut aproape cu totul. Ea este, de fapt, o ancoră pentru tânărul Patch, cea care îi va fi alături în ciuda zidului tot mai gros dintre ei; cea care, în mod voluntar, îi va ține loc atât de soră, cât și de mamă.

            Din toate punctele de vedere, „Toate culorile întunericului” este un roman greu de parcurs, diferit de absolut tot ce a mai scris Whitaker până acum. E o poveste care te lovește cu forța unui bolovan, care te strivește cu pesimismul său, făcându-te să deschizi cu adevărat ochii și să privești lumea. Emoțiile puternice, lacrimile, deznădejdea, furia și frustrarea nu lipsesc din această carte, amplificându-se pagină cu pagină, până la katharsisul mult așteptat. Îmbinând evenimentele istorice de la sfârșitul secolului al XX-lea – încheierea războiului din Vietnam, instabilitatea politică și socială din America, luptele pentru preluarea puterii etc –, evenimente care au un corespondent la nivel micro în cadrul comunității din Monta Clare, cu o puternică dimensiune psihanalitică și un strop de romantism ca să mai îndulcească puțin amarul existențial, Whitaker construiește un thriller social amplu, grandios, cu un stil poetic greu de egalat; un univers populat de personaje frânte, care pot renaște din propria cenușă, aidoma unei păsări Pheonix. Nu este o lectură ușoară atât din punct de vedere narativ, cât și tehnic – planurile se suprapun și se amestecă, solicitând multă atenție din partea cititorului –, însă vă îndemn să-i acordați o șansă și să aflați cum se sfârșește povestea lui Patch!

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 104 - Spărgătorul de gheață de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)

Titlu: Spărgătorul de gheață 

Serie: August Strindberg (#2)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Isbrytare (2021) 

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 584

Media pe Goodreads: 3,82 (din 2.804 note)

 

            Dacă ați crezut că misterele din Hovenäset au luat sfârșit, ei bine, v-ați înșelat amarnic... Kristina Ohlsson revine cu cel de-al doilea volum al seriei „August Strindberg”, un thriller captivant, de zece ori mai întortocheat decât primul volum, plin de capcane, minciuni și răsturnări de situație neașteptate, și care, în mod paradoxal, are un ritm mult mai lent, mai analitic, pătrunzând mai adânc în inima și-n trecutul micii comunități. Urmărind mai multe perspective, „Spărgătorul de gheață” aduce în prim plan o parte dintre personajele secundare sau episodice din „Alertă de furtună”, ale căror povești tulburătoare se întrepătrund, se completează sau se bat cap în cap, fiecare străduindu-se să-și păstreze secretele bine ascunse. Într-o comunitate cu puțin peste 200 de locuitori, toți au legături unii cu ceilalți; toți știu ceva sau au văzut ceva, însă adevărata provocare e să-i convingi să vorbească.

            A trecut un an de când chipeșul August Strindberg a lăsat în urmă viața tumultoasă din Stockholm și s-a mutat în idilicul, dar nu prea liniștitul, Hovenäset, devenind un membru inportant al comunității. Toți știu câteceva despre el: unii sunt mari admiratori ai magazinului de antichități pe care l-a deschis imediat ce s-a stabilit în zonă, alții îl cunosc drept detectivul amator care a descoperit un cadavru ascuns în podeaua casei; unii îi caută frenetic prietenia, alții l-au zărit doar întreacăt, însă frumusețea lui le-a rămas imprimată pe retină pentru totdeauna. Dar toți, absolut toți, sunt atrași de el ca de un magnet, femeile singure și chiar și câțiva bărbați considerându-l o partidă bună. Prin urmare, să nu vi se pară ciudat că și necazurile se țin scai de el. După ce furia și groaza stârnite de uciderea lui Agnes Eriksson s-au stins, August și locuitorii din Hovenäset au nădăjduit că lucrurile vor intra pe făgașul normal, însă satul este zguduit de o altă tragedie.

În noaptea de 25 spre 26 ianuarie, două magazii au fost mistuite de flăcări, una dintre ele aparținându-i lui August, iar cealaltă, lui Axel Ehmbon, un bătrân singuratic și morocănos. Cu toate astea, Axel nu și-a făcut apariția împreună cu ceilalți gură-cască. Oricât s-au străduit Maria și Ray-Ray, polițiștii din Hovenaset, să dea de el după incendiu, au găsit doar ușa încuiată. Îngrijorați de tăcerea bătrânului, polițiștii reușesc să pătrundă în casa acestuia, unde găsesc un cadavru prăbușit la baza scărilor. Axel e mort, și după toate semnele, decesul a avut loc în noaptea incendiului. Ceea ce inițial pare a fi un accident tragic, pe parcurs, se transformă într-o crimă. Axel nu a căzut pe scări, a fost împins! Însă nimeni nu știe cine și de ce ar fi făcut asta. Maria face tot posibilul să afle cine e vinovat, însă investigațiile par să ducă într-un punct mort, fiindu-i tot mai greu să distingă adevărul de minciună.

            Nici de data asta August nu stă cu mâinile în sân, furnizând indicii importante pentru anchetă. Dintre toți, el este singurul care îi poate face pe oameni să vorbească, oferindu-le încrederea pe care ei n-o mai au în poliție. Însă, în acest volum, August este un protagonist fabricat, idolatrizat de toți, a cărui prezență este în continuare foarte importantă, dar care nu mai are întreaga lumină a reflectorului. Personajele secundare precum coșarul Ola, care s-a săturat de singurătate și-i face ochi dulci lui August, nepoata sa, Hilery, nevoită să aibă grijă de frățiorul ei mai mic, în vreme ce mama lor zace-n alcoolism și mizerie, sau Gunnar Wide, șeriful neoficial din Hovenaset, care n-are somn noaptea și-i face vizite unei văduve, sunt aduși în prim plan, schimbând tonul și perspectivele romanului.

            Kristina Ohlsson are un talent aparte de a împleti traumele și dramele personale, cu tragediile la nivel macro, aducându-și personajele la limită. Maria, de exemplu... În timp ce se străduiește să pună indiciile cap la cap ca să afle cine l-a ucis pe Axel, încercările de a ține secretă relația cu August și problemele tot mai presante cu Paul, soțul abuziv care a fost condamnat la închisoare din cauza drogurilor găsite în haina sa, nu-i dau pace. Teama că Paul ar putea scăpa basma curată în urma procesului ce se apropie o afectează din ce în ce mai mult. Dar femeia nu-și pierde nicio secundă concentrarea. De ea depinde ca Hovenäset să fie un loc sigur, și, fără să fie vreo eroină cu puteri fantastice, reușește să mențină situația sub control. Trebuie să înțelegem faptul că avem de-a face cu niște personaje distruse emoțional. Unele au reușit să se adune, iar altele continuă să cadă în gol. Fiecare personaj are o traumă din trecut sau un secret pe care nu vrea să-l divulge, însă, într-o comunitate atât de mică, e suficient ca o verigă din lanț să cedeze ca celelalte să o urmeze imediat. Adevărul trebuie să iasă la iveală, indiferent de inimile zdrobite pe care le va lăsa în urmă.

            Atmosfera rece, descrierile amănunțite, întrepătrunderea dintre viața personală și viața comunității, investigația lentă, dar eficientă, perseverența polițiștilor, minciunile, numărul mare de personaje și acțiunea fragmentată m-au dus cu gândul la seria „Inspectorul-șef Armand Gamache” de Louise Penny, diferența majoră ținând de locul întâmplărilor. „Spărgătorul de gheață” este un roman amplu, pe care trebuie să-l citești pe-ndelete, cu răbdare, acordându-i timp să te imerseze în poveste. Firește, așa cum probabil vă așteptați, lucrurile nu se încheie aici... Mai sunt încă multe mistere de elucidat (în următoarele trei volume) în Hovenäset.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 97 - Alertă de furtună de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)

Titlu: Alertă de furtună 

Serie: August Strindberg (#1)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Stormvakt (2020) 

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 552

Media pe Goodreads: 3,80 (din 3.956 note)

 

               Cu aproape treizeci de ani În urmă, o crimă terifiantă, petrecută în Hovenäset, un sat de pescari aflat la trei kilometri de orășelul Kungshamn, a zguduit din temelie liniștea și încrederea locuitorilor din regiune. Într-una dintre casele din mica localitate, o tânără a fost ucisă cu sălbăticie, iar rămășițele trupului său au fost ascunse în congelatorul din pivniță. La fel ca în majoritatea cazurilor, soțul femeii a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață. Însă suspiciunea și întrebările rămase fără răspuns au continuat să înflorească în mintea celor care nu s-au putut împăca cu verdictul polițiștilor. Ecourile acelei fapte odioase răsună și astăzi prin împrejurimi, transformând casa, cunoscută drept Camera Frigorifică, într-o legendă pe caretoți o știu, dar foarte puțini se încumetă s-o rostească cu voce tare. Localnicii s-au obișnuit cu aura întunecată a clădirii, urmărindu-i cu interes pe străinii care închiriază entuziaști casa, părăsind-o fără să stea pe gnduri de-ndată ce află ce s-a petrecut în măruntaieleei. Altfel spus, asupra proprietății planează unsoi de blestem; nimeni nu rămâne, nimeni n-o vrea, toți o ocolesc, gândindu-se non-stop la istoria ei macabră.

               Acum, un alt eveniment tragic îi pune din nou pe jar pe locuitorii din Hovenäset – Agnes Eriksson, soție, mamă și o profesoară foarte îndrăgită în comunitate, a dispărut fără urmă într-o noapte furtunoasă. La o primă vedere, toate indiciile arată că femeia a alunecat de pe ponton în apele înghețate ale mării, însă, după o serie de căutări minuțioase, polițiștii însărcinați cu acest caz, în frunte cu perseverenta Maria Martinsson, decid să ia în calcul o cu totul altă pistă. A fost răpită? A fost ucisă? E ținută prizonieră undeva? I-a făcut soțul ceva? Asta încearcă să afle Maria înainte să fie prea târziu. Isaac, fiul lui Agnes, ajutat, spre disperarea părinților, de Karl, prietenul său genial, care își dorește să devină astronaut, începe propriile sale căutări, convins că o poate găsi pe mama sa în viață și că poliția e complet inutilă într-o astfel de situație. Însă îndoiala începe să-i bântuie pe toți, aducându-și cu groază aminte de crima de acum treizeci de ani.

               În noaptea în care a dispărut Agnes, August Strindberg – a nu se confunda cu scriitorul suedez cu același nume – tocmai sosea în Hovenäset, viitorul său cămin, hotărât să aibă parte de un nou început. După ce s-a despărțit de iubita sa, bărbatul a renunțat la viața tumultoasă din Stockholm și la cariera strălucită pe care și-o clădise în finanțe, pentru a-și îndeplini cel mai mare vis – deschiderea unui magazin de antichități în Kungshamn, un oraș mic, dar cu potențial, unde a închiriat spațiul comercial în care, până nu demult, funcționase o firmă de pompe funebre. Venirea sa nu a trecut neobservată, fiind privit cu suspiciune de către localnici. Dar felul său de a fi, calm și prietenos, un adevărat profesionist când vine vorba de achiziționat obiecte pentru afacerea sa, i-a determinat să-l priveascăcu alți ochi, acceptându-l încetul cu-ncetul. Cu toate astea, liniștea și bucuria lui August nu durează prea mult. Istoria casei pe care a închiriat-o în Hovenäset îl prinde din urmă, dându-și seama că secretele sunt cele mai de preț antichități pe care le posedă oamenii. Fără voia lui, devine un pion esențial în cazul dispariției lui Agnes, scoțând la lumină și mai multe enigme și întrebări fără răspuns.

               Deși este o carte ușor de parcurs, intriga este complexă, un labirint prin care trebuie să-ți croiești drum cu răbdare. Până la jumătatea romanului, am avut impresia că citesc trei povești diferite, fără vreo legătură evidentă, în afară de spațiul geografic. Însă modul în care autoarea leagă cele trei fire narative este magistral, conducându-l pe cititor spre un deznodământ plin de suspans. Pe lângă elementele de thriller, autoarea insistă asupra componentei sociale, construind o serie de personaje verosimile, umane, dedate viciilor, ființe empatice, dar supuse greșelii, caractere vulnerabile, dar, totodată, neclintite ca o stâncă. Frământările unei mame al cărei fiu adolescent, dotatcu o inteligență peste medie, își dorește să devină astronaut; ignoranța tatălui; viața paradoxală a Mariei Martinsson, o polițistă inteligentă și perspicace, care își dedică timpul și energia prinderii răufăcătorilor, fără să se plângă de condițiile rudimentare în care lucrează și de rulota folosită ca centru de operațiuni, dar care nu se poate apăra de abuzul propriului soț; decăderea unui bărbat care și-a pierdut soția, disperarea fiului care și-a pierdut mama, toate constituie o piesă necesară în conturarea trăsăturilor definitorii ale comunității din care Agnes a dispărut.. August, însă, e personajul capabil să analizeze scenariul la rece. El e un străin, singurul care poate privi obiectiv, imparțial, prin urmare, singurul care poate deține o presupusă cheie a cazului, ceea ce dezlănțuie o adevărată furtună.

Atmosfera întunecată, amenințarea constantă a capriciilor vremii, secrete peste secrete, minciuni, înscenări amatoricești, menite să-i încurce pe polițiști, drame personale și colective, toate fac din „Alertă de furtună” un thriller bun, așa cum doar un autor nordic poate scrie. Chiar dacă uneori pare că acțiunea stă pe loc, banalul cotidianului amorțind ușor suspansul, Kristina Ohlsson știe cum să manipuleze intriga, în așa fel încât să te trimită mereu pe piste greșite. Tensiunea se acumulează treptat, culminând cu o explozie neașteptată, ce te pune serios pe gânduri și te obligă să derulezi scenariul de la capăt, ca să vezi dacă toate piesele și-au găsit locul potrivit în grandioasa și fragmentata imagine de ansamblu.

Un proiect:   

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

Cărți.Blog

Anca și cărțile.ro

Falled

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA