Recenziile lui Gică 129 - Nomad de James Swallow (CRIME CLUB)

Titlu: Nomad 

Serie: Marc Dane #1

Autor: James Swallow

Editura: NICULESCU

Titlu original: Nomad (2016)

Traducere de Marian Tudorache

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 672

Media pe Goodreads: 3,83 (din 8.486 note)

 

            Un thriller ca-n vremurile bune, cu un agent operațional care luptă împotriva oamenilor răi ce periclitează echilibrul națiunilor libere, dorind în același timp să-și dovedească nevinovăția și să se răzbune pe cei ce l-au trădat, scăpând ca prin urechile acului dintr-o capcană ingenios de malefică, în fața căreia colegii săi de pe teren nu au avut nicio șansă. Astfel, printr-o conjunctură deloc fericită, intră în scenă protagonistul seriei de față, Marc Dane, un bărbat onorabil și incredibil de perspicace, ce pornește într-o vânătoare în care, inevitabil, dar nu și clișeic, va ajunge la rândul lui să fie vânat. În buna tradiție a romanelor de spionaj, omul nostru, complet nevinovat, se va regăsi în permanență pe fugă, urmărit de foștii lui șefi din MI6, dar și de cei care vor cu orice preț să-l scoată din joc. Însă adevăratul pericol nu e niciodată la vedere, iar dacă vrea să salveze America și, totodată, întreaga lume, Dane trebuie să se confrunte cu un inamic diabolic de inteligent.

Echipa Nomad se apropie de obiectiv. Ambarcațiunea pare să fi fost abandonată, însă oamenii din camion au primit informații sigure că pe vas se află o armă care urmează să ajungă în mâinile jihadiștilor. Înarmați și echipați, cei șapte soldați clandestini urcă la bordul lui Palomino și scotocesc nava. După câteva minute, când doi dintre ei descoperă câțiva copii arabi într-unul dintre compartimente, bomba explodează, iar cei de la bord sunt spulberați. Împins de disperare, agentul de la aparatura electronică, Marc Dane, sare din camion și se îndreaptă spre mingea de foc, rugându-se, fără sorți de izbândă, ca Samantha Green, colega și (uneori) iubita lui să fie încă în viață. În următorul moment, o grenadă lansată de către o umbră misterioasă ajunge în camionul pentru operațiuni, ucigându-i și pe cei doi agenți aflați în habitaclu. Se pare că gestul necugetat al lui Dane i-a salvat viața, rămânând ultima verigă din ce fusese, cu câteva clipe în urmă, NOMAD, un grup special creat și antrenat pentru contracararea actelor de terorism.

Fiind unicul supraviețuitor, Dane ajunge automat pe lista posibililor trădători și este nevoit să se facă nevăzut până când va reuși să pună mâna pe adevăratul vinovat. Ultimele cuvinte ale Samanthei, după ce i-a găsit corpul aproape carbonizat, au fost să nu aibă încredere în nimeni, fiindcă ea, împreună cu încă doi colegi, suspectau de-o vreme-ncoace că în organizație s-ar fi infiltrat o cârtiță. În timp ce șefii lui se contrazic cu privire la culpabilitatea sa, Marc se îndreaptă spre iahtul unui traficant de arme lituanian, în căutarea unor răspunsuri. În tot acest timp, undeva în Turcia, Khadir, liderul mișcării Al Sayf (Sabia), se preocupă de soarta tinerilor musulmani rămași orfani, pe care urmează să-i folosească în războiul împotriva necredincioșilor. Prima oară, a aruncat în aer o secție de poliție din Barcelona, a doua, vasul Palomino, și acum... acum e timpul pentru ceva măreț, iar occidentul trebuie să cadă sub lama adevăratei credințe.

Deși există o comparație indirectă cu Jason Borne, protagonistul din „Nomad” nu este nici pe departe spionul plin de talente la care ne-am aștepta. E destul de inteligent, e înverșunat, însă nu are calități supraumane, e un erou, și nu trebuie privit ca un super-erou. Nu ar cotonogi niciodată cu mâinile goale o gașcă de indivizi periculoși doar pentru că l-au insultat, însă i-ar amenința cu arma până când nemernicii ar decide că e cazul să capituleze. Așa cum ne-a demonstrat încă de la început, e un om ajutat mult de soartă, de-a dreptul norocos, trecând mai mereu pe lângă gloanțe și lame foarte ascuțite. Și chiar dacă Dane nu s-ar încadra niciodată printre caracterele imaginate de Robert Ludlum, are valoare prin gradul de realism (uneori exagerat) pe care îl reprezintă, pendulând pe tot parcursul cărții între postura de răzbunător și cea de victimă.

Poate că nu se ridică la nivelul lui Jack Carr, Însă James Swallow scrie mult mai bine decât mulți autori de romane de suspans, reactualizând cu succes un gen ce era la mare căutare prin anii ’90. Și, sincer, cu fiecare thriller de spionaj pe care-l citesc, îmi dau seama că problematicile abordate, cu mici modificări, au rămas aceleași... la fel de actuale și de necontestat. Scriitorul britanic, aidoma predecesorilor săi, transformă lumea modernă într-un câmp de luptă, de-o parte aflându-se Serviciile Secrete, și de cealaltă, războinicii musulmani. Prins între cele două organizații, hăituit și dornic să-și facă dreptate, Marc Dane devine el însuși un Nomad, înaintând cu pași repezi și siguri spre monstrul care i-a ucis echipa, pregătit pentru marea confruntare care va decide soarta Statelor Unite ale Americii.

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 127 - Moartea în Camargue de Cay Rademacher (CRIME CLUB)

Titlu: Moartea în Camargue  

Serie: Roger Blanc #2

Autor: Cay Rademacher

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Tödliche Camargue (2015)

Traducere de Ionuț Irimiea

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 364

Media pe Goodreads: 3,89 (din 544 note)

 

Lumea antică, indiferent dacă ne referim în proximitate, la greci, romani, vikingi... sau ne îndepărtăm, spre popoarele amerindiene, azteci, incași, mayași... a avut o predilecție pentru sacrificiile umane și animale, aducând jertfe de sânge unor zei păgâni, cruzi și orgolioși, ce-și amenințau adulatorii cu pedepse crunte, precum potopul sau dispariția soarelui înainte de următorul răsărit. Mai târziu, ca o reminiscență a vitelor ucise pe altar, în lumea hispanică au apărut celebrele coride, confruntările, sub formă de divertisment, între om și taur, ce se purtaseră cândva între muritor și zeu. În prezent, putem găsi o variantă adaptată a acestora în sudul Franței, mai exact în Camargue, unde jucătorii, cunoscuți ca raseteur-i, încearcă să scoată, cu o unealtă specială, asemănătoare unei furci, cocardele din coarnele taurilor, înainte ca animalele antrenate ani la rând să se repeadă asupra lor și să-i spintece.

Când căpitanul Roger Blanc este trimis în Camargue să arunce o privire la un accident tragic, el bănuiește că, de fapt, la mijloc ar fi vorba despre o crimă. Un cadavru spintecat zace pe asfalt, cu intestinele pe-afară. Se pare că ucigașul, un taur de patru ani, antrenat pentru întrecerile locale, ar fi ieșit pe poarta (aparent) deschisă și și-ar fi luat în coarne victima, un faimos jurnalist ce avea obiceiul să se plimbe cu bicicleta (zilnic) prin zonă. Deși colegul și amicul său excentric, Marius Tonon, și șefii îi cer să facă un raport formal, în care să specifice că a avut loc doar o întâmplare nefericită, Blanc vrea să afle cine a avut un motiv serios să-l ucidă pe reporterul abia ieșit dintr-un centru de dezintoxicare, cu alte cuvinte, cine i-a deschis poarta animalului furios. Astfel, ancheta începe, iar printre secrete și mărturisiri șocante, polițistul nostru ager trebuie să aibă grijă să nu-i supere pe cei de la Paris, în special pe secretarul de stat ce l-a expediat nu de mult în sud.

Veșnic curios și perseverent, niciodată cu toate țiglele pe casă, Roger Blanc se înscrie în tipologia detectivului din Nord (și aici mă refer strict la Nordic Noir), reușind să-și ducă investigația mai departe chiar și atunci când aproape toată lumea din jur îi cere să renunțe. Cu o soție infidelă, ce l-a părăsit pentru un bărbat mai tânăr, și cu doi copii care nu mai vor să audă de el, polițistul se dedică trup și suflet investigației, excelând pe singurul plan pe care nu a dat (încă) greș. Uneori ursuz, înclinat spre izolare, alteori sociabil, dedicat persoanei cu care stă de vorbă, Roger nu duce lipsă de prieteni și dușmani, indivizi care ori îi complică viața, ori aduc liniște și împlinire în cele mai dificile momente. Colegi, vecini și o iubită secretă (despre care doar el crede că nimeni nu știe), toată lumea vrea să stea în preajma lui, pentru că misterul devine cu adevărat incitant doar atunci când omul potrivit intră în scenă.

Cât despre enigma de astăzi, urmele-l duc pe erou la locuința celui mai important editor din Franța, acolo unde a stat jurnalistul înainte să fie omorât. Evident că gazda, un bărbat ce preferă să-și petreacă mai degrabă weekendurile pe propriul iaht și prin capitală, în brațele unor frumuseți la pubertate, decât cu familia, trece automat pe lista posibililor suspecți, alături de soția sa, o femeie foarte frumoasă, obsedată de orezul roșu de Camargue, și de fiica lor, o tânără scârbită de toți și de toate, dependentă de cocaină. Câțiva pași mai departe, ne lovim de furtul, cu trei decenii în urmă, unui celebru tablou de Vincent Van Gogh, dintr-un muzeu din apropiere, ce s-a pus pe seama unui paznic, dar a cărui vinovăție nu a putut fi dovedită nici până astăzi. Astfel, intrăm iar în lumea artei, făcând cunoștință cu un specialist în pictură, care ar recurge la orice ca numele său să rămână pe buzele tuturor chiar și după moarte, un ciudat pe care, s-o zicem pe-aia dreaptă, nimeni nu-l prea suportă.

Din nou, un mare plus, pe lângă acțiune, îl reprezintă decorul impresionist, orașul cu mai multe mlaștini decât drumuri sigure fiind ilustrat ca un mic colț de rai, un paradis ce a luat naștere prin efortul și sudoarea muncitorilor/sclavilor vietnamezi ce au lucrat pe câmpurile de orez. Vitele pasc libere, fermierii își pregătesc taurii pentru întrecere, tăuni cât degetul mare ți se așază pe piele și te mușcă, iar familiile bogate își cumpără case aici, sfidând trecutul întunecat al locului. Cu bune și rele, Camargue are de toate, oameni cinstiți și ticăloși, și dacă ai suficient sânge-n vene, poți să te joci de-a raseteur-ul, ca să-ți testezi inteligența și viteza cu un substitut al zeului, într-o confruntare care, în ciuda faptului că și-a pierdut sacralitatea, încă ține de tradiție, de specificul renumitei localități din Provence.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 126 - Apartamentul din Paris de Lucy Foley (CRIME CLUB)

Titlu: Apartamentul din Paris 

Autor: Lucy Foley

Editura: TREI

Titlu original: The Paris Apartment (2022) 

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,68 (din 351.452 note)

 

De fiecare dată când termin de citit o carte de Lucy Foley (deja sunt trei) îmi spun că gata, asta sigur a fost ultima. Cred că problema e că-mi doresc de la început să fie oarecum pe gustul meu, să mă prindă și să-mi dea drumul abia spre ultimele pagini. De altfel, asta așteptăm cu toții de la o carte ce poartă cu mândrie eticheta de thriller psihologic, nu? Din păcate, „Lista de invitați” (așa cum e ea, cu părți mai bune și mai puțin bune) rămâne undeva acolo sus, iar celelalte două, „Petrecerea de vânătoare” și „Apartamentul din Paris”, ne arată cât de ușor e, după ce ți-ai format un public uriaș și generos, să reutilizezi aceeași formulă mystery, fiindcă oamenii asta așteaptă, cu asta i-ai obișnuit. Nominalizări peste nominalizări, premii peste premii, se creează deja un brand, o modă pentru tinerei, de care noi, adulții și (să nu fiu ipocrit) câțiva tineri, ne-am cam săturat.

       Povestea de față se deschide într-o noapte, în apartamentul lui Ben Daniels, la numărul 12 pe Rue des Amants. În timp ce înregistrează un mesaj vocal pentru sora lui vitregă, care urmează să ajungă aici peste câteva ore, o umbră misterioasă se furișează în cameră, cu un obiect lucios și ascuțit în mână. Odată ce Jess intră în apartamentul fratelui ei, își dă seama că ceva nu e în regulă, senzație justificată de absența lui Ben și de pata de sânge de pe podea. Pornind în căutarea unor răspunsuri prin vechea clădire, tânăra intră în contact cu locatarii acesteia, câțiva indivizi dubioși ce nu văd cu ochi buni sosirea ei în acest loc. Fata de la etajul patru îi trântește ușa în nas, cel mai bun prieten al fratelui ei, care, neîntâmplător, locuiește și el tot aici, nu știe nimic, iar doamna de la Penthouse, deși pare dispusă să-i asculte povestea, nu e prea încântată să audă că în blocul soțului ei ar fi putut avea loc o crimă.

       Câte personaje, tot atâtea personalități extreme. Dacă amicul Nick este construit în așa fel încât să reprezinte inocența pătată, bărbatul ce a rămas traumatizat de la șaisprezece ani, când tatăl său i-a făcut cadou o prostituată, atunci Mimi se regăsește, deși are deja nouăsprezece ani, în rolul adolescentei frustrate, educată la o școală catolică, care nu s-a putut bucura nici măcar o dată de latura ei sexuală. În cazul ei, virginitatea nu apare ca un avantaj, nicidecum în Paris, ci mai mult ca un stigmat, un însemn al fetei conduse după regulile injuste ale părinților. Dacă urcăm la ultimul etaj, la Penthouse, o găsim, printre tablouri de o valoare inestimabilă, pe Sophie, cu cățelul ei, așa-zisa Madame, femeia care a trăit toată viața în lux, nepăsătoare la soarta celor lipsiți de avuție. A, da, mai e și Antoine, bețivul ce nu ezită să-și jignească și maltrateze soția, care (vești bune) de curând l-a părăsit. Însă cel mai interesant personaj, atoatevăzător și veșnic prezent, este bătrâna portăreasă, care, după cum ne spune chiar ea, face parte din clădire, devenind, încă de când a ajuns aici, o extensie necesară și asumată a acesteia.

            Deși nu ne mai aflăm pe o insulă pustie, bântuită, sau într-un refugiu montan, înghețat și izolat, construcția de pe Rue des Amants păstrează în structura ei o oarecare atmosferă gotică, potrivită pentru personajele ce locuiesc în ea. Blocul în formă de „U” nu doar că amplifică sentimentul de angoasă, de spațiu semi-închis, ci și reflectă posibilitatea unei singure căi de evadare. Pe de-o parte, capcană pentru musafirii nedoriți, pe de alta, un cerc al infernului pentru locatarii săi, clădirea, cu toată frumusețea ei arhitecturală, prezintă o altă fațetă a splendidului Paris. Orașul Luminilor strălucește doar pentru bogătași și parveniți, luxul și opulența costă bani, iar cei ce pășesc pe aceste străzi trebuie să ia aminte că, sub toată poleiala asta aparent scumpă, există multă mizerie, suferință și dezolare.

            Dacă nu ați apucat să numărați personajele, vă spun eu că sunt șase, de fapt, șapte cu tot cu Ben, care, din motive evidente, nu prea ne încântă cu prezența lui. Însă din gândurile și spusele celorlalți reiese c-ar fi mai bine să nu-l cunoaștem, fiindcă omul e periculos, iar cine i-a făcut (sau nu) de petrecanie a avut un motiv serios să recurgă la un asemenea gest. Astfel, ca într-o piesă de teatru pe jumătate absurdă, glasul se mută de la un locatar la celălalt, fiecare contribuind cu detalii esențiale care s-o conducă pe Jess la elucidarea misterului. Și fiindcă protagonista noastră nu a avut parte de o viață ușoară, nu se va da îndărăt de la nimic, în niciun caz în fața unor paraziți ce n-au muncit nici măcar o zi pentru o amărâtă de lețcaie, așa că, orice s-ar întâmpla, ea a venit aici pentru fratele ei vitreg și nu va pleca până când bunii ei vecini nu-i vor oferi câteva răspunsuri pertinente.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 125 - Cult de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Cult 

Serie: Mina Dabiri & Vincent Walder #2 

Autor: Camilla Läckberg & Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Kult (2022)

Traducere de Carmen Vioreanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 784

Media pe Goodreads: 3,99 (din 1.855 note)

 

Spre deosebire de primul volum, unde părerile au fost împărțite, și care mie unuia mi s-a părut excelent, „Cult” vine ca o continuare necesară, fadă și lipsită de substanță, a doua parte dintr-un proiect despre care sunt sigur că nu se va opri la formatul de trilogie. Cât despre personaje, cele de-acum par să nu aibă prea multe în comun cu acelea din trecut, fiindcă dau dovadă de o naivitate ieșită din comun, părând că n-au învățat nimic din ancheta anterioară. Deși toate elementele enigmei sunt puse pe tablă până la pagina 300, povestea merge mai departe, încă vreo 500 de pagini, până când eroii noștri „ageri” încep să facă niște legături și, inevitabil, să fie luați pe sus de răsturnarea din final. Nu de puține ori autorii se opresc în mijlocul intrigii polițiste pentru a ne împărtăși problemele personale ale fiecărui caracter (și aici intră și cele care nu apar mai mult de zece pagini), aducându-i pe toți pe aceeași treaptă de jos, plini de frustrări, regrete și sentimente imposibil de controlat.

Un băiețel este răpit de la grădiniță ziua-n amiaza mare, în timp ce îngrijitorii se ocupă de ceilalți copii de la locul de joacă. Există un singur martor, o fetiță, ce le spune polițiștilor că Ossian a fost luat de către o străină ce-i promisese că, dacă o va urma în mașină, îi va arăta mașinuțele ei de jucărie și cei doi căței. Părinții nu știu nimic, nu s-au gândit niciodată că cineva le-ar dori răul. După trei zile, copilul este descoperit mort, abandonat pe un debarcader, iar lângă el este găsit un ghiozdan roz, care, după spusele părinților, nu-i aparținea. În următorul moment, oamenii de la Palatul Poliției fac legătura cu un caz de anul trecut, atunci când o altă fetiță a dispărut, trupul neînsuflețit fiind găsit tot după atâtea zile, din nou în apropierea apei. De data asta răpitorii par să fi fost un cuplu de bătrâni, încă neidentificat.

Și gata, avem un nou scenariu provocator, eliptic, care poate fi completat doar de ambiția Minei Dabiri și de inteligența lui Vincent Walder. Dar pe firul poliției intră o specialistă în culte, care-i fură, inițial, locul mentalistului. Nova se ocupă de foști membri ai sectelor (mai mult sau mai puțin religioase), pe care încearcă să-i aducă pe calea cea bună, integrându-i totodată în noua ei familie spirituală, guvernată după câteva teze (reinterpretate) ale epicurismului. În viziunea ei, suferința este o constantă a vieții, un element de care trebuie să te folosești pentru a ajunge la împlinire. Însă, paradoxal (undeva lipsesc niște explicații), durerea trebuie să rămână undeva în spate, într-un punct în care nu trebuie să te mai întorci. După cum am subliniat, filosofia asta e destul de slabă, unele aspecte se contrazic de la sine, iar membrii cultului par mai mult spălați pe creier, decât liberi să-și aleagă o nouă direcție în care să-și investească încrederea și energia.

Revenind la personajele noastre, le regăsim aproape pe toate în pragul schimbării, dornice s-o ia de la capăt. Mina, deși se simte pregătită pentru o nouă relație, ocazie cu care și-a făcut și Tinder, nu poate uita de Vincent, bărbatul pe care l-a lăsat să se apropie cel mai mult de „învelișul ei antibacterian”. De cealaltă parte, Vincent e în continuu cu gândul la Mina, așteptând s-o revadă printre cei din public, după fiecare spectacol de iluzionism. Atrași ca un magnet unul de celălalt, polițista va face tot ce-i stă în putință ca să-l aducă pe mentalist în mijlocul investigației, adică în proximitatea sa. Cât despre Ruben, de care sunt sigur că v-a fost dor, acum nu mai e masculul alfa ce se aruncă pe orice femeie din perimetru, nu, zilele astea merge la psiholog, ca să-și vindece o rană din trecut. Și pentru că nu putea să lipsească corectitudinea politică, la echipă se alătură un agent nou, Adam, un bărbat de culoare, șicanat adesea de mama sa care-și dorește să aibă grijă de cât mai mulți nepoți.

Unele părți au curs de la sine, de altele am cam tras cu dinții, dar, după câteva zeci de pagini copiate la xerox, am ajuns la deznodământ, moment în care mi-am dat seama că lucrurile puteau sta cu totul altfel, finalul fiind de-a dreptul nesatisfăcător. Din păcate, ancheta polițistă reprezintă cam 20% din carte, care, după cum ați văzut, nu e deloc scurtă, și asta m-a făcut să am rezerve în ceea ce privește lecturarea următorului volum. Totuși, nu pot să neg că a existat mister, că unele elemente mi-au stârnit interesul și imaginația și că încă sunt curios cine vrea cu orice preț să-l pedepsească pe Vincent. Oricum, simt că povestea noastră de dragoste se va mai întinde mult și bine, până când cei doi vor fi în stare să renunțe la convențiile sociale și să-și dea frâu liber sentimentelor intense, ce-i macină de două cărți încoace.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 124 - Calul de bătaie de Lynda La Plante (CRIME CLUB)

Titlu: Calul de bătaie 

Serie: Jack Warr #2

Autor: Lynda La Plante

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Judas Horse (2021)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 4,27 (din 4.822 note)

 

            Trebuie să recunosc că a fost mult mai bun decât primul volum. În sfârșit, Lynda La Plante și-a lăsat Văduvele în urmă și s-a concentrat în totalitate pe noul ei protagonist, pe care l-a plasat în centrul unui caz de jaf prin care să-i pună toate abilitățile (deprinse sau moștenite) în valoare. Încă nu avem o imagine clară a adevăratului Jack Warr, dar, spre deosebire de „Secrete îngropate”, unde rolul său a fost minimizat, aici putem observa un amplu proces de metamorfozare a eroului, care luptă în permanență cu cele două identități paterne. Deși la prima vedere pare să existe un echilibru, imaginea tatălui corect, responsabil, este adesea pusă în umbră de cea a faimosului gangster, șef de bandă, care știe cum să profite de slăbiciunile celorlalți, dar mai ales cum să întindă o capcană celor ca el, infractorilor lipsiți de scrupule.

            Datorită intuiției sale excepționale, Jack Warr, copoiul nostru din cadrul Poliției Metropolitane, a ajuns celebru în breaslă, după ce a contribuit, în nenumărate rânduri, la prinderea unor nelegiuiți ce tot le scăpaseră forțelor de ordine printre degete. După ce dă o mână de ajutor la capturarea Prădătorului de la Wimbledon, Jack este solicitat în Chipping Norton, unde o bandă de hoți experimentați dă jaf după jaf, spărgând seifurile din casele localnicilor cu un laser. Aur, bijuterii, obiecte de valoare, nimic nu le scapă bandiților, iar dacă la început acționau în liniște, când toată lumea era plecată de-acasă, în seara asta au intrat peste un tânăr cu probleme, pe care l-au snopit în bătaie cu o rangă. De la furt, la crimă, e doar un pas, iar infractorii noștri nu par să se dea în lături de la nimic. Dar Jack este sigur că le poate întinde o capcană, iar dacă totul va merge conform planului, bandiții ar trebui să ajungă pe mâna poliției înainte de evenimentul hipic de săptămâna viitoare.

Poate am uitat să vă spun, dar Jack a devenit de curând tată, un rol pe care preferă să și-l asume de la distanță. Nu că nu și-ar iubi fiica, nicidecum nu e vorba despre așa ceva, doar că nu se regăsește în viața de familie agitată, cu scutece murdare și urlete din oră-n oră. Simțind că nu-și mai găsește locul acasă, preferă să stea mai mult pe la serviciu, chiar dacă și-a luat concediu de paternitate, așa că profită din plin de ancheta ce i-a fost încredințată. Când ajunge în Chipping Norton, realizează dintr-o privire că misiunea lui nu va fi deloc ușoară, fiindcă locuințele prădate se află la kilometri distanță una de cealaltă. În peisajul bucolic, plin de fermieri, cai, vaci și căpițe de fân, protagonistul trebuie să găsească un element comun, ceva ce leagă toate cazurile, ceva de care ar putea să profite pentru a întinde într-un final o cursă bandei. Norocul lui e că polițiștii de la țară, deși ținuți în frâu de superiori, au o dorință puternică de afirmare, astfel încât sunt dispuși să întreprindă orice, atâta timp cât au sentimentul că prezența lor e cu adevărat importantă.

            După ce Jack îl întâlnește pe Iuda, mustangul fioros ce ascultă doar de stăpâna lui, Charlotte, îi vine o idee... Are nevoie de un cal de bătaie: „când caii sălbatici aleargă în libertate, prinzi unul și-l dresezi. Poate dura câteva săptămâni, poate chiar câteva luni, dar, când e gata, îl poți elibera și el va aduce toată turma în țarc, ca un Iuda care-și trădează frații.” Așadar, are nevoie de un colaborator al bandei, poate chiar de cel ce-i informează despre case și despre când proprietarii sunt plecați. Dar, ca să „intre în miezul problemei”, Jack trebuie să se transforme într-unul dintre ei. Astfel, iese în față caracterul tatălui bandit, care știe pe unde-și fac veacul cei asemenea lui, cum să discute cu ei și cum să pară că deține controlul chiar și atunci când pericolul se află de cealaltă parte a mesei. Omul nostru nu joacă un rol, ci își asumă cea de-a doua identitate a lui, pe care a renegat-o mult timp, dar de care profită acum la maximum.

Din nou, un thriller nu foarte alert, dar care câștigă mult prin realism și simplitate. După cum ne-a obișnuit, La Plante nu mizează pe caractere supraumane, eroi fără cusur ce-i prind pe răufăcători după miros, ci pe personaje credibile, umane, ce se confruntă cu suișurile și coborâșurile vieții. E drept că Jack Warr iese în evidență prin construcția sa atipică, polițist și pseudo-infractor, însă dublul joc ține strict de psihologia lui, rămânând la latitudinea noastră în ce lumină preferăm să-l vedem. Eroul lucrează atât din exterior, asumându-și poziția de polițist, cât și din interior, metamorfozându-se atunci când are nevoie de latura întunecată. Pregătiri peste pregătiri, povestea se apropie de punctul culminant, și e doar o chestiune de pagini până când bandiții vor cădea în plasa întinsă de Jack Warr/Rawlins.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 123 - Omul fără urmă de Catherine Ryan Howard (CRIME CLUB)

Titlu: Omul fără urmă 

Autor: Catherine Ryan Howard 

Editura: TREI

Titlu original: The Nothing Man (2020)

Traducere de Mihaela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,18 (din 22.809 note)

 

Ted Bundy, Jeffrey Dahmer, John Wayne Gacy, Ed Gein, Fred West, Peter Suteliffe și Harold Shipman. Gary Ridgway, alias Green River Killer, Richard Ramirez, alias Night Stalker, Dennis Rader, alias BTK și Ted Kaczynski, alias Unabomber. Pe majoritatea dintre ei îi cunoaștem după nume sau porecle. Știm că se numără printre cei mai mari criminali în serie din ultima sută de ani, poate avem o vagă sau argumentată idee și despre modul în care au operat. Însă ce știm despre victimele lor? În mod cert, nimic sau, oricum, nu prea multe. Problema e că atracția noastră pentru morbid i-a plasat pe ucigași undeva deasupra verosimilului, le-am pus pe chipuri câte o mască de Hannibal și am uitat complet de cei uciși, de aceia care meritau, de fapt, să rămână în memoria colectivă. Monstrul a fost așezat pe piedestal, publicul l-a privit cu admirație și frică, uitând în următorul moment de toată suferința pe care a provocat-o.

Între anii 2000 și 2002, un ucigaș a terorizat comitatul Cork din Irlanda, intrând prin efracție în case, legându-i și ucigându-i pe locatari. Au avut loc cinci spargeri, tot atâtea crime, și, deși a existat un portret robot, realizat pe baza descrierii unei șoferițe ce a văzut un bărbat fugind prin noapte în apropierea uneia dintre locuințe, nimeni nu l-a putut identifica pe făptaș. Evelyn avea doisprezece ani atunci când un străin i-a ucis tatăl, violat și omorât mama și sufocat sora de șapte anișori, care, după câteva ore, a murit la spital. De atunci au trecut douăzeci de ani, iar acum Eve Black, femeie matură și scriitoare de curând celebră, este în sfârșit pregătită să-l prindă pe cel ce i-a distrus familia. Povestea ei o regăsiți în cartea „Omul fără urmă” (numele pe care i-l dăduse presa criminalului la acea vreme), volumul pe care-l răsfoiește, chiar în acest moment, Jim Doyle, un paznic de supermarket, trecut de șaizeci de ani, amintindu-și cu nostalgie și entuziasm de faptele monstruoase pe care le-a săvârșit în trecut.

În epoca detectivilor de canapea, Eve este conștientă că, dacă vrea să-l confrunte pe ucigașul retras de două decenii din activitate, trebuie să-i întindă o momeală, ca să-l facă să revină la vechea lui îndeletnicire. Volumul ei de memorii, pe alocuri investigativ, îl atrage ca un magnet pe Jim, căruia i se promite, încă de la primele pagini, că-i va fi dezvăluită identitatea. Curios și surescitat, antagonistul, deopotrivă personaj principal, dă filă după filă, rememorându-și isprăvile, comparându-le cu perspectivele celorlalte caractere, victime rămase în viață sau foști participanți la anchetă. Cartea nu doar că stârnește interesul unui public uriaș, așezat la cozi interminabile pentru a primi autograful autoarei supraviețuitoare, ci și readuce la actualitate vechiul caz, la care adaugă noi unghiuri din care să privim întâmplările. Fiecare cititor devine un pion în ampla investigație pe care o desfășoară Eve, pentru că Omul fără urmă, la urma urmelor, e un om ca oricare altul, fiul, fratele sau soțul cuiva.

Pe parcursul narațiunii principale, asistăm la un amplu proces de demistificare, prin care Omul fără urmă este coborât de pe piedestal și identificat drept un monstru obișnuit, ratat atât pe plan profesional, cât și personal și social. Jim e vecinul irascibil ce-ți bate-n ușă ca să-ți urle-n față că potaia ta iar i-a umplut grădina de rahat, e tatăl căruia nu i-a păsat niciodată de cariera sau problemele fiicei sale și soțul ce a trăit toată viața lângă o femeie devotată, pe care nu a știut s-o prețuiască cu adevărat. La supermarket, e paznicul ce e certat mai mereu și tratat cu scârbă de superiorul său, e fostul polițist irascibil care a fost mutat la o altă secție, după ce-i aruncase cafeaua fierbinte în față fostului șef. Porecla lui i se datorează faptului că nu a lăsat niciodată vreo urmă la locul crimei, dar, conform lui Eve, adevărul e că nu a avut, de fapt, ce să lase în urmă, fiindcă el a fost și este un nimeni, un dezaxat retras în propria lume a anonimității.

Catherine Ryan Howard scrie un thriller cuminte, cumpătat, un roman de suspans fără suspans, ce se transformă adesea într-un documentar detectivistic de amploare. Miza cărții nu stă doar în relatarea unor întâmplări cumplite, ci și în relația postmodernă dintre autor și cititor, cel din urmă regăsindu-se în postura lui Jim Doyle, protagonistul care ajunge să-și lectureze, alături de noi, povestea. De altfel, aproape întregul roman este unu la unu cu volumul (cartonat și cu supracopertă) din interior, lăsând, ca niște observații scrise pe margine, câteva secvențe despre viața de familie a lui Doyle și episoadele de la muncă. Una peste alta, a fost OK, undeva la trei stele pe Goodreads, bun ca premisă, dar prea static pentru gustul meu, solicitându-mi în continuu atenția și, în special spre final, răbdarea. Repet, asta e strict părerea mea, iar dacă veți ajunge s-o citiți, aștept cu interes și alte păreri despre ea.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 122 - Condamnarea celor vii de Marco De Franchi

Titlu: Condamnarea celor vii  

Autor: Marco De Franchi

Editura: LITERA

Titlu original: La condanna dei viventi (2022)

Traducere de Georgiana-Monica Iorga

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 688

Media pe Goodreads: 3,98 (din 199 note)

 

Arta nu doar că transcende moartea, ci și o conține. Pictorul sau sculptorul lucrează cu forme și imagini vii, pe care le capturează pe pânză sau în piatră, încercând să redea o replică fidelă sau (intenționat) eronată. În cele din urmă, produsul finit, oricât de estetic sau grotesc s-ar prezenta, păstrează în el atât ideea a ceea ce a fost, un lucru vital, cât și conștiința morții, a condamnării la neființă. În toate portretele sale, Michelangelo Merisi (Caravaggio) a pictat fețele unor oameni obișnuiți, prieteni de-ai săi sau pur și simplu femei și bărbați de pe stradă, păstrându-le astfel chipurile pentru eternitate. Prin urmare, chiar dacă acei oameni au murit cu sute de ani în urmă, le putem regăsi trăsăturile faciale în personalitățile din picturi, de la reprezentări ale Mântuitorului și Sfinților, până la scene în care apar diverse personaje istorice sau mitologice.

Undeva, într-un sat din apropierea Toscanei, un băiat dispare, și este găsit câteva zile mai târziu într-o pădure, alergând nebunește ca să-și salveze viața. Din spusele sale, Fosco fiind numele lui, s-a trezit într-o dubă, ce avea pereții acoperiți de jos până la plafon cu portrete, și a luat-o la goană, fiind sigur că individul cu părul alb, legat într-o coadă, ce meșterea prin hambarul dărăpănat, nu avea tocmai intenții curate cu privire la el. De asemenea, tânărul nostru le-a povestit polițiștilor și despre celălalt băiat din dubă, care ori dormea foarte adânc, ori, cel mai probabil, era mort. Însă, câteva zile mai târziu, la mai puțin de 100 de kilometri de aici, Andrea este răpit, iar tatăl său este descoperit ucis în ușa locuinței, înjunghiat în abdomen și piept de zeci de ori. Nu doar că Fosco și Andrea au aceeași vârstă, ei seamănă izbitor de mult, de parcă ar fi fost croiți din același material genetic.

Ancheta cade în mâinile Valentinei Medici, o polițistă dedicată, ce este decisă să treacă peste ordinele superiorilor pentru a-l găsi pe monstrul care a putut să le facă rău celor trei copii. Însă, pe parcurs ce ceața se evaporă, și drumul începe să devină din ce în ce mai vizibil, protagonista realizează că a intrat pe un teren periculos, presărat cu orori la fiecare răscruce. Și, ca să înainteze cu investigația, are nevoie de ajutorul lui Fabio Costa, un agent căzut în dizgrație, acuzat de hărțuire sexuală și violență la locul de muncă. Dar, dincolo de tot ce se crede despre el, Costa este un geniu printre polițiști, rezolvând cu brio toate cazurile de care se ocupase în trecut. Împreună, dar ajutați și de câteva personaje memorabile, printre care se numără un expert în calculatoare, un specialist în arta renascentistă și barocă și un agent novice, dornic să dea tot timpul o mână de ajutor, echipa de șoc se pune în mișcare, afundându-se într-o lume a sângelui vărsat și a tenebrelor, unde răului pur i se aduc tot mai des jertfe umane.

De cealaltă parte a baricadei, răpitorul își vede liniștit de treabă, lucrând de zor la proiectul său odios. Nu are nevoie nici de Fosco, nici de Andrea, ci doar de chipul lor, de modelul pe care Caravaggio a reușit să-l portretizeze într-una dintre picturile sale. Fețele victimelor nu le aparțin cu adevărat, sunt doar niște consecințe ale geneticii ce s-au repetat de-a lungul timpului. Dar arta... arta are nevoie de sacrificii, așa că el este dispus să ucidă, dacă situația o cere, totul ca mărețele opere de artă să fie duse la bun sfârșit. Dar copoii se apropie și bănuiesc deja pe unde-și face veacul, iar el va trebui să fie mult mai atent și tenace, ca să rămână ascuns până-n momentul crucial. Colecția lui e abia la început, cei trei copii nu au fost nicidecum primele victime, însă acum e mult mai priceput, pregătit în sfârșit să-i primească pe vizitatori în fascinanta galerie a morții.

Ideea nu e originală, o mai regăsim în „Arta crimei”, de Michael White, și în „Lucia”, de Bernard Minier (care, apropo, este în curs de apariție la Editura TREI), însă Marco De Franchi are câteva lecturi în spate și știe că, dacă vrea să ne țină prinși în pânza textuală, trebuie să ducă povestea la un alt nivel, unul de-a dreptul terifiant. Începutul nu promite multe... prea multe dialoguri, prea dezlânată intriga, dar, după ce treci de primele două sute de pagini, descoperi un thriller bun, croit așa cum trebuie, cu mult suspans și răsturnări de situație radicale. Cred că, dincolo de replici și context, esența cărții stă în personaje, pe care nu ai cum să nu le îndrăgești sau respecți. Protagoniștii noștri dau dovadă de prietenie sinceră, fiind pregătiți să sară-n foc unul pentru celălalt. Deși unii au văzut acest roman ca fiind uniform, eu simt nevoia unei continuări, fiindcă multe aspecte au rămas încă neclare, și abia aștept să văd cu ce bestie se va confrunta echipa noastră data viitoare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 121 - Dosarul București de William Maz

Titlu: Dosarul București 

Serie: Bill Hefflin #1

Autor: William Maz

Editura: CORINT

Titlu original: The Bucharest Dossier (2022)

Traducere de Mihaela Sofonea

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 4,21 (din 537 note)

 

            Pentru noi, românii, Revoluția de la ’89 a reprezentat tranziția de la o societate închistată în practicile unui stat polițienesc, condusă după principiile unui construct politic abuziv și eronat, de care până la acea vreme s-au dezis, în liniște sau prin mici revolte, restul țărilor ce se aflaseră în umbra idealului comun, la una democratică, capitalistă, compatibilă cu visurile de libertate ale cetățenilor și cu interesele de îmbogățire ale viitorilor oligarhi și pioni politici. Unii dintre noi au prins epoca neagră și își amintesc cu nostalgie sau stupoare de cozile interminabile la alimente, munca în cooperative sau despre cei trei „F” optzeciști (frig, foamete și frică). Însă alții, ca și mine, născuți în anii ’90 sau chiar 2000, înțeleg perioada comunistă doar prin relatările celor ce-au trăit-o sau prin intermediul cărților, filmelor și documentarelor din sau despre acea vreme. Ei bine, când vine vorba despre cei din exterior, în cazul de față despre americani, România Ceaușistă se prezintă aidoma unui spațiu exotic, unui stat asuprit care ar trebui și merită să-și spună iarăși și iarăși povestea.

            După ce profesorul Andrei Pincus, expatriat și agent secret, este descoperit ucis în propria locuință, injectat într-o nară cu o otravă imposibil de identificat, CIA pornește o nouă operațiune clandestină, trimițând pe teren, adică în România, un spion care să dea de urmele asasinului de la Securitate. Astfel, Bill Hefflin, analist și (pe ultima sută de metri) agent operativ, este trimis la București, orașul în care a copilărit până la vârsta de opt ani, atunci când a fost nevoit să se întoarcă, alături de părinți, în Grecia, țara lor natală. Dar omul nostru mai are un motiv să pornească la drum, fiindcă Boris, agentul dublu care-i transmite informații, și despre a cărui identitate nu știe nimic, l-a invitat la rândul lui în România, pentru că lucrurile încep să se agite și e sigur că în curând aici se va scrie ISTORIE.

            Ajuns pe meleagurile noastre, Hefflin redescoperă locurile unde a copilărit, făcând o plimbare prin Parcul Cișmigiu, pe care-l comparase adesea cu Central Park din New York, dar a cărui mireasmă unică-n lume îl făcuse atâția ani să viseze la acasă, și intrând în fosta casă de pe Strada Sirenelor, acolo unde tanti Bobo, țiganca din vecini, îi citise mamei sale viitorul în ceașca de cafea, și în apropierea mărului unde se jucase cu Pușa de-a prințesa neînfricată și calul ei nărăvaș, fetița căreia-i promisese de când se știuse dragostea. Dar odată cu plecarea lui, magia se destrămase, iar cei doi iubiți, Adam și Eva care se regăsiseră în toate lumile în care trăiseră până atunci, o luaseră brusc pe căi separate. Din tot ce a fost cândva, a rămas doar o carte numită „Pușa”, scrisă de Fiii (Vasili, numele său real, pe care nu reușise să și-l pronunțe), ca dovadă a sentimentului puternic care-l bântuie până și astăzi.

            Iar acum să revenim în istorie, fiindcă Bucureștiul e în clocot și mai este foarte puțin până când masele vor începe să se revolte. Ca orice american asumat, agentul nostru știe că poate obține aproape tot ce-și dorește împărțind câteva pachete de Kent în stânga și-n dreapta. Românii tânjesc după lucruri de afară și nu dau înapoi atunci când vine vorba despre țigări de calitate sau de câteva sticle de Whisky, pentru care unele femei sunt dispuse chiar să se prostitueze. Până și chelnerii și femeile de serviciu de la Athenee Palace sunt agenți de la Securitate. Pe parcursul romanului, ca să avem acces la întregul eveniment, Hefflin călătorește din capitală la Timișoara, acolo unde încep revoltele, și înapoi la București, unde generalul Milea este asasinat (sau își ia viața), și unde soții Ceaușescu sunt prinși și condamnați la moarte de către o instanță judecătorească aleasă în ultimul moment. Fuga celor doi este narată ca o parodie în care toți cei care vor să le dea o mână de ajutor Elenei și lui Nicolae sunt de fapt cei ce vor să scape cât mai repede de ei, ca să nu intre în vizorul poporului întărâtat.

            Debutând ca un roman cu și despre spioni, în stilul lui John le Carré, cu microfoane și agenți dubli la tot pasul, continuând ca o frescă ficționalizată a Revoluției din ’89, ilustrată prin personaje reale și imaginate și spații cheie, ambalat spre final într-o poveste de dragoste ce reamintește de capodopera lui Mircea Eliade, „Dosarul București” constituie un volum plin de emoții și acțiune, în care adevărul personal este plasat în centrul creației literare. Lumea lui William Maz este scindată între frumos și grotesc, între eros și decadență, instituindu-se ca un spațiu al regăsirii atât al sinelui, cât și al propriului trecut. Printre gloanțe, otrăvuri și artă, România renaște, pregătită pentru viitorii conducători despre care se crede c-o vor aduce, în deceniul ce vine, pe drumul cel bun.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 120 - Toate fetele rele de Chris Whitaker (CRIME CLUB)

Titlu: Toate fetele rele  

Autor: Chris Whitaker

Editura: TREI

Titlu original: All The Wicked Girls (2017)

Traducere de Mihaela Doagă

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 3,84 (din 1.616 note)

 

În filosofia creștină, liberul-arbitru a fost înțeles literalmente ca posibilitatea de a alege între bine și rău, între o cale luminoasă ce te va conduce spre paradis sau o conduită vicioasă, demnă de condamnat, ce-ți va rezerva cu siguranță un loc în iadul plin cu smoală și furci. Atâta timp cât vorbim doar despre două posibilități, ambele extreme, libertatea nu e nimic mai mult decât o iluzie reîmprospătată la nesfârșit. Viața nu trebuie privită doar în alb și negru, ci și în tonuri de gri. Să alegi un singur drum înseamnă să te prefaci că nu le vezi și pe celelalte. Poți să-ți pregătești optzeci de ani costumul în care urmează să te prezinți la poarta Domnului sau ai putea să te lași purtat de val, cu speranța că la final transcendența va păstra un gram de iertare și pentru tine. Să crezi în ceva, asta contează cu adevărat, să speri că există o ființă mai presus de materie și că acea entitate te va călăuzi atunci când vei fi pregătit să faci pasul spre necunoscut.

Ne aflăm în 1995, în orășelul Grace, din Alabama, unde fetele cuminți se pregătesc în liniște pentru slujba de duminică. De curând, Summer Ryan a ținut în mica biserică din localitate un splendid recital de violoncel, care s-a lăsat cu ropote de aplauze și lacrimi. Ce-i drept, lucrurile nu mai sunt la fel de când bătrânul Isaiah Lumen s-a prăbușit în timpul predicii din cauza unui atac cerebral, iar locul i-a fost luat de către Bobby, un pastor prea tânăr, ce pare să devieze puțin de la calea cea dreaptă. Dar Summer, fata-înger ce petrece mai mult timp în Lăcașul Domnului decât acasă, s-a apropiat foarte ușor de Bobby și de soția sa, Savannah, găsind în aceștia o a doua familie. Însă acum adolescenta de cincisprezece ani a dispărut, și se crede că de vină ar fi Păsăroiul, creatura cu pene ce a răpit anul trecut alte cinci fete din zonă. Dar Raine, geamăna lui Summer, pornește în căutare și este dispusă să treacă chiar și prin focurile iadului pentru a-și găsi sora.

            Pe lângă puzderia de personaje ce mișună prin carte, cel mai important caracter rămâne în permanență, și aici, orașul. Grace apare ca un loc binecuvântat, aspect confirmat încă din denumire, cu localnici de toate soiurile, de la enoriași cuviincioși ce nu ratează nicio ocazie să se apropie de biserică, elementul geografic și spiritual central, și răzvrătiți căzuți în patima alcoolului sau foști pușcăriași, care, dacă nu au reușit să găsească un scop în viață, măcar stau cuminți la locul lor. Odată ce plecarea fetei lui Joe Ryan este catalogată drept dispariție, sufletele încep să se încingă, împărțindu-se în cei ce așteaptă un semn divin și aceia care vor să facă dreptate prin propriile puteri. Și pentru că poliția a devenit o instituție mai mult decorativă, singurii care vor și pot face ceva rămân membrii familiei lui Summer. Astfel, Raine pleacă în cercetare, alături de Noah, un tinerel ce vrea să calce pe urmele tatălui său, ultimul polițist adevărat, care și-a pierdut viața într-o confruntare armată, ajuns și el de câteva zile organ al legii, și de Purv, un puști hoțoman ce ar fi în stare să fure orice pentru Noah, prietenul pentru care ar fi gata oricând să-și dea unul dintre rinichi, dar cu care soarta nu a fost deloc blândă, fiind snopit în bătaie de fiecare dată când tatăl lui nu fusese cu mintea prea întreagă.

            Romanul lui Chris Whitaker este construit pe simboluri, mai mult sau mai puțin vizibile. Avem câteva nume de personaje emblematice, precum cel al pastorului Lumen, omul care-și conducea turma spre Domnul, cel cu har, care avusese cândva parte de Marea Revelație, sau al șerifului Black, care renunțase, atunci când colegul îi fusese ucis, la orice dorință de a face dreptate, înecându-și amarul în brațele prostituatelor și alcool. Dacă Summer era senină și neprihănită ca o zi de vară, atunci Raine, sora rebelă ce-și petrecea nopțile prin mașinile băieților ce-i dădeau să bea și-și băteau joc de trupul ei voluptos, e ploaia rece din acea zi de vară, care te udă până la piele și te readuce cu picioarele pe pământ. Tot așa, și fiul pastorului, Samson, deși nu este un individ curajos și mai mereu izbucnește în lacrimi, reflectă speranța tatălui de a avea un urmaș puternic, capabil să-i ducă învățăturile mai departe cu o mână de fier.

            Ne găsim într-o perioadă de tranziție în care vechea doctrină conservatoare e înlocuită cu  una dezinvoltă, pe placul tinerilor, în care preoților în rase și cu bărbi le-au luat locul predicatorii în blugi și cu părul tuns periuță. La câteva zile după ce Summer a plecat de-acasă, peste oraș se adună un nor uriaș, negru, pe care credincioșii îl văd ca pe un semn divin prin care li se transmite că s-au lăsat pradă păcatului, dar care ar putea să fie, la urma urmelor, doar un nor de furtună. În timp ce lumea pare că se apropie de apocalipsă, cei trei tineri răscolesc împrejurimile, apropiindu-se tot mai mult de Păsăroi și de locul în care și-ar fi putut duce acesta victimele. Drumul lor e prin excelență unul inițiatic, presărat cu visuri ce sunt spulberate de cruda și trista realitate. Dar undeva acolo, poate dincolo de tot ce poate fi perceput, există ceva pentru care merită să păstrezi o fărâmă de speranță, pentru care merită să te spovedești alături de cei mai buni prieteni, pe un câmp pustiu, poștind o țigară, în timp ce întunericul se lasă peste micul și agitatul oraș.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 119 - Daisy Darker de Alice Feeney (CRIME CLUB)

Titlu: Daisy Darker 

Autor: Alice Feeney 

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Daisy Darker (2022)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,81 (din 95.433 note)

 

            O bunică excentrică și iubitoare, ce intenționează să-și petreacă a optzecea  aniversare, ultima după cum i-a prezis o ghicitoare în urmă cu mulți ani, împreună cu restul familiei, în conacul ei, de pe o mică insulă stâncoasă. Un tată care întotdeauna și-a pus cariera de compozitor și dirijor mai presus de orice, făcându-și timp să-și viziteze soția și fiicele doar cu prilejul sărbătorilor. O mamă ce și-a sacrificat visul de a deveni actriță pentru bărbatul pe care l-a iubit, însă care nu a știut niciodată cum să-și arate dragostea. Trei fiice ca trei flori: una prea deșteaptă, arogantă și rece, care cu siguranță va muri în singurătate; alta, frumoasă și vicleană, pentru care contează doar aspectul fizic și cum să-i manipuleze pe ceilalți: și cea din urmă, mezina, o fiică visătoare, pe care mai mereu o regăseai cu nasul prin cărți, dar al cărui destin a fost pecetluit de la o vârstă fragedă de inima sa frântă, din cauza căreia, până acum, a murit de peste zece ori. Și o strănepoată ageră și curioasă, al cărui viitor strălucit este eclipsat în permanență de umbra familiei din care face parte.

            Peste câteva ore Nana va împlini optzeci de ani, și pentru că ziua ei cade odată cu Halloweenul, a decorat, ca de fiecare dată, vechiul conac cu pânze de păianjen, o grămadă de dovleci și ghirlande negre și portocalii. Pe rând, au apărut și invitații, ceilalți membri ai familiei Darker. Frank și Nancy, care nu mai formează de multă vreme un cuplu, dar cărora încă le stă așa bine împreună; Rose, Lily și Daisy, cele trei fiice ale lor, una mai diferită decât cealaltă, și Trixie, fiica de cincisprezece ani a lui Lily, făcută la beție cu un bărbat despre care nici ea nu-și mai aduce aminte. Dar, la insistențele bunicii, pe ușa casei intră încă un oaspete: Conor, prietenul din copilărie și băiatul de care se îndrăgostiseră cândva toate cele trei surori. Ce mai... o seară minunată. Însă după ce toți s-au retras în camerele lor, la miezul nopții, se aude brusc un urlet și o izbitură. Ajunși în sala de oaspeți, ceilalți o găsesc pe Nana prăbușită, moartă, lovită în cap cu un obiect contondent.

            Noaptea e abia la început, și exact peste o oră este descoperit încă un cadavru. Din cauza fluxului, care se va retrage abia peste șase ore, nimeni nu poate părăsi insula. Așadar, îi avem pe toți membrii familiei Darker reuniți în salon, unde se suspectează reciproc de crimă. Dar cineva-i pândește și nu ezită niciun moment să le dea de înțeles că sunt cu toții într-un mare pericol. Versuri sumbre și enigmatice scrise cu creta apar pe perete, versuri despre fiecare dintre ei, tăiate cu o linie odată ce respectivul a fost omorât. Casete VHS cu înregistrări vechi sunt presărate prin cameră, care, după ce sunt vizionate, nu fac decât să adâncească misterul ce-i înconjoară. Morțile din prezent au legătură cu întâmplări din trecutul lor comun, despre care nu aveau de gând să mai vorbească vreodată. Peste toată atmosfera asta sumbră se lasă și o furtună cu tunete și fulgere, din cauza căreia ar putea să rămână pe parcursul nopții fără electricitate.

            Dar cartea asta nu-i despre familia Darker, e doar despre Daisy. Toate întâmplările din filmări o au pe ea în centru, cu fiecare casetă urmărim evoluția mezinei, de la un copil mic care voia să se joace cu surorile sale, până la fata de treisprezece ani ce a decis că-i cazul să-și facă singură dreptate. Daisy e prietenă cu moartea, fiindcă aceasta nu a ezitat să-i facă vizite repetate. Cicatricea ei din zona inimii, unde fusese operată de nenumărate ori, i-a ținut pe ceilalți puști la distanță, văzând în vecina lor o creatură exotică și periculoasă. De asta, părinții au încercat tot timpul s-o izoleze de restul lumii, ca s-o poată supraveghea și ca să o țină departe de orice potențial pericol. Fetița lor de cristal a crescut mare și a decis să riște să fie la fel ca restul, chiar dacă urma să fie pedepsită. Daisy a căutat lumea în cărțile polițiste, fiindcă realitatea nu-i oferea prea multe, nici măcar acel mult dorit gram de normalitate.

            O rescriere curajoasă după celebrul roman „Zece negri mititei”, al Agathei Christie, impregnată cu o atmosferă specifică literaturii de groază, relatată în inconfundabila manieră a lui Alice Feeney, cu traume, familii disfuncționale și mistere greu de elucidat. Și în acest volum autoarea britanică face trecerea de la ficțiunea polițistă cu iz clasic, la thrillerul psihologic, complex, al cărui rezolvare ține în totalitate de protagoniști sau de personajul care ne poartă prin poveste. Sincer să fiu, mi s-a părut mult mai bun decât „Piatră, hârtie, foarfecă”, mai alert și mai sumbru, așa cum ar trebui să fie o lectură pe care intenționezi să o citești pe parcursul nopții. Încă nu m-a prins în mreje, dar sunt pe drumul cel bun și sper ca următoarea să mă convingă că merită s-o răsplătesc cu nota maximă, atât cât i-aș putea oferi din postura mea de cititor. 

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA