Titlu: Condamnarea
celor vii
Autor:
Marco De Franchi
Editura:
LITERA
Titlu
original: La
condanna dei viventi (2022)
Traducere de
Georgiana-Monica Iorga
Anul
apariției: 2023
Număr
pagini: 688
Media pe
Goodreads: 3,98 (din 199 note)
Arta nu doar că transcende moartea, ci și o conține. Pictorul
sau sculptorul lucrează cu forme și imagini vii, pe care le capturează pe pânză
sau în piatră, încercând să redea o replică fidelă sau (intenționat) eronată. În
cele din urmă, produsul finit, oricât de estetic sau grotesc s-ar prezenta,
păstrează în el atât ideea a ceea ce a fost, un lucru vital, cât și conștiința morții,
a condamnării la neființă. În toate portretele sale, Michelangelo Merisi
(Caravaggio) a pictat fețele unor oameni obișnuiți, prieteni de-ai săi sau pur
și simplu femei și bărbați de pe stradă, păstrându-le astfel chipurile pentru
eternitate. Prin urmare, chiar dacă acei oameni au murit cu sute de ani în
urmă, le putem regăsi trăsăturile faciale în personalitățile din picturi, de la
reprezentări ale Mântuitorului și Sfinților, până la scene în care apar diverse
personaje istorice sau mitologice.
Undeva, într-un sat din apropierea Toscanei, un băiat
dispare, și este găsit câteva zile mai târziu într-o pădure, alergând nebunește
ca să-și salveze viața. Din spusele sale, Fosco fiind numele lui, s-a trezit
într-o dubă, ce avea pereții acoperiți de jos până la plafon cu portrete, și a
luat-o la goană, fiind sigur că individul cu părul alb, legat într-o coadă, ce
meșterea prin hambarul dărăpănat, nu avea tocmai intenții curate cu privire la
el. De asemenea, tânărul nostru le-a povestit polițiștilor și despre celălalt
băiat din dubă, care ori dormea foarte adânc, ori, cel mai probabil, era mort.
Însă, câteva zile mai târziu, la mai puțin de 100 de kilometri de aici, Andrea
este răpit, iar tatăl său este descoperit ucis în ușa locuinței, înjunghiat în
abdomen și piept de zeci de ori. Nu doar că Fosco și Andrea au aceeași vârstă,
ei seamănă izbitor de mult, de parcă ar fi fost croiți din același material
genetic.
Ancheta cade în mâinile Valentinei Medici, o polițistă dedicată,
ce este decisă să treacă peste ordinele superiorilor pentru a-l găsi pe
monstrul care a putut să le facă rău celor trei copii. Însă, pe parcurs ce
ceața se evaporă, și drumul începe să devină din ce în ce mai vizibil,
protagonista realizează că a intrat pe un teren periculos, presărat cu orori la
fiecare răscruce. Și, ca să înainteze cu investigația, are nevoie de ajutorul
lui Fabio Costa, un agent căzut în dizgrație, acuzat de hărțuire sexuală și violență
la locul de muncă. Dar, dincolo de tot ce se crede despre el, Costa este un geniu
printre polițiști, rezolvând cu brio toate cazurile de care se ocupase în
trecut. Împreună, dar ajutați și de câteva personaje memorabile, printre care
se numără un expert în calculatoare, un specialist în arta renascentistă și
barocă și un agent novice, dornic să dea tot timpul o mână de ajutor, echipa de
șoc se pune în mișcare, afundându-se într-o lume a sângelui vărsat și a
tenebrelor, unde răului pur i se aduc tot mai des jertfe umane.
De cealaltă parte a baricadei, răpitorul își vede liniștit de
treabă, lucrând de zor la proiectul său odios. Nu are nevoie nici de Fosco, nici
de Andrea, ci doar de chipul lor, de modelul pe care Caravaggio a reușit să-l
portretizeze într-una dintre picturile sale. Fețele victimelor nu le aparțin cu
adevărat, sunt doar niște consecințe ale geneticii ce s-au repetat de-a lungul
timpului. Dar arta... arta are nevoie de sacrificii, așa că el este dispus să
ucidă, dacă situația o cere, totul ca mărețele opere de artă să fie duse la bun
sfârșit. Dar copoii se apropie și bănuiesc deja pe unde-și face veacul, iar el
va trebui să fie mult mai atent și tenace, ca să rămână ascuns până-n momentul
crucial. Colecția lui e abia la început, cei trei copii nu au fost nicidecum primele
victime, însă acum e mult mai priceput, pregătit în sfârșit să-i primească pe vizitatori
în fascinanta galerie a morții.
Ideea nu e originală, o mai regăsim în „Arta crimei”, de
Michael White, și în „Lucia”, de Bernard Minier (care, apropo, este în curs de
apariție la Editura TREI), însă Marco De Franchi are câteva lecturi în spate și
știe că, dacă vrea să ne țină prinși în pânza textuală, trebuie să ducă
povestea la un alt nivel, unul de-a dreptul terifiant. Începutul nu promite
multe... prea multe dialoguri, prea dezlânată intriga, dar, după ce treci de
primele două sute de pagini, descoperi un thriller bun, croit așa cum trebuie,
cu mult suspans și răsturnări de situație radicale. Cred că, dincolo de replici
și context, esența cărții stă în personaje, pe care nu ai cum să nu le îndrăgești
sau respecți. Protagoniștii noștri dau dovadă de prietenie sinceră, fiind
pregătiți să sară-n foc unul pentru celălalt. Deși unii au văzut acest roman ca
fiind uniform, eu simt nevoia unei continuări, fiindcă multe aspecte au rămas
încă neclare, și abia aștept să văd cu ce bestie se va confrunta echipa noastră
data viitoare.
