Recenziile Mădălinei 95 - Sirenele de Emilia Hart

Titlu: Sirenele 

Autor: Emilia Hart

Editura: BOOKZONE

Titlu original: The Sirens (2025)

Traducere de Andrei Covaciu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,73 (din 41.483 note) 

 

               După ce am citit „Femeile Wayward” – o mini saga de familie, pe cât de complexă, pe atât de captivantă, ce urmărește destinul a trei femei din generații diferite, bănuite a fi vrăjitoare – n-aș fi crezut că al doilea roman al autoarei mă va intriga și fascina de zece ori mai mult. Pe de-o parte, o poveste de viață, dedicată feminității, femeilor și  tratamentului brutal pe care acestea îl îndură din partea masculilor abuzivi, pe de altă parte, o mică lecție de istorie despre colonizarea Australiei de către englezi, dar și o rescriere a mitului sirenelor, fiice ale mării, frumoase, dar monstruoase, ce nu ezită să facă dreptate sufletelor nevinovate, „Sirenele” reprezintă o narațiune suprarealistă, cu o atmosferă lugubră, încărcată cu o energie aproape malefică, a cărei sursă sălășluiește pe fundul mării, ascunsă printre alge și epave putrezite. Ușor previzibilă, inexplicabilă, jonglând cu răsturnările de situație, cartea asta te va prinde ca-ntr-un vârtej din care nu vei  reuși să te eliberezi până ce nu vei ajunge la ultima pagină. Dar, înainte să-ți dorești să scapi din mrejele ei, trebuie mai întâi să pășești în apele învolburate.

2019 – Eu sunt Lucy, sunt studentă la jurnalism și cred că aproape l-am ucis pe băiatul cu care mi-am pierdut virginitatea. E noapte... nu știu cum am ajuns în camera lui dee cămin, dar m-am trezit sugrumându-l cu toată puterea de care sunt capabilă. Norocul meu că m-am oprit înainte să rămână complet fără aer. Sunt furioasă pe el... Din cauza lui viitorul meu e ruinat... De fapt, din cauza mea! Eu i-am trimis poza aia nenorocită; am vrut să mă vadă așa cum sunt, cu toate cicatricile, și, de ce nu, să mă aprecieze. Dar el a trimis-o și altora, iar acum fotografia cu mine dezbrăcată a făcut înconjurul facultății. Mi-e rușine, toată lumea mi-a văzut pielea acoperită de cruste argintii. Iar acum că am încercat să-l ucid pe Ben în somn, consecințele vor fi mult mai grave. Nu am de gând să stau și să aștept să fiu exmatriculată. Voi pleca la sora mea. Nu am mai vorbit de ceva vreme, dar sunt sigură că ea va înțelege ce mi se întâmplă, având în vedere că și ea e somnambulă. Casa de pe stânci în care locuiește Jess e pustie. Nu mă așteptam să-mi facă o primire cu surle și trâmbițe, dar speram s-o găsesc acasă. Oare unde a plecat? Aleg să rămân, adică să mă ascund, până se întoarce, însă zilele petrecute aici devin tot mai sinistre. Visele nu-mi dau pace și am senzația  că mai e cineva aici, și nu mă refer la pisica lui Jess.

               1999 –  Eu sunt Jessica, am șaisprezece ani și sunt o adolescentă singuratică. Pictura constituie unica formă prin care mă pot face înțeleasă, prin care pot evada din cotidian. Toți mă privesc cu suspiciune și, uneori, cu dezgust, din cauza felului în care arăt. Am alergie la apă, o afecțiune rară, ce mi-a transformat pielea într-o crustă argintie, aspră și respingătoare. Nimeni nu reușește să privească dincolo de aparențe, nici măcar Max, cel mai bun prieten al meu... De fapt, ar trebui să spun că nimeni n-a reușit s-o facă, asta până ce l-am cunoscut pe domnul Hennesey, profesorul meu de desen, o minte tânără, ageră, care știe cum să privească în profunzime creațiile mele, ajungând, cu o singură privire, până în adâncul sufletului meu împovărat. Dar chiar așa să fie?

1800 – Eu sunt Mary, o umbră, o exilată. De zile în șir trăiesc în pântecul întunecat și strâmt al unei corăbii, alături de sora mea nevăzătoare, Eliza, și alte 80 de femei condamnate la exil, doar pentru că au făcut tot posibilul să supraviețuiască. Am fost alungate din Irlanda și expediate aidoma unor lăzi cu marfă tocmai în Australia pentru a popula ținutul. Suntem bătute, înfometate, tratate ca niște șobolani, dar mateloților nu le pasă. Apa rece și înspumată a mării pătrunde în cală de fiecare dată când valurile se sparg de corabie, udându-mi picioarele. Fac tot posibilul să mă feresc, să mă ascund, să nu-i las să mă vadă. Acolo unde apa mi-a atins pielea au apărut crăpături albăstrii, hidoase ar spune unii, frumoase așa cum spunea mmama. Dar celelalte, cu excepția Elizei, n-ar înțelege. Așa că prefer să le acopăr.

               Emilia Hart își structurează romanul pe trei planuri, trei povești individuale din epoci diferite, ce ajung să se completeze, formând un tablou amplu, zugrăvit în nuanțe când vibrante, când estompate, dar întotdeauna misterioase, de verde și albastru. De fapt, volumul are o aură picturală greu de ignorat. Fiecare capitol poate fi privit ca o miniatură, o piesă dintr-un mozaic în centrul căruia se află marea, ce își pierde însușirile geografice și devine protagonistă alături de cele trei fete, Lucy, Jess și Mary, ale căror destine sunt unite de afecțiunea bizară de care suferă. Marea este prin excelență o entitate feminină ce se guvernează după propriile reguli, fiind în același timp dătătoare de viață și un cămin pentru femeile care știu s-o respecte și s-o asculte, și un mormânt pentru bărbații care îi pângăresc fiicele; un loc sacru, plin de pace, și o forță furibundă, ce spulberă totul în cale; o mamă binevoitoare și o zeiță capricioasă. Același lucru se întâmplă și cu întreaga localitate Comber Bay, cadrul sălbatic în care se petrece acțiunea și sălașul tainic al legendelor, un spațiu personaj, fluid, ale cărui valențe se schimbă în funcție de cel sau cea care îl străbate.

               Aș fi tentată să afirm că volumul Emiliei Hart are câteva tente subtile de horror – tensiunea palpabilă, atmosfera sumbră, evenimentele inexplicabile, prezențele fantomatice etc –, însă autoarea nu duce lucrurile atât de departe încât săfie încadrat cu drepturi depline în această categorie. Oricum ar fi, „Sirenele” este un roman claustral, în care spațiile izolate și înguste potențează misterul personajelor foarte bine construite, și care îți va da, pe nesimțite, doza de adrenalină de care ai nevoie. Iar, pentru mine, rămâne una dintre cele mai captivante narațiuni citite în 2025.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 202 - Paznicul de noapte de Jayne Anne Phillips

Titlu: Paznicul de noapte 

Autor: Jayne Anne Phillips

Editura: BOOKZONE

Titlu original: Night Watch (2023)

Traducere de Justina Bandol

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,76 (din 12.046 note)

 

            Pe la 1864, undeva în proaspăta Virginie de Vest, într-un cătun uitat de lume din munți, o mamă își crește fiica de abia trei ani departe de agitația din sud și de la graniță, ajutată de femeia care a îngrijit-o încă de când era în fașă și de văduvele din împrejurimi. Ea (nu are importanță numele) provine dintr-o familie de moșieri și a fost nevoită să fugă de-acasă după ce s-a îndrăgostit de ajutorul de grăjdar, băiatul, devenit bărbat în toată firea, împreună cu care a copilărit. El, rodul iubirii dintre o sclavă și un necunoscut, vrea să-și facă un renume și un nume, ca să-și ceară iubita de soție în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, așa că pleacă la război. După zece ani, o mamă alienată, care refuză să vorbească, și o fiică de treisprezece ani, nevoită să-și asume, la rândul ei, rolul de mamă pentru sora și frații mai mici, se află în trăsura lui Domnu (așa le-a obligat să-l numească), în drum spre azilul Trans-Allegheny.

            Un el și o ea... Doi tineri din clase sociale opuse care s-au iubit și și-au dorit să-și întemeieze o familie, dar care nu au anticipat consecințele războiului. Puteau, probabil, să trăiască fericiți în micul lor cuib, departe de răzmeriță, mereu cu un ochi la necunoscuții care descălecau în sat. Nu au vrut să-și păstreze sentimentele în anonimat, așa că el a decis să se înroleze ca trăgător în trupele din Nord. Nu era nici de partea secesioniștilor, nici a aboliționiștilor. L-au numit unionist, pentru el însă conta doar momentul în care conflictul va lua sfârșit și se va putea întoarce nevătămat și demn acasă. Ei bine, lucrurile nu se petrec întotdeauna așa cum ne dorim... Cauza e, prin definiție, opusul efectului, iar scopul la care tânjești să ajungi se poate pierde pe drum, astfel încât, ca un actant al sorții și, totodată, al propriilor dorințe, poți fi scos în orice moment pe tușă.

            Cum am spus adineauri, numele personajelor nu au nicio importanță. Trăgătorul își caută o nouă identitate, atât pentru propria persoană, cât și pentru soție și copilă. Femeia, cunoscută ca Doamna (pe drum) și domnișoara Janet (la azil) pendulează în permanență între ipostazele de mamă (prin prezența fiicei) și cea de sugară, incapabilă să întocmească o frază coerentă sau să se îmbrace singură. Pe lângă figurile bântuite din prim plan, la Trans-Allegheny se găsește și un paznic de noapte care e prezent la post 24 din 24, invalid de război, cu un petic metalic peste ochi ce-i acoperă țesutul cicatrizat de dedesubt, și un băiețel orfan, căruia i se spune Gâză și care are o slăbiciune pentru obiectele strălucitoare și de valoare ale pacientelor și pacienților, care locuiesc în aripi diferite ale spitalului. Îl mai avem și pe doctorul Thomas Story, care practică tratamentul moral (care a funcționat o jumătate de secol, căzând în cele din urmă în dizgrație) și care obișnuiește să-și scoată adesea pacienții la plimbări cu trăsura sau să-i invite să petreacă cât mai mult timp unul în compania celuilalt, realizându-se astfel o terapie cu efect de ambele părți.

               Romanul lui Jayne Anne Phillips, câștigător de altfel al premiului Pulitzer în 2023, este o cronică despre război care se concentrează asupra victimelor de pe margine. Conflictul militar funcționează de la sine, ca o realitate istorico-rasială, însă lupa este pusă asupra celor care sunt implicați indirect în răzmeriță. Satul unde s-au retras cei trei protagoniști este adesea vizitat de inși cu gânduri necurate, care le violează pe femeile singure și le jefuiesc locuințele, punându-se stăpâni peste ce nu este al lor de drept. Bărbații plecați pe front, care nu mai reușesc să trimită scrisori acasă, sunt socotiți morți, satele și orașele devenind niște ținuturi ale văduvelor, lipsite de protecție, care adesea trebuie să se împotrivească hoților și violatorilor. Se poate spune că femeile singure duc propriul lor război, tot împotriva bărbaților, dar nu pentru o cauză, ci pentru supraviețuirea lor și a odraslelor lipsite de apărare.

 Și pentru că măștile cad, societatea scindăndu-se între călăi și victime, fiecare are posibilitatea să renunțe la propria identitate sau să și-o asume pe a celuilalt. Ca printr-un caleidoscop, nuanțele și rolurile se mută și se inversează, instaurându-se un haos care se va reorganiza doar în momentul în care perechile se vor regăsi. Mai mult decât un roman de dragoste sau despre război, „Paznicul de noapte” este o radiografie a societății de la acea vreme, punând sub microscop și categoriile sociale pe care istoria, scrisă sau nu de învingători, le-a neglijat. Aceasta este, metaforic și realistic vorbind, doar una dintre poveștile celor care nu au reușit să-și spună povestea.

COMANDĂ CARTEA