Recenziile lui Gică 135 - Nu privi în urmă de Jessica Barry

Titlu: Nu privi în urmă  

Autor: Jessica Barry

Editura: RAO

Titlu original: Don't Turn Around (2020)

Traducere de Mihaela Neacșu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 312

Media pe Goodreads: 3,54 (din 2.880 note)

 

Din Lubbock, Texas, până în Albuquerque sunt 518 kilometri. Dacă respecți viteza legală, n-ar trebui să faci mai mult de șase ore până la destinație. Drumul e liber de-obicei, pe autostradă, dar ai grijă că în unele zone s-ar putea să nu existe acoperire telefonică. E o călătorie pe care ți-o recomand s-o faci noaptea, ca să te bucuri din plin de cântul cicadelor și liniștea deșertului. Mai e puțin până în următorul stat, iar timpul zboară când ai cu cine să-ți depeni poveștile. Uite o benzinărie și o școală metodistă, acum trecem printr-unul dintre orășelele alea identice ce se-nșiră pe traseu, înainte ca priveliștea să fie înlocuită din nou de pustiul de nisip. Mă uit la tine, zâmbesc, știu că nu ești pregătită, nici eu nu aș fi dac-aș fi în locul tău, dar nu mai există cale de întoarcere, nu mai putem schimba nimic. Cineva ne claxonează, iar când mă întorc, camioneta e din nou în spatele nostru, pregătită să facă încă o încercare ca să ne scoată de pe șosea.

Cait Monaghan a avut parte de cea mai proastă partidă de sex din viața ei. Și ca să se răzbune, a scris un articol, în publicația la care colaborează, despre nenorocitul ăla de cântăreț de muzică Country aflat la început de carieră, promițător după spusele criticilor, dar un dezastru iremediabil în pat. La câteva luni de la defăimarea publică, un politician în ascensiune, cu viziuni, chipurile, progresiste, a vorbit în fața camerelor despre hărțuire, întărâtându-i pe prietenii și fanii lui Jake. Astfel, deși Cait, la îndemnul redactorului, și-a trecut rândurile sub anonimat, mulțimea, ajutată de către unul sau mai mulți hackeri, a spart baza de date a ziarului, aruncând-o pe tânăra noastră în mijlocul unui război pe care acum regretă că l-a provocat. A primit scrisori de amenințare, SMS-uri vulgare, ba chiar are o întreagă pagină dedicată ei pe unul dintre forumurile locale. În clipa asta, adică la 00:10, Cait se află la adresa stabilită, așteptându-și, în jeep, clienta cu care urmează să pornească la drum.

Uite că și-a făcut apariția și Rebecca. N-ar trebui  să știm cine este sau cu ce se ocupă, doar că trebuie să ajungă în Albuquerque. Instrucțiunile au fost clare: fără nume de familie, fără informații personale, fără rețele de socializare. Dar noi îl cunoaștem deja pe soțul ei, e individul care i-a transformat existența lui Cait într-un calvar. Da, evident că Patrick nu știe ce face în momentul de față Rebecca, fiindcă e plecat cu campania politică într-un alt oraș, și suntem siguri că va avea parte de o mare surpriză peste câteva ore, după ce femeia blondă va ajunge la destinație. Și așa... am pornit la drum. După câțiva kilometri buni, o camionetă își face apariția pe șosea, în spatele lor, încercând să le împingă de pe carosabil. Din cauza întunericului, nu ne putem da seama cine se află la volan, însă un lucru e cert, omul vrea cu tot dinadinsul să le vadă pe cele două femei moarte.

Prin urmare, ne aflăm în mijlocul unei curse nebune, jeepul încercând din răsputeri să se-ndepărteze de camioneta cu intenții ucigașe. Deși protagonistele noastre scapă în mod repetat, prin diverse șiretlicuri, de urmăritor, nu pot să fie sigure că nebunul nu le va aștepta la următoarea cotitură. Aidoma unui vas fantomă, mașina își face apariția din neant, pregătindu-se pentru următorul impact. Lovitură după lovitură, structura jeepului slăbește, iar femeile încep să-și calculeze cu mare grijă următoarea mișcare. Cu fiecare oprire, lucrurile devin și mai stranii, necunoscuții le privesc cu ochi sceptici, iar unii dintre ei par de-a dreptul periculoși. Orele trec, groaza escaladează cu fiecare minut, iar integritatea lor psihică slăbește cu fiecare kilometru parcurs. Nu mai e nimeni pe șosea, doar ele, dementul și întunericul tot mai greu de pătruns.

Ca o imensă pânză de păianjen ce-și capturează prada, narațiunea din prezent se intersectează cu diverse episoade relevante din trecut, petrecute cu câteva zile, luni sau ani în urmă. Astfel, prin cadru trec o mulțime de chipuri, printre care se numără, evident, și cel al șoferului fantomă. Dar, până acolo, există multe întrebări fără răspuns. Pe cine vrea să ucidă, de fapt, psihopatul din camionetă? Să fie vorba despre unul dintre fanii lui Jake? Să fie un om trimis de către Patrick ca s-o găsească pe Rebecca? Să fie cineva care vrea să se asigure că imaginea politicianului nu va fi periclitată? Sau ar putea fi, la urma urmelor, doar un nebun ce-și face de cap pe șoselele Americii? În final, toate firele se vor lega, dar până la marea revelație eroinele au drum lung de parcurs, prin noaptea agitată și plină de pericole.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 134 - Cântărețul nocturn de Johanna Mo

Titlu: Cântărețul nocturn 

Serie: The Island Murders #1 

Autor: Johanna Mo

Editura: RAO

Titlu original: Nattsångaren (2020)

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,73 (din 3.008 note)

 

Mi-aș fi dorit mai multă acțiune, poate mai mult suspans, dar per ansamblu a fost OK. Nu e nici prea statică, nici foarte dinamică, ci mai degrabă lineară, înaintând cu pași mărunți spre deznodământ. Se poate observa de la primele capitole că Johanna Mo nu a intenționat să scrie un thriller care să te țină cu sufletul la gură, deși unele părți sunt destul de întunecate, așa cum îi șade bine oricărui Scandi Noir, reușind, în schimb, să spună o poveste despre oameni, despre traume și dorințe neîmplinite. Dincolo de intrigă, personajele sunt cele care fac un pas în față, vorbindu-ne despre alegeri, împărtășindu-ne clipele fericite și momentele de groază, reamintindu-ne că fiecare decizie greșită e, de fapt, o consecință a instinctului de autoconservare. Ne e frică, iar atunci când teama și paranoia se instaurează, rațiunea rămâne undeva în fundal, și suntem pregătiți să facem orice ca să ne salvăm pielea, chiar dacă asta înseamnă să-l lăsăm pe celălalt să moară chiar sub ochii noștri.

În urmă cu șaisprezece ani, un bărbat a intrat prin efracție în casa lui Ester Jensen, pe care a omorât-o în bătaie, după care i-a dat foc, lăsând flăcările să facă curat în urma lui. La puțin timp de la tragedie, individul a fost identificat de către forțele de ordine și aruncat în pușcărie. Acel hoț, cu apucături de criminal, nu era nimeni altul decât Lars Duncker, tatăl Hannei Duncker. În prezent, sătulă de viața din capitală și cu o relație amoroasă ratată la activ, Hanna s-a întors în Öland, pe insula unde a copilărit, efectuându-și transferul la secția de poliție din Kalmar. Deși au trecut atâția ani de la teribila întâmplare, locuitorii din părțile astea nu au uitat nici pentru un moment cine a fost Lars Duncker, motiv pentru care privesc cu ochi răi revenirea fiicei pe meleagurile copilăriei. Dar ea este aici ca s-o ia de la capăt, iar atunci când este raportată descoperirea unui cadavru, polițista noastră își ia rolul în serios, lăsând la o parte comentariile răutăcioase ale localnicilor furioși.

Trupul neînsuflețit al băiatului a fost descoperit în această dimineață pe câmpia calcaroasă, rezemat de un perete prăbușit pe jumătate și cu o floare ciocul berzei în mână. Pe lângă multiplele răni vizibile de la o poștă, se pare că moartea ar fi survenit în urma unei lame ascuțite ce i-a străpuns abdomenul. Tânărul de cincisprezece ani a fost identificat drept Joel Forslund, fiul Rebeckăi Forslund, cea mai bună prietenă din adolescență a Hannei. Și chiar dacă Rebecka se bucură, inițial, de întoarcerea neașteptată a Hannei, ceilalți localnici continuă să fie rezervați, afișându-și, de fiecare dată când au ocazia, ostilitatea. Ba mai mult, cineva începe s-o bombardeze cu mesaje și apeluri prin care-i transmite că nu are ce căuta aici și că îi dorește moartea.

La secția de poliție, protagonista ajunge sub comanda lui Ove Hultmark, omul care în urmă cu aproape două decenii s-a ocupat de anchetarea lui Lars Duncker. Deși crima a fost clasată, Hanna are încă dubii cu privire la culpabilitatea tatălui ei, neputând suprapune figura monstrului din presă peste chipul omului blajin care și-a crescut cu zâmbetul pe buze cei doi copii. În cadru intră și Erik Lindgren, un tânăr agent promițător, care profită de fiecare oră liberă pentru a face sport sau ca să-și sune soția indiană, ai cărei părinți urmează să sosească în următoarele zile în Suedia. Hanna și Erik fac echipă pentru a-l găsi pe ucigașul lui Joel, ajungând să descopere cu ce se ocupa, pe la spate, adolescentul și cine ar fi dorit, neprimind banii pe marfă, să-i dea o lecție pe care să n-o uite prea curând.

Oricât de tare m-aș strădui, e destul de greu să vorbesc critic despre cartea Johannei Mo, fiindcă povestea se desfășoară între niște granițe fixe, nelăsând prea mult loc pentru analiză sau liberă interpretare. E un roman bine structurat, pe clasica formulă cauză-efect, vorbindu-ne, așa cum am spus mai sus, despre personaje și probleme existențiale. Insula devine prin excelență un loc al pervertirii, al oamenilor cu două fețe, părinți perfecți și soți fideli ziua, desfrânați, păcătoși și slabi de înger noaptea. Și ca povestea să aibă un fir roșu care, totuși, să ne conducă spre finalul mult așteptat, ne este relatată, secvențial, ultima zi din viața lui Joel, fiecare episod având o pseudo-revelație pe care Hanna și Erik urmează s-o descopere exact în capitolul următor. Trăgând linie, merită nici mai mult, nici mai puțin, de trei steluțe, dar o recomand, mai ales că povestea continuă în următoarele două volume, și sunt foarte curios ce s-a întâmplat, până la urmă, cu șaisprezece ani în urmă și dacă Lars este sau nu vinovat pentru moartea lui Ester Jensen.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 133 - Întuneric fără sfârșit de William McIlvanney & Ian Rankin (CRIME CLUB)

Titlu: Întuneric fără sfârșit 

Serie: Jack Laidlaw #0

Autor: William McIlvanney & Ian Rankin

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Dark Remains (2021)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 264

Media pe Goodreads: 3,87 (din 4.298 note)

 

            Bine ai venit în Glasgow, orașul care nu doarme niciodată din cauza gangsterilor ce-și reglează conturile pe străzile întunecate și prin barurile infecte, căutând în permanență noi adepți care să le consolideze, strategic și financiar, micile imperii ale crimei. Aici ești valoros doar dacă ai ceva de oferit, nu contează cum te numești sau cu ce te ocupi, ci doar de partea cui ești și cui îi arăți respect. Mica ta afacere nu e, de fapt, a ta, ci a șefului de bandă care-ți permite să faci și tu niscaiva parale, atâta timp cât grosul ajunge la el. Dacă trăiești în orașul verde, este foarte posibil să fii și tu, la urma urmelor, un mic nelegiuit, fiindcă pe-aici bănetul provine, cu precădere, din afacerile murdare, despre care nu poți să fi sigur că nu s-au sfârșit cu sânge. Mda, e nasol prin părțile astea, iar dacă (cumva) crezi că ești un cetățean cinstit, atunci te sfătuiesc să verifici de două ori dacă ai încuiat ușa înainte de culcare...

            Cei doi amorezi, luați de valul alcoolului, au vrut s-o facă și ei ca-n studenție, pe aleea din spatele pubului. Dar... surpriză, cuibușorul lor de nebunii în aer liber era deja ocupat de trupul neînsuflețit al unui bărbat. Nu, pe-aici nimeni nu moare din cauze naturale, dovadă stă rana oribilă din pieptul cadavrului. Victima: Bobby Carter, un avocat care umbla și el, ca tot cetățeanul din Glasgow, cu afaceri ilegale, mutând banii murdari de colo-colo, pentru ca autoritățile să le piardă urma, o treabă pe care o făcea, cu profesionalism, pentru șeful lui, Cam Colvin. Problema e că trupul lui Bobby a fost găsit pe teritoriul lui John Rhodes, celălalt șef de bandă și, logic, principalul rival al lui Colvin. Să fie la mijloc vorba despre o provocare? Să-și fi ucis șeful de bandă unul dintre cei mai de încredere oameni? Multe întrebări, niciun răspuns... doar un război ce e pe cale să izbucnească  din clipă în clipă între cele două bande.

            Și pentru că e de competența poliției, ancheta ajunge pe mâinile lui Jack Laidlaw, un personaj excentric care vede întotdeauna partea plină a paharului. Ajutat și însoțit de colegul și (cred că putem spune) amicul lui, Bob Lilley, Jack colindă orașul în căutare de noi posibile piste. Deși șefii l-au însărcinat să bată din ușă în ușă și să pună întrebări, conform listei rupte-n două ce zace aruncată pe bancheta din spate a mașinii, omul nostru își exercită funcția în stilul lui caracteristic, mergând acolo unde-l poartă intuiția. Cu înclinații spre literatură și filosofie, Laidlaw vede comunitatea printr-o lentilă poetică, separând lumina de eternul și contaminantul întuneric. În viziunea lui, victima nu trebuie privită ca Dl. Hyde, ci ca Dr. Jekyll, fiind totodată soțul unei femei foarte frumoase și tatăl a trei copii. Nu-ți va spune nimic despre el atâta timp cât tu nu-l întrebi, și nu pentru că e o fire secretoasă, ci fiindcă îi place să te urmărească cum te zbați să afli cât mai multe amănunte fără să-l descoși. Dar, dincolo de uniformă, e un om al barurilor și tenebrelor, neînfricat, camuflându-se perfect printre cei pe care urmează să-i ancheteze.

            Să nu pierdem din vedere faptul că volumul de față reprezintă un prequel al trilogiei scrise, în anii ’70, de William McIlvanney. Așadar, nu trebuie privit ca o continuare, deși poate fi citit și standalone, ci ca un roman în care Ian Rankin a încercat să lege câteva subiecte ce au fost (deja) dezvoltate pe parcursul seriei. Mai mult decât un omagiu adus autorului, Rankin a intenționat să-l readucă în atenția publicului de suspans pe celebrul protagonist Jack Laidlaw, un caracter la fel de proaspăt și valabil ca-n perioada în care a fost imaginat. Eroul, cu puternice trăsături de antierou, aspect ce-l ajută să se piardă în pestrițul peisaj scoțian, păstrează în construcția sa o oarecare trimitere (indirectă) la Sherlock Holmes, dar, în același timp, poate înlocui cu succes orice investigator principal din literatura Nordic Noir. De altfel, Rankin este conștient că ne-am întâlnit deja cu Laidlaw, și, ca orice autor care preia o serie scrisă de altcineva, nu mai insistă așa mult pe detalii, preferând să se concentreze în cea mai mare parte pe acțiune.

            Locuitor cu locuitor, imaginea Glasgow-ului se conturează încet, dar sigur, și te trezești în mijlocul unei societăți infestate, condusă prin teroare de către cei ce au ieșit mai puțin zdruncinați din răfuială. Miturile urbane au mai multă forță decât adevărul, iar acela care a ajuns cu un cuțit înfipt între omoplați, pe propriile picioare, la spital este cel mai în măsură să conducă jumătate din oraș. Nimeni nu e în siguranță pe străzile astea, teritoriile au fost deja trasate cu sânge, cele două bande și-au luat „ce-i al lor”, bandele mai mici încearcă și ele să-și facă reclamă, iar polițiștii pășesc cu atenție prin mahalale, anchetându-i, cu mare grijă, pe cei care ar putea de mâine să arunce orașul înapoi în haos.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 132 - Moartea în ungherele liniștite ale vieții de Oliver Bottini (CRIME CLUB)

Titlu: Moartea în ungherele liniștite ale vieții 

Autor: Oliver Bottini

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Der Tod in den stillen Winkeln des Lebens (2017)

Traducere de Andreea Scrumeda

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 472

Media pe Goodreads: 3,56 (din 81 note)

 

O altă carte a cărei acțiune se petrece pe plaiurile strămoșești, în câteva sate din județul Timiș, dar și-n orașul de reședință, la care se adaugă câteva trimiteri, oarecum justificate, la Arad și Brăila. Așadar, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, iată vin în cale, străinii cu parale, să ne cumpere hectare... Partea bună e că de data asta nu mai este vorba despre veșnica noastră tragedie istorică; partea mai puțin bună, că, oricât de mult ne-am îndepărta de subiectul „Decembrie, ’89”, interesul publicului străin pendulează tot în jurul Marii Schimbări. Dacă nu le mai oferim comunism la bidon, atunci le dăm postcomunism la doză... Țăranii, care cândva se plângeau că pământurile le fuseseră colectivizate, acum îi așteaptă pe nemți ca să le facă o ofertă bună, gustând din plin din fructul (până acum interzis) al capitalismului.

În căsuța lui modestă de pe malul Begăi, inspectorul Ioan Cozma își numără zilele până când va ieși, în sfârșit, la pensie. Dacă totul merge conform planului, în maximum un an ar trebui să se retragă din poliție. Însă liniștea lui e complet spulberată în momentul în care este raportată o crimă. Trupul lipsit de viață al unei tinere a fost descoperit la marginea pădurii, iar omorul a fost pus în cârca lui Adrian, băiatul care era îndrăgostit până peste cap de Lisa. Însă, din câte am aflat, fata nu nutrea aceleași sentimente pentru Adrian. Deși inițial totul arată ca o crimă pasională, lucrurile se complică atunci când aflăm că este vorba despre fiica unui industriaș neamț care deține mai multe hectare în satul aflat la 30 de kilometri de Timișoara. Pornind pe urmele lui Adrian, cel care a ținut-o în brațe în ultimele clipe pe presupusa lui victimă, dar, totodată, cel ale cărui haine însângerate au fost găsite arse în soba propriei locuințe, ioan Cozma va face o călătorie până în Germania, acolo unde s-ar putea afla, de fapt, cheia întregului mister.

Acțiunea romanului are loc în 2014, într-o perioadă (ficționalizată) în care țăranii încep să renunțe la vechile lor îndeletniciri. Banatul, încă un spațiu oarecum arhaic, se confruntă cu modernizarea, pământurile fiind lucrate cu noile și inteligentele utilaje agricole. La prima vedere, putem observa câmpurile pline de astfel de mașinării care nu mai depind de acțiunea umană constantă, dar, dacă privim cu atenție, la orizont se pot vedea câțiva țărani care încă lucrează cu unelte „rudimentare”, împotrivindu-se noii orânduiri. Terenurile se vând de la o zi la alta, ofertele vin din toate părțile, germanii, austriecii și danezii se întrec ca să pună mâna pe porțiunile cultivabile, pe care ori le folosesc pentru propriile recolte, ori le dau în arendă saudiților care vin aici ca să-și planteze cerealele. Glasul pământului e mort de mult, investițiile sunt în floare, toți se vând atâta timp cât le oferi un preț bun, unii fiind în stare chiar de gesturi extreme pentru a-și vedea visul agrar împlinit.

Și pentru că de curând am citit și „Moartea în Camargue”, simt nevoia să fac o paralelă între cele două romane. Județul din vestul României nu este în niciun caz Provence, însă ambele locuri au ceva aparte, un factor estetic foarte pronunțat. De sus din elicopter, satele bănățene se văd ca niște gheparzi adormiți, frumusețea stând în discrepanțele cromatice și de relief, extrem de vizibile. Detectivul nostru cu nu prea mult chef de viață, care tânjește la liniștea unei bătrâneți în solitudine, aduce foarte mult a Roger Blanc, mai ales atunci când trece la treabă și vrea să pună mâna pe vinovat. De altfel, și în ciuda faptului că autorul este german, Ioan Cozma reprezintă un șablon al caracterelor polițienești din literatura română. La fel de bine s-ar fi putut regăsi în operele lui Petre Sălcudeanu sau Haralamb Zincă, și, de ce nu, chiar în poveștile imaginate de Horia Tecuceanu. E meticulos, e inteligent și are acel ceva ce-i face pe ceilalți să-l îndrăgească chiar de la prima întâlnire.

A fost OK. Pe alocuri cursiv, dar trebuie să recunosc că am cam tras de el ca să ajung la final. Deseori autorul se pierde în detalii și nu ne mai dă niciun indiciu despre enigma pentru care suntem aici, crima fiind doar un mijloc prin care a reușit să ne prindă în plasă. Ba e vorba de români, ba de nemți, investigația are câteva goluri, sare foarte repede (pentru mine) dintr-un loc în altul fără nicio introducere, ba nu se-ntâmplă nimic, ba te trezești în mijlocul acțiunii și nu înțelegi ce s-a petrecut. În schimb, construcția ucigașului e impecabilă, e ce trebuie, unde și când trebuie. Din nou, multe personaje, unele cu un scop clar, altele doar ca să fie acolo, unele mai interesante, altele pe care le uiți de la un capitol la celălalt. Ca o concluzie, dacă aveți suficientă răbdare, poate reprezenta o poveste interesantă, însă dacă doriți ceva cu mult suspans, nu e chiar ceea ce căutați, dar puteți reveni la ea mai târziu, când sunteți siguri că v-ați lăsat toate așteptările deoparte.

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 131 - Lacrimi care ard de S.A. Cosby (CRIME CLUB)

Titlu: Lacrimi care ard 

Autor: S.A. Cosby

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Razorblade Tears (2021)

Traducere de Dan Doboș

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,10 (din 72.856 note)

 

Tu ce ai face dacă ai afla că fiul tău e gay? Cum ai proceda în cazul în care ar veni acasă cu prietenul lui ca să ți-l prezinte? Cum ai reacționa dacă ți-ar spune că el e marea lui iubire și că au de gând să se căsătorească? L-ai mai iubi? Ai mai putea să-l vezi în fața ochilor? L-ai alunga? Sau ai trece peste toate și i-ai fi alături în cel mai important moment al vieții? Se presupune că dacă-l iubești, ești dispus să-i ierți orice „greșeală”, doar ca să-l ai aproape. Dar poate că unele lucruri par atât de grave, încât nu ai suficientă voință și putere ca să le înțelegi. Poate l-ai renega, probabil că nu vei mai vorbi cu el niciodată. Te gândești la el, la ce bărbat zdravăn s-a făcut, și-ți imaginezi, cu scârbă, cum și-o trage cu un alt băiat efeminat. Ce dracu... Ce-i cu lumea asta? La început au fost Adam și Eva, nu Adam și Jake. Nu-i normal... Dar cine poate să ne spună ce-i cu adevărat normal sau nu?

Ce știm sigur e că Isiah și Derek s-au iubit. Au luptat să se căsătorească, și-au luat și o locuință frumoasă și au avut împreună, prin mijloace moderne, și o fiică, pe Ariana, un înger mulatru, rezultatul celor două rase încrucișate. Însă într-o cumplită zi tații ei au murit. Niște nenorociți i-au executat în mijlocul străzii, descărcându-le toate gloanțele din dotare în cap. Ike nu a mai vorbit de mult cu fiul lui, de când i l-a prezentat pe Derek, la fel și Buddy Lee, care nu s-a putut împăca cu ideea că băiatul lui are apucături de muiere. Dar acum e prea târziu pentru regrete... Amândoi sunt morți, uciși ca niște animale. Dar Buddy Lee vrea cu orice preț să se răzbune, așa că-l cooptează pe Ike ca să-i caute împreună și să-i stârpească pe nenorociți de pe suprafața pământului. Dar Ike nu mai vrea nimic, doar liniște... Asta până când află că cineva a distrus mormântul celor doi soți, mormântul băiatului lui.

Buddy Lee a petrecut câțiva ani la Red Onion și-și amintește cât de greu i-a fost la pârnaie. La fel și Ike, care, după ce a ieșit din pușcărie, nu a mai comis nicio infracțiune, la naiba, nu a primit nici măcar o amărâtă de amendă de circulație. Deși și-au renegat trecutul violent, niciunul dintre ei nu a uitat că monștrii însetați de sânge încă zac înăuntrul lor, pregătiți în orice clipă să-și arate colții. Împreună, uriașul de culoare și țărănoiul alb cu părul până la umeri cercetează și devastează orașul, apropiindu-se, cu fiecare deget rupt, de ucigașul fiilor lor. Însă, pe parcurs ce fac rost de informații, își dau seama că cineva cu influență a cerut lichidarea lor, cineva a cărui integritate era pusă în pericol de articolul la care lucra Isiah. Acțiunea escaladează fulgerător, gloanțele zboară în toate părțile, iar cei doi protagoniști sunt pregătiți să-și verse sângele pentru a le face dreptate celor doi fii uciși.

            Dincolo de acțiunea la foc automat, cartea conține un puternic mesaj social, o chemare spre acceptarea celor diferiți. Ike și Buddy Lee privesc cu scepticism și silă diversitatea sexuală ce se perindă prin orășelele Virginiei, intrând adesea în drumul lor în contact cu persoane LGBTQ. De la redacția unde lucra Isiah, Jurnalul Curcubeu, până la brutăria unde era patiser Derek, un loc deținut tot de comunitatea gay, și până-n barul pe care-l frecventau cei doi iubiți, protagoniștii noștri încep încet-încet să renunțe la ideile preconcepute și să-și plângă iar și iar copiii, care, la urma urmelor, nu erau atât de „bolnavi”. Pe lângă prejudecățile legate de sexualitate, este prezentă, prin imaginea lui Ike, și continua critică (abuzivă) la adresa persoanelor de culoare, rasa „impură” care încă reprezintă un pericol la adresa societății civilizate. Și bineînțeles că își fac anunțată prezența și inamicii schimbării, Rasa pură, o gașcă de motocicliști înarmați până-n dinți, și Anarhiștii albaștri, un grup de copilași conservatori ce luptă prin cuvinte elevate, dar care sunt, ce-i drept, cam intoleranți la durere.

            Așa cum am subliniat, cartea de față e alcătuită din două componente majore, violența și acceptarea identităților culturale și sexuale ale celorlalți. De asta, nuanțele LGBTQ sunt destul de stridente, chiar dacă nu asiști la scene de sex, tot ești smuls din zona de confort și nevoit să asculți cum pot doi bărbați, cu ajutorul uterului unei cunoștințe, să aducă pe lume un copil sau dacă respectivul e femeie sau bărbat până la urmă, fiindcă are trăsături androgine. Cât despre acțiune, unele scene se derulează cu viteza luminii, sângele curge în bălți, iar inamicii cad ciuruiți pe caldarâm. Nu e la fel de bun ca „Pustiul de asfalt”, undeva la patru stele pe Goodreads (prea mult discurs corect politic), însă S.A. Cosby rămâne în continuare unul dintre cei mai buni autori de la CSP, și aștept cu mare interes următoarea lui carte, pentru că omul e genial, stilul lui e deosebit, iar acțiunea din romanele sale, oricât de straniu ar suna, nu poate fi descrisă în cuvinte.

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 130 - Steaua diavolului de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Steaua diavolului 

Serie: Harry Hole #5

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Marekors (2003)

Traducere de Bogdan Perdivară

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,05 (din 68.043 note)

 

Știm că deja au apărut zece cărți din serie, însă, vă rog, luați-ne ușor, fiindcă abia găsim câte o portiță, printre noutățile ce se tot adună de la o lună la alta, pentru cele din urmă. Încet-încet, planul e să scriem despre toate pe rând, și sperăm să ajungem cândva la zi, ca să nu discutăm anul ăsta despre romanul pe care (în cel mai bun caz) l-ați citit vara trecută. Așadar, cu surle și trâmbițe, astăzi vorbim (cum altfel, decât elogios) despre „Steaua diavolului”, al cincilea volum din seria „Harry Hole”. Nu cred că este nevoie de nicio introducere, dacă ați ajuns până aici, sigur îl cunoașteți deja pe uriașul nostru de aproape doi metri, excentric și ursuz, plin de surprize și adesea surprins de părțile mai puțin plăcute ale vieții, pus pe harță când ceva nu-i convine, convingător atunci când e sigur că dreptatea este de partea lui, și (probabil) cel mai bun investigator pe care l-a avut vreodată, într-o versiune ficționalizată, sediul central al poliției din Oslo.

Două crime, niciun indiciu despre făptaș. Prima victimă a fost descoperită în baia propriei locuințe, lăsată la „înmuiat” de cel care, cu câteva ore în urmă, îi trăsese un glonț în cap. Noroc că, din cauza cadavrului care a blocat scurgerea, apa s-a acumulat și a trecut prin tavan, anunțându-i pe vecinii de dedesubt că în apartamentul frumoasei lor colocatare s-a întâmplat o nenorocire. Un omor la prima vedere ca oricare altul, până când polițiștii își dau seama că moartei îi fusese tăiat degetul mijlociu. Câteva zile mai târziu, este raportată o dispariție... Soția unui regizor a fost răpită de pe stradă ziua-n amiaza mare, în timp ce se îndrepta, doar în bikini, spre magazin. La puțin timp de la nefericitul eveniment, șeful poliției primește într-un plic degetul acesteia, însă, paradoxal, niciun indiciu despre locul în care s-ar putea afla trupul neînsuflețit al superbei actrițe.

Așadar, avem un cadavru fără unul dintre degete și un alt deget fără cadavru. Iar după o privire mai atentă, Harry Hole realizează că la scena primei crime ucigașul și-a lăsat (aparent) semnătura, o stea în cinci colțuri, scrijelită cel mai probabil cu o lamă. Și nu e doar asta... În apropierea femeii este descoperit un diamant roșu în formă de stea, o bijuterie, nu foarte prețioasă, care, după caracteristicile unice, putea proveni doar din minele din Sierra Leone. În timp ce colegii săi cred că ucigașul ar putea fi un sociopat (a nu se confunda cu psihopat), Harry își îndreaptă investigația într-o direcție cu totul nouă, având parte de o introducere, fragmentată, dar necesară, în ocultism. Astfel, descoperă câteva dintre semnificațiile stelei, ajungând, evident, la pentagramă, unul dintre simbolurile diavolului. Dar analiza bineînțeles că nu se oprește aici, iar protagonistul este din ce în ce mai sigur că omul pe care-l urmărește practică magia neagră și că, prin omorurile pe care le pune-n scenă, nu face decât să săvârșească un vechi ritual păgân.

Dar cred c-am sărit, din nou, puțin cam departe, așa că haideți să ne întoarcem la începutul poveștii. După cum știm din volumele anterioare, Harry este bântuit de moartea colegei și prietenei sale, Ellen Gjelten. Deși știe că un alt polițist este responsabil de omor, mai exact Tom Waaler, omul nostru nu are suficiente dovezi ca să-l bage pe nenorocit la răcoare. Mai mult decât atât, în prezent cei doi trebuie să lucreze împreună ca să pună mâna pe ucigașul ce terorizează, pe bicicletă, Oslo. Apropiați, dar în același timp păstrând distanța, Hole și Waaler ajung să se descopere mai bine unul pe celălalt, fiecare trezind în oponentul și partenerul său respectul și un anumit grad de fascinație. Pe lângă asta, Harry e în continuare pe buza prăpastiei, mai mereu cu recipientul metalic la-ndemână, noaptea nu poate să doarmă din cauza coșmarurilor, ziua preferă să stea pe la barul lui preferat, Subacvatic, și, în ciuda faptului că Oleg începe să-i atribuie o figură paternă, nu reușește nicicum să se mai apropie emoțional de Rakel, fiind tot timpul cu gândul la ancheta ce i-a smuls, fulgerător și fără milă, ultimii trei ani din viață.

Sunt sigur c-am mai zis asta, însă așa e... Nesbø e un pescar care, odată ce te-a prins în plasă, nu te aruncă înapoi până când nu ești pregătit să descoperi adevărul. O mulțime de piste, aproape toate false, o altă mulțime de personaje, unele vinovate, altele mai puțin culpabile, chipuri, chipuri și iar chipuri, un vârtej ce te poartă peste tot, promițându-ți marea cu sarea, dar care te învârte până când îți pierzi toate reperele. Ba el e ucigașul, ba nu e el, dar, totuși, ar putea fi el, fiecare caracter ce intră-n cadru nu face decât să complice și mai mult intriga. Dacă ar trebui să-l comparăm cu un joc de puzzle, atunci revelația s-ar afla, cu siguranță, pe piesa lipsă, cea pe care ai pierdut-o undeva pe drum spre casă. Însă deja ai zărit cheia, iar ca s-o observi din nou, trebuie să-ți anulezi complet simțurile și să te bazezi în totalitate pe logică, pentru că întrebarea e nu „unde”, nu „când”, ci ”de ce”.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 129 - Nomad de James Swallow (CRIME CLUB)

Titlu: Nomad 

Serie: Marc Dane #1

Autor: James Swallow

Editura: NICULESCU

Titlu original: Nomad (2016)

Traducere de Marian Tudorache

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 672

Media pe Goodreads: 3,83 (din 8.486 note)

 

            Un thriller ca-n vremurile bune, cu un agent operațional care luptă împotriva oamenilor răi ce periclitează echilibrul națiunilor libere, dorind în același timp să-și dovedească nevinovăția și să se răzbune pe cei ce l-au trădat, scăpând ca prin urechile acului dintr-o capcană ingenios de malefică, în fața căreia colegii săi de pe teren nu au avut nicio șansă. Astfel, printr-o conjunctură deloc fericită, intră în scenă protagonistul seriei de față, Marc Dane, un bărbat onorabil și incredibil de perspicace, ce pornește într-o vânătoare în care, inevitabil, dar nu și clișeic, va ajunge la rândul lui să fie vânat. În buna tradiție a romanelor de spionaj, omul nostru, complet nevinovat, se va regăsi în permanență pe fugă, urmărit de foștii lui șefi din MI6, dar și de cei care vor cu orice preț să-l scoată din joc. Însă adevăratul pericol nu e niciodată la vedere, iar dacă vrea să salveze America și, totodată, întreaga lume, Dane trebuie să se confrunte cu un inamic diabolic de inteligent.

Echipa Nomad se apropie de obiectiv. Ambarcațiunea pare să fi fost abandonată, însă oamenii din camion au primit informații sigure că pe vas se află o armă care urmează să ajungă în mâinile jihadiștilor. Înarmați și echipați, cei șapte soldați clandestini urcă la bordul lui Palomino și scotocesc nava. După câteva minute, când doi dintre ei descoperă câțiva copii arabi într-unul dintre compartimente, bomba explodează, iar cei de la bord sunt spulberați. Împins de disperare, agentul de la aparatura electronică, Marc Dane, sare din camion și se îndreaptă spre mingea de foc, rugându-se, fără sorți de izbândă, ca Samantha Green, colega și (uneori) iubita lui să fie încă în viață. În următorul moment, o grenadă lansată de către o umbră misterioasă ajunge în camionul pentru operațiuni, ucigându-i și pe cei doi agenți aflați în habitaclu. Se pare că gestul necugetat al lui Dane i-a salvat viața, rămânând ultima verigă din ce fusese, cu câteva clipe în urmă, NOMAD, un grup special creat și antrenat pentru contracararea actelor de terorism.

Fiind unicul supraviețuitor, Dane ajunge automat pe lista posibililor trădători și este nevoit să se facă nevăzut până când va reuși să pună mâna pe adevăratul vinovat. Ultimele cuvinte ale Samanthei, după ce i-a găsit corpul aproape carbonizat, au fost să nu aibă încredere în nimeni, fiindcă ea, împreună cu încă doi colegi, suspectau de-o vreme-ncoace că în organizație s-ar fi infiltrat o cârtiță. În timp ce șefii lui se contrazic cu privire la culpabilitatea sa, Marc se îndreaptă spre iahtul unui traficant de arme lituanian, în căutarea unor răspunsuri. În tot acest timp, undeva în Turcia, Khadir, liderul mișcării Al Sayf (Sabia), se preocupă de soarta tinerilor musulmani rămași orfani, pe care urmează să-i folosească în războiul împotriva necredincioșilor. Prima oară, a aruncat în aer o secție de poliție din Barcelona, a doua, vasul Palomino, și acum... acum e timpul pentru ceva măreț, iar occidentul trebuie să cadă sub lama adevăratei credințe.

Deși există o comparație indirectă cu Jason Borne, protagonistul din „Nomad” nu este nici pe departe spionul plin de talente la care ne-am aștepta. E destul de inteligent, e înverșunat, însă nu are calități supraumane, e un erou, și nu trebuie privit ca un super-erou. Nu ar cotonogi niciodată cu mâinile goale o gașcă de indivizi periculoși doar pentru că l-au insultat, însă i-ar amenința cu arma până când nemernicii ar decide că e cazul să capituleze. Așa cum ne-a demonstrat încă de la început, e un om ajutat mult de soartă, de-a dreptul norocos, trecând mai mereu pe lângă gloanțe și lame foarte ascuțite. Și chiar dacă Dane nu s-ar încadra niciodată printre caracterele imaginate de Robert Ludlum, are valoare prin gradul de realism (uneori exagerat) pe care îl reprezintă, pendulând pe tot parcursul cărții între postura de răzbunător și cea de victimă.

Poate că nu se ridică la nivelul lui Jack Carr, Însă James Swallow scrie mult mai bine decât mulți autori de romane de suspans, reactualizând cu succes un gen ce era la mare căutare prin anii ’90. Și, sincer, cu fiecare thriller de spionaj pe care-l citesc, îmi dau seama că problematicile abordate, cu mici modificări, au rămas aceleași... la fel de actuale și de necontestat. Scriitorul britanic, aidoma predecesorilor săi, transformă lumea modernă într-un câmp de luptă, de-o parte aflându-se Serviciile Secrete, și de cealaltă, războinicii musulmani. Prins între cele două organizații, hăituit și dornic să-și facă dreptate, Marc Dane devine el însuși un Nomad, înaintând cu pași repezi și siguri spre monstrul care i-a ucis echipa, pregătit pentru marea confruntare care va decide soarta Statelor Unite ale Americii.

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA