Recenziile lui Gică 5 - Camera șoaptelor de Dean Koontz

Titlu: Camera șoaptelor

Autor: Dean Koontz

Editura: RAO

Titlu original: The Wispering Room

Traducere de Alexandru Szollo

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 528

Media Goodreads: 4,22 din 13,532 note

Mult mai captivant și mai energic decât volumul anterior al seriei. Un personaj aparte care luptă împotriva unei conspirații malefice pentru a-și răzbuna soțul, o profesoară care aude voci ce o îndeamnă la fapte necurate și un bunicuț ce bântuie cu mașina în fiecare noapte șoselele americii. Acestea sunt câteva ingrediente perfecte pentru o lectură plăcută.

Înainte de a trece la subiect, vreau să menționez că acesta este cel de-al doilea volum al seriei „Jane Hawk”, povestea începând în „Zona invizibilă”. Este important să fac această precizare pentru a nu crea confuzie.

M-am apucat să citesc cărțile lui Dean Koontz acum vreo opt ani și pot să spun că mi-au plăcut extrem de mult. M-a impresionat modul în care autorul reușește cu măiestrie să introducă maleficul și teroarea în cotidian. Lumea literară a lui Koontz evoluează de la normalitate la obsesie, iar personajele, atât cele malefice, cât și cele pozitive, sunt fascinante.

Un astfel de personaj este și Jane Hawk, o tânără de 28 de ani, fostă agentă FBI. Căsătorită cu un fost pușcaș marin și mamă a unui copil de cinci ani, ea are parte de o viață perfectă. Dar cum lui Koontz îi place să-și zguduie universul din temelii, viața ideală a lui Jane se destramă.

Evenimentul care declanșază intriga este sinuciderea suspectă a soțului ei, Nick, care și-a tăiat venele în cadă. Fiind sigură că partenerul ei de viață nu avea motive să recurgă la gestul suprem, Jane ia decizia de a porni în căutarea adevărului. Însă problema se complică atunci când ea este acuzată că și-ar fi ucis soțul, și astfel ajunge să fie urmărită de poliție și de foștii ei colegi de la FBI.

În volumul de față, o regăsim pe Jane Hawk cutreerând șoselele americii, cu scopul de a pune mâna pe cei care i-au distrus familia. Protagonista este o femeie puternică care nu se va da în lături din fața celor care vor să controleze lumea. Jane este un pistolar modern care călătorește pe drumurile deșertice ale Statelor Unite.

Un alt personaj al narațiunii, care are un rol important,este Cora Gundersun, o profesoară care se ocupă de copiii cu dizabilități. Însă vocile din capul ei nu vor să o lase în pace. Ele îi șoptesc că are o plăcere ascunsă, o dorință care o va conduce la un gest abominabil. Fără voia ei, Cora este caracterul angajat de rău pentru a-i face jocurile.

Odiseea lui Jane Hawk o va conduce pe aceasta în apropierea evenimentului tragic căruia i-a dat naștere Cora.  Periplul ei o va purta într-o călătorie în care se va intersecta adesea cu forțele diavolești pe care le vânează, dar și cu oameni aflați la ananghie cărora le va oferi o mână de ajutor.

Răul este prezent la tot pasul, iar de multe ori ia forma unei caracatițe care încearcă să împresoare universul în brațele ei distrugătoare. Jane Hawk este cea care încearcă să elimine acest sistem tentacular omniprezent.

Un personaj pe care pot să spun că l-am adorat și care mi-a provocat amuzament, este bunicuțul­ Barnie, un bătrânel văduv de un an, care colindă noaptea Statele Unite ale Americii. În acest univers decăzut, el este un element care reușește să aducă un comic temporar care conferă o notă plăcută lecturii.

Mă opresc aici, deoarece nu vreau să vă stric plăcerea de a lectura această carte. Dacă sunteți fanii genului horror sau al romanelor din categoria thrillerului, vă îndemn să puneți mâna pe acest volum și să vă lăsați purtați în  lumea pe care o evocă autorul. 

                                        COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 1 - Vraja spinilor de Margaret Rogerson

  

            Romanul „Vraja spinilor” (Sorcery of thorns) face parte din literatura Fantasy, dar poate fi încadrat și în genul YA, personajele principale fiind adolescenți. Cartea a fost publicată în limba română, în luna mai a acestui an, la editura Storia Books, în traducerea Simonei Ștefana Stoica și a Alinei Marc Ciulacu. O lume magică plină de forțe întunecate, de mistere, de cărți vrăjite care, la cea mai mică jignire, se pot transforma în creaturi grotești care distrug totul în jur. Aceasta este lumea pe care Margaret Rogerson o construiește în cel de-al doilea roman al ei.

Mi s-a părut fascinant să citesc o carte despre cărți vii și cred că ăsta este, de fapt, aspectul care o face atât de interesantă și de atractivă. Grimoarele pe care trebuie să le îngrijească Elisabeth, o tânără ucenică bibliotecară, sunt cărți rare care ascund secrete despre magie. Acestea trebuie alintate, protejate și îngrijite mai ceva ca un animal de companie. Însă, sub nici o formă, nu trebuie enervate sau vătămate, deoarece pot reprezenta un pericol la adresa tuturor

.

Elisabeth este un personaj cu o personalitate destul de puternică. Temătoare și plină de întrebări, la început, ea devine din ce în ce mai sigură pe ea, mai rebelă, riscându-și viața pentru ceea ce iubește.  Însă într-o lume în care încheierea unui pact cu diavolul, în schimbul puterilor magice, este la ordinea zilei, e dificil să-și dea seama în cine poate avea încredere.

Cu o medie de 4,11 pe Goodreads, „Vraja spinilor” este un roman ușor de lecturat. Eu l-am citit într-o singură zi. Stilul folosit de Rogerson este, după părerea mea, unul apropiat tinerilor, simplu și cât se poate de fantasy. Autoarea nu pierde timpul cu descrieri inutile. Acțiunea curge, povestea este bine închegată, iar cu fiecare pagină citită, lumea lui Elisabeth se conturează tot mai clar.

Nu pot să trec peste această carte, fără să menționez onomastica aleasă de autoare pentru cei doi protagoniști. Elisabeth Scribener și Nathaniel Thorn, două nume predestinate.. Scribener provine de la „Scribe” ce se traduce prin „scrib, cărturar”, de aici și dragostea ei pentru cărți și dorința de a deveni gardian al bibliotecii. În ceea ce îl privește pe Thorn, numele său se regăsește și în titlul original, thorn însemnând spin. Titlul ar putea fi o referință la puterile magice ale familiei lui Nathaniel

 După ce am terminat volumul, nu m-am putut abține să nu-l compar cu seria Harry Potter, din care e clar că autoarea s-a inspirat. Ne putem da seama de acest lucru dacă aruncăm o privire asupra numelor personajelor secundare care sunt preluate din romanele lui J. K. Rowling, dar cel mai evident este că, la fel ca Harry, Elisabeth este orfană și descoperă că are înclinație spre magie, ceea ce o face ca mereu să se afle în primejdie.

Cu toate acestea, nu am putut trece peste clișeele inserate în text, care fac  notă discordantă. Aș fi vrut să știu cum ajunge Elisabeth să aibă puteri magice. Explicația din roman nu mi se pare suficient de credibilă, dar poate autoarea vrea să țină secret acest detaliu pentru următorul roman.Spun următorul roman pentru că epilogul acestuia mi se pare mai mult un prolog al unei continuări și chiar sper să fie așa.

Sper să nu fie primul și singurul roman tradus în limba română de la această autoare, pentru că îmi place mult modul în care construiește lumi și personaje. Sunt sigură că pentru cititorii din România, această carte va fi o lectură relaxantă și plăcută. Așa că vă îndemn să n-o ratați.

Recenziile lui Gică 2 - Circe de Madeline Miller

            „Circe” de Madeline Miller a apărut în limba română anul acesta, la editura Paladin, în traducerea Ioanei Filat. Este cel de-al doilea roman al autoarei, după „Cântul lui Ahile” care a apărut la editura Polirom.

            O repovestire a miturilor grecești într-o cheie modernă și originală, o poveste croită la războiul de cusut, în care fiecare fir se leagă de un altul, creând o privire de ansamblu asupra credințelor antice

            Miller spune povestea unui personaj mitologic secundar, Circe, fata care s-a născut din ninfa Perse și zeul soare, Helios sau, după cum este cunoscută, vrăjitoarea malefică care i-a transformat suita lui Odiseu în porci, iar pe acesta l-a ținut captiv pe insula sa.

            Autoarea își construiește personajul de la zero. Circe nu este doar în centrul poveștii, ci ea este chiar vocea care relatează narațiunea. Ea își prezintă familia într-un mod ironic și amuzant. Helios, marele zeu, joacă dame singur, el face fiecare mutare, deoarece nu lasă pe nimeni să joace cu el. Perse își cheamă soțul la culcare, arătându-i formele pline ale trupului. Sexualitatea este cât se poate de pe față în lumea zeilor. Nici cei mici nu sunt scutiți de scenarii de genul, ei știu de mici cum merg lucrurile, iar când Circe și fratele ei, Aietes, devin mai apropiați, ceilalți frați bănuiesc un incest, un lucru pe cât se poate de normal.

            Circe este un personaj atipic. Ea este înzestrată cu conștiință și ajunge să judece între bine și rău și devine o voce a milei și a rațiunii. Se taie în palmă ca să-și vadă propriul sânge, ceea ce este o blasfemie la adresa semenilor ei, îi dă o cupă cu nectar lui Prometeu să bea, după ce el e pedepsit și se îndrăgostește de un muritor de rând.

           

            Până să ajungă la figura vrăjitoarei din Odiseea, Miller prezintă faptele care au dus la această devenire, transformarea lui Glaucos în zeu și a ninfei Scylla în monstrul mării.

Cu toate că lumea zeilor ar trebui să fie imbatabilă, măreților conducători și veghetori li se face frică când află de noua îndeletnicire a lui Circe și a fraților săi. Ajungem la o divizare a unei lumi vechi în care doar zeii aveau puterea, și o forță nouă pe care o pot dobândi și muritorii.. Pentru că zeii știu de frică, îi cer lui Helios să-și ducă fiica pe o insulă pustie.

            Până în acest moment e super ok povestea, dar de aici, după părerea mea, lucrurile încep să ia o turnură cam aiurea. Mitul este lăsat în fundal, și este scoasă în evidență miza feministă. După o perioadă temporală zeiască, căci altfel nu-i pot spune, pentru că zeii sunt nemuritori și nu prea țin cont de timp, insula devine un cămin pentru ninfele abuzate care au fugit de soții lor violenți. Circe nu se prea înțelege cu fugarele, din cauză că ele nu vor să o ajute cu lucrul în gospodărie. Aici e, din nou, o digresiune între femeia veche canonică și noua ființă care s-a emancipat. De altfel, există personaje feminine care își doresc să iasă din convenție, Circe, în final, vrea să plece de pe insulă, iar Penelopa este cea care devine vrăjitoarea de pe Aiaia. Dacă vorbim de bărbați, ei sunt priviți mai mult ca niște ființe fără minte. Odiseu nu este caracterizat prin curaj și forță, ci prin orgoliu și șiretenie, iar după ce el ajunge, într-un final, acasă, comportamentul său față de consoartă, fiu și locuitorii de pe Itaca este respingător.

            Nu pot să spun că mi-a plăcut în totalitate acest roman. Da, faptul că autoarea te face să îți aduci aminte de unele mituri care te-au fascinat în copilărie sau adolescență, asta e ok, dar, în schimb, mi s-a părut aproape totul prea impregnat de feminism.  Lăsând la o parte, aspectul ideologic al romanului, este de apreciat modul în care cuvântul îi este dat unui personaj cu o importanță nu atât de mare în legende.  Dacă sunteți fanii rescrierilor, merită să citiți această poveste și să observați cum unor personaje care ar trebui să ilustreze doar niște simple funcții, le este construit un întreg complex psihologic.

„Omul de cretă” sau despre macabra maturizare a unui grup de prieteni

Romanul „Omul de cretă”, scris de C. J. Tudor, a fost publicat în anul 2019, la editura Nemira, în traducerea lui Alexandru Macovescu. Romanul, încadrat în literatura Horror, urmărește viața unei societăți normale, din care eroismul lipsește. Personajele sunt cât se poate de umane, cu probleme, opsesii, vicii și anxietăți care le pun viețile în pericol.

Citind această carte mi-am amintit de copilărie, de momentele în care desenam cu creta pe asfaltul din spatele blocului. Pe lângă ne lipsitul șotron desenam case și cercuri legate de niște bețe cărora le spuneam oameni. Mi se părea cel mai inocent și creativ joc al copilăriei și nu m-am gândit nicio clipă că ar putea fi folosit ca subiect de roman. Însă cartea lui C. J. Tudor depășește cu mult granițele copilăriei. Autoarea transformă acest joc într-un mecanism al fricii și al grotescului.

În 1986, Eddie este un băiat de 12 ani căruia îi place să piardă timpul cu prietenii săi, prin pădure sau la locul de joacă. Este un copil modest care nu are posibilitățile materiale ale prietenului său Gav. Din acest motiv, Eddie este nevoit să obțină lucrurile pe care și le dorește, furându-le. Am putea spune că are o obsesie pentru lucrurile care nu-I aparțin, el numindu-se colecționar de absolut orice. Cu excepția băieților mai mari care-l mai bat din când în când, lumea sa de copil pare să fie perfectă, însă nu pentru mult timp.

Având câțiva bani adunați pentru ocazii speciale, Eddie pleacă împreună cu cei patru tovarăși ai săi la carnaval. Eddie își pierde portofelul, iar în încercarea de a-l  găsi este martorul unui accident, în care o fată este mutilată. În această împrejurare, băiatul face cunoștință cu viitorul său profesor de limbă engleză, un personaj misterios, față de care va simți o atracție și o respingere care nu pot fi explicate.

            Într-o zi, Eddie și familia sa sunt invitați la ziua de naștere a lui Gav. După ce sărbătoritul deschide toate cadourile, Eddie găsește o cutie ce nu fusese despachetată. Ei descoperă că în ea se afla o cutie cu cretă colorată. Ceea ce la început s-a dovedit a fi un dar banal și plictisitor, a devenit un nou mijloc secret de comunicare, cunoscut doar de Eddie și gașca sa. Fiecare dintre ei și-a ales o anumită culoare, excepție fiind albul, pentru a-și lăsa mesaje unul altuia. Atunci când încep să apară mesaje cu cretă albă, la locul unor crime suspecte, copiii speriați renunță la desenele cu cretă, dar nu și la cercetări.

            Secretele roiesc în jurul anumitor membri ai micii lor comunități, iar acestea par să se adâncească cu fiecare întâmplare. Atunci când, în pădure, este găsit cadavrul sfârtecat al Elisei, victima accidentului de la carnaval, iar apoi, când profesorul de engleză se sinucide, pare că făptașul a fost găsit. Oare așa să fie?

            Acțiunea romanului merge pe două planuri, cel de-al doilea prezentând un Eddie de 42 de ani, la 30 de ani după găsirea cadavrului din pădure. La ușa lui Eddie apare un fost prieten, despre care nu mai auzise nimic de foarte mult timp. Venirea acestuia și moartea lui suspectă îl determină pe Eddie să caute răspunsuri la întrebările care îi persistau în minte încă din copilărie. El începe să cerceteze crimele ce au avut loc în urmă cu 30 de ani, scoțând la iveală noi secrete dureroase.

            Cel mai mult mi-a plăcut modul în care autoarea se joacă, creând un labirint pentru cititor, astfel încât să nu-și dea seama cine este cu adevărat făptașul. Personajul profesorului de engleză, domnul Halloran este unul dintre cele mai interesante. Domnul Halloran suferă de albinism, adică nu are picmentul ce dă culoare pielii. Pasiunea sa este să deseneze cu creta, să creeze tablouri care par să prindă viață.

            Vă recomand „Omul de cretă” cu multă căldură. Deși este un roman dur și macabru, construcția personajelor și a acțiunii este unică.

I'm Thinking of Ending Things de Iain Reid - Recenzie

de Larisa Popa. 

 

„Sometimes a thought is closer to truth, to reality, than an action. You can say anything, you can do anything, but you can't fake a thought.”

"I'm thinking of ending things" este romanul cu care a debutat, în 2016, scriitorul canadian Iain Reid, romanul considerat a fi cel mai original thriller din ultimii ani, romanul pe care-l vei citi de două ori, simțind că citești două cărți total diferite, romanul a cărui popularizare a fost favorizată, de fapt, de recenziile negative.

Motivul pentru care a fost atât de intens discutat: chiar dacă simți că ții pasul cu acțiunea în timp ce citești, finalul te lasă într-o ceață densă. Totuși, nu de nepătruns. "Final deschis" îl numește Reid, dar, oh, cred că s-a distrat nemaipomenit concepând un horror atât de solid în iluziile lui încât avea să redefinească standardele împătimiților genului. Genul? Thriller psihologic, suspans, horror, ficțiune filosofică.

Ce se întâmplă acolo? Un cuplu tânăr pornește într-o călătorie cu mașina spre ferma unde el a copilărit, ca ea să-i cunoască părinții. Aceasta este cea mai cuprinzătoare explicație pe care o poți primi fără a risca să îți fie alterată experiența de a afla tu însuți ce face, de fapt, subiectul cărții. Fata, al cărei nume nu-l aflăm, este cea care oferă perspectiva narativă, cea chinuită de gândul de a încheia totul, iar odată gândul instalat, nu mai poate interveni asupra lui, ci poate doar să-i dea curs.

Este, cred, singura carte pe care am închis-o în mijlocul unei propoziții temându-mă de ce aveam să citesc mai departe, pentru că "there's only one question to resolve. I can feel my fear growing." Odată ce mi-am adunat curajul să o ridic din nou, a fost imposibil să o mai las. Nu ești doar curios să știi, trebuie să știi. După ce am terminat-o și după ce am terminat de privit în gol, am reluat-o, însă nu în aceeași ordine de prima dată. Tot ce citisem cu câteva ore în urmă a căpătat o cu totul altă dimensiune: o carte atât de subtil construită încât am râs în hohote când mi-am dat seama ce am citit de fapt, când piesele puzzle-ului au căzut în locurile potrivite.

Iain Reid explorează limitele psihicului uman, liberului arbitru, solitudinii, fricii într-o lectură pe care o parcurgi în mai puțin de 6 ore, dar care continuă să te bântuie zile întregi după ce ai întors ultima pagină.

„Ei spun că mă cheamă Varujan” sau poezia ca proces anamnetic

Impregnată de lirismul modernist, marcat la nivelul textului prin recurența simbolurilor și a metaforelor, poezia lui Varujan Vosganian se dezvăluie ca o încercare de a conferi evenimentelor biografice o aură mitică și de a le structura într-un univers poetic atemporal, reprezentatprintr-o suită de scenarii alegorice și arhetipale. În același timp, poemele lui Vosganian revelează o concepție mistică asupra actului poetic, prin care eul se detașează de amprenta datelor biografice și se transformă într-o instanță impersonală pentru a se identifica cu istoria traumatică a comunități din care face parte, motiv pentru care scrierea versurilor dobândește consistența unei mărturii.

Articulându-se în jurul memoriei, ultimul volum de poezie semnat de Varujan Vosganian, Ei spun că mă cheamă Varujan (Editura Art, 2019), este infuzat de o reprezentare duală asupra trecutului. Mai întâi, este evocat trecutul însângerat al comunității armenești printr-un discurs poetic încărcat de o miză etică evidentă, prin care, pe de-o parte, se reactualizează trauma genocidului armenesc, pentru a fi păstrată în memoria colectivității armenilor, iar pe de altă parte, poetul depune mărturie împotriva unei istorii violente, absurde și tragice, asumându-și poziția victimelor. În pofida încercării poetului de a rămâne o instanță impersonală și de a se limita doar la actul rememorării, poezia sa păstrează amprenta subiectivității, decelabilă la nivelul atitudinilor pe care aceasta le ia față de trecut. În primul rând, se remarcă tentativa poetului de a accepta suferința poporului său, care e contrabalansată de neputința de a se ridica la nivelul înaintașilor. „Caut stigmatele pierdute acum mai bine de un secol pe țărmul unei mări pe care catargele nu se zăresc. Caut stigmatele bunicului meu, dar durerea e prea mare s-o merit.” (p. 20)În al doilea rând,vocea poetică dezvăluie  relația dintre poet și comunitatea armeană din care face parte – legătură materializată prin intermediul obiectelor și revelată în momentele dificile. „De la tatăl meu, în schimb, nu am putut purta decât, în armată, valiza de lemn în care ținem acum pozele de familie, valiza aparținuse bunicului meu Garabet, ajunsese cu ea acum o sută de ani la Constanța alungat cu ai lui din Afion Karahisar.” (p. (82)

Dincolo însă de tratarea trecutului printr-un filtru etic care transformă discursul comemorativ într-o depoziție în favoarea victimelor, poemele lui Varujan Vosganian se opresc și asupra copilăriei, transformată într-un spațiu securizant, într-un teritoriu paradiziac, în care cele mai banale întâmplări dobândesc o încărcătură mitică,revitalizând eul poetic.

Plasat sub semnul dualității care structurează volumul lui Varujan Vosganian, discursul erotic se contaminează la rândul său de sciziunea eului poetic,generând atât o reprezentare fantasmatică a iubirii,cât și transformarea erotismului într-un instrument al construcției de sine. Mai întâi, poetul conferă scenariilor erotice o dimensiune mitică, transferându-le într-un teritoriu imaginar pentru a le proteja de impactul realității – teritoriu reprezentat într-una dintre poezii prin recursul la lumea virtuală. „Te-am întâlnit pe chat, așa că poți lua orice înfățișare gândesc despre tine și tot pe chat am vorbit îndelung despre noi, am făcut dragoste fără prejudecăți, iar dacă am fost sinceri până la capăt unul cu altul, am avut și orgasm în același timp.” (p. 18) Mai apoi, iubirea le permite îndrăgostiților să formeze o entitate care își afirmă unicitatea în răspăr cu tentativa celorlalți de a se construi turnându-și experiența în tiparele deja existente. ”Ultima dată când am făcut dragoste pe când ne învârteam ca niște derviși. Ultima oară când am fost nebuni a fost prima oară când am fost mai nebuni, sub tălpile noastre se sfărâma în cioburi tot ce fusese până atunci interzis”. (p. 14)

Prelucrând, prin intermediul mărcilor stilistice specifice modernismului poetic, tema memoriei atât sub aspectul reprezentării trecutului traumatic al comunității armenești, cât și sub cel al trecutului mitizat al copilăriei, Varujan Vosganian construiește un univers mitic în care se înlănțuie teme cu o rezonanță mistică.

O vizită în țara muritorilor de foame

Cartea „Țara cu un singur gras”, scrisă de Adelin Petrișor, a fost publicată în anul 2013, la editura Polirom. Această carte prezintă călătoria autorului în Coreea de Nord, într-o epocă în care comunismul este la putere. Călătoria este o adevărată aventură pe un teritoriu necunoscut, în care, autorul, în calitate de jurnalist, pătrunde pentru a aduce la cunoștința tuturor ceea ce se întâmplă în Coreea de Nord, având grijă să facă mișcările corecte, pentru a nu atrage asupra sa consecințe nefaste.

„Ştiu ce a însemnat comunismul românesc. Din fericire, l-am trăit pe pielea mea mult mai puţin decât au făcut-o alţii, doar vreo 14 ani. Dar a fost de-ajuns ca să gust din mai toate „plăcerile” unei vieţi controlate dement de un regim ostil omului: mâncare pe cartelă, cozi la alimentară, lumină şi apă caldă cu program, propagandă turnată cu găleata în puţinele ore de program TV, manifestări faraonice organizate pentru omagierea dictatorului.”

Acesta a fost primul gând al lui Adelin Petrișor, corespondent de război, înainte de a porni în aventura sa spre cea mai închisă țară din lume, Coreea de Nord. Curiozitatea, voința și curajul l-au determinat să înceapă demersurile pentru a primi o viză de jurnalist în țara lui Kim Jong-un, pentru a verifica, pe cât posibil, informațiile care circulau prin lume, despre Coreea de Nord, o țară „sigilată” din cauza unui regim totalitar dus la extrem.

Cartea intitulată „Țara cu un singur gras”, îl ia pe cititor într-o călătorie emoționantă, plină de adrenalină, într-o lume în care nimeni nu și-ar dori să trăiască; într-un timp care pare rupt dintr-un scenariu dur, dar care este cât se poate de real. În această călătorie, Adelin pleacă împreună cu Cătălin Popescu, zis și „grasu”, cameramanul său. Acesta l-a însoțit pe jurnalist în zone mult mai periculoase de-a lungul timpului.

Ajunși în Coreea de Nord, toți jurnaliștii străini au fost ajutați de ghizi care pregăteau cetățenii pentru interviu. Glumele cameramanului îl puneau de multe ori pe Adelin într-o lumină stânjenitoare. Replicile lui „Grasu”, îl șochează pe ghid, acesta neștiind ce să mai spună. În astfel de moment, Adelin remediază de multe ori situația, folosindu-se, din plin, de calitățile sale de jurnalist.

Drumul până în țara lui Kim Jong-un a fost plin de tensiuni care, mai târziu, s-au dovedit a fi inutile. Odată ajunși în Fenian, capitala Coreei de Nord, jurnaliștilor străini li s-au confiscat telefoanele mobile.

Pe parcursul lecturii, veți observa unele asemănări evidente între Coreea comunistă și România dinainte de 1989. Aceste puncte comune se datorează faptului că Nicolae Ceaușescu a vizitat, de mai multe ori, țara dinastiei Kim, și a preluat, într-o oarecare măsură, anumite modele de conducere și stăpânire a maselor.

Toți corespondenții străini au fost cazați la Yanggakdo, hotelul din Coreea de Nord, a doua cea mai înaltă clădire din țară.

Munca jurnaliștilor străini este controlată. Nu filmezi ce vrei și cum vrei. Laitmotivul acestei cărți este cu siguranță „No picture, no picture!” O propoziție pe care Adelin avea s-o audă de foarte multe ori, în timpul deplasării.

Oficialii Coreei de Nord au vrut să marcheze împlinirea a o sută de ani de la nașterea fondatorului, lansând o rachetă care, din cauze tehnice, a explodat. Accidentul a fost extrem de umilitor pentru țara lui Kim Jong-un, așa că au apelat la planul secund, acela de a prezenta parade militare și armamentul de care aceștia dispuneau. Marele eșec al rachetei a fost o  bucurie pentru umanitate.

Tot în aceeași zi, ghizii și-au strâns corespondenții pentru a-i urca într-un autocar, cu care să meargă la locul de întâlnire cu liderul suprem. Controlul de securitate a fost foarte dur, teoretic. Spun asta pentru că Grasu, cameramanul, a strecurat în rucsacul în care se afla microfonul, câteva ţigări și o brichetă.

Acțiunea merită urmărită pagină cu pagină. Poate vă întrebați, la cine se referă titlul cărții. Trebuie să recunosc că și eu mi-am pus această întrebare, dar citind cartea am aflat că acel „gras”, pe care autorul îl așează în titlu, nu este nimeni altul decât Kim Jong-un. Această remarcă poate fi legată atât de fizionomia sa, cât și de poziția pe care o ocupă ca lider politic.

„Nu de puţine ori, atunci când m-am întors din diverse războaie, i-am mulţumit lui Dumnezeu că m-am născut în Europa. Da, a fost foarte bine, chiar şi în partea de est a bătrânului continent. Ca jurnalist, sper din tot sufletul să trăiesc ziua în care regimul Kim se va prăbuşi.  Mi-ar plăcea să stau din nou de vorbă cu toţi cei pe care i-am întâlnit. În Irak am avut şansa să mă duc și în plină eră dictatorială, şi după aceea. În Libia şi Egipt, la fel. De ce n-ar fi posibil şi în Coreea de Nord? Da, sper ca întrebarea asta să-l macine şi pe marele Kim Jong-un, să-I ardă creierul şi viscerele, să nu-i dea nicio secundă pace! Măcar atât.” Acesta este gândul cu care Adelin încheie cartea.

Reportajul „Coreea de Nord”, nimic de invidiat, a rulat și la festivalul de film TIFF, unde a avut parte de un succes fenomenal. Recomand mai întâi vizionarea reportajului, apoi citirea cărții, pentru a lua parte la lucrurile care nu sunt spuse în reportaj.

Un joc al iluziilor și al morții

                Romanul „Caraval”, scris de Stephanie Garber, a fost publicat în anul 2017, la editura RAO, traducerea fiind făcută prin intermediul Lingua Conection. „Caraval” este prima parte a trilogiei cu același nume, celelalte două fiind „Legendar” și „Final”. Stephanie Garber construiește o lume a jocului, o lume în care nimic nu este ceea ce pare a fi; în care oricine poate deveni oricând o marionetă în mâinile marelui păpușar.

             Se întâmplă uneori să amestecăm realitatea cu ficțiunea și să creăm o lume numai a noastră, în care credem că orice este posibil. Ne cufundăm în acea lume, ne rătăcim puțin prin ea, dar, cu toate astea, încă putem face diferența dintre ceea ce este real și ceea ce este rodul imaginației noastre. Însă ce se întâmplă atunci când liniile ce despart aceste două lumi sunt aproape invizibile, devenind imposibil să ne dăm seama, ce este fals și ce nu?

            Acest lucru i s-a întâmplat lui Scarlett, o tânără fată ce este pusă în fața unei alegeri care îi va schimba complet viața. Scarlett nu a părăsit niciodată mica insulă pe care trăia împreună cu tatăl și sora ei, iar atunci când i se ivește ocazia de a pleca, nu știe cum să reacționeze. Aflată între ciocan și nicovală, mai bine spus, între un tată extrem de sever și violent, care îi aranjase o căsătorie cu un necunoscut, și o soră în căutare de distracții pe care trebuie s-o protejeze, Scarlett simte că nu se poate defini individual.

Lucrurile devin și mai complicate, atunci când primește trei invitații la Caraval, un joc la care dorește să participe de foarte mult timp. Ne reușind să ia singură o decizie, sora ei mai mică, Tella alege pentru ea. Tella, dorindu-și mai mult ca oricine să fie liberă și să ajungă în lumea magică a Caravalului, pune la cale un plan viclean, fiind ajutată de Julian, un simplu marinar, care va avea, până la final, un rol important în jocul Caravalului. Tella își răpește sora, ducând-o cu forța pe insula magică.

            Cele două surori, împreună cu Julian participă la joc ca oaspeți de onoare ai marelui Legend, creatorul Caravalului. Trecând cu greu peste faptul că a fost răpită, logodna fiindu-i  pusă în pericol, Scarlett se bucură că va juca împreună cu Tella, dar jocul îi va pregăti o mare surpriză. Scarlett nu știe să joace acest joc, luând lucrurile mult prea în serios. Chiar dacă este avertizată că tot ceea ce vede este doar un joc și trebuie să-l trateze ca atare, acest lucru devine imposibil când sora ei este răpită, găsirea ei constituind misiunea jocului. Ea trebuie să-și găsească sora în doar cinci zile, urmărind indiciile, dar nu este deloc ușor.

            Drumul pe care îl parcurge Scarlett este unul plin de alegeri greșite care ajunge s-o coste propria viață. Însă prețul este mult mai mare, viața surorii și cea a lui Julian, de care se îndrăgostise, fiind și ele în pericol. Pentru ea, Caravalul nu va fi niciodată un joc, ci un loc al disperării. Această disperare va deveni și mai mare, atunci când tatăl și logodnicul ei, care nu se dovedește a fi salvarea la care sperase, ajung pe insulă.

Cel mai mult mi-a plăcut modul în care autoarea construiește o lume a iluziilor, în care nu știi niciodată când este vorba de magie și când nu; în care, pentru a obține ceva, Scarlett trebuie să plătească cu cele mai adânci gânduri și temeri sau chiar cu sufletul ei. Propria naivitate o conduce prin cele mai profunde secrete ale Caravalului și ale lui Legend. Ea caută libertatea și iubirea pe care le va găsi în cele din urmă.

Desfășurarea jocului, doar pe timpul nopții, conferă acel cadru misterios, în care orice devine posibil. Umbrele nopții creează iluzii care o induc pe Scarlett în eroare. Adevărul nu este un termen care se regăsește în acest joc, toți fiind niște actori care mimează un simplu rol, chiar și Julian. Ceea ce va descoperi ea despre Julian o va răni, dar o va face să înțeleagă cum funcționează jocul.

           

Deși, la început, am crezut că este o carte pentru copii, mi-am schimbat părerea atunci când am înțeles ce dorește să transmită romanul. Mesajul prezentat într-un mod alegoric este acela că aparențele pot înșela. Minciuna poartă de cele mai multe ori haina adevărului ceea ce o face greu de distins. De aceea nu trebuie să ne oprim la ambalajul colorat și frumos împodobit, căci acesta poate fi fals, ci trebuie să-l înlăturăm pentru a ajunge la esența lucrurilor.

Șase ani. Atât mi-am ținut promisiunea

Romanul „Șase ani” (six years), scris de Harlan Coben, a fost publicat în anul 2019, la editura Paralela 45, în traducerea lui Dan Bălănescu.

Nu a fost prima carte, scrisă de Coben, pe care am citit-o și cu siguranță nu va fi nici ultima. Stilul, personajele remarcabile și poveștile de o umanitate incredibilă fac din cărțile autorului american o lectură unică. Premiile pe care le-a obținut, pe parcursul carierei, și locurile, pe care le ocupă romanele sale în clasamentele genului suspans, sunt dovezi ale originalității și ale măiestriei sale.

Primul roman pe care l-am citit de Coben a fost „Destine furate”. M-a prins destul de repede. Am căutat și celelalte romane apărute la noi, în țară, și le-am lecturat cu o imensă plăcere. Anul trecut am văzut că editura Paralela 45 l-a preluat în catalogul ei și sper să mai scoată și alte romane ale lui Coben. Sper să avem parte și de „The boy from the wood”, ultimul roman, publicat în limba engleză, care de două săptămâni se află pe lista de bestseller „The New York Times”.

Cu toții trăim, măcar o dată în viață, acea mare iubire, fără de care credem că vom muri, iar atunci când o simțim, pentru întâia oară, ni se oprește respirația, iar inima pare că vrea să ne iasă din piept. Acest lucru i se întâmplă și lui Jake Fisher, protagonistul din romanul „Șase ani”, atunci când o întâlnește pe Natalie. Iubirea celor doi este imensă, iar Jake speră să fie întotdeauna alături de ea. Însă, pentru personajul nostru, lucrurile nu vor sta chiar așa.

Într-o zi, Natalie îi spune lui Jake că relația lor nu mai poate continua, deoarece ea s-a reîndrăgostit de un fost iubit, pe nume Todd. De parcă asta nu ar fi fost cel mai rău lucru care i s-ar fi putut întâmpla, Jake primește și o invitație la nunta lor. Acesta onorează invitația și devine martorul propriei lui ratări, atunci când o vede pe Natalie în rochie albă, cu văl de mireasă, iar în locul lui, pe post de mire, un alt bărbat. După cununie, Natalie vine la Jake și îl pune să promită că nu o va mai căuta niciodată și că o va lăsa în pace, pentru a se bucura de noua ei familie. Jake îi face această promisiune fostei lui iubite, dar ea nu va dura mai mult de șase ani.

            După șase ani, îl găsim pe Jake în funcția de profesor de științe politice, la o universitate prestigioasă. El și-a ținut promisiunea, iar viața lui se desfășoară pe cât se poate de normal. Și-a făcut și un prieten, un alt profesor pe nume Benedict, cu care își împarte serile de distracție, consumând alcool și flirtând cu diverse femei atrăgătoare. Însă, Într-o zi, aflându-se în cabinetul lui de la universitate și având laptopul pornit, dă peste un necrolog care se afla pe pagina principală a instituției. Anunțul spune că un fost student al universității, pe nume Todd Sanderson, a murit, iar cei care l-au cunoscut pot să-și exprime părerile de rău, la înmormântarea care urma să aibă loc peste câteva zile. Incitat de necrolog, Jake se zbate între promisiunea făcută Nataliei și dorința de a o vedea încă o dată.

Într-un final, ia decizia de a merge la evenimentul funerar și de a urmări, din umbră, ultimul drum al lui Todd. Găsindu-și un loc de unde să nu poată fi observat, Jake se uită după cei veniți la slujbă, cu speranța că o va zări pe fosta sa iubită. Toți oamenii ies din Biserica, în care se oficiase slujba, dar Natalie refuză să își facă apariția. În locul ei, în poziția de proaspătă văduvă apare o femeie necunoscută. De parcă asta nu era de ajuns, Jake află că Todd are un fiu de paisprezece ani. Jake nu știa nimic despre un fost mariaj al defunctului, înainte de căsătoria cu Natalie. Veștile noi îi cutremură sufletul, iar în jurul fostei lui iubite se ridică un imens semn de întrebare. Ce s-a întâmplat cu Natalie și unde se află ia acum?

           

            Pornind de la noile informații pe care le deține despre viața și sfârșitul lui Todd, Jake își începe propria anchetă, pentru a da de urma marii lui iubiri. El va păși pe un drum abrupt, un traseu de pe care nu se va mai putea întoarce. Adevărul despre Natalie este atât de important încât unii oameni preferă să ucidă decât să-l dezvăluie. Această cale îl va duce pe Jake printr-o lume periculoasă, în care regula este ucide sau vei fi ucis.

Jake fisher este un personaj remarcabil, a cărui dorință, extrem de puternică, îl va pune în pericol de moarte. El pornește ca un simplu individ care nu se mai confruntase, până atunci, cu violența, dar care, forțat de împrejurări, va deveni un fugar și chiar un ucigaș.

Lumea lui Coben este plină de violență, dar există caractere puternice care sunt dispuse să treacă prin foc. Vă recomand cu toată căldura acest roman spectaculos. Dacă sunteți cititori de suspans, nu veți fi dezamăgiți de această operă a scriitorului american.

Frații Karamazov. Între condamnare și mântuire

de Denisa Lupea

„MAREA TAINĂ A EXISTENȚEI UMANE NU CONSTĂ ÎN A TRĂI, CI ÎN A ȘTII PENTRU CE TRĂIEȘTI.“

            Un echilibru minunat între acțiune, introspecție, amuzament, suspans, acest roman stufos pare să dețină secretul absolut, rețeta perfecțiunii care absoarbe cititorul încă de la primele pagini. După ce ai citit această carte, devine imposibil să ieși de sub vraja textului ca să scri despre el. Atât de multe și atât de puternice impresii creează cititorului încât nu vei știi, de unde să începi și ce anume să notezi mai întâi.

„Frații Karamazov” este ultimul roman scris de Dostoievski, acesta luând naștere între anii 1878 - 1880. Romanul a fost publicat pentru prima dată în anul 1880. Se spune că, dacă ar mai fi trăit, autorul ar fi vrut să publice o continuare a narațiunii, în care evenimentele ar fi trebuit să ia o întorsătură neașteptată.

Cartea este o frescă a Rusiei din secolul al XIX-lea, o frescă de o valoare inestimabilă, pe care timpul nu o poate știrbi. Romanul poate fi privit ca o epopee având un prolog, patru părți și un epilog. E o epopee ce prezintă traseul unei familii, din acele timpuri. „Frații Karamazov” este un roman care odată început nu-l mai poți lăsa din mână. Autorul reușește să-l introducă pe cititor în narațiune, ridicându-i câteva întrebări existențiale. 

Mi-a plăcut această operă pentru că este dedicată, în primul rând, sufletului. Dostoievski a ştiut să transforme frământările sufleteşti, pe care le avea, într-o capodoperă. E foarte greu să transpui în cuvinte toate gândurile și emoțiile, şi, mai ales să le aşezi într-o carte. Povestea romanului ne prezintă familia Karamazov, o familie cunoscută în Rusia, cu o situaţie materială bună. Cu toate acestea, ei nu erau fericiţi, din potrivă, banii contribuind, în mare măsură, la destrămarea lor.

Un aspect al cărții care mi-a plăcut,  este construcția celor trei caractere principale legate prin raportul fratern. Cred eu, aceşti 3 fraţi reprezintă 3 atribute care aparţin omului: Dimitri reprezintă  omul mereu revoltat și rebel, preocupat mai mult de trup; Ivan este individul  însetat de cunoaştere, iar Alexei  „Aleoşa” este omul mistic, cel care îl caută pe Dumnezeu.

Un alt factor care conferă o notă aparte romanului este constituit de povestea Stareţului Zosima şi dragostea pe care Aleoşa i-o împărtăşeşte. În momentul întâlnirii dintre Alexei și Zosima apare ideea de patricid şi în ceea ce îl priveşte pe fratele cel mic. Aleoşa îşi îndepărtează tatăl biologic în favoarea Părintelui de la mănăstire. Apropierea de stareţ îi produce în final lui Aleoşa o mare suferinţă. La moartea stareţului, trupul acestuia putrezeşte ceea ce indică că până şi Părintele a avut păcate. Acesta este momentul în care Alexei nu mai e chiar atât de sigur că vrea să meargă pe calea monahismului. El revine în lume, pentru o perioadă şi încearcă o unire a familiei, dar e în zadar.

Nu poţi să vorbeşti despre această capodoperă, fără să aminteşti de capitolul „Marele Inchizitor”, capitol prin care se prevesteşte apocalipsa într-un mod filosofic. Ivan, personajul însetat de cultură, face cunoştinţă cu răul, cu diavolul. Ivan nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar nici nu crede că soarta oamenilor stă în puterea Acestuia şi încearcă să aducă diferite argumente care au un fond filosofic. Prin intermediul acestui capitol, Dostoievski sugerează faptul că, la Judecata de apoi, nu cunoaşterea ne va salva, ci credinţa.

În paginile acestui roman se întâlnesc binele cu răul, credinţa cu necredinţa, suferinţa cu bucuria, dar şi dragostea cu ura, sentimente contradictorii, sentimente care predomină şi astăzi în lume, poate mai abitir decât la vremea scrierii romanului. 

Romanul este o meditaţie filosofică asupra existenţei şi asupra relaţiei, pe care o avem sau nu, cu Dumnezeu.

Doi fugari într-o lume de cenușă

          Romanul „Focul din cenușă” (An ember in the Ashes), scris de Sabaa Tahir, a fost publicat în anul 2015, la editura Young art, în traducerea Iuliei Arsintescu. Romanul reprezintă prima parte din seria „Elias și spioana cărturarilor”. Celelalte părți sunt „O torță în noapte” și „Moartea la porți”, ultima parte fiind disponibilă la precomandă.

          Romanul prezintă povestea Laiei care, în urma unui raid al gărzilor imperiale făcut la casa părinților ei, ajunge să fie sclavă într-o școală unde erau pregătiți soldații. În acea noapte de coșmar, părinții ei sunt uciși, iar fratele ei, Darin este arestat și închis în cea mai îngrozitoare închisoare din Imperiu, din care nimeni nu poate evada. Viața Laiei este dată complet peste cap, dar singura fărâmă de speranță care o mai ține în viață este gândul că, într-o zi, va reuși să-și salveze fratele. Ea face tot ce îi stă în puteri pentru a-și scoate fratele din închisoare, ajungând să fie spioană, pentru cărturari, o categorie socială ce a fost aproape distrusă complet de Imperiu. Speranța ei va prinde rădăcini mai adânci, atunci când îl va întâlni pe Elias.

          Elias Veturius este unul dintre cei mai buni soldați antrenați la Academia militară Blackliff și cel care își dorește cel mai puțin să devină o mască și să ucidă oameni nevinovați în numele Împăratului. Este pe cale să dezerteze și să atragă asupra lui furia Comandantului, dar moartea neașteptată a Împăratului îl aruncă pe Elias, fără voia sa, într-o întrecere pentru tron. Este obligat să participe la cele trei probe extrem de periculoase, care îi pun viața în pericol, pentru alegerea unui nou conducător al Imperiului, și să lupte împotriva prietenilor săi. Fiind câștigătorul primei probe, el primește o recompensă specială - o sclavă care să-l distreze. Așa face cunoștință cu Laia care va deveni motivul renunțării sale la Academie, la șansa de a ajunge împărat și aproape la viață.

          Primul volum al seriei se încheie cu fuga celor doi și cu încercarea disperată de a scăpa de gărzile Imperiului puse pe urma lor de noul împărat. Dar întâmplările continuă și mai fascinante în cel de-al doilea volum, „O torță în noapte”. Cele două personaje sunt cu adevărat niște tăciuni în cenușă, fiind nevoiți să găsească forța în ei, pentru a străluci, pentru a creea o nouă lume. Cenușa distrugerilor făcute de Imperiu nu le va sta în cale, ridicându-se peste aceasta și dovedind că voința și încrederea sunt scânteile care alimentează vâlvătaia.

          Sabaa Tahir construiește o lume captivantă, în care supraviețuirea este tot ce contează. Autoarea folosește ca model societatea romană, lucru demonstrat de numele personajelor, creând o alegorie incredibilă a acestei societăți și ale războaielor romane. Autoarea păstrează aceeași discrepanță între cei din înalta societate și sclavi, care a existat și în societatea romană, pentru a da o notă de veridicitate romanului.

          Acesta a fost primul roman fantasy pe care l-am citit și care mi-a schimbat cu totul imaginea despre acest gen, făcându-mă să-mi doresc să citesc din ce în ce mai mult. Modul în care sunt construite personajele care trebuie să-și înfrunte cele mai mari temeri, mai ales Laia, dacă vrea să-și salveze fratele, și modul în care autoarea îmbină viața războinică cu magia și creaturile supranaturale este fără egal.