Titlu: Pânda de noapte
Autor: Tracy Sierra
Colecția: Fiction Connection Crime
Nr. pagini: 400
Format: 130x200mm, paperback cu clape
ISBN: 978-606-40-2414-5
Titlul original: Night watching
Traducător: Mihaela Negrila
Descriere
Foarte puține cărți sunt atât de intense,
inteligente și de-a dreptul înfricoșătoare. Citiți pe riscul vostru! - CHRIS
WHITAKER
Ca un coșmar — n-o să-ți poți întoarce
privirea de la ea. — SHARI LAPENA
Pași pe trepte. Doar o secundă să reacționezi.
Ce se întâmplă în continuare va decide totul. Singură acasă cu copiii în
timpul unei furtuni, o mamă aude un zgomot — în casele vechi se aud tot timpul
zgomote. Dar acesta e tulburător de familiar: un pas neobișnuit de greu și de
lent, care urcă pe scară. Vede silueta unui bărbat pe hol, învăluită în umbre.
Îngrozită, își trezește în liniște copiii și-i împinge în cea mai veche parte a
casei, într-o cămăruță secretă. Se ascund toți în timp ce bărbatul îi caută și
încearcă să-i ispitească pe copii cu promisiuni și s-o convingă pe mamă să iasă
la lumină. În bezna sufocantă, femeia încearcă să-și păstreze calmul și să
facă un plan. Să caute o armă sau o cale de evadare? Însă apoi îl zărește.
Chipul acela. Vocea aceea. Și își dă seama că situația e și mai gravă decât se
temea, pentru că știe exact cine e bărbatul — și ce vrea.
Sierra reușește să integreze idei complexe
despre percepție, traumă, vinovăție și autonomie feminină, fără să lase
nicio clipă din mână nervii cititorului. - ELLE
Câți dintre noi n-au avut ocazia să audă o
casă veche scârțâind noaptea și nu s-au întrebat dacă nu-i mai mult de-atât?
Neliniștea devine teroare în debutul fascinant al lui Sierra, de o intensitate
aproape insuportabilă. - L.A. TIMES
La limita dintre thriller psihologic și horror
domestic, debutul fascinant al lui Sierra îi aruncă pe cititori cu capul
înainte în coșmarul cu ochii deschiși al protagonistei fără nume. Flashbackuri
bine sincronizate adaugă context și emoție. - BOOKLIST
Un thriller de-a șoarecele și pisica
înspăimântător, în care scârțâitul scării este uvertura unei lupte pentru
supraviețuire. – WASHINGTON POST
Excepțional! Oricât de captivant de plină de
suspans ar fi intriga, Sierra arată și alte puncte forte remarcabile, de la
decorul fascinant de bizar până la personajul principal memorabil, prototipul
de „fată bună”, minionă, împinsă la limită de ani întregi în care a fost
subestimată de bărbați puternici. Cireașa de pe tort este finalul superb,
surprinzător și inevitabil. - PUBLISHERS WEEKLY
FRAGMENT
32
După tot acest
timp, în sfârșit ai putut să țipi.
Era răgușită. Nu
era sigură ce urma să se întâmple, dar avea senzația îngrețoșătoare că era pe
un val care o va ridica și apoi o va izbi de pământ fără ca ea să aibă vreun
cuvânt de spus în această direcţie. Începu să ațipească, epuizată așa cum doar
o explozie de emoții o putea face să fie. Totuși, de fiecare dată când începea
să adoarmă, îl auzea pe Ungher. Deschidea imediat ochii, căuta gheare zimțate,
o limbă bifurcată înfășurându‑se în jurul cadrului vreunei uși.
Ești speriată
pentru că s‑a întâmplat. Ești speriată pentru că a fost real.
Se uită lung acolo
unde polițiștii lăsaseră urme de cenușă pe jos, îndeajuns de bătătorite încât să
intre mai adânc în covor, să‑l păteze. Asta îi aduse aminte că cenușa soțului
ei era într‑o cutie în dressing. O vâlvătaie de furie începu să‑i ardă gâtlejul,
iar în mânia ei gândurile zornăiau incoerent.
Copiii duși,
cenușa soțului, cenușă peste tot. Tot ce e important a ars, până la urmă. El
crede că minți. Că ești nebună. Dă vina pe alcoolul pe care nu l‑ai băut. Nu înțelege
cum a fost. Cum a fost? Cum a fost cu adevărat? „Obstacol
femeiesc“, așa te‑a numit Ungherul. Și tot asta ești și pentru sergent. Un
inconvenient, tot insistând asupra faptului că ești sănătoasă la minte. Ce s‑a întâmplat
aici nu dă bine pentru el. Ciudățenia, grozăvia, asta face să‑i fie și mai ușor
să nu ia în serios.
Vâlvătăile mâniei
i se întețiră când sergentul, Ungherul, ucigașul ușor de uitat din sala de
judecată, cei care‑l apăraseră, care dăduseră greș în a o apăra pe mama ei, se
amestecară.
Ucigașul ăla nu
fusese în stare să‑și înfrâneze cele mai rele impulsuri. Ungherul se mândrea cu
lipsa lui de respect față de reguli. Și, cu toate acestea, amândoi erau protejați
de aceleași instituții și moravuri pe care, în mod atât de limpede, le disprețuiau,
mai presus de care se simțeau. Aceleași coduri scrise și nescrise pe care
sergentul și ceilalți ca el le susțineau.
„Toate aceste
lucruri pe care ei le fac pentru a te înmuia, pentru a te face ca o oaie“,
zisese Ungherul. „Dar eu le‑am călcat în picioare.“
Faptul că
Ungherul era în lume, iar mama, bunica, soacra și soțul ei muriseră cu toții
era o piatră în inima ei, o înțelegere furioasă a nedreptății și responsabilității.
Doar tu ai mai rămas.
Asta e pentru tot ceea ce contează. La nimic din toate astea nu este imposibil
de supraviețuit. Nimic din toate astea nu s‑a terminat. Psihiatrul avea
dreptate. Afurisitul de Ungher avea dreptate. Tu ești singurul obstacol.
Se ridică în
capul oaselor. Își șterse fața cu mâneca.
Ei se uită la
tine și cred că te cunosc. Dar nu te văd. Nu pot. Se cred mai buni. Cred că știu
ei mai bine. Dar nu există mai buni. Există doar oameni, care fac alegeri. Descurcându‑se
cu cărțile care le‑au fost date. Iar tu o să alegi să te folosești de
avantajele tale. Alege să angajezi un avocat al naibii de bun. O să alegi să
lupți. Și nu o să lași pe nimeni să te facă să te îndoiești de propria‑ți
minte. Fiindcă, dacă ai fi făcut asta, dacă ai fi făcut‑o când ai văzut puma
aia, dacă ai fi făcut‑o când l‑ai văzut pe Ungher, acum ai fi moartă.
Își luă
telefonul de unde‑l lăsase sergentul pe măsuța de cafea. Avea un singur mesaj vocal,
lăsat de cineva din partea instituțiilor statului. „Conform
scrisorii noastre în care v‑am contactat cu privire la cei doi copii minori...
evaluare... verificare... contactați‑ne la...“
Era prea târziu
să‑i mai sune. Își puse ghete de zăpadă și o haină. În ciuda hotărârii ei de a
face ceva, de a lupta, șovăi când dădu să deschidă ușa.
El ar putea să
fie acolo.
Trase cu ochiul
afară, în semiîntuneric, uitându‑se pe geamul de la intrare, dar reflexia pe
sticlă a luminii din casă făcea greu de văzut ceva afară. Stinse toate luminile
şi aşteptă. Nu era nicio mişcare afară. Nu erau urme de pași noi în zăpadă.
Sergentul are
dreptate. Probabil că Ungherul nu se va întoarce aici. E prea riscant.
Merse încet pe
aleea pentru mașini să ia corespondența din cutia de scrisori. Pe când se întorcea
spre casă, ținând la piept mormanul acumulat de plicuri, reviste și broşuri de
reclame, ochiul teafăr surprinse ceva ieșit din comun pe pajiște, în stânga ei.
Inima începu să‑i bată mai repede până când înțelese ce era. O căprioară cu un
pui stăteau complet nemișcați în zăpadă, cu urechile moi ciulite spre ea.
Puiul era mic
pentru perioada aceea a anului. Un nou‑născut târziu, încercând să supraviețuiască
primei sale ierni. Care era deja una grea.
După ce căprioarele
o priviră o clipă, un curent invizibil din aer le făcu să o ia la fugă. Se mișcară
simultan, de parcă exista un pripon între mamă și pui. Se uită la cozile lor
albe ce le loveau spinările cafenii, la grația lor în timp ce săriră prin zăpadă,
pe lângă cimitir, și dispărură pe potecă.
Vezi? Chiar și
acum, lucrurile sunt frumoase.
— Mult noroc! le
zise cu voce tare căprioarelor.
Se încruntă,
cuprinsă de senzația că uitase ceva, ca și cum se dusese într‑o cameră și nu‑și
mai putea aduce aminte de ce. Încercă să apuce de firul gâdilător ce zicea Ți‑amintești?
Ți‑amintești?, dar el continuă să se îndepărteze dănțuind, până când se gândi:
Încetează, încetează. Te torturezi singură crezând că ai uitat lucruri. Că
uiți lucruri.
Se duse înăuntru și
încuie ușile. Verifică încă o dată că toate ferestrele de la parter erau încuiate.
Abia atunci sortă corespondența. Citi o dată scrisoarea pe care o căuta, apoi o
mai citi iar.
„Ați fost reclamată...
îngrijirea și protejarea copiilor minori... să se evalueze dacă este nevoie de
măsuri speciale de protecție...“
Își puse scrisoarea
bine sub braț. O aduse împreună cu telefonul și geanta cu medicamentele
prescrise de la spital și le așeză pe blatul de la baie. Verifică dacă toate
ferestrele de la etaj erau încuiate.
Nu e nimeni în
casă, își dădu ea asigurări. Nu e nimeni în casă în
afară de tine.
Fără ochii critici
ai polițiștilor îndreptați asupra ei, seiful fu simplu de deschis. Monedele de
aur, verigheta soțului și arma stăteau aliniate.
Își trecu degetele
peste fiecare obiect, de parcă ar fi putut să le absoarbă puterea.
Toate aceste
lucruri pe care le păstrezi pentru siguranță, protecție, în caz de urgență?
Toate sunt metal rece. Absolut nimic moale, nimic cald.
O monedă era așezată
strâmb și ea îndreptă teancul. Tocul armei avea un clips din metal, ca să poată
fi atașat de pantaloni sau de o curea. Sergentul așezase tocul cu clipsul cu fața
în jos, înclinându‑l într‑un unghi care făcuse ca arma să alunece pe jumătate
afară din toc. Scoase ambele obiecte din seif. Arma i se păru ridicolă în mâinile
ei nervoase, făcute căuș. Se gândi la felul relaxat şi competent în care o ținuse
sergentul, la modul exersat în care verificase, cu un păcănit sec, încărcătorul,
la cât de mică păruse arma. Mânerul era incomod de mare pentru ea. Realiză că
arma nu era deloc din metal, ci dintr‑un polimer turnat, cu mânerul dur, fără
niciun fel de textură cauciucată care i‑ar fi permis să o apuce mai ușor. Își făcu
de lucru cu eliberarea încărcătorului, enervată de cât de incapabilă era în
comparație cu polițistul.
Tremurând, reuși să
scoată glisiera și încărcătorul și se calmă când intră în rolul familiar de
inspectare a mecanicii. Deși exteriorul era o rășină, părțile din interior erau
din metal. În mâinile ei, demontarea constituia o explicație în sine a modului
de funcționare. Își miji ochii la arcurile, șuruburile și cuiele expuse. Era o
mașinărie simplă. Tragerea de cocoș ridica un cui percutor ce lovea glonțul și‑l
făcea să detoneze încărcătura.
Reasamblă metodic
arma, cu degete competente și calme. Analizarea ei o relaxase. Făcuse ca arma să
i se pară mai puțin un lucru viu, mai puțin un animal imprevizibil ghemuit la pândă
în așteptare, și mai mult o simplă mostră de inginerie elegantă, chiar dacă
proiectată pentru un scop groaznic. Introduse arma în siguranță în tocul din nailon,
o puse jos și apoi scoase din seif verigheta soțului. Inelul era prea larg ca să‑i
stea bine, chiar şi pe degetul mare, dar îl așeză pe blat oricum. Încuie
seiful, vulturii din aur de la tatăl ei scânteind înainte de a dispărea.
Toate grijile
legate de bani, tot semnatul ăla pe ascuns al fotografiilor soțului — şi totuși,
nu e interesant că banii sunt acum lucrul care îți aduc cea mai puțină mângâiere?