Recenziile lui Gică 119 - Daisy Darker de Alice Feeney (CRIME CLUB)

Titlu: Daisy Darker 

Autor: Alice Feeney 

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Daisy Darker (2022)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,81 (din 95.433 note)

 

            O bunică excentrică și iubitoare, ce intenționează să-și petreacă a optzecea  aniversare, ultima după cum i-a prezis o ghicitoare în urmă cu mulți ani, împreună cu restul familiei, în conacul ei, de pe o mică insulă stâncoasă. Un tată care întotdeauna și-a pus cariera de compozitor și dirijor mai presus de orice, făcându-și timp să-și viziteze soția și fiicele doar cu prilejul sărbătorilor. O mamă ce și-a sacrificat visul de a deveni actriță pentru bărbatul pe care l-a iubit, însă care nu a știut niciodată cum să-și arate dragostea. Trei fiice ca trei flori: una prea deșteaptă, arogantă și rece, care cu siguranță va muri în singurătate; alta, frumoasă și vicleană, pentru care contează doar aspectul fizic și cum să-i manipuleze pe ceilalți: și cea din urmă, mezina, o fiică visătoare, pe care mai mereu o regăseai cu nasul prin cărți, dar al cărui destin a fost pecetluit de la o vârstă fragedă de inima sa frântă, din cauza căreia, până acum, a murit de peste zece ori. Și o strănepoată ageră și curioasă, al cărui viitor strălucit este eclipsat în permanență de umbra familiei din care face parte.

            Peste câteva ore Nana va împlini optzeci de ani, și pentru că ziua ei cade odată cu Halloweenul, a decorat, ca de fiecare dată, vechiul conac cu pânze de păianjen, o grămadă de dovleci și ghirlande negre și portocalii. Pe rând, au apărut și invitații, ceilalți membri ai familiei Darker. Frank și Nancy, care nu mai formează de multă vreme un cuplu, dar cărora încă le stă așa bine împreună; Rose, Lily și Daisy, cele trei fiice ale lor, una mai diferită decât cealaltă, și Trixie, fiica de cincisprezece ani a lui Lily, făcută la beție cu un bărbat despre care nici ea nu-și mai aduce aminte. Dar, la insistențele bunicii, pe ușa casei intră încă un oaspete: Conor, prietenul din copilărie și băiatul de care se îndrăgostiseră cândva toate cele trei surori. Ce mai... o seară minunată. Însă după ce toți s-au retras în camerele lor, la miezul nopții, se aude brusc un urlet și o izbitură. Ajunși în sala de oaspeți, ceilalți o găsesc pe Nana prăbușită, moartă, lovită în cap cu un obiect contondent.

            Noaptea e abia la început, și exact peste o oră este descoperit încă un cadavru. Din cauza fluxului, care se va retrage abia peste șase ore, nimeni nu poate părăsi insula. Așadar, îi avem pe toți membrii familiei Darker reuniți în salon, unde se suspectează reciproc de crimă. Dar cineva-i pândește și nu ezită niciun moment să le dea de înțeles că sunt cu toții într-un mare pericol. Versuri sumbre și enigmatice scrise cu creta apar pe perete, versuri despre fiecare dintre ei, tăiate cu o linie odată ce respectivul a fost omorât. Casete VHS cu înregistrări vechi sunt presărate prin cameră, care, după ce sunt vizionate, nu fac decât să adâncească misterul ce-i înconjoară. Morțile din prezent au legătură cu întâmplări din trecutul lor comun, despre care nu aveau de gând să mai vorbească vreodată. Peste toată atmosfera asta sumbră se lasă și o furtună cu tunete și fulgere, din cauza căreia ar putea să rămână pe parcursul nopții fără electricitate.

            Dar cartea asta nu-i despre familia Darker, e doar despre Daisy. Toate întâmplările din filmări o au pe ea în centru, cu fiecare casetă urmărim evoluția mezinei, de la un copil mic care voia să se joace cu surorile sale, până la fata de treisprezece ani ce a decis că-i cazul să-și facă singură dreptate. Daisy e prietenă cu moartea, fiindcă aceasta nu a ezitat să-i facă vizite repetate. Cicatricea ei din zona inimii, unde fusese operată de nenumărate ori, i-a ținut pe ceilalți puști la distanță, văzând în vecina lor o creatură exotică și periculoasă. De asta, părinții au încercat tot timpul s-o izoleze de restul lumii, ca s-o poată supraveghea și ca să o țină departe de orice potențial pericol. Fetița lor de cristal a crescut mare și a decis să riște să fie la fel ca restul, chiar dacă urma să fie pedepsită. Daisy a căutat lumea în cărțile polițiste, fiindcă realitatea nu-i oferea prea multe, nici măcar acel mult dorit gram de normalitate.

            O rescriere curajoasă după celebrul roman „Zece negri mititei”, al Agathei Christie, impregnată cu o atmosferă specifică literaturii de groază, relatată în inconfundabila manieră a lui Alice Feeney, cu traume, familii disfuncționale și mistere greu de elucidat. Și în acest volum autoarea britanică face trecerea de la ficțiunea polițistă cu iz clasic, la thrillerul psihologic, complex, al cărui rezolvare ține în totalitate de protagoniști sau de personajul care ne poartă prin poveste. Sincer să fiu, mi s-a părut mult mai bun decât „Piatră, hârtie, foarfecă”, mai alert și mai sumbru, așa cum ar trebui să fie o lectură pe care intenționezi să o citești pe parcursul nopții. Încă nu m-a prins în mreje, dar sunt pe drumul cel bun și sper ca următoarea să mă convingă că merită s-o răsplătesc cu nota maximă, atât cât i-aș putea oferi din postura mea de cititor. 

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 103 - Piatră, hârtie, foarfecă de Alice Feeney (CRIME CLUB #1)

Titlu: Piatră, hârtie, foarfecă   

Autor: Alice Feeney

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Rock Paper Scissors (2021)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 314

Media pe Goodreads: 3,97 (din 208.896 note)

 

            El și ea atunci... Un bărbat și o femeie ce sunt legați prin căsătorie, dar ale căror lumi interioare par să nu se întâlnească niciodată. El: un scenarist nu foarte faimos, ce-și petrece tot timpul cu nasul în cărți, încercând să dea peste povestea care să-l propulseze pe culmile succesului. Ea: o soție devotată, răbdătoare și iubitoare, care, în numele dragostei, ar fi dispusă să treacă peste orice... mă rog, aproape peste orice. El și ea acum... Doi străini ce se află în aceeași mașină, în drum spre un loc în care să-și încheie socotelile sau, dimpotrivă, să clădească un nou început. El e sceptic cu privire la intențiile ei, iar ea încearcă să-și dea seama ce gânduri întunecate-l apasă. Dar se poate citi pe chipurile lor... amândoi au secrete care sunt pe cale să dea pe dinafară.

Așadar, suntem undeva prin dealurile Scoției, în cel mai frumos peisaj de pe Pământ. Mașina înaintează spre Blackwater, un sătuc uitat de lume, unde cei doi soți abia așteaptă să petreacă un sejur de neuitat. Amelia a câștigat această excursie la o tombolă organizată la locul ei de muncă, adăpostul pentru animale, și este foarte entuziasmată la gândul că va locui, pentru câteva zile, într-o fostă biserică, transformată în urmă cu mulți ani într-un cămin modest. Cu ei e și Bob, labradorul negru al familiei, un câine bătrân pe cât de devotat, pe atât de fricos. Odată ajunși la destinație, Amelia și Adam își dau seama că ceva nu e în ordine, fiindcă încep să se petreacă lucruri stranii, iar menajera, după ce s-a asigurat de toate înainte de venirea lor, pare să fi  intrat în pământ.

Deși avem de-a face cu o intrigă specifică pentru un thriller psihologic comun, povestea noastră debutează ca un roman de factură gotică, plin de mister și întâmplări, la prima vedere, inexplicabile. Locul pare oarecum să fie bântuit, apar semne că cineva se joacă cu integritatea lor psihică, iar unele uși sunt închise, și asta te face să te-ntrebi ce orori s-ar putea afla dincolo de ele. Capela în sine e un laitmotiv al literaturii de gen, vitraliile, clopotnița veche cu tot cu liliecii ce și-au făcut sălaș acolo și, în mod clar, conformația clădirii adaugă un plus de tensiune la episoadele bizare ce urmează să se petreacă în interiorul și în preajma acesteia. De altfel, biserica e locul în care te naști în credință, te căsătorești și tot aici ți se va ține și slujba de înmormântare, marcând astfel cele trei mari evenimente ale vieții. De asta, pentru cei doi iubiți, ea poate reprezenta ori sfârșitul, ori, dacă amândoi au fost sinceri unul cu celălalt, un nou început. La toate acestea se adaugă și solitara lor vecină, o femeie cu păr cărunt, care-i pândește în permanență din interiorul căsuței sale cu acoperiș de stuf, și care cade, din cauza istoriei sumbre a satului, în condamnabila postură de vrăjitoare.

Revenind la subiectul romanului, încă din primele pagini ne dăm seama că ceva nu e în regulă cu cei doi soți. Chiar dacă amândoi susțin că nu au mai fost niciodată aici, unul dintre ei pare să cunoască ca-n palmă capela, pentru că știe spre ce camere să se-ndrepte, ce scări scârțâie și unde se află întrerupătoarele pentru lumină. După cum v-ați dat seama, totul arată ca o capcană, dar nu știm care dintre ei a pregătit-o. Ea ascunde ceva, la rândul lui, și el e plin de secrete, și astfel ia naștere un joc mental de-a șoarecele și pisica, în care fiecare caută să fie cu un pas în fața celuilalt. Prin intermediul celor două perspective subiective, avem acces și noi la gândurile lor și așa realizăm că, deși formează un cuplu, Amelia și Adam nu au prea multe în comun, și, mai mult decât atât, între ei există o tensiune crescândă, ce abia așteaptă să spargă limitele rațiunii și eticii familiale.

Adam suferă de prosopagnozie, o afecțiune rară, care-l face să nu poată recunoaște chipurile oamenilor, nici măcar fața sa în oglindă. Prin urmare, el trebuie să fie atent la îmbrăcămintea și gesturile celorlalți ca să poată identifica o anumită persoană. Când se uită la chipul soției sau al altcuiva, imaginea începe să-i joace în fața ochilor, toate curburile faciale amestecându-se și creând un întreg haos. Mai mult decât o boală, această dizabilitate reprezintă o metaforă pentru întregul roman, reflectând în mod just incapacitatea celor doi de a se recunoaște, propriul soț devenind doar un străin lângă care ai ales să trăiești. Dar noi... noi avem la-ndemână toate piesele, așa că ne rămâne doar să le punem la un loc, ca să aflăm ce se petrece, care-i vinovatul, ce ascunde enigmatica lor vecină și cum se va sfârși totul. 

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alice Feeney:

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Falled

Pălărisme.ro

Biblioteca lui Liviu

                                                           Analogii, Antologii

                                                                  

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 36 - Surorile Hollow de Krystal Sutherland

Titlu: Surorile Hollow

Autor: Krystal Sutherland

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: House of Hollow (2021)

Traducere de Iulia Dromereschi 

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 280

Media pe Goodreads: 4,07 (din 44.440 note)

 

            Scaperi chibritul și aprinzi o lumânare, apoi treci pe nesimțite, ca o fantomă, din cameră în cameră, până când ajungi acolo unde îți dorești, în fața bibliotecii uriașe, pline cu cărți vechi, prăfuite. Lași lumânarea pe podea, astfel încât pâlpâirile ei agitate să se răsfrângă asupra cotoarelor mâncate de carii. Îți mijești ochii ca să citești titlurile șterse, în căutarea unui roman bun cu care să-ți petreci cea mai înfricoșătoare noapte din an. Dai ușor la o parte liliecii și păianjenii de plastic care atârnă peste rafturi și întinzi degetele după un volum nici prea gros, nici prea subțire, dar care aproape ți se dezintegrează în mână. În clipa următoare, lumina firavă se stinge și se aprinde iarăși, însă cartea pe care puseseși mâna nu mai e aceeași. Scânteierile flăcării anemice cad asupra copertei strălucitoare, noi, și a chipului palid, fără ochi, care o împodobește. Scoți cartea cu grijă, simțind fiorii unei povești palpitante, ce te va ține cu sufletul la gură.

            „Surorile Hollow”, de Krystal Sutherland, face parte din categoria romanelor care îți pun imaginația la încercare și te prind în plasa bine țesută a aparențelor înșelătoare, din care reușești să scapi abia la final. Autoarea creează o poveste Young-Adult Horror, în centrul căreia se află un univers întunecat în care tot soiul de lucruri stranii se petrec; o lume care funcționează ca un culoar de legătură între două dimensiuni fundamental opuse, dar care sunt legate de ființele care le străbat. Avem de-a face cu un roman în care jocul identitar este dus la un cu totul alt nivel, unde e suficient să faci doar un pas ca să treci printr-un portal într-o lume paralelă și în care memoria poate salva sau distruge totul, pentru că... să știi cine ești cu adevărat, de unde vii și ce ți s-a întâmplat poate fi esențial pentru cei pe care îi iubești și care te iubesc mai presus de orice.

            Iris, Vivi și Grey sunt surori, dar sunt și cele mai bune prietene, cel puțin așa era înainte ca fiecare s-o pornească pe drumul ei în viață. În timp ce surorile mai mari, Vivi și Grey, colindă lumea în lung și-n lat, datorită joburilor pe care le au, Iris, cea mai mică din familia Hollow, stă acasă cu mama ei, străduindu-se s-o facă mândră, iar asta presupune, mai înainte de toate, să-și termine liceul și să-i suporte îngrijorările excesive. Cele trei surori sunt la fel de inteligente, frumoase și descurcărețe, dar în același timp sunt cât se poate de diferite. Cu toate că relațiile dintre ele s-au răcit, o tragedie ce a avut loc în copilăria lor, mai exact cu zece ani în urmă, continuă să le unească și să le tulbure existența. Fetele Hollow au dispărut într-o seară fără urmă, iar timp de o lună nimeni n-a reușit să dea de ele, spre disperarea părinților. Însă, la un moment dat, fetele au reapărut tefere, dar schimbate din punctul de vedere al înfățișării. Acum au părul alb, ochii întunecați și nicio amintire despre ce s-a întâmplat cu ele. Din păcate, coșmarul nu ia sfârșit, pentru că Grey dispare a doua oară, iar surorile ei fac tot ce le stă în putință pentru a o găsi, demers ce le va destabiliza întreg universul.

            Am fost fascinată de modul în care autoarea se joacă cu mintea cititorului, aruncându-l în mijlocul unor întâmplări greu de descâlcit. În pofida faptului că acțiunea pare lineară, stilul e unul cam haotic, ce nu te lasă să te relaxezi prea tare în timp ce citești, pentru că există posibilitatea să-ți scape ceva esențial. Sunt tentată să afirm că intriga are și o nuanță subtilă de roman polițist. Cele două surori adună și urmăresc indiciile lăsate de Grey ca să poată afla adevărul. Fiecare detaliu contează, chiar dacă la început pare nesemnificativ și prezentat doar de umplutură. Personajele sunt bine construite, iar întâmplările se derulează cu o viteză amețitoare, ceea ce m-a deranjat puțin, dar misterele ce zac în sânul familiei Hollow m-au convins să trec peste acest mic obstacol. Cât despre elementul horror, ei bine, la acest capitol cred că ar mai fi trebuit lucrat puțin, dar asta nu înseamnă că n-o să vă înspăimânte.

            Iar acum, că umbrele au devenit din ce în ce mai adânci și cărțile au fost date pe față, e momentul să te așezi în fotoliul plușat, să aprinzi felinarul în formă de dovleac sculptat și să te cufunzi în lectură. Citește cartea până la capăt și ignoră sunetele ciudate care vin de-afară, nu sunt decât stafiile, strigoii, vrăjitoarele și creaturile monstruoase care își fac de cap prin lume, pentru că asta e noaptea lor.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 31 - Născută din foc de Aisling Fowler

Titlu: Născută din foc 

Serie: Născută din foc #1

Autor: Aisling Fowler

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Fireborn (2021)

Traducere de Bogdan Voiculescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 424

Media pe Goodreads: 4,14 (din 777 note)

 

            Monștri înfiorător ce-ți fură căldura corpului și te transformă în stană de gheață, ce te capturează într-un cocon de mătase ca să te devoreze încetul cu-ncetul sau ți se strecoară în vise, păcălindu-te să le devii fel principal la festin, o hoardă de spiriduși malefici, cu puteri magice, care iau cu asalt o cetate de necucerit, trădări peste trădări, patru copii fantastici care se împotrivesc expansiunii întunericului și un Câine de piatră ce poate distruge zeci de creaturi periculoase dintr-o singură încleștare a fălcilor. Ah, da, și să nu uităm de veverița adorabilă și extrem de inteligentă care salvează situația atunci când nu tremură de frică încolăcită sub vreo haină călduroasă de blană. Știu că multe dintre recenziile mele încep cu o înșiruire de genul, dar nu cred că aș putea găsi alte cuvinte mai potrivite prin intermediul cărora să descriu acest roman incitant. „Născută din foc”, de Aisling Fowler, ne aruncă în mijlocul unui masacru ce, odată dezlănțuit, nu prea mai poate fi oprit, cel mult întârziat. Cu toate că am fost nevoită să încep romanul de două ori, pentru că prima dată nu m-a atras absolut deloc, am fost cucerită în cele din urmă de universul macabru pe care-l construiește autoarea și de personajele energice, care nu pregetă să se arunce cu capul înainte în vâltoarea luptelor. Pe lângă dimensiunile Fantasy și YA, care sunt evidente, nuanțele Horror își fac simțită prezența la tot pasul, umplând golurile lăsate pe alocuri de ritmul șovăielnic al întâmplărilor. Acțiune este din plin, în ciuda scenelor puțin forțate. Însă imaginea de ansamblu este una excelentă.

            Loja Vânătorilor este cel mai sigur loc  din lume, unde cele șapte clanuri își trimit copiii să învețe cum să înfrunte forțele întunecate, cum să-și apere familiile și, de ce nu, cum să devină eroi. Însă un atac misterios din partea spiridușilor le dă pregătirea peste cap. Nu numai că Loja este asediată și cucerită, dar e răpită și una dintre eleve, plăpânda Șapte, care n-ar putea face rău nici măcar unei muște. Prin urmare, Câinele protector de piatră al cetății este trimis în căutarea ei, dar să nu vă gândiți că pleacă singur. El este însoțit, cu sau fără voia lui, de neînfricata Doisprezece, de gentilul Șase și de pămpălăul Cinci. Cu toate că sunt niște copii de treisprezece ani, cugetul și inima lor sunt încărcate de minciuni menite să le ascundă adevăratele intenții, însă misiunea pe care trebuie s-o îndeplinească îi va ajuta să se cunoască și să-și ierte greșelile trecutului.

            Poate părea straniu, dar elevii din Loja Vânătorilor nu au nume. Probabil că ăsta a fost și motivul pentru care am renunțat la lectură prima dată. Mi s-a părut ciudat ca personajele principale să fie denumite cu niște simple numere. Pe măsură ce am înaintat cu povestea, lucrurile au căpătat sens. Loja este un fel de purgatoriu, în care ești obligat să-ți lași viața, rudele și copilăria în urmă. Pregătirea la care sunt supuși viitorii Vânători are scopul de a-i remodela, de a-i transforma în oameni loiali jurământului depus la înscriere. Deși personalitățile lor puternice ies în față și spun multe despre ei, identitatea și-o recapătă abia atunci când vor absolvi și vor putea să-și aleagă un nume de Vânător.

            Și uite așa ajungem și la tânăra și impulsiva noastră protagonistă. Doisprezece nu se luptă numai cu monștrii malefici care îi ies în cale, ea se războiește și cu fantomele unui trecut morbid. Este cea mai bună dintre elevi, dar și cea mai periculoasă. Deciziile ei pripite, luate la furie, o pun adesea în cele mai crâncene ipostaze. Pe cât de talentată e cu topoarele sale, pe atât de copilăroasă și enervantă este în relațiile cu ceilalți. Mereu e sceptică, vede intenții ascunse acolo unde nu e cazul și nu știe să accepte ajutorul atunci când situația în mod cert o depășește. Nu aș zice că ar fi vorba despre o tentă feministă, ci mai degrabă despre toanele și crizele adolescentine, care m-au cam scos din sărite. Certurile dintre cei trei vânătorași ocupă un spațiu puțin cam prea mare, după gustul meu, dar am putut trece cu vederea exagerările stilistice.

            Nu o să vă mai povestesc despre corectitudinea politică, care a reușit să se strecoare până și aici, dar foarte subtil, doar pentru că era un punct de pe lista cu lucruri de bifat ca universul romanului să fie complet. Așadar, „Născută din foc” este o carte care le are pe toate, de la monștri, la dovezi ale prieteniei, de la iluzii îmbietoare, la adevăruri nimicitoare, evenimente alerte și captivante și personaje puternice, care de la o vârstă fragedă se confruntă cu regrete mai grele decât stâncile și cu încercări sângeroase. Mi-a plăcut mult acest roman și aștept cu nerăbdare volumul al doilea, dar până atunci Îmi închin viața Lojii Vânătorilor. Jur să slujesc toate cele șapte clanuri ca și când ar fi ale mele. Să le apăr de cele din afară...

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 30 - Fiica regelui pirat de Tricia Levenseller

Titlu: Fiica regelui pirat   

Serie: Fiica regelui pirat #1

Autor: Tricia Levenseller

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Daughter of the Pirate King (2017)

Traducere de Maria Magdalena Costea

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 4,01 (din 124.293 note)

 

            După o vacanță binemeritată și după vreo șase cărți citite pe nerăsuflate, care își așteaptă răbdătoare rândul la „criticat”, mi-am reluat cu forțe proaspete activitatea de recenzent. Și ca să fie un început ca la carte, vreau să vă vorbesc despre unul dintre romanele mele preferate din această vară, despre o poveste captivantă, plină de peripeții, capcane nebănuite, aventuri pe mare, personaje puternice, puțin cam sărite de pe fix, dar cât se poate de energice, care m-au făcut să râd până la lacrimi. Tricia Levenseller nu scrie o poveste originală sau inedită, nici pe departe, ba chiar pornește de la un scenariu clișeic – fata care face orice pentru a primi aprecierea tatălui ursuz, pe care toată lumea vrea să-l omoare –, însă ceea ce m-a făcut să îndrăgesc enorm cartea a fost felul ei incomparabil, plin de sarcasm, care transformă orice problemă într-un joc cu urmări mai mult sau mai puțin grave. Universul și personajele au la bază trăsăturile fundamentale ale caracterelor din filmele „Pirații din Caraibe”, iar asta e vizibil în special în cazul protagonistei. Eroina noastră este o combinație fatală între nebunia hazlie a lui Jack Sparrow și curajul, frumusețea și determinarea Elizabetei Swann, și  sunt sigură că fanii peliculelor Disney își vor da seama exact ce și de unde a preluat. Iar acum că formalitățile au fost îndeplinite, să intre în scenăăă... „Fiica regelui pirat”!

            Alosa are toate abilitățile pentru a deveni un corsar de temut, dar și cea mai râvnită pradă de pe mare și de pe uscat. Pe lângă faptul că e neînfricată, isteață, cu o forță fizică ce l-ar face de rușine și pe cel mai masiv mascul, pregătită să-și asume riscuri și să lupte pentru a-și salva echipajul loial, ea este prințesă, fiica regelui piraților. Din fragedă pruncie, Alosa a fost torturată, bătută, adusă în pragul morții și împinsă dincolo de limite ca să devină invincibilă și să ducă la bun sfârșit misiunea încredințată de tatăl ei. Se lasă capturată de inamici pentru a pune mâna pe un fragment din harta legendară spre insula tuturor comorilor. Planul ei este fără cusur, însă scapă din vedere un mic detaliu – un secund băgăcios care e foarte priceput să citească până în adâncul sufletelor, dezvăluindu-le cele mai ascunse intenții. Riden este o adevărată provocare pentru eroina noastră, dar, așa cum a fost învățată, profită la maximum de fiecare ocazie care i se ivește, iar atunci când ai și niște ași în mânecă, lucrurile merg strună.

            Deși este considerat un fantasy, nuanțele magice și mitologice sunt destul de bine camuflate. Elementele fantastice funcționează ca un deus ex machina, ca o ultimă soluție care îndreaptă lucrurile în direcția dorită, dar care necesită sacrificii. Nimic nu este gratuit în lumea piraților, nici măcar viața pe care ai primit-o, iar atunci când apar și fluturii în stomac, supraviețuirea devine o cursă contra cronometru. Fiind un YA, logic că nu putea lipsi idila amoroasă, dar surprinzător, de data asta mi s-a părut perfect la locul ei. Nu este vorba despre o iubire bezmetică, care mistuie totul în jur, ci despre un joc, o manipulare, o capcană în care toți bărbații slabi de îngeri cad mai devreme sau mai târziu. Fără nuanțe feministe excesive, Alosa ajunge să domine o lume a bărbaților, păstrându-și feminitatea, rochiile somptuoase și cochetăria. Ea demonstrează că nu e nevoie să te îmbraci și să te comporți ca un bărbat ca să-i învârți pe degete după bunul tău plac.

            Cu toate că ne aflăm într-un univers al cruzimii, al corsarilor bețivani și neciopliți, care ar trebui să bage spaima în oameni, pirații pe care îi conturează autoarea sunt în mare parte niște caricaturi. Ei cad foarte ușor în rolul bufonului, care, în cele din urmă, ajunge cel păcălit. Nu mă îndoiesc că un astfel de echipaj ar fi demn de Căpitanul Hock. Nu odată am avut impresia că mă uit la desene animate, datorită scenelor redate în culori vii, cu un amuzament pe care nu l-am mai întâlnit în niciun roman. Am fost fascinată de personajele secundare, care adaugă acel zvâc întâmplărilor. Nu toți sunt niște oameni puternici ce se pot ghida după propriile reguli, unii au nevoie de un stâlp de susținere, de un frate sau un căpitan care să le spună ce să facă, pentru că altfel ar pluti în derivă. Fiecare pirat are câte o manie, excluzând tâlhăria și dorința de îmbogățire. Pentru unii, ordinea cabinei este esențială, pentru alții, plosca bine tăinuită de ochii superiorilor, iar pentru o foarte mică parte dintre ei, credințele, superstițiile și talismanele achiziționate și păstrate cu sârguință. Toate acestea sunt ancorele care le amintesc vărsătorilor de sânge că la urma urmei și ei sunt oameni, că au slăbiciuni și că pot fi oricând înfrânți.

            Mai mult decât o poveste cu pirați, romanul Triciei Levenseller este o farsă de la început până la final, un joc de-a baba oarba în care toți se vânează între ei, planurile fiind dejucate cu o ușurință uluitoare. Răsturnările de situație, ritmul alert al întâmplărilor, violența și misterele pe care le poți descoperi pe o corabie, plus o protagonistă perfectă din toate punctele de vedere, transformă romanul de față într-o lectură obligatorie. Și cel mai bun lucru e că asta e doar prima parte a duologiei, așa că nu mai stați pe gânduri și puneți mâna pe bijuteria mărilor înainte să fie prea târziu.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 26 - Heartless de Marissa Meyer

Titlu: Heartless. Povestea nespusă a Reginei de Cupă

Autor: Marissa Meyer 

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Heartless (2016)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 544

Media pe Goodreads: 4,07 (din 143.106 note) 

 

            Lista autorilor mei preferați de Fantasy e destul de scurtă, și asta pentru că mă las foarte greu impresionată de romanele din ziua de azi, care urmăresc același scenariu banal și clișeic, concentrându-se mai mult pe dimensiunea YA, pe crizele de personalitate ale adolescenților, decât pe acțiunea în sine. Însă, pe această listă, există o autoare care a trecut dincolo de barierele comercialului și care, pornind de la basmele cele mai cunoscute, în care nu mai există nici un mister, a creat adevărate capodopere, reușind să scoată la iveală poveștile personajelor lipsite odinioară de voce. O astfel de carte este și „Heartless”, un volum despre disperare și vise zdrobite fără milă. Marissa Meyer preia integral universul și personajele închipuite de Lewis Carroll în „Alice în Țara Minunilor”, însă de data asta rolul protagonistei este ocupat de un caracter secundar, aș putea spune chiar negativ, celebru pentru replica „Tăiați-i capul!”, și dacă nu ați ghicit despre cine e vorba, vă mai dau un mic indiciu: ❤️ Fără îndoială, este vorba despre Regina de Cupă și despre evenimentele care au condus la nașterea acesteia, o figură unică, impecabil construită și foarte controversată. Dar mai întâi să vedem de unde a început totul...

            Catherine Pinkerton este o fată obișnuită din Regatul Cupelor, și, ca orice tânără de vârsta ei, are un vis pentru care e în stare să-și sacrifice chiar și viața. Mai mult decât orice pe lume, ea își dorește să devină cel mai mare cofetar din ținut și să-și deschidă, împreună cu prietena ei cea mai bună, o patiserie, pentru ca toată lumea să se poată desfăta cu delicatesele ei. Însă părinții săi au cu totul și cu totul alte planuri pentru ea, iar acestea includ o căsătorie nedorită cu prostovanul, dar simpaticul Rege de Cupă, conducătorul nu tocmai capabil al întregului regat. Catherine este forțată să se supună deciziei părinților, ceea ce o transformă într-o marionetă a celor care îi manevrează destinul. Micile ei gesturi de revoltă nu au nici un efect, deschizându-i și mai larg drumul spre tron și spre rolul de regină. Însă, așa cum îi șade bine unei povești complexe, lucrurile se complică și mai mult atunci când apare Jest, noul Joker al Curții Regale; un străin misterios, compus din nenumărate măști, unele luminoase, iar altele întunecate. De ce spun că lucrurile se complică odată cu apariția lui? Păi, imaginați-vă doar: o fată disperată, sfâșiată între visul ei și cel al părinților, dornică să iubească și să fie iubită, și un bufon gata oricând să-i readucă zâmbetul pe buze, să o asculte și să o înțeleagă. Dar dragostea lor are multe de înfruntat, pentru că, așa cum am spus, Catherine este predestinată să ajungă Regina de Cupă.

            Trebuie să recunosc faptul că prima dată când m-am apucat de acest roman am renunțat după câteva pagini, din cauza stilului mult prea asemănător cu cel al lui Carroll. Am avut impresia că o să citesc o carte puerilă, așa că am abandonat lectura, dar atunci când am revenit asupra ei, nu am mai putut să o las din mână. Marissa Meyer dă dovadă de un instinct genial și de un talent scriitoricesc aparte, reușind să recreeze atmosfera „haotică”, de neînțeles și hazlie din Țara Minunilor, prin folosirea jocurilor de cuvinte întortocheate, prin vorbele de duh ale faimoasei Cheshire și prin reproducerea unor gesturi specifice anumitor personaje, precum Pălărierul Nebun sau Iepurele de Martie. Cu toate astea, romanul este mult mai întunecat pentru că are la bază o miză mult mai puternică, și anume transformarea tragică a protagonistei într-un alt personaj, unul fără inimă, care a cunoscut suferința și care și-a văzut visul pierind. Dulcea și inocenta Catherine moare, lăsând locul Reginei de Cupă, o figură asupra căreia Carroll plasează o tușă ridicolă și puțin grotescă, însă povestea sa este tristă, ea fiind un produs al dorinței celorlalți.

            Fără doar și poate, cu excepția protagonistei, personajul meu preferat a fost pisica de Cheshire. Aparițiile ei în momentele cheie, în care tensiunea, furia și dezamăgirea stau să dea pe dinafară, influențează cursul lucrurilor, în bine sau în rău, totul depinzând de toanele felinei. Cheshire este vocea unei rațiuni inverse, care, plină de ironie și viclenie, spulberă vraja minunată presărată peste întreg universul, arătând, de fapt, ce se ascunde în umbrele cele mai dense. Este mereu acolo pentru a se bucura de răul altora, ceea ce îl face puțin cam antipatic, dar, cu toate astea, este singurul tovarăș al protagonistei noastre, chiar dacă pare că mereu râde de ea. El e singurul care nu are nici o așteptare de la ea și care o vede așa cum e. Cât despre celelalte personaje, nu am suficient spațiu pentru a le prezenta în detaliu, așa că iată ce ar fi de spus pe scurt. Nimeni nu este ce pare a fi, toate sunt ghidate de porniri egoiste, neținând seama, cu mici excepții, de sentimentele celor din jur, toate întruchipează amestecul dintre umanitate și fantastic, dintre rațiune și nebunie, trecerea de la o stare la alta fiind cu adevărat fulgerătoare.

            Multe ar mai fi de notat, dar nu vreau să vă stric surprizele sau să vă dezvălui, din prea mult zel, vreun detaliu capital. Plină de prăjituri nemaipomenite, de evenimente fabuloase și tulburătoare, de personaje minuțios construite și memorabile, de acțiune, de lacrimi și de suflete zdrobite, „Heartless” deschide poarta spre o lume bine cunoscută, care primește nuanțe distructive. Dacă vreți să o urmați pe Catherine în drumul ei spre tronul Regatului Cupelor, nu mai stați pe gânduri și apucați-vă cât mai repede de citit, credeți-mă, nu o să regretați! 😉

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 24 - Curtea Miracolelor de Kester Grant

Titlu: Curtea Miracolelor  

Serie: Curtea Miracolelor #1

Autor: Kester Grant

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: A Court of Miracles (2020)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,70 (din 6.436 note)

 

            În ultima vreme îmi este din ce în ce mai greu să  mă las pradă mrejelor unei povești, motiv pentru care mă plictisesc destul de repede și sunt nehotărâtă în ceea ce privește alegerea lecturilor viitoare. Însă, după mai multe romane pe care le-am abandonat și le-am trecut pe lista pentru mai târziu, am dat peste o carte care m-a fascinat încă de la primele fraze. „Curtea Miracolelor”, de Kester Grant, ne aruncă, fără nici un avertisment, într-o lume întunecată, plină de mizerie și de scursuri ale societății, unde pericolul și moartea pândesc după fiecare colț. Autoarea realizează o rescriere fascinantă după celebrul roman al lui Victor Hugo, „Mizerabilii”, din care preia o mulțime de elemente, de la Revoluția Franceză ce a scindat Parisul și evenimentele tragice ce i-au urmat, până la detaliile vestimentare, specifice vremii. Dar să nu vă imaginați că o să citiți un roman clasic. Nici pe departe... „Curtea Miracolelor” este o ficțiune istorică Young Adult, impregnată cu nuanțe de Horror, Thriller și aventură, ceea ce o face foarte greu de încadrat într-un singur gen.

            Nina sau „Pisica Nopții”, așa cum i se spune în rândul Ghildei Hoților, este o tânără neînfricată, care nu se dă în lături de la nici un jaf. Viața ei nu a fost deloc ușoară, în special din cauza tatălui său, violentul și ursuzul Thénardier, care a avut grijă să-i facă existența un iad. După ce sora ei, Azelma, este vândută ca sclavă sexuală în Ghilda Plăcerilor a Tigrului, cel mai temut conducător de breaslă, soarta Ninei o conduce pe un drum pavat cu cadavre și teamă. Ea ar face orice este omenește și neomenește posibil pentru a-și salva sora din ghearele mârșavului Tigru, inclusiv să sacrifice o altă viață nevinovată, în schimbul Azelmei. Însă afecțiunea maternă pe care începe să o simtă pentru micuța Ettie o va face să dea totul pentru siguranța ei.

            Cu fiecare pagină pe care o citim, pătrundem tot mai adânc în tenebrele Parisului, unde facem cunoștință cu păturile cele mai de jos ale societății, cu  cei care au fost alungați de la suprafață, fiind siliți să trăiască în subterane. Personajele acestui roman sunt cerșetorii, asasinii, hoții, criminalii, adică niște fantome ale unei lumi de mult apuse. Acestei imagini degradate și mizerabile a orașului i se opune panorama strălucitoare și plină de ignoranță a nobilimii și a regalității.

Familia regală este înfățișată ca cel mai mare inamic al calicimii. Fiecare mizerabil trăiește pentru a se răzbuna și pentru a primi ceea ce i se cuvine de drept, pâinea, adică hrana. Ne este prezentată o perioadă istorică cumplită, evenimente reale în urma cărora Parisul a fost sfâșiat de revoluție și oamenii au suferit de boli și de foamete. Nobilimea a oprit distribuirea pâinii în rândurile celor săraci, cu intenția de a scăpa definitiv de calicii care tulbură liniștea orașului. Însă decizia lor împotriva vieții, împotriva celor lipsiți de apărare, a determinat scindarea Parisului în două orașe, unul de suprafață, căruia i se atribuie lumina soarelui, și unul subteran, care stă sub spectrul întunecat al nopții.

Acum că v-am prezentat fundalul care determină toate evenimentele din carte, este momentul să vorbim puțin și despre protagonistă. Nina duce pe umeri o povară imensă, salvarea celor din jur, și, prin urmare, a întregului Paris. Ea reprezintă o combinație stranie între inteligența și instinctul de conservare al Cosettei și determinarea lui Jean Valjean, cele două personaje celebre ale lui Hugo. Ea este capabilă să trăiască în ambele lumi, dar să o accepte doar pe una, cea a tenebrelor, refuzând să aibă încredere în nobilime.

Personajele din acest roman nu pot fi analizate individual. Ele trăiesc în colectivitate, pentru că împreună sunt puternice, pentru că împreună se pot opune distrugerii. Însă, cu excepția eroinei, mai există două caractere care se disting în toată marea de chipuri palide și cenușii. Unul dintre ele este conducătoarea Ghildei Asasinilor. Ea este cea care introduce o nuanță fină de Fantasy în carte și e o maestră desăvârșită a manipulării. Demnitatea pe care o afișează, privirea periculoasă și puterea de care se bucură în Curtea Miracolelor o transformă într-o regină a mizerabililor, imaginea în oglindă a adevăratei regine care ar trebui să se îngrijească de poporul ei. Cel de-al doilea caracter despre care trebuie să vă vorbesc este micuța Ettie. Ea este mai mult decât oricine Cosette, adică puritate în persoană, în ciuda faptului că locuiește printre cerșetori și hoți. Naivitatea ei puerilă o transformă într-o victimă a cruzimii celorlalți. Însă gingășia ei poate fi doar o mască sub care se ascunde un caracter puternic, o salvatoare a celor rătăciți.

Pe lângă scriitura impecabilă și poetică, pe lângă evenimentele tumultoase, pline de suspans ce nu te lasă să ridici ochii de pe pagină, am apreciat enorm de mult faptul că nu există nici o poveste de dragoste clișeică, care să distrugă farmecul întregului roman. În lumea imaginată de Kester Grant, iubirea este o slăbiciune ce îți poate aduce moartea, prin urmare, dacă vrei să supraviețuiești, sângele rece, rațiunea și abilitățile înnăscute ce te pot încadra într-o ghildă sunt esențiale.

Nu am crezut că o să-mi placă atât de mult, dar, acum că stau și mă gândesc, parcă cinci stele pe Goodreads sunt prea puține. „Curtea Miracolelor” este una dintre lecturile la care respirația îți stă în loc, realitatea se dizolvă de tot, iar ficțiunea devine mai vie ca oricând, prinzându-te într-o bulă de cristal. Romanul de față este abia prima parte a seriei cu același nume, urmând ca în 2023 să apară, în original, cel de-al doilea volum, o continuare pe care sunt sigură că o voi devora la fel de repede ca pe aceasta.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 21 - Casa din marea azurie de T.J. Klune

Titlu: Casa din marea azurie 

Autor: T.J. Klune

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: The House in the Cerulean Sea (2020)

Traducere de Irina Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 4,47 (din 224.540 note)

 

            Îmi e din ce în ce mai greu să îmi pun ideile pe hârtie. Poate din cauza timpului insuficient, poate din cauza lipsei de inspirație (sau poate ambele), însă oricât de dificil ar fi, despre romanul lui T.J. Klune trebuie să vă spun câteva cuvinte. Înainte de toate, vreau să vă avertizez că nu avem de-a face cu un YA clasic, despre copii cu puteri supranaturale, ci, mai degrabă, cu un amestec foarte interesant dintre Fantasy și roman psihologic, personajele magice fiind construite în așa fel încât să reflecte o întreagă categorie socială. Mai mult decât atât, „Casa din marea azurie” este un roman despre schimbare și acceptare. Autorul preia o serie de elemente din alte cărți, precum „Harry Potter” și „Miss Peregrine”, pe care le așază în rama unei povești LGBTQ+, pentru a crea o lume a marginalilor, un univers paradisiac al celor disprețuiți și neînțeleși de cei care au pretenția să se numească normali. Cred că este cel mai corect politic volum pe care l-am citit în ultimii ani, însă, din punctul de vedere al acțiunii, m-am așteptat la cu totul altceva. Accentul nu este pus pe ce se întâmplă, ci pe cum se întâmplă, motiv pentru care desfășurarea evenimentelor este destul de lentă și monotonă, dar există și o oarecare tensiune dată de aerul misterios al personajelor și de secretele ascunse în spatele unor ochi blânzi și senini.

            Cât de periculoși ar putea fi șase copii orfani care dețin, mai mult sau mai puțin, niște puteri magice? Conform Comisiei Extrem de Superioare, din cadrul Departamentului Responsabil de Tineretul Magic, foarte periculoși – atât de periculoși, încât ar putea aduce sfârșitul lumii. Dar, pentru a fi evitată o astfel de catastrofă, DIRECTIMA a luat decizia de a-i izola pe acești copii pe o insulă pustie, unde să nu intre în contact cu restul civilizației. Crud, nu-i așa? Partea bună e că de bunăstarea și educația lor a fost desemnat să se ocupe Arthur Parnassus, un bărbat simplu, bun la suflet, care știe să privească dincolo de aparențe și pentru care defectele devin cele mai mari calități. Datorită lui, orfelinatul de pe insula Marsyas reprezintă un adevărat cămin pentru cei șase copii. Însă liniștea se spulberă atunci când pe insulă este trimis un asistent social, din cadrul DIRECTIMA, care primește însărcinarea de a verifica dacă lucrurile sunt în regulă sau dacă orfelinatul trebuie închis pentru totdeauna.

             Linus Baker trăiește într-o carapace formată din temeri și reguli pe care le respectă cu strictețe, orice abatere de la acestea dându-i întregul univers peste cap. Din acest motiv, este perceput ca fiind un ciudat, un om antisocial care își împarte viața între funcția de asistent social și grija pentru pisica sa, Calliope, o creatură extrem de antipatică dacă mă întrebați pe mine. în cei 17 ani de când ocupă acest post, nu a cerut nici o mărire de salariu, nici o avansare, ba chiar s-a străduit să își îndeplinească sarcinile cu profesionalism – să facă cele mai bune rapoarte, astfel încât să nu atragă atenția Comisiei Extrem de Superioare – cu alte cuvinte, Linus ar fi putut fi ales angajatul lunii în fiecare lună, dacă ar fi vorba despre așa ceva. Rutina este singura protecție pe care o are, iar atunci când este trimis să petreacă o lună pe insula Marsyas, pentru a investiga situația orfelinatului de acolo, zidurile atent construite încep să se clatine. Orice lucru ieșit din comun îl face pe Linus și mai anxios, nereușind să vadă, din cauza fricii, dincolo de prejudecățile celorlalți.

            Chiar dacă asistăm la evoluția lui Linus, romanul nu are un singur protagonist. Fiecare personaj are momentul său în lumina reflectorului. Există o mare discrepanță între modul de construcție al nou-venitului și cel al copiilor. În timp ce primul este un caracter slab, efeminat, marcat de tușele personajului de hârtie și lipsit de profunzime, cei din urmă sunt foarte atent creionați, cu personalități puternice și visuri ce așteaptă un mediu propice pentru a se împlini. Cel mai interesant personaj este Arthur Parnassus, care înfățișează o copie mai tânără și mai ștearsă a lui Albus Dumbledore. Cei doi au în comun blândețea, dorința de a-i ajuta pe toți, de a vedea binele în orice creatură și  afinitatea pentru culori stridente. Arthur devine un mentor pentru cei care au fost izgoniți din lume; un demiurg ce transformă un spațiu de penitență într-un loc pe care îl poți numi acasă. Cu toate că numele personajelor au conotații mitice, important este faptul că fiecare reprezintă, în sens metaforic, o categorie marginală. Astfel, pe insulă sunt adunate mai multe modele ale unei realități compuse din dizabilități și deviații sociale.

            Spațiul se numără printre cele mai importante aspecte. Avem de-a face cu un mediu antitetic, care îi influențează, atât în comportament, cât și în modul de a gândi, pe cei ce trăiesc în el. Pe de o parte, ne este înfățișat orașul din care vine Linus, un loc întunecos, apatic, în care soarele se arată rare ori și în care oamenii sunt reci, superficiali, mimând grija pentru ceilalți, plini de ranchiună și prejudecăți la adresa celor diferiți, închistați în reguli și reglementări, fără de care viața lor nu ar mai avea sens. Opusă acestui oraș sumbru, avem insula Marsyas, un paradis pe Pământ, unde soarele strălucește tot timpul, iar libertatea este cea mai importantă regulă. Locuitorii de aici au dreptul să viseze și să facă ce le place, fără să fie judecați.

            Tot ce pot să mai spun în final e că mi-a plăcut povestea, cu toate că mi-aș fi dorit ceva mai multă acțiune, mai multe întâmplări neașteptate și un final nu chiar așa de previzibil, dar asta ține de gusturile fiecăruia. Însă problemele pe care le aduce în discuție T.J. Klune sunt cât se poate de serioase și actuale, iar primul pas pentru a schimba realitatea stă în acceptarea celor diferiți și în înțelegerea unei lumi care a stat aproape tot timpul ascunsă.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 1 - Vraja spinilor de Margaret Rogerson

  

            Romanul „Vraja spinilor” (Sorcery of thorns) face parte din literatura Fantasy, dar poate fi încadrat și în genul YA, personajele principale fiind adolescenți. Cartea a fost publicată în limba română, în luna mai a acestui an, la editura Storia Books, în traducerea Simonei Ștefana Stoica și a Alinei Marc Ciulacu. O lume magică plină de forțe întunecate, de mistere, de cărți vrăjite care, la cea mai mică jignire, se pot transforma în creaturi grotești care distrug totul în jur. Aceasta este lumea pe care Margaret Rogerson o construiește în cel de-al doilea roman al ei.

Mi s-a părut fascinant să citesc o carte despre cărți vii și cred că ăsta este, de fapt, aspectul care o face atât de interesantă și de atractivă. Grimoarele pe care trebuie să le îngrijească Elisabeth, o tânără ucenică bibliotecară, sunt cărți rare care ascund secrete despre magie. Acestea trebuie alintate, protejate și îngrijite mai ceva ca un animal de companie. Însă, sub nici o formă, nu trebuie enervate sau vătămate, deoarece pot reprezenta un pericol la adresa tuturor

.

Elisabeth este un personaj cu o personalitate destul de puternică. Temătoare și plină de întrebări, la început, ea devine din ce în ce mai sigură pe ea, mai rebelă, riscându-și viața pentru ceea ce iubește.  Însă într-o lume în care încheierea unui pact cu diavolul, în schimbul puterilor magice, este la ordinea zilei, e dificil să-și dea seama în cine poate avea încredere.

Cu o medie de 4,11 pe Goodreads, „Vraja spinilor” este un roman ușor de lecturat. Eu l-am citit într-o singură zi. Stilul folosit de Rogerson este, după părerea mea, unul apropiat tinerilor, simplu și cât se poate de fantasy. Autoarea nu pierde timpul cu descrieri inutile. Acțiunea curge, povestea este bine închegată, iar cu fiecare pagină citită, lumea lui Elisabeth se conturează tot mai clar.

Nu pot să trec peste această carte, fără să menționez onomastica aleasă de autoare pentru cei doi protagoniști. Elisabeth Scribener și Nathaniel Thorn, două nume predestinate.. Scribener provine de la „Scribe” ce se traduce prin „scrib, cărturar”, de aici și dragostea ei pentru cărți și dorința de a deveni gardian al bibliotecii. În ceea ce îl privește pe Thorn, numele său se regăsește și în titlul original, thorn însemnând spin. Titlul ar putea fi o referință la puterile magice ale familiei lui Nathaniel

 După ce am terminat volumul, nu m-am putut abține să nu-l compar cu seria Harry Potter, din care e clar că autoarea s-a inspirat. Ne putem da seama de acest lucru dacă aruncăm o privire asupra numelor personajelor secundare care sunt preluate din romanele lui J. K. Rowling, dar cel mai evident este că, la fel ca Harry, Elisabeth este orfană și descoperă că are înclinație spre magie, ceea ce o face ca mereu să se afle în primejdie.

Cu toate acestea, nu am putut trece peste clișeele inserate în text, care fac  notă discordantă. Aș fi vrut să știu cum ajunge Elisabeth să aibă puteri magice. Explicația din roman nu mi se pare suficient de credibilă, dar poate autoarea vrea să țină secret acest detaliu pentru următorul roman.Spun următorul roman pentru că epilogul acestuia mi se pare mai mult un prolog al unei continuări și chiar sper să fie așa.

Sper să nu fie primul și singurul roman tradus în limba română de la această autoare, pentru că îmi place mult modul în care construiește lumi și personaje. Sunt sigură că pentru cititorii din România, această carte va fi o lectură relaxantă și plăcută. Așa că vă îndemn să n-o ratați.