ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Fiction Connection. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Fiction Connection. Afișați toate postările

miercuri, 13 martie 2024

Recenziile lui Gică 173 - Marea Liniștii de Emily St. John Mandel


Titlu: Marea Liniștii 

Autor: Emily St. John Mandel

Editura: TREI

Titlu original: Sea of Tranquility (2022) 

Traducere de Mariana Piroteală

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 264

Media pe Goodreads: 4,09 (din 226.553 note)

 

            Nominalizat la Premiile Locus 2023 și câștigător al Premiului Goodreads pentru Science-Fiction în 2022, „Marea Liniștii”, de Emily St. John Mandel, este un roman vizionar, care aduce în discuție o gamă largă de teme vechi și de actualitate, precum pandemia, călătoria în timp, coloniile de pe lună, inteligența artificială și realitatea virtuală. Comprimată în 264 de pagini, cartea reprezintă un Soft SF, pe cât de ușor de parcurs, pe atât de dificil de înțeles pe alocuri, care prinde contur în jurul unei intrigi detectivistice originale. Clarul și obscurul se întrepătrund, ceea ce pornește drept o poveste istorică se transformă într-un demers interogativ, într-o căutare a sensului și a propriei identități. Trecutul, prezentul și viitorul funcționează ca un tot unitar, ca un sistem bine pus la punct, însă în codul de bază al căruia s-ar putea strecura oricând o eroare colosală.

În 1912, Edwin St. John Andrew, un tânăr de 18 ani, fiul exilat al unui conte britanic, puțin rătăcit spiritual, are parte de o experiență inedită în Insula Vancouver, în apropierea unei păduri din nord, unde cerul s-a întunecat dintr-odată, iar niște sunete venite parcă din altă lume au reverberat peste copaci, anomalia ținând doar câteva secunde. După un secol, mai exact în 2020, Gaspery Roberts, un detectiv misterios, cu un nume la fel de misterios, se întâlnește cu un compozitor de nișă, după o reprezentație, fiind interesat, îndeosebi, de videoclipul în care s-a strecurat o eroare în momentul filmării, redat în timpul concertului și realizat de Vincent, sora artistului, care a dispărut în urmă cu ceva timp de pe un vapor. La aproape 500 de ani în viitor, Olive Llewellyn, o scriitoare cunoscută pe tot mapamondul, dar și în coloniile din spațiu, se află într-un turneu de promovare a celui mai nou roman al său, prin orașele de pe Pământ. Dar în curând o molimă va face ravagii pe Terra, punându-i viața în pericol.

            Deși tematica romanului este extrem de vastă, autoarea abordează în mod recurent subiectul pandemiei. Ca să oprim o molimă, trebuie mai întâi să înțelegem ce este ea și de unde provine. Când romanii au invadat Mesopotamia, s-au întors acasă cu un nou virus mortal. Să fi contribuit schimbările de climă și de biotop natural la mutație? Oare microorganismele au stat în tot acest timp într-o formă inactivă, inofensivă? Sau ceva le-a activat, perturbându-le mediul? Revenind la subiect, Emily St. John Mandel pune o întrebare ce îndeamnă la reflecții. Dacă noi trăim într-o simulare, într-un soi de computer, iar lumea din jur și subiecții săi sunt creați pe baza unui algoritm, atunci molimele ar putea reprezenta, de fapt, niște viruși care atacă fișierele? Să existe în folderul acesta universal și fișiere corupte? Și dacă da, atunci anomalia din realitate, și apoi din filmare, să fie un astfel de fișier virusat? Dar dacă scopul pandemiilor e să reseteze, o dată la câteva sute de ani, configurația (evoluată) la care am ajuns? Care/cine sunt virușii până la urmă? Ei sau noi?

            Protagonistul poveștii de față, Gaspery Roberts, este detectivul pe care l-am găsi, mai degrabă, în scrierile lui Isaac Asimov. Aparițiile lui repetate, fragmentare, nu fac decât să ne îndepărteze de firul roșu al romanului. De altfel, dincolo de construcția SF ostentativă, cartea constituie și un experiment postmodern de narare, în care personajele fac trecerea de la constante la variabile. Sunt schițate, dispar, reapar, mor, ba, pardon, supraviețuiesc, asta depinde doar de intenție, fiind angrenate într-un haos organizat, fără cap și coadă, ale căror istorii sunt legate în mod direct de anomalia centrală. De fapt, cred că putem spune că fenomenul auditiv și vizual inexplicabil preia rolul principal, pentru că misterul pune toate mecanismele și caracterele în mișcare. Timpul nu mai are o axă clară, îl regăsim pe erou în toate perioadele menționate, continuându-și munca de investigator, punând întrebările potrivite și camuflându-se printre indivizii secolului respectiv. Cam atât despre carte, chiar nu are rost s-o mai lungesc, pentru că aici nu funcționează formula incipit-deznodământ, revelația aflându-se undeva la mijloc, în bucla temporală, la îndemâna celor care au găsit răspunsurile potrivite la întrebările ce au luat naștere, spontan,  pe parcurs.


COMANDĂ CARTEA


marți, 27 februarie 2024

Fragment în avanpremieră: Mlaștina Rece de Liza Marklund


Mlaștina Rece

Al doilea volum din seria Cercul polar 

Liza Marklund  

Titlu original: Kallmyren

Limba originală: suedeză

Traducere: Alin-Daniel Dragomir

ISBN: 978-606-40-2192-2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

352 pagini


O intrigă generoasă, cu o mulțime de surprize. – Dagensny Heter

 Un bilet lăsat pe masa din bucătărie: „Iubitule, culeg niște mure arctice. Simt că trebuie să ies din apartament. Markus este la Karin.“ Și în colțul din dreapta jos, steluța cu cinci vârfuri, emblema ei.

Helena nu s-a mai întors acasă, deși fetița ei a fost găsită abia respirând în Mlaștina Rece. Iar Wiking Stormberg nu și-a mai revenit după dispariția soției. A trăit doar pentru copii și serviciul lui din poliția din Stenträsk, și a devenit obsedat de mlaștini. După zeci de ani, fiul lor primește o scrisoare, o amenințare sau poate un avertisment, cu scri­sul de mână al Helenei și steluța în cinci colțuri.

Wiking începe să se întrebe dacă nu cumva înnebunește, dacă vede fantome sau dacă o forță din afară îi amenință familia. Și dacă da, despre cine sau ce este vorba?

Mlaștina Rece este un roman captivant, în care ne reîntâlnim cu Wiking Stormberg, șeful poliției din Stenträsk, un mic orășel din Norrbotten — un peisaj pe care Liza Marklund îl cunoaște din copilărie și în jurul căruia a creat o poveste de suspans care-ți taie suflarea. – Afton Bladet

Mlaștina Rece nu e doar un roman crime bun, ci demonstrează și că Marklund este o povestitoare minunată.  Verdens Gang

Mlaștina Rece este extrem de plină de tensiune, iar Liza Marklund dă dovadă de talent stilistic și dramatic când împletește și o poveste secundară cu totul neașteptată.  Dagensnyhete

Marklund arată de ce e în stare cu adevă­rat (…) În Mlaștina Rece, a recurs la toată experiența de la romanele crime anterioare. A combinat-o cu ambiția pe care a afișat-o cu îndrăzneală în ultimele două romane și a reușit să creeze o atmosferă de suspans și compasiune  tot ce-și poate dori un cititor de crime. – Stavanger Aftenblad

Liza Marklund în cea mai bună formă! Un roman de suspans excepțional. – Adresseavisen

 

FRAGMENT

 

După ceremonia de deschidere din aulă, care într‑adevăr se afla în clădirea numărul 16, cursanții se îndreptară spre sălile lor de curs și primiră lista cu bibliografia de consultat. Wiking încerca să îi studieze pe ceilalți studenți, mai ales pe fete, fără a fi prea evident. Frank nu avea astfel de rețineri.

— Uită‑te la gagica aia, Doamne, oare cum o cheamă? spuse el atât de tare încât probabil că fata auzi.

— Anna Månsson, răspunse Mats cu voce joasă.

— E de nota 10, a naibii.

Anna Månsson aruncă o privire în direcția lor și își dădu ochii peste cap. Frank zâmbi larg.

Clasa nu era atât de omogenă pe cât își închipuise Wiking. Credea că se va remarca prin accentul său de Norrland și diploma sa de licență, iar ceilalți vor fi cu toții niște băieți rași în cap de vreo 20 de ani din zona Stockholmului. Dar nu era deloc așa. Mats avea 26 de ani, era din Linköping și era locotenent în armată. Se înscrisese în școala de poliție pentru a obține permisie și a putea locui cu iubita lui, care studia medicina la Institutul Karolinska. Frank era născut în zero‑opt1 și locuia oficial cu bunica sa în Kungsholmen.

— Dacă stau suficient timp înregistrat la adresa asta, pot prelua contractul de închiriere, spuse el, vorbind de parcă ar fi câștigat la loterie.

Asta se întâmpla înainte ca Wiking să înțeleagă cât de incomprehensibil de complicată și de nedreaptă era piața imobiliară din Stockholm.

Frank era jurnalist de profesie și un binefăcător incurabil. După trei ani petrecuți la unul dintre ziarele de seară, decisese să își schimbe perspectiva și să facă „ceva semnificativ“, după cum spusese chiar el. Mai mulți colegi din clasă aveau un trecut similar. Anna Månsson, de exemplu, era asistent social, iar prietena ei, Linda, era profesoară. Faptul că Wiking avea o diplomă în inginerie mecanică de la Universitatea Tehnologică din Luleå era mai degrabă norma decât excepția.

— Ce era în neregulă cu a fi inginer mecanic? întrebă Frank într‑o seară, după o lungă prelegere despre metodele fascinante de lucru din domeniul presei de seară.

Erau în apartamentul imens al bunicii sale, construit la cumpăna secolelor, de pe Scheelegatan, și beau bere, el, Frank și Mats: bunica sa mai avea o casă în Marbella, unde își petrecea iernile.

Wiking nu mai văzuse niciodată o asemenea locuință. Tavanul era acoperit cu muluri cu viță‑de‑vie și flori, avea sobe de teracotă imense, care sclipeau în fiecare cameră. Pereții aveau lambriuri și șiruri de tablouri cu rame groase. Ferestrele cu șprosuri de câțiva metri ajungeau până în tavan. Se numea Jugendstil.

Wiking trăgea de un colț desprins al etichetei de pe sticla de bere.

— Am aplicat mai mult fiindcă a vrut amicul meu Krister, spuse el. Dar a renunțat după un semestru și s‑a mutat în Täby cu iubita lui. Eu, mda, am rămas.

— Dar de ce polițist? insistă Frank.

— Tatăl meu e polițist. Tatăl lui a fost procuror.

— Uau, exclamă Frank. Ești un adevărat deschizător de drumuri.

Mats și Marina lui locuiau într‑un apartament micuț de studenți din Solna. Troica se întâlnea rar acolo, deoarece Marina era mereu ocupată cu studiul și avea nevoie de liniște. Era o tipă serioasă, cu părul negru și ochii ageri, lui Wiking i se părea că nu‑i scapă nimic. Îi plăcea de ea. Ea și Mats erau împreună încă din primul an de liceu.

— O să facem copii când termină cu rezidențiatul, declară el.

— Vă notați babardeala și în calendar? întrebă Frank.

Mats permise umbrei unui zâmbet să îi străbată fața. Fusese cât de aproape putuse să ajungă de un râs forțat.

— Cred că o fac mai des decât tine, spuse el.

— Doar o chestiune de timp, zise Frank. Sunt cu ea pe jumătate în Anna Månsson.

Wiking se prefăcu că are o criză de tuse.

În fiecare după‑amiază, troica se antrena împreună. Sală, volei, apoi alergau. Mats era alergător de distanță lungă, Frank era sprinter. Wiking prefera mai degrabă să alerge după un puc sau o minge, dar aici învățase să alerge și atât. În plus, mergea cu bicicleta zilnic între școală și Tensta, ceea ce îi dezvoltase rezistența. Seara, lua adesea linia albastră a metroului până la primărie și mergea pe jos până la Frank, pe Scheelegatan.

Într‑o seară, în timp ce se îndrepta spre casă după un antrenament intens la piscina de la poliție, dădu peste un grup de adolescenți în centrul cartierului Tensta. Erau cinci și se putea presupune că familiile lor proveneau din vreo țară din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord. Băieții făcură un cerc în jurul lui, iar liderul lor se puse în fața lui.

— Frate, spuse liderul, cu voce joasă și hotărâtă, cât e ceasul?

Wiking se uită la ceasul său de mână.

— Al meu arată 22:55, dar e de fapt numai 22:50, răspunse el, întinzându‑și încheietura mâinii ca să‑i arate conducătorului găștii.

— L‑am dat înainte cu cinci minute pentru a avea o mică marjă. Dacă vreți să luați trenul spre oraș la 22:57, probabil că îl prindeți.

Puși în gardă, toți cei cinci băieți îl priveau cu ceva ce putea fi descris aproape ca un soi de neîncredere.

— De fapt, e posibil să și întârzie un pic, continuă Wiking. SL nu pare să fie obișnuit cu zăpada. Destul de ciudat, fiindcă și aici, mai la sud, e iarnă în fiecare an.

Băieții schimbară priviri între ei. Wiking făcu un semn cu capul spre chioșcul din spatele liderului.

— Mă gândeam să‑mi iau o napolitană Kex înainte să plec acasă, explică el, și se va închide în curând. Deci, dacă nu vă supărați…

Liderul se întoarse și se uită uimit spre chioșcul Pressbyrån, de parcă nu l‑ar fi remarcat niciodată până atunci. Apoi se întoarse din nou spre Wiking și făcu un pas într‑o parte. Ceilalți băieți ezitară o clipă, apoi îl lăsară și ei să treacă.

— O seară plăcută să aveți, le ură Wiking, își cumpără napolitana și se îndreptă spre camera sa închiriată.

Abia mai târziu realizase că, cel mai probabil, grupul de băieți voia să‑l jefuiască.

Frank, care insistase ca el să se tundă — „Nu poți să te prezinți cu chică“ — îl echipase și cu o geacă bomber neagră și o pereche de bocanci negri Doc Martens. Între timp, bandele din jurul stației de metrou se obișnuiseră cu el și îi răspundeau cu ezitare la saluturi, chiar dacă arăta ca un skinhead.



 Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui NobelPe viațăLupul RoșuUn loc sub soareFerma de perle negre și Cercul polar.

luni, 26 februarie 2024

Recenziile lui Gică 168 - Codul Katharina de Jørn Lier Horst (CRIME CLUB)


Titlu: Codul Katharina  

Serie: William Wisting (#12) Dosare enigmatice (#1)

Autor: Jørn Lier Horst

Titlu original: Katharina-koden (2017)

Traducere de Ivona Berceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,94 (din 5.551 note)

 

„Găsi fotocopia și o analiză din nou. Trei linii ușor curbate împărțeau foaia, formând două coloane. În partea de jos, era trasată o linie orizontală. Pe restul foii de hârtie se găseau o serie de numere. Cifra 362 era încercuită și scrisă de două ori. Același lucru era valabil și în cazul cifrei 334. La fel, cifra 18 fusese și ea scrisă de două ori și era înconjurată de un pătrat. În rest, pe pagină erau împrăștiate mai multe numere: 206, 613, 148, 701, 404, 49. Cel mai interesant aspect al mesajului criptic consta în faptul că pe o parte a foii de hârtie fusese desenată o cruce, adică două linii perpendiculare, dintre care una puțin mai lungă decât cealaltă, ceea ce dădea impresia unei cruci. Iar și iar, pixul cu pastă neagră fusese plimbat înainte și înapoi, până când foaia aproape că se rupsese.”

Au trecut aproape 25 de ani de la dispariția Katharinei Haugen, însă  inspectorul-șef William Wisting  nu poate renunța la vechiul caz. La fiecare „aniversare”, scoate din dulap cele trei cutii cu probele anchetei și le reanalizează, sperând, tot mai atent la detalii, să găsească cheia misterului. Însă există prea multe necunoscute... Dacă femeia a plecat de bunăvoie, de ce nu și-a luat cu ea și valiza în care se aflau, parcă intenționat aranjate, zece perechi de ciorapi, zece chiloți, cinci sutiene, zece tricouri, cinci perechi de pantaloni, cinci pulovere, cinci bluze și haine sport. Din nou, numere... Și de ce a lăsat în urmă un buchet cu paisprezece trandafiri? Erau pentru ea sau pentru altcineva? Iar întrebarea care-i macină pe toți... Cum poate fi descifrat codul Katharinei? Dacă a fost, într-adevăr, ucisă și dacă crucea indică locul, atunci e posibil ca ea să-și fi marcat, dinainte, mormântul?

Principalul suspect a fost (și este în continuare) Martin Haugen, soțul dispărutei și un prieten apropiat de-ai lui Wisting. Și în fiecare an omul nostru îi face o vizită, ca să vadă cum îi merge, dar, mai ales, ca să-l descoase iarăși și iarăși, cu speranța că Martin va scăpa vreo informație esențială pe care a ținut-o ascunsă de poliție atâta timp. Însă de data asta el nu e acasă, lucru straniu, iar inspectorul stă puțin pe gânduri dacă să-l declare sau nu dispărut. Dar nu e cazul... Povestea ia o turnură interesantă atunci când la secția de poliție se prezintă agentul Adrian Stiller, de la Kripos, care vrea să creeze un grup special de investigatori, ce urmează să se ocupe de cazurile vechi neelucidate. Și prima anchetă pe care au vizat-o este, evident, cea a dispariției Katharinei, fiindcă amprentele soțului ei au fost descoperite pe ziarul din care s-au decupat cuvintele din scrisoarea de răscumpărare din cazul Nadiei Krogh, o tânără care a fost răpită în urmă cu 26 de ani.

            Așadar, avem două dispariții și un suspect. Și dacă știi cine e vinovatul, atunci cum procedezi ca să-l faci să mărturisească? Pentru început, îi vorbești din nou și din nou despre nefericitul eveniment. Așa cum spune și Wisting, nimeni nu poate să țină ascuns un secret care-l macină pe interior. Aici nu e vorba de criminali cu sânge rece, fiindcă întâmplările nu s-au mai repetat, nici nu știm dacă același om s-a ocupat de ambele victime, ci de impulsuri de moment, acte violente declanșate de furie sau disperare. Apoi, pui tot mai multă presiune pe subiect, făcându-l să conștientizeze că nu mai poate să țină asta doar pentru el, că are nevoie de eliberare, de purificare, de cineva care să-l asculte și, poate, să-l înțeleagă. Și în ultimul rând, trebuie să-i oferi o portiță de scăpare, chiar dacă ea, legal, nu există. Poate a fost un accident, poate nu e doar el de vină, și dacă chiar a comis-o, poate a avut motive cât se poate de serioase.

            Și astfel, ancheta tradițională se transformă într-o operațiune de hărțuire psihologică, în care inculpatul știe că nu poate să scape cu mâinile curate. Dar cum rămâne cu relația dintre Wisting Și Haugen? Cine va câștiga, prietenul de-o viață sau investigatorul? Odată ce-ți asumi un rol, celălalt se prăbușește de la sine. Demonul justițiar vrea să-l arunce pe ucigaș după gratii, însă îngerul salvator vrea să-i fie alături. E drept că după atâția ani probele nu mai sunt atât de relevante, nici nu aveau acces la tehnologia din prezent, și singura lor șansă este să-l forțeze pe suspect să spună adevărul. Dar dacă Martin e nevinovat? Dacă femeia și-a regizat, de fapt, dispariția? Și cum rămâne cu Nadia Krogh? Unde ar fi putut să plece de la petrecere? De ce nimeni nu știe nimic, deși s-au aflat atâția oameni în proximitatea ei în acea seară? Hai că v-am dat destule detalii, chiar prea multe, însă de aici sunteți pe cont propriu, așa că puneți mâna pe roman, luați-l de mână pe simpaticul inspector-șef William Wisting și încercați să descifrați, împreună, codul Katharinei, preluat chiar în primul paragraf. Și dați-mi un semn, în comentarii, dacă credeți că sunteți pe drumul cel bun.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jørn Lier Horst:

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

 


duminică, 4 februarie 2024

Recenziile lui Gică 164 - Când vin străinii de Ivar Leon Menger (CRIME CLUB)


Titlu: Când vin străinii  

Autor: Ivar Leon Menger

Editura: TREI

Titlu original: Als das Böse kam (2022)

Traducere de Laura Karsch

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 3,68 (din 964 note)

 

            De când se știe, Iuno locuiește, împreună cu părinții și cu fratele ei, Boy, pe o mică insulă din Țara de Nord. La cei șaisprezece ani ai săi, își petrece timpul ajutându-și mama la treburile casnice, tatăl, la pescuit și având grijă de frățiorul ei mai mic, așteptând cu nerăbdare duminicile ca să se adune cu toții la masă, pentru o gustare specială și un nou joc în familie. Însă cel mai mare vis al lui Iuno este să ajungă pe celălalt mal, lucru interzis cu desăvârșire, fiindcă acolo se găsesc Străinii, niște oameni cruzi care vor să le facă rău. Din câte a înțeles, ei fac parte dintr-un soi de program de protecție a martorilor, iar Gardienii i-au adus aici ca să fie în siguranță. Dar în ciuda avertismentelor cu care a crescut, adolescenta își dorește din ce în ce mai mult să afle ce se află dincolo de apă, așa că plănuiește, împreună cu Boy, să părăsească mica lor fâșie de pământ.

            Dar înainte să disecăm povestea, haideți să vedem ce e de făcut atunci când vin Străinii. Ei bine, când se aude sirena, trebuie să fugă și să se ascundă în beci, adăpostul lor improvizat, unde au apă și alimente pentru câteva luni. Și în timp ce tatăl lor pândește cu pușca, din fotoliu, posibilii intruși, mama le dă câte o pastilă, pe care trebuie s-o înghită repede, veșnicele pilule de consolare, foarte gustoase de altfel. Însă până acum au avut loc doar simulări prin care li s-au testat reflexele și supunerea. Un singur om, care, chipurile, n-ar fi Străin, are voie să debarce pe țărm, și anume, Ole, bătrânul poștaș care vine în fiecare zi de luni. Însă într-o noapte, când Iuno se află pe plajă, un necunoscut ajunge pe insula lor, un tânăr care a venit să-și recupereze drona doborâtă, pe nume Luca, și care îi dă, atât prin prezență, cât și printr-o dezvăluire despre trecutul ei, viața peste cap.

            Bun... Hai că nu e greu să ne dăm seama ce se petrece aici. Nu, n-o să vă spun care-i mecanismul, evident încă din descriere, dar mi-aș dori să ne concentrăm puțin asupra personajelor. Așadar, Iuno. Numele zeiței romane a căsătoriei și fertilității, altfel spus, o entitate puternică, cu o identitate clară. Fratele ei e Boy, adică Băiat(ul). Deci, o aparentă nulitate, lipsită de orice trăsătură distinctivă, cu excepția sexului. Nu aș merge neapărat pe o reprezentare Yin si Yang, deși e posibil să funcționeze dacă îi privim ca fiind complementari, având același sânge și regăsindu-se în aceeași situație dramatică. Părinții... Mda, aici lucrurile stau puțin diferit. De ce niciunul dintre ei nu are nume? De ce se identifică în permanență prin „mama și tata”? Prin urmare, avem o ierarhie, de la nume la funcție, inițial lipsită de sens, dar care capătă semnificație prin prezența și acțiunile protagonistei.

            Și acum să vedem care sunt limitele micului lor cronotop. Pământ, apă, și apoi iarăși pământ. Insula e sigură, pe când pe celălalt mal pândește pericolul. Dar acolo se află și Gardienii, care nu-și fac niciodată apariția. Binele și răul, Gardienii și Străinii, o certitudine și (cel mai probabil) o iluzie. Dar de ce? Care e scopul? De ce s-au refugiat așa departe de civilizație? Sunt victime sau vinovați? Cine minte și cine (nu) spune adevărul? Ceva e putred în Țara de Nord. Până și denumirea asta e stranie, de parcă ar ilustra un loc care nu se găsește pe nicio hartă. Și ce e cu toate pregătirile astea... militare? Dar cu pilulele de consolare?

            În altă ordine de idei, romanul e construit pe o structură de basm. Iuno poate fi asociată, din cauza contextului, cu „Degețica”, cei doi frați trimit, indirect, la Hansel și Gretel, iar insula reprezintă Turnul lui Rapunzel, din care prințesa cu părul de aur urmează să evadeze. Ce mai... E o poveste bună, complexă, scurtă, un thriller distopic cu puternice trăsături de Young Adult. De altfel, am apreciat că autorul, în ciuda unor lacune, posibil scăpări intenționate, a trecut repede la subiect, spunându-ne exact ce și cum. Nu e statică deloc, scenele se derulează repede, simți suspansul la fiecare pagină și speri ca totul să se sfârșească cu bine. Deci, o recomand, dar să nu uitați că Ivar Leon Menger scrie „povești care merg la inimă. Până când o fac să stea în loc.”


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ivar Leon Menger:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



luni, 22 ianuarie 2024

Fragment în avanpremieră: Anna O de Matthew Blake


Titlu: Anna O 

Autor: Matthew Blake

Colecție: Fiction Connection (Editura Trei)

Nr. de pagini: 528

ISBN: 978‑606‑40‑2168‑7

Limba originală: engleză

Traducere: Alunița Voiculescu

Format: 130x200mm

Anul apariției: 2024

 

Data apariției: 2024-02-02

Precomandă: https://bit.ly/annao

#ANNAO @treibooks

 

Descriere:

 

Îmi pare rău. Cred că i-am omorât. ANNA O

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării", și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată. Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află.

Un concept irezistibil, pus în practică minunat — cu siguranță va fi unul dintre cele mai bune thrillere ale anului. LEE CHILD 

Când ai luat cartea în mână, nu mai ai cum s-o lași. Un thriller cu multe planuri și melodramatic ca anvergură și tensiune. KIRKUS REVIEWS 

Blake nu le permite niciun moment nici cititorului, nici eroului său să stea liniștiți, producând întorsături de situație una după alta. Finalul o să-i șocheze probabil până și pe fanii versați de thrillere. PUBLISHERS WEEKLY

 

Fragment:

 

JURNALUL ANNEI

2019

 

 

29 august dimineață

 

Mergem în viteză pe autostradă. Închirierea acestui Clio, un impuls de moment. Doug stă în spate, Indira lângă mine, în față. Sistemul de navigație prin satelit face figuri, așa că Indy încearcă să găsească destinația pe telefonul ei. Mama, tata și Theo sunt în altă mașină și vor ajunge înaintea noastră.

Doug pare fie la capătul răbdărilor, evident. Indira încearcă să păstreze atmosfera cordială. Numărul estival al revistei încă nu e finalizat. Contractul cu GVM încă nu e semnat. Ei doi nu și‑au primit banii. Iar după weekendul acesta, nici că‑i vor mai primi vreodată.

Un claxon. Încerc să mă concentrez la drum. Totul depinde de întâlnirea de diseară, cu persoana care își spune @PacientX online. Să aflu dacă e de bună‑credință. De‑abia apoi voi putea să‑mi confirm bănuiala că persoana pe care o cred eu MARATON este copilul biologic al lui Sally Turner. Apoi, voi provoca o adevărată senzație. Mult mai mare decât succesul revistei noastre. Va fi o știre de interes național. Ziare mari, tabloide, Newsnight, documentare, seriale. O să caut un avocat bun și o să‑i dau în judecată pe Doug și pe Indy. O să‑l fac de râs în public pe afemeiatul de tata. O să‑mi folosesc toată priceperea pentru a fonda o companie a mea. Și de această dată mă voi ocupa singură de acte.

Mă gândesc la scuza publicată de Bloom în articolul ei: Uneori trebuie faci rău ca faci bine. gândesc și la celelalte „metode“ și „ipoteze“ încercate pe pacienți cu probleme psihice. Am citit despre psihiatri care au provocat crize epileptice, au extras dinți și au îndepărtat chirurgical spline, coluri uterine și colonuri, și‑au infectat intenționat pacienții cu malarie, au creat come diabetice artificiale, au injectat ser cabalin pentru a induce meningite și, cel mai îngrozitor dintre toate, au secționat țesut cerebral în timpul unor operații asupra lobilor frontali — procedură cunoscută sub numele de lobotomie trans orbitală. Toate aceste experimente au fost efectuate de reputați specialiști, în încercarea de a găsi leac unor boli pe care nu le înțelegeau pe deplin. Cele mai rele trata‑ mente psihiatrice au fost încercate, de obicei, pe femei. Îmi amintesc acel rând mititel și aparent inofensiv de pe Wikipedia, de azi‑noapte. Mi‑o imaginez pe Sally Turner și ororile experimentului Medeea din secția Cranfield de la Broadmoor, în vara lui 1999. Și îmi pun tot felul de întrebări până mi se face rău din nou.

Ferma se află la capătul unor drumuri înguste și întortocheate din Cotswold. Tarmacul devine din ce în ce mai denivelat, până se transformă într‑un drum neasfaltat, care face ca mașinuța noastră închiriată se opintească să treacă peste tot soiul de băltoace și șleauri noroioase.

Într‑un sfârșit, ajungem la destinație. Zăresc un indicator și spatele plin de noroi al mașinii familiei noastre. Tata și Theo descarcă portbagajul. Cerul e vânăt ca o prună, cu puțin cenușiu. Imediat ce parcăm, începe ploaia.

Noroiul ne ajunge până la glezne. Pantofii sport ai lui Doug sunt înghițiți de clisa maronie. Curtea din jur e imensă. Suntem conduși la cabanele noastre de către Owen Lane, un îngrijitor bărbos și macho, cu pieptul bombat și accent scoțian. Indie și Doug sunt în Cabana Roșie. Eu primesc una mai mică, doar pentru mine: Cabana Albastră. Pe perete se află o hartă a locului. Mă familiarizez puțin cu geografia locală: Pădurea, Cabanele, Ruinele. Mă bucur că am ieșit din Londra. Pentru prima dată după multe luni, mă simt liberă. Îmi scot telefonul și îi transmit coordonatele mele lui @PacientX.

După Pădure. După miezul nopții. Atunci ne putem întâlni.            Doar atunci.

Ploaia susură la fereastră. Cabana Albastră trepidează de atâta apă. De undeva se aude un clopot. Ieșim în căutarea mesei promise. Ruinele oferă o priveliște extraordinară, par rămășițele unui castel cândva măreț, lăsat de izbeliște de secole și încărcat încă de secrete și de aur. Ne așezăm pe două banchete lungi din lemn, adăpostite sub o copertină improvizată. Bem dintr‑un fel de căni bondoace, din lemn. Doug pare plictisit. Indirei îi displace profund lipsa de confort. Tata îmi pare mai jalnic ca oricând, o sumă de slăbiciuni. Și tot acest disconfort al lor mie îmi face mare plăcere.

Mâncarea, deosebit de rafinată, e servită pe farfurii și platouri de un lux disimulat. Mama nu mai e înalta personalitate ministerială stresată. S‑a întors la vechea versiune pe care o știu. Și tata e altul, la distanță de telefonul său. Pare și mai grandios, ca un Gandalf fără barbă și ochelari. Doug aspiră mâncarea. Indira ciugulește fără prea mare entuziasm dintr‑o farfurie cu carne de mistreț. Theo pe gât o cană cu bere. Îi urmez exemplul și simt o ușoară amețeală. Ploaia se mai potolește puțin. Își face apariția directoarea Fermei, Melanie Fox. E însoțită de Owen, îngrijitorul, un intern și o femeie spre 40 de ani, cu talie de viespe, care ne este prezentată drept Lola, consultantul pentru sănătate și siguranță. Lola ne recită regulile de bază. Se distribuie brățări. Cele negre sunt pentru Vânători. Cele albe, pentru Supraviețuitori. Suntem împărțiți în două grupuri de câte trei: tata, mama și Theo de o parte, eu, Indira și Douglas, de alta. Noi suntem Vânătorii. Ceilalți sunt Supraviețuitorii. Suntem instruiți să ne întâlnim la intrarea în Pădure, la ora 16:00. Până atunci, ne întoarcem la cabanele noastre ne pregătim.

Îi privesc pe Indy și Doug dispărând în Cabana Roșie. Pe tata și pe mama despărțindu‑se, două insule separate acum. Eu mă îndrept către Cabana Albastră, udă leoarcă. Ajunsă înăuntru, mă așez și mă uit la ceas: 23 de minute până la startul chinului din Pădure. Mă gândesc la restul. La preluarea companiei, la apartament, la revistă, la schimbul de priviri dintre Indira și Douglas, la trădare, la aventura tatălui meu. Pare meschin, și poate chiar așa este. Dar s‑au purtat războaie pentru chestiuni încă și mai puțin lipsite de importanță.

Încerc să îmi imaginez efectele. Douglas și Indira îngropați în facturi după ce revista nu mai apare și compania este lichidată. Toată aroganța aia de pe fețele lor ștearsă complet după ce vor afla. Umilința tatei după ce îi va fi dezvăluit caracterul real un tată atât de îmbrobodit de farmecele unei tinerele, încât o ajută pe aceasta să îi escrocheze propria fiică. Niciunul nu se așteaptă la ce va urma.

Nu vor supraviețui după asta. voi răzbuna pe toți. Anna, visătoarea prostuță. Vârcolacul. Somnambula.           

Fräulein Anna O. Gata cu episoadele, gata cu scaunele proptite în uși încuiate de dormitoare.

Un an nou care se prevede ciudat de diferit de cel dinaintea lui.

 Somnul nu trebuie să fie o slăbiciune: este o superputere. 

Carpe diem.

joi, 21 decembrie 2023

Recenziile lui Gică 153 - Prada de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)


Titlu: Prada

Autor: Yrsa Sigurdardottir  

Editura: TREI

Titlu original: Bráðin (2020)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,85 (din 1.709 note)

 

Am descoperit-o pe Yrsa Sigurdardottir în urmă cu aproape zece ani, cu romanul „Ultimul ritual”, primul volum din seria cu avocata Þóra Guðmundsdóttir. Nu pot să spun că a fost o alegere greșită, chiar dacă nu a fost neapărat pe gustul meu, prea multă dramă și prea puțin mister, prea multe elemente care s-au potrivit la sfârșit doar pentru că așa a vrut autoarea. Dar de pe-atunci am simțit că există mult potențial, nu degeaba se numără printre cei mai citiți și traduși scriitori din Islanda, și trebuie să recunosc, în pofida construcției textuale, că mi-a plăcut latura ocultă a cărții, cu însemnele diavolești și ritualurile ezoterice. Nu am citit niciun volum din seria „Freyja & Huldar”, despre care am auzit doar cuvinte de laudă, în special despre „Moștenirea” și „Răfuiala”, nu am pus mâna nici pe celălalt roman horror al ei, „Îmi amintesc de tine”, dar am ajuns zilele trecute să „răsfoiesc” „Prada”, un roman care încă din descriere îți dă fiori pe șira spinării.

            Povestea începe cu un grup de prieteni, două cupluri din Reykjavík, petrecăreți și amatori de senzații tari, care, împreună cu ghidul lor, Haukur, pornesc într-o expediție în ținutul sălbatic Lonsdraefi, cu scopul de a prelua datele de la un soi de instrument de măsurare din Vatnajökull, cea mai mare banchiză de gheață din Europa, pentru ca Haukur să-și poată finaliza lucrarea de doctorat. Cei patru prieteni pătrund, în șir indian, tot mai adânc în pustiul de gheață, urmând să se refugieze la o cabană, acolo unde, după o săptămână, va fi descoperit primul cadavru. Așadar, au trecut șapte zile, și acum echipa de căutare, formată din Johanna și Thorir, au găsit sub zăpadă trupul neînsuflețit al femeii, care, din motive inexplicabile, era doar în lenjerie intimă, restul hainelor aflându-se în cabană. La puțin timp, sunt descoperite, din aer, departe de orice refugiu, și cele două corturi ale turiștilor, iar echipa de salvare se îndreaptă într-acolo, sperând ca nefericiții să fie încă în viață.

            La stația radio din peninsula Stokksnes, Hjbrvar, unul dintre cei doi angajați însărcinați cu paza și supravegherea echipamentului scump, își petrece vremea dând ture prin vechea clădire ridicată în timpul Războiului Rece și având grijă de Pis, pisoiul care a apărut din întinderea nesfârșită de zăpadă. Deși pe-aici nu se întâmplă nimic interesant, în afară de elicopterul trimis în căutarea celor patru turiști, care aterizează din când în când pe platformă ca să-și facă alimentarea, dintr-odată interfonul, nefolosit de zeci de ani, începe să sune. Uimit de zgomotul ce tulbură liniștea, Hjbrvar se grăbește să răspundă, poate persoana de afară are nevoie urgentă de ajutor. Dar la celălalt capăt se aud doar zgomote ciudate și o voce imposibil de înțeles. Însă la poartă nu e nimeni... Și la următorul schimb de tură Hjbrvar află de la colegul lui că aparatul e scos de mulți ani din funcțiune. Însă voci stranii, umbre întrezărite cu colțul ochiului, a perceput și angajatul dinaintea lui, bărbatul care a căzut prin hornul natural, de lângă bază, direct în mare.

            Din păcate, nu am găsit destule aspecte pozitive ca s-o laud. Nu pot să spun nici că a fost o poveste complexă care m-a ținut în priză până la sfârșit, nici că a reprezentat horror-ul la care am sperat. Prea multe personaje (părerea mea), prea încărcată, trei perspective, niciuna cu un deznodământ clar, multe compromisuri, multe situații duse la extrem (în aparență), o aglomerare de elemente care nu au făcut decât să complice aiurea povestea și i-au oferit o notă de superficialitate. Groaza a rămas undeva în background, oricât de mult a insistat autoarea pe întâmplările stranii, nu a reușit să mă scoată din zona de confort. Ne-am săturat de pași ce se aud în zăpadă sau prin clădiri abandonate, de umbre ce apar dincolo de ferestre sau în încăperi semi-iluminate și de voci ce par să răsune de dincolo de mormânt. Multe clișee, niciun indiciu relevant care să ne conducă la un raționament logic, valuri peste valuri de incertitudine și un deznodământ previzibil pe de-o parte, dar greu de intuit pe de alta.

            În final, să privim și partea pozitivă. Am apreciat că Yrsa s-a folosit de peisajul islandez ca să ne introducă într-un infern de gheață. Dacă te-avânți în pustiu, există mari șanse să nu te mai întorci. Dacă nu vei cădea în râpele adânci sau dacă nu vei muri sub mormanele uriașe de zăpadă, atunci sigur vei suferi din cauza frigului, urmând să simți cum fiecare membru îți îngheață. Voi sunteți prada și, chiar dacă nu există niciun prădător care stă la pândă, e suficient ca vremea să se înrăutățească sau să renunțați la straturile suplimentare de îmbrăcăminte. Dar acolo, în beznă, umblă ceva, și nu știi dacă e mort sau viu, dacă e om sau fiară. Ce e sigur e că vă vânează, și, până când ajutoarele vor ajunge, nu se știe câți dintre voi vor supraviețui.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir :

 

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea