Recenziile lui Gică 153 - Prada de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)

Titlu: Prada

Autor: Yrsa Sigurdardottir  

Editura: TREI

Titlu original: Bráðin (2020)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,85 (din 1.709 note)

 

Am descoperit-o pe Yrsa Sigurdardottir în urmă cu aproape zece ani, cu romanul „Ultimul ritual”, primul volum din seria cu avocata Þóra Guðmundsdóttir. Nu pot să spun că a fost o alegere greșită, chiar dacă nu a fost neapărat pe gustul meu, prea multă dramă și prea puțin mister, prea multe elemente care s-au potrivit la sfârșit doar pentru că așa a vrut autoarea. Dar de pe-atunci am simțit că există mult potențial, nu degeaba se numără printre cei mai citiți și traduși scriitori din Islanda, și trebuie să recunosc, în pofida construcției textuale, că mi-a plăcut latura ocultă a cărții, cu însemnele diavolești și ritualurile ezoterice. Nu am citit niciun volum din seria „Freyja & Huldar”, despre care am auzit doar cuvinte de laudă, în special despre „Moștenirea” și „Răfuiala”, nu am pus mâna nici pe celălalt roman horror al ei, „Îmi amintesc de tine”, dar am ajuns zilele trecute să „răsfoiesc” „Prada”, un roman care încă din descriere îți dă fiori pe șira spinării.

            Povestea începe cu un grup de prieteni, două cupluri din Reykjavík, petrecăreți și amatori de senzații tari, care, împreună cu ghidul lor, Haukur, pornesc într-o expediție în ținutul sălbatic Lonsdraefi, cu scopul de a prelua datele de la un soi de instrument de măsurare din Vatnajökull, cea mai mare banchiză de gheață din Europa, pentru ca Haukur să-și poată finaliza lucrarea de doctorat. Cei patru prieteni pătrund, în șir indian, tot mai adânc în pustiul de gheață, urmând să se refugieze la o cabană, acolo unde, după o săptămână, va fi descoperit primul cadavru. Așadar, au trecut șapte zile, și acum echipa de căutare, formată din Johanna și Thorir, au găsit sub zăpadă trupul neînsuflețit al femeii, care, din motive inexplicabile, era doar în lenjerie intimă, restul hainelor aflându-se în cabană. La puțin timp, sunt descoperite, din aer, departe de orice refugiu, și cele două corturi ale turiștilor, iar echipa de salvare se îndreaptă într-acolo, sperând ca nefericiții să fie încă în viață.

            La stația radio din peninsula Stokksnes, Hjbrvar, unul dintre cei doi angajați însărcinați cu paza și supravegherea echipamentului scump, își petrece vremea dând ture prin vechea clădire ridicată în timpul Războiului Rece și având grijă de Pis, pisoiul care a apărut din întinderea nesfârșită de zăpadă. Deși pe-aici nu se întâmplă nimic interesant, în afară de elicopterul trimis în căutarea celor patru turiști, care aterizează din când în când pe platformă ca să-și facă alimentarea, dintr-odată interfonul, nefolosit de zeci de ani, începe să sune. Uimit de zgomotul ce tulbură liniștea, Hjbrvar se grăbește să răspundă, poate persoana de afară are nevoie urgentă de ajutor. Dar la celălalt capăt se aud doar zgomote ciudate și o voce imposibil de înțeles. Însă la poartă nu e nimeni... Și la următorul schimb de tură Hjbrvar află de la colegul lui că aparatul e scos de mulți ani din funcțiune. Însă voci stranii, umbre întrezărite cu colțul ochiului, a perceput și angajatul dinaintea lui, bărbatul care a căzut prin hornul natural, de lângă bază, direct în mare.

            Din păcate, nu am găsit destule aspecte pozitive ca s-o laud. Nu pot să spun nici că a fost o poveste complexă care m-a ținut în priză până la sfârșit, nici că a reprezentat horror-ul la care am sperat. Prea multe personaje (părerea mea), prea încărcată, trei perspective, niciuna cu un deznodământ clar, multe compromisuri, multe situații duse la extrem (în aparență), o aglomerare de elemente care nu au făcut decât să complice aiurea povestea și i-au oferit o notă de superficialitate. Groaza a rămas undeva în background, oricât de mult a insistat autoarea pe întâmplările stranii, nu a reușit să mă scoată din zona de confort. Ne-am săturat de pași ce se aud în zăpadă sau prin clădiri abandonate, de umbre ce apar dincolo de ferestre sau în încăperi semi-iluminate și de voci ce par să răsune de dincolo de mormânt. Multe clișee, niciun indiciu relevant care să ne conducă la un raționament logic, valuri peste valuri de incertitudine și un deznodământ previzibil pe de-o parte, dar greu de intuit pe de alta.

            În final, să privim și partea pozitivă. Am apreciat că Yrsa s-a folosit de peisajul islandez ca să ne introducă într-un infern de gheață. Dacă te-avânți în pustiu, există mari șanse să nu te mai întorci. Dacă nu vei cădea în râpele adânci sau dacă nu vei muri sub mormanele uriașe de zăpadă, atunci sigur vei suferi din cauza frigului, urmând să simți cum fiecare membru îți îngheață. Voi sunteți prada și, chiar dacă nu există niciun prădător care stă la pândă, e suficient ca vremea să se înrăutățească sau să renunțați la straturile suplimentare de îmbrăcăminte. Dar acolo, în beznă, umblă ceva, și nu știi dacă e mort sau viu, dacă e om sau fiară. Ce e sigur e că vă vânează, și, până când ajutoarele vor ajunge, nu se știe câți dintre voi vor supraviețui.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir :

 

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 54 - DezOnoare de Awais Khan (CRIME CLUB)

       

Titlu: DezOnoare 

Autor: Awais Khan

Editura: TRITONIC

Titlu original: No Honour (2021)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 364

Media pe Goodreads: 4,29 (din 731 note)

 

            Am crezut că iubirea mă va salva de o căsătorie nedorită, de o viață trăită în frică și tăcere, de supunerea oarbă față de un bărbat respingător, căruia trebuie să-i suport atingerile  dezgustătoare și să-i nasc doar fii sănătoși, care să-i moștenească averea și numele, însă am fost naivă. Iubirea m-a condamnat la moarte. Am făcut o greșeală cumplită, ce a adus dezonoare familiei mele, iar acum trebuie să plătesc cu viața pentru ceea ce am crezut că mă va salva. Simt cum mâinile tatălui meu mi se strâng în jurul gâtului, cum apa rece îmi pătrunde în nări și-n gură, învăluindu-mă în întuneric încetul cu-ncetul. Tot ce mai aud sunt bătăile năvalnice și neregulate ale inimii mele și ecoul straniu al celor trei cuvinte din cauza cărora au murit zeci de alte fete și femei: „iubire sau onoare?”, „Iubire sau Onoare?”, „IUBIRE SAU ONOARE?” Sunt gata să mor, dar nu sunt pregătită să-i las să ucidă micuța ființă ce crește în pântecul meu. Vreau să lupt, dar mâinile vânjoase mă scufundă tot mai adânc, până ce aerul nu-mi mai intră deloc în plămâni, iar apoi revine, mai dulce și mai curat ca niciodată. În loc să părăsesc această lume, mă trezesc față-n față cu întreaga comunitate, care mă privește cu scârbă. Am încălcat regulile noastre sacre, iar în ochii lor sunt un nimic, o târfă ce merită să fie arsă de vie, însă tatăl meu a ales să mă salveze, și povestea mea abia acum începe...

            Violență, suferință și disperare, cred că sunt cele mai potrivite cuvinte care descriu romanul lui Awais Khan. Povestea Abidei este plină de cruzime, fiecare pagină tăind și mai adânc în carne vie. La doar șaisprezece ani, Abida rămâne însărcinată cu băiatul pe care îl iubește, dar care nu i-a fost hărăzit de soț. Cu toate că se străduiește să ascundă cât mai mult timp sarcina, adevărul iese la lumină, distrugând planurile de căsătorie pe care tatăl ei le făcuse cu fiul pirului din Khan Wala. Comunitatea cere să se facă dreptate, cere moartea păcătoasei și transformarea ei într-un exemplu, însă tatăl ei se împotrivește mulțimii și conducătorului satului. Abida se căsătorește cu Kalim și se mută în Lahore, unde are și mai multe de înfruntat. Cu un soț dependent de droguri, violent, care nu se mai îngrijește de bunăstarea soției și a copilului nenăscut, Abida ajunge să fie vândută unui bordel, un spațiu ce îi va destrăma încrederea în oameni și îi va distruge sufletul, dar care, în mod paradoxal, o va face mai puternică și o va pregăti să devină un sprijin pentru alte femei aflate la un pas de moarte.

Deși e o ficțiune, „DezOnoare” are la bază cazuri reale, petrecute în micile comunități rurale pakistaneze, în care fete de nici șaisprezece ani au fost ucise cu pietre, arse de vii sau înecate pentru că au rămas însărcinate înainte de căsătorie sau pentru că, pur și simplu, au refuzat să se mărite cu bărbatul ales de către familie. Iubirea nu-și are locul în aceste comunități, onoarea fiind cea care dictează legea, iar din acest motiv, crimele sunt permise, mai ales dacă sunt săvârșite pentru spălarea reputației, caz în care nici măcar poliția nu se implică. Lumea musulmană se ghidează după alte reguli, pe care noi, europenii, care vedem (de bine, de rău) în femeie un egal, nu le înțelegem pe deplin și care ni se par primitive și barbare, ba chiar demne de condamnat, însă trebuie să luăm în considerare faptul că sistemul lor de gândire și de a acționa este complet diferit de al nostru. Femeia musulmană trăiește pentru un singur scop, și anume să-și mulțumească bărbatul. Și cum poate face acest lucru? Supunându-se fără să crâcnească și născând cât mai mulți băieți. Prin urmare, femeia nu are un statut mai important decât un obiect... Nu are voie să vorbească neîntrebată, nu are voie să iubească, și cel mai rău, nu are voie să gândească. Este redusă la un trup, de care bărbatul se folosește, fără sentimente și păreri; un robot care trebuie să se îngrijească de gospodărie și să tacă atunci când este bătută din cele mai nesemnificative motive, fiind conștientă că orice împotrivire îi poate aduce moartea.

Dar chiar și în cele mai tradiționale comunități poate apărea o rază de speranță, o mică schimbare care să îmbunătățească traiul femeilor, iar în cazul de față schimbarea o reprezintă Jamil, tatăl Abidei. Jamil refuză să-și ucidă fiica, și astfel se împotrivește legilor străvechi, devenind un paria al societății. Ba mai mult, o ajută pe Abida să fugă din sat și să se refugieze cu iubitul ei în Lahore, un oraș mare, aglomerat, unde onoarea și tradiția au fost înlocuite cu tentațiile paradisurilor artificiale și desfrâu.  Așa cum e și firesc, între viața la sat și cea de la oraș se cască o prăpastie adâncă, cele două spații fiind antitetice, dar având ceva în comun. Nici în Khan Wala, nici în Lahore, Abida nu este în siguranță. Greșeala ce-i poate aduce moartea în Khan Wala poate fi trecută cu vederea într-un oraș mare, în care nu o cunoaște nimeni, însă și spațiul acesta vast îi este fatal. Dar protagonista noastră e o supraviețuitoare și va deveni o eroină, muncind împreună cu întreaga sa familie la reabilitarea tinerelor care au avut de suferit din cauza legilor stricte, ce apără castitatea și puritatea viitoarelor soții ca pe singurul dar pe care i-l poate oferi femeia soțului ei.

Trebuie să fiu sinceră și să vă mărturisesc că nu este cea mai bună carte de acest gen pe care am citit-o... Nu am fost nici șocată, nici surprinsă în vreun fel de acțiune. iar finalul este complet previzibil, însă are ceva special. Stilul deosebit al scrierii, perspectiva plină de speranță într-un viitor diferit, departe de violență și frică, vârtejul de emoții ce răzbat din greutățile prin care trece Abida, dar cel mai important, întrezărirea unei schimbări ce nu poate fi dezrădăcinată, fac din „DezOnoare” o lectură ce merită adăugată în bibliotecă și, neapărat, pe lista de Want to Read.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Awais Khan:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 152 - Cartea accidentelor de Chuck Wendig (Provocare)

Titlu: Cartea accidentelor 

Autor: Chuck Wendig 

Editura: LITERA

Titlu original: The Book of Accidents (2021)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 640

Media pe Goodreads: 3,75 (din 21.089 note)

 

Pentru că am fost provocat ieri de colegul meu, Andrei Cioată (https://falled.blogspot.com/), în lanțul de provocări deschis alaltăieri de prietena noastră, Cristina Lazăr (https://carti.blog/), a venit rândul meu să scriu despre „Cartea accidentelor”, de Chuck Wendig. Sincer vă spun că habar nu am cu ce să încep... Oare să vorbesc despre aspectele care fac din romanul de față un horror veritabil? Despre complexitatea narațiunii și miza cosmică pusă în joc? Sau să procedez ca de-obicei și s-o iau cu începutul, poate cu prologul sau cu primele capitole? Dar întrebarea e cu care prolog, pentru că, surpriză, avem două. Și încă de-aici ne dăm seama că nu avem de-a face cu un amator sau cu un autor lipsit de inspirație, ci cu un maestru al scrierii, capabil să construiască o lume nouă și s-o arunce apoi în haos, extrăgând, aidoma unui ceasornicar, piesele din care ar putea fi reasamblată. Dar hai să vedem mai întâi cine, când, unde și de ce...

            Edmund Walker Reese are un singur regret, că a fost prins în timp ce încerca să-și execute cea de-a cincea victimă. Abia a cincea... când el plănuia, de fapt, să ajungă la 99... Dar asta e, nemernicii l-au închis, și acum urmează să fie prăjit pe scaunul electric. Are un singur prieten, „dar diavolul nu-i aici”, și e pregătit să dea piept cu moartea, fiindcă numerele i-au arătat că ăsta nu-i, la urma urmelor, sfârșitul. Publicul s-a adunat, cei doi gardieni l-au așezat „confortabil” pe scaun, au pornit curentul, și Edmund a trecut, călărind trăsnetul, DINCOLO.  

            Făcând un salt în viitor, adică în prezent, ne trezim în biroul unui avocat, unde Nate Graves află că, în schimbul unui dolar, dorință lăsată de tatăl lui în testament, poate achiziționa casa în care a copilărit. Copleșit de amintirile în care el și mama sa erau snopiți în bătaie și urându-și din tot sufletul tatăl, protagonistul refuză, inițial, propunerea, dorindu-și să stea departe de infern, chiar dacă monstrul și-a dat de curând duhul. Dar pentru că Maddie, soția și sculptorița familiei, are nevoie de un loc liniștit în care să-și dea frâu liber imaginației, și fiindcă fiul lor, Oliver, are probleme la școală, empatia lui excesivă nefiind înțeleasă nici de colegi, nici de cadrele specializate, Nate hotărăște în cele din urmă să se mute cu familia în Pennsylvania, în locuința coșmarurilor ce i-au marcat primii ani de existență. Dar nu trece mult timp până când încep să se petreacă lucruri stranii, o siluetă fantomatică pare să bântuie prin vechea casă și prin tunelurile din apropiere, iar viețuitoarele încep să se comporte ciudat, de parcă ar fi conștiente că răul umblă nestingherit printre ele.

Sună bine, așa-i? Vă spun eu că e excepțională, o lectură de care ai parte o dată la câțiva ani, o carte pe care nu doar că vrei s-o recomanzi prietenilor, ci ajungi să-ți dorești să-i obligi s-o citească. Și acum hai să vedem împreună trei motive pentru care merită s-o treceți urgent pe TBR.

            Pentru început, e un roman Horror, și cu asta cred c-am spus tot. Nu, nu e Fantasy etichetat ca Horror, nici Romance, precum „Mexican Gotic”, nici măcar Thriller, știu că uneori granițele sunt aproape invizibile, dar nu e cazul și aici. Este exact ce trebuie, o capodoperă a literaturii de groază, plină de episoade întunecate și terifiante în care simți cum sângele ți-o ia la galop. Avem parte de scene înfricoșătoare la fiecare capitol sau o dată la două capitole, și chiar dacă poate părea prea mult, ajungi să-ți dorești și mai mult, pentru că e o groază care se construiește cu pași mici, îndreptată spre un final exploziv. În al doilea rând, avem niște personaje, la prima vedere, simple, dar care își expun complexitatea pe parcurs. Nate nu e doar o victimă a abuzurilor propriului tată, ci și un „răzvrătit” care a înțeles că violența e doar o consecință a slăbiciunilor. El e tatăl model, cel care-și iubește familia mai presus de orice, pregătit să treacă chiar prin infern pentru ei. La rândul ei, Maddie nu e o femeie conservatoare, nu stă doar în bucătărie, iar printre activitățile  ei se numără bătutul de cuie, reparatul țevilor și sculptatul cu drujba în lemn. E o artistă în adevăratul sens al cuvântului, iar dacă arunci o privire la creațiile sale, vei avea impresia că sunt pline de viață. Iar Oliver, micul nostru neînțeles, poate să simtă, în mod inexplicabil, toată suferința celorlalți, și chiar dacă se declară împotriva violenței, e gata să sară oricând la bătaie, atât timp cât prietenii lui scapă nevătămați. E curajos, se sacrifică pentru alții și se simte bine în preajma celor ca el, chiar dacă noul lui amic, Jake, e puțin ciudat și are o pasiune bolnavă pentru magia neagră.

Și vin în concluzie și cu ultimul argument (profesorii mi-ar sări în cap pentru asta), Chuck Wendig e un autor cult, care știe cu ce se mănâncă Horror-ul. De asta, unele scene trimit (direct sau indirect) la operele altor autori de gen. Prologul cu scaunul electric este evident o trimitere la „Culoarul morții”, al lui Stephen King, ba unele episoade, mai târzii, par să aducă a „Shining”. Maddie și Oliver m-au dus cu gândul la cei doi protagoniști din „Prieten imaginar”, capodopera lui Stephen Chbosky, unde avem de-a face cu o altă miză cosmică, aceeași luptă de proporții între bine și rău. Iar construcția lui Edmund Walker Reese mi-a amintit de Charles Manx, anti-eroul din „NOS4A2”, al lui Joe Hill, care, la fel ca antagonistul de-aici, avea un plan măreț cu copiii pe care-I făcea să dispară. Gata, gata, mă opresc aici, am spus mai mult decât trebuia, și pentru că recenzia face parte dintr-un Blog Tour, îi dau penița Ancăi Adriana Rucăreanu (https://ancasicartile.ro/), pe care o provoc, la rândul meu, să scrie despre „Cartea accidentelor”.

Tu pe cine provoci să citească „Cartea accidentelor”?

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 151 - Mârțoagele de Mick Herron

Titlu: Mârțoagele 

Serie: Boxa (#1)

Autor: Mick Herron

Editura: ALICE BOOKS

Titlu original: Slow Horses (2010)

Traducere de Diana Lupu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 352

Media pe Goodreads: 3,96 (din 36.383 note)

 

            Odată ce ai fost agent MI5, rămâi agent MI5 până la moarte. Nu contează că ai ieșit la pensie, încă gândești ca un spion și ești capabil, poate nu cu dexteritatea și forța fizică de odinioară, să iei parte la o misiune sub acoperire. De-aici nimeni nu pleacă, și chiar dacă se retrage, poți să fii sigur că nu vei mai auzi de el. Dar cel mai rău, chiar cel mai înjositor lucru, este să dai greș. Superiorii de la Regents Park nu acceptă niciun eșec și îi pedepsesc drastic pe cei care nu reușesc să-și atingă obiectivele operațiunii. Nu îi execută într-o cameră întunecoasă, asta se întâmplă doar în filme, nici nu le oferă o identitate nouă, departe de Regat, ci îi trimit la Boxă, acolo unde vor sta o vreme lungă, sortând dosarele, până când cei de la conducere vor socoti că a venit timpul să-i trimită din nou pe teren... sau, s-o spunem pe-aia dreaptă, până la pensionare.

            River e o Mârțoagă, iar Mârțoagele stau la Boxă. „Tricou albastru și cămașă albă sau tricou alb și cămașă albastră”, naiba să le ia, era sigur că Spider, prietenul lui și agentul de la birou care l-a asistat în timpul misiunii, i-a dat informația greșită. Și în loc să-l neutralizeze pe bărbatul cu centura de explozibili, a pus la pământ un civil nevinovat, iar  asta l-a costat enorm, poate întreaga carieră. Dar la Boxă, adică în blocul vechi, scorojit și invadat de mucegai, sunt și alții asemenea lui. Printre Mârțoage se numără Min Harper, omul care a uitat un plic cu informații strict secrete, pe care scria „STRICT SECRET”, în tren, Catherine Standish, o agentă ce a avut probleme cu alcoolul, suspectată de o relație nu tocmai profesională cu superiorul ei, și Roderick Ho, expertul în calculatoare al grupului, un pericol ce trebuia îndepărtat de Regents Park. Și la etajul cel mai de sus, pentru că șefii trebuie să fie deasupra tuturor, se află biroul lui Jackson Lamb, cel mai mare dintre mari (atât la propriu, cât și la figurat), matahala care coordonează „ampla operațiune de mutare a hârtiilor de colo-colo”.

            Dar vremea muncii la birou apune odată cu filmarea de pe internet în care apare un student pakistanez, cu mâinile legate, care, conform declarației de pe un site obscur, urmează să fie ucis, prin decapitare, în 48 de ore. Asta e șansa lor, iar oamenii noștri, pregătiți sau nu de acțiune, sunt pe cale să-și ia revanșa. Cu un expert ca Roderick Ho și cu un maestru al scamatoriilor ca Jackson Lamb, agenții se infiltrează printre vechii lor colegi, încercând să ajungă la informațiile esențiale, pentru a descoperi locul unde este ținut captiv tânărul condamnat la moarte. Timpul trece, cu fiecare oră Mârțoagele își dau seama că nu s-au apropiat nici măcar cu un pas de ținta lor, însă Lamb e alături de ei, nu ca să-i îmbărbăteze, ci ca să-i critice și judece, pentru că sunt niște agenți buni de nimic, ratați pe toate planurile, care nu aveau de la început ce să caute în MI5.

            Deși toată lumea vorbește cu respect despre Jackson Lamb, aparițiile lui, la prima vedere, nu fac decât să-l pună într-o lumină defavorabilă, manifestându-se ca un primitiv, trăgând vânturi în prezența celorlalți și având în permanență gura ocupată cu un sendviș cu cârnați sau cu un croasant. Dar, dincolo de reacțiile lui fiziologice, Lamb e un geniu, dând dovadă de o minte brici și avându-i deseori la mână pe cei de la Regents Park. Știe cum să-și facă intrarea, cum să pună problema sau când a sosit clipa să-și scoată așii din mânecă. El e Mârțoaga Supremă, și nu fiindcă a comis o greșeală catastrofală, de fapt, nu se știe de ce a ajuns la Boxă, ci pentru că are grijă ca sub ochii lui să se dezvolte o altă agenție, nonconvențională, din care fac parte exclușii, cei ale căror talente (excepționale) trebuie repuse-n joc.

            Chiar dacă durează mult până se încheagă povestea, merită să ai răbdare, pentru că, odată ce acțiunea începe, nu mai poți să lași cartea din mână. Miza nu constă în adrenalina gratuită, ci în construcția ficțională neobișnuită, fragmentată, prin care simți trecerea de la monotonie la suspans. E un roman cu și despre spioni, așa cum se scriau pe vremuri, în care personajele sunt descrise într-un mod realist, cu probleme, defecte, departe de suprarealista imagine a lui James Bond. La urma urmei, sunt oameni, au tot dreptul s-o dea-n bară, chiar dacă asta o să-i coste restul carierei. Și pentru că există atâtea personaje, nu e suficient un volum ca să ne facem o idee clară despre fiecare-n parte, și sper ca editura Alice Books să reușească să continue seria, nu de alta, dar încă au rămas multe secrete nespuse și mi-aș dori să aflu  mai multe detalii, în special, despre River, povestea lui și a familiei sale, înainte să ajungă printre Mârțoage.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 150 - Ciudata Sally Diamond de Liz Nugent (Avanpremieră - CRIME CLUB)

Titlu: Ciudata Sally Diamond  

Autor: Liz Nugent

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Strange Sally Diamond (2023)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media Pe Goodreads: 4,25 (din 25.151 note)

 

            Sally Diamond nu a făcut nimic greșit, doar a respectat ultima dorință a tatălui ei și l-a dus la gunoi după ce a murit. L-a băgat într-un sac și l-a incinerat în crematoriul pentru deșeuri din hambarul verde. Și nu înțelege de ce Angela, medicul și prietena lor de familie, și poliția au rămas șocați și sceptici la gestul ei de rămas-bun. Dar Sally nu pricepe multe, și de asta este privită cu milă sau răutate. Ca atunci când era la școală și colega din banca din spate i-a tăiat o șuviță... Sau când ceilalți copiii o bârfeau în baia școlii, neștiind că ea se afla într-una dintre cabine, cu picioarele pe colac, luându-și prânzul. Singurul care a înțeles-o a fost tatăl ei, Thomas Diamond, care a crezut că cel mai bine pentru ea este să stea departe de restul lumii, în siguranță, protejată de propria familie și liberă să se comporte ca un copil de zece ani. Dar copilăria s-a sfârșit odată cu moartea lui, iar Sally, forțată de împrejurările nefericite, trebuie să dea piept cu realitatea, cu tot ce i s-a ascuns în acești patruzeci și doi de ani.

            Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, Denise Norton, o fetiță de numai unsprezece ani, a fost luată de un străin din fața casei sale. Răpitorul, un dentist cunoscut în branșă și foarte apreciat de pacienții săi, a ținut-o închisă într-o cameră izolată fonic timp de paisprezece ani, până când, din cauza unei întâmplări „nefericite”, a fost nevoit să-și părăsească locuința, ba chiar să fugă din țară, luându-și o identitate falsă. În tot acest timp, Denise a trăit legată cu un lanț de calorifer, înfometată, lovită cu pumnii și picioarele, neștiind ce zi e, dacă afară e lumină sau întuneric, dându-și seama când e iarnă din cauza frigului greu de îndurat sub vechile pături roase și găurite. Poliția a căutat-o, dar fără niciun rezultat, părinții au sperat ca într-o zi să se întoarcă acasă, i-au ridicat chiar și un altar, dar Denise a rămas doar un nume invocat în rugăminți fierbinți și rugăciuni, o fotografie ce se regăsește în baza de date cu persoanele dispărute din Irlanda.

            După moartea tatălui ei, Sally ajunge (din nou) pe prima pagină a ziarelor, atrăgând atenția unor oameni nu tocmai cu intenții ortodoxe. Unii îi trimit scrisori de încurajare, încercând să o susțină emoțional, iar alții îi doresc să piară în focurile iadului, pentru ce i-a făcut lui Thomas Diamond. Dar fata/femeia noastră, deși are momente de furie justificate, nu ar fi în stare (neprovocată) să le facă rău celorlalți, și în niciun caz nu și-ar fi ucis tatăl, așa cum au presupus unii oameni. Ba mai mult, Sally e pe cale să înceapă o viață nouă, să se integreze în societate, și pentru asta și-a făcut un cerc restrâns de prieteni și a început să meargă la terapeut. Îi plac copiii și ar vrea să aibă grijă de ei, dar marea ei pasiune rămâne pianul și se refugiază în muzică de fiecare dată când are de cugetat sau cineva îi dă o veste proastă. Nu mai face pe surda, însă și-a luat o pereche de căști pentru zgomot, merge la cumpărături de una singură și a învățat să gătească, chiar dacă preferă să facă sendvișuri atunci când are vreun vizitator. Însă printre amicii ei s-a infiltrat și Mark, vecinul cel nou, bărbatul care susține că este îndrăgostit până peste cap de Anubha, frumoasa indiană din grupul ei de prieteni, dar care profită de fiecare întrevedere ca să scormonească în trecutul lui Sally, fiind prea interesat de povestea ei dinainte să ajungă la familia Diamond.

            Și dacă aș fi vrut, n-aș fi putut să vă ofer mai puține detalii. Normal că am lăsat surprizele pentru momentul când veți citi cartea, dar mi-era imposibil să nu vorbesc despre perspectiva cu Denise, mai ales că romanul face parte dintr-un „trend” al ultimilor ani, cred că aș putea să-i spun un subgen al literaturii de suspans, realizat, într-o multitudine de forme și stiluri, după o poveste reală. „Ciudata Sally Diamond” face parte din seria romanelor cu și despre persoane și familii captive, alături de „Rășină”, de Ane Riel, „Fata A”, de Abigail Dean, „Dragă copilă”, de Romy Hausmann, „Camera”, de Emma Donogue, „Când vin străinii”, de Ivar Leon Menger... Pentru mine, în ciuda faptului că am fost avertizat, a reprezentat o experiență atroce. E o carte care te zgârie pe inimă și te face să strângi din dinți la unele scene, care te trece de la o stare extremă la alta, pregătindu-te sufletește pentru clipa de purificare și eliberare emoțională (necesară) din final. Și dacă subiectul nu vă e pe plac, eu zic că merită s-o cunoașteți pe Sally, pentru că, în ciuda handicapului ei, poate fi o prietenă de nădejde, un om cu suflet bun, generos și (după câteva ședințe de terapie) deschis, plin de surprize, dar și de traume greu de gestionat și vindecat.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Liz Nugent:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi  

Fata Cu Cartea

                                                  Falled

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 149 - Reykjavík de Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir (CRIME CLUB)

Titlu: Reykjavík 

Autor: Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Reykjavík (2023)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,74 (din 2.168 note)

 

            În 2018, Bill Clinton și James Patterson scriu primul lor roman la patru mâini, „În lipsa președintelui”, urmat în 2021 de „The President's Daughter” (încă netradus la noi). Tot în 2021, Hillary Rodham Clinton și Louise Penny își unesc forțele într-ale scrisului, publicând thrillerul politic „Stare de teroare”. Ei bine, în 2023 a venit rândul unei alte colaborări de succes, tot între un scriitor de renume și un politician, mai exact între celebrul Ragnar Jónasson și primul-ministru al Islandei, Katrín Jakobsdóttir. Sunt sigur că ați văzut deja cartea, dacă nu pe rafturile librăriilor, atunci cu siguranță pe diversele site-uri de știri. Cu toată vâlva ce s-a stârnit în presă și cu o copertă atât de atractivă, era imposibil să nu ne apropiem și noi de ea, ca să vedem despre ce e vorba și de unde atâtea cuvinte de laudă, meritate sau nu.

       Povestea noastră începe ca un roman polițist de pe vremuri. O fată de paisprezece ani, pe nume Lára, își petrece vara anului 1956 pe insula Videy, lângă Reykjavík, unde lucrează ca menajeră în casa unui cuplu de bogătași. Dar într-un weekend adolescenta dispare, iar cei doi soți, singurii locuitori de pe insulă, dacă nu-i punem la socoteală și pe cei din cimitir, nu știu unde a plecat fata, dacă a fost luată de cineva cu o barcă sau dacă pur și simplu a hotărât să-și piardă urma. Kristjan Kristjansson, polițistul care s-a ocupat la acea vreme de caz, nu a reușit s-o găsească pe Lára, neavând suficiente informații, reanalizând an de an aceleași probe și mărturii învechite. Dar, după treizeci de ani, Valur Robertsson, jurnalist la ziarul Vikubladid, redeschide cazul după ce primește un apel anonim, de la o femeie care susține că Lára e moartă și că știe unde se află trupul ei neînsuflețit.

       În timp ce Valur pune indiciile cap la cap, locuitorii capitalei sărbătoresc bicentenarul, bucurându-se de preparatele tradiționale și de spectacolele organizate de primărie. În curând aici va avea loc și întâlnirea dintre Reagan și Gorbaciov, un eveniment așteptat atât de islandezi, cât și de presa din afară. Piața centrală e plină de decorațiuni pe care nu ai cum să le treci cu vederea, tortul aniversar de două sute de metri așteaptă să fie tăiat și împărțit, și toți sunt plini de speranță în suflet, toți, dar nu și Valur, care are parte, în masa omogenă de oameni, de un accident neprevăzut. Din cauză că nu-și mai poate continua cercetările, ancheta cade în mâinile surorii lui, Sunna Robertsdottir, care în prezent își scrie lucrarea de licență, fiind studentă la Literatură Comparată. Pornită să afle cu orice preț ce s-a întâmplat, de fapt, cu Lára, Sunna ajunge să-i interogheze pe aceiași indivizi pe care i-a luat la întrebări și fratele ei, apropiindu-se, cu pași calculați, de adevărul ce așteaptă de trei decenii să fie scos la lumină.

       Lára nu e doar o victimă a propriului călău, ci și a întregii Islande, a unui stat care nu a reușit să-și pedepsească ucigașii. Crima apasă pe conștiința publică, e o urmă ce pătează imaginea imaculată a Reykjavíkului, ba chiar îl condamnă, punându-i în oglindă păcatele din trecut. Nu doar făptașul e vinovat, ci și toți ceilalți... Polițiștii, pentru că nu au reușit să-i găsească trupul, politicienii, pentru că au pus bețe-n roate, intenționat, investigației, iar restul locuitorilor, pentru că au putut trăi liniștiți cu gândul că vinovatul a fost (și este încă) în libertate. De asta e nevoie de trei protagoniști care să analizeze faptele, de trei eroi care să ducă pe rând munca de documentare mai departe, cel din urmă putând, în sfârșit, să rezolve misterul, să ofere orașului și locuitorilor săi minunatul și înălțătorul sentiment al purificării.

       Așa cum am spus, e un roman (oarecum) clasic, cu niște personaje de hârtie ce nu-și asumă nicio clipă rolul marilor detectivi din literatura polițistă. De altfel, protagoniștii lui Ragnar sunt, în deosebi, indivizi obișnuiți, polițiști sau simpli actanți, care ajung la o concluzie relevantă abia după ce au analizat și reanalizat întregul scenariu. E un roman polițist, așa cum ne-am aștepta, dar e și o poveste socială, cu și despre oameni, în care miza detectivistică oglindește (ficțional) neputințele unei societăți aparent evoluate. E o lectură cu care mergi la sigur, complexă și plină de mister, perfectă atât pentru cei avansați într-ale genului, dar și pentru cei ce pun mâna pentru prima dată pe un roman Crime, curioși cum și de ce se scriu în continuare astfel de cărți.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Ragnar Jónasson și Katrín Jakobsdóttir:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 148 - Budapest Noir de Vilmos Kondor (CRIME CLUB)

Titlu: Budapest Noir

Serie: Budapest Noir #1  

Autor: Vilmos Kondor

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Budapest Noir (2008)

Traducere de Bara Hajnal

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 248

Media pe Goodreads: 3,61 (din 1.249 note)

 

            Din păcate (sau nu), piața de carte din România, pe segmentul traducerilor din literatura de suspans, este invadată de autori anglosaxoni și nordici. Britanicii și americanii au reușit să se promoveze așa cum trebuie, unii dinainte să le apară cărțile, și au ajuns să acapareze întreaga industrie, fiind urmați, din anii 2000, mai exact din 2011, odată cu Seria Neagră, de scriitorii din Suedia, Norvegia, Danemarca și Islanda, promotorii genului, acum devenit un soi de brand, Nordic Noir. Din fericire, încă se încearcă publicarea unor scriitori nu atât de cunoscuți la noi, francezi, germani, spanioli, italieni..., care evident că vin cu un suflu nou, cu noi direcții în care pot fi exploatate intriga și construcția unui roman polițist. Și trebuie să vă spun că am rămas plăcut surprins, chiar luat pe nepregătite, de alegerea editurii Crime Scene de a-l traduce pe Vilmos Kondor, supranumit „părintele literaturii de suspans din Ungaria”.

            Așadar, ne întoarcem din nou în timp, în 1936, în Budapesta, un oraș blocat între tradiție și reformă. Odată cu vestea morții lui Gyula Gömbös, prim-ministrul Ungariei, peste capitală se lasă doliul, maghiarii cu aspirații fasciste deplângându-l pe cel care le-a promis o nouă orânduire. Și în timp ce trupul neînsuflețit al politicianului este transportat de la Gara de Est la Parlament, Zsigmond Gordon, un reporter obișnuit, este informat despre o crimă: o tânără al cărei trup violentat a fost găsit pe Strada Nucului Bătrân, într-unul dintre cartierele pe unde își fac de cap hoții și prostituatele. Deși polițiștii bănuiesc că și fata făcea parte din șleahta cocotelor, omul nostru este de altă părere, cartea de rugăciuni scrisă în ebraică, descoperită lângă cadavru, confirmând faptul că este vorba despre o evreică. Chiar dacă i se interzice să înainteze cu ancheta, Zsigmond nu-și poate găsi liniștea până când nu va reuși să-l prindă pe ucigaș, și pentru asta coboară în straturile infecte ale metropolei, acolo unde banii și interesele personale sunt mai presus de toate legile statului.

            De la fotografii ce realizează poze nud prostituatelor, la hoții, aparent mărunți, care bântuie pe la fiecare colț de stradă și până la boxerii ce organizează lupte interzise prin hale abandonate, Zsigmond ia la pas Budapesta, pentru a afla identitatea tinerei victime și cine ar fi avut vreun motiv s-o ucidă. Cu ajutorul câtorva relații din trecut, protagonistul descoperă detalii despre modul de operare al criminalului și-și cumpără și șantajează vechile cunoștințe, în speranța că va provoca atâta haos încât vreun amănunt esențial să iasă la suprafață. În vreme ce urmărește cortegiul funerar, luând interviuri unor politicieni deloc afectați de moartea lui Gömbös, care repetă iar și iar aceleași păreri de rău trase la indigo, Gordon își evită superiorii, continuând să-și vadă liniștit de investigație. Cu toții vor ca el să se afle aici, fiindcă moartea primului-ministru e mai importantă decât uciderea sau sinuciderea unei dame de companie, și să-și vadă dracului de treabă, nederanjându-i pe oamenii importanți care nu au timp de aiurelile lui.

            Dar alături de eroul nostru curajos se află Krisztina, iubita lui și unul dintre cei mai pricepuți graficieni din capitală, solicitată de curând să se ocupe de copertele celor de la Penguin, și bunicul acestuia, Mor, un om care-și dorește cu orice preț să fie recunoscut pentru rețetele sale neobișnuite, în special pentru gemurile de struguri, mere, castane și alte fructe încă netransformate în dulceață. Aparițiile și comentariile bătrânului, de un comic ieșit din comun, nu doar că înviorează atmosfera, ci și reprezintă niște momente de reculegere, în care Zsigmond cere sfaturi și se îmbărbătează, pregătindu-se pentru o nouă descindere în lumea celor nedrepți. Relația reporterului cu Krisztina este una stranie, împărtășindu-și ultimele experiențe, având parte de nopți fierbinți, dar continuându-și viața separat, de parcă ar fi doi străini ce se revăd accidental.

            Revenind la primul paragraf, eu cred că Vilmos Kondor și-ar putea găsi ușor locul printre autorii celebri de Noir. Nu e scrisă în stil american, cu prea multă acțiune, nu e nici ScandiNoir, dar cu siguranță are ceva din ambele. Atmosfera e realistă, pe alocuri chiar naturalistă, apăsătoare și dezolantă, personajul nostru, cu toate problemele sale, seamănă cu detectivii excentrici din Nord, iar scenariul cap-coadă, crimă și pedeapsă, este fidel marilor scriitori de Policier. L-am așteptat cu interes, l-am citit în două zile, e și destul de scurt, și mi-a confirmat cu succes așteptările. Merită să-l citiți, iar dacă nu vă va fi pe plac povestea (deși nu cred că se va întâmpla așa ceva), măcar rămâneți cu un autor deosebit în bibliotecă, apropiat ca stil (și distanță) de sufletul nostru răzvrătit și sceptic de români.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Vilmos Kondor:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 53 - Terapeutul de B.A. Paris (CRIME CLUB)

Titlu: Terapeutul 

Autor: B.A. Paris

Editura: TREI

Titlu original: The Therapist (2021)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,77 (din 86.557 note)

Ai întârziat! Ai alergat până aici pentru că știi cât de importante  sunt ședințele noastre, pentru că știi că ele te ajută să-ți rezolvi toate problemele. Așază-te confortabil pe fotoliu și trage-ți sufletul. Începem imediat. Poate vrei un pahar cu apă? Un ceai? O cafea? Orice îți face plăcere! Și acum că te-ai liniștit, spune-mi ce ai mai făcut de când ne-am văzut ultima dată... Ai înțeles cum stă treaba cu fericirea? Citesc în privirea ta că nu i-ai descifrat pe deplin sensul, așa că îți voi arăta din nou calea. Trebuie să reții faptul că „fericirea e ca un fluture; cu cât îl vânezi mai mult, cu atât va fugi mai mult de tine. Dar, dacă îți îndrepți atenția spre alte lucruri, va veni și ți se va așeza ușor pe umăr.” Un geniu acest Henry David Thoreau, nu-i așa? Mă asculți cu atenție, aranjându-ți părul superb după ureche. Ai nevoie de mine, dar, pe de altă parte, te gândești că locul tău nu e aici. Eu îți spun că este. Nu accept pe oricine, prin urmare, consideră-te norocoasă că ai pătruns în micul, dar cochetul meu cabinet. Ești aici pentru că ne potrivim. Însă ai grijă... De-ndată ce-mi părăsești sanctuarul, vei fi iarăși înghițită de vinovăția ce te va face vulnerabilă în fața maniacilor ascunși în spatele unor măști candide. Mulți vor să-ți fie prieteni, să te ajute, prefăcându-se că te înțeleg, și poate că vei cădea în capcana lor. Dar fi atentă, oamenii sunt egoiști și ascund mai multe secrete decât ar trebui. Să nu ai încredere în nimeni, cu excepția mea. Sunt singurul care ține cu adevărat la tine; singurul care te înțelege și te poate ajuta!

Nu sunt o fană înfocată a thrillerelor psihologice, însă B.A. Paris m-a făcut să-mi schimb părerea. Din momentul în care am citit „În spatele ușilor închise”, mi-am dat seama că am de-a face cu o autoare talentată, care știe cum să-mi desființeze toate teoriile la care mă pot gândi pe parcursul lecturii cu privire la identitatea criminalului. Răsturnările neașteptate de situație și finalurile pline de suspans îi sunt caracteristice, iar romanul de față nu face excepție. „Terapeutul” e construit în jurul ideii de manipulare și fragilitate a psihicului uman, care cedează în fața armelor logosului. Aparent, niște simple cuvinte, spuse într-un context favorabil, sunt suficiente să convingă o persoană s-o apuce pe o anumită cale, totul depinzând de intențiile celui care deține cheia. B.A. Paris reușește să îmbine perfect elementele thriller cu fenomenele psihologice, fără ca acestea din urmă să le sufoce pe cele dintâi, și să condimenteze totul cu câteva tușe horror, ce completează perfect tabloul haotic al unei societăți decadente. În ciuda faptului că reacțiile și trăsăturile de caracter sunt exagerate, cu scopul de a scoate în evidență cât de ușor e să cazi în capcana întinsă de un maestru al minciunilor, personajele sunt foarte bine construite, majoritatea ghidându-se după zicala homo homini lupus est. Cu excepția protagonistei, o victimă a minciunilor, nimeni nu e sincer. Toți sunt egoiști și atât de prinși în păstrarea aparențelor, încât devin nepăsători la suferințele aproapelui, străduindu-se să mențină comunitatea închegată, dar excluzând tot ceea ce nu face parte din structura pe care o consideră originală. 

Te simți cu adevărat împlinit atunci când reușești să-ți îndeplinești cel mai mare vis, iar din acest punct de vedere, Alice și Leo se consideră cei mai norocoși oameni de pe pământ. După multe sacrificii, cei doi ajung fericiții proprietari ai unei case recent renovate din complexul rezidențial Cercul, o comunitate restrânsă, în care toți sunt prieteni și vecini exemplari. Alice face tot posibilul să se integreze, să simtă că face parte din mica societate exclusivistă, însă misiunea îi este îngreunată de o informație cutremurătoare, pe care o află din greșeală. Se pare că în casa lor a avut loc o crimă – cu doi ani în urmă, Nina Maxwell a fost ucisă cu sălbăticie, iar vinovat a fost găsit Oliver, soțul acesteia. Alice se zbate între dorința de a fugi cât mai departe de locuința îmbibată în sânge și curiozitatea obsesivă de a descoperi ce s-a întâmplat cu Nina. Femeia începe să pună întrebări, să-și iscodească vecinii, dar se izbește de un zid de ostilitate. Locuitorii Cercului nu sunt dornici să-și dezvăluie minciunile și secretele întunecate ce zac sub vălul strălucitor al perfecțiunii, și asta o determină pe Alice să accepte ajutorul unui detectiv angajat de sora lui Oliver, pentru a demonstra nevinovăția acestuia. Lucrurile o iau foarte repede razna, protagonista noastră simțindu-se din ce în ce mai legată de Nina, a cărei poveste vrea s-o afle cu prețul propriei vieți.

Mai mult decât un detectiv foarte ambițios, care încearcă, nu tocmai subtil, să dezgroape trecutul, Alice este, de fapt, o intrusă în Cerc, de aici și dușmănia anumitor persoane. Simpla ei prezență este o amenințare pentru echilibrul comunității, pentru că ceea ce se întâmplă în Cerc trebuie să rămână în Cerc, iar nimeni din exterior nu trebuie să aibă acces la armele, adică secretele, cu care îi poate distruge pe ceilalți. Mi-a plăcut foarte mult de protagonistă, mai ales pentru că nu se dă bătută în fața fricii; nu fuge atunci când are impresia că e urmărită de fantome, plăsmuirile unei minți surmenate, sau de ceva mult mai solid, ce aduce izbitor de mult cu un bărbat. Cu alte cuvinte, are un caracter puternic, însă chiar și cele mai tari persoane pot fi manipulate cu ușurință, dacă li se cunosc slăbiciunile, iar slăbiciunea lui Alice este dorința de a fi plăcută și crezută.

Mă opresc aici... Am spus deja prea multe... Dar măcar știți că trebuie să vă așteptați la o poveste captivantă, cu un ritm alert și multă tensiune, ce vă va ține în priză de la început până la final. Ah, da... În caz că vă întrebați care e faza cu terapeutul și de ce nu am pomenit nimic de el până acum, ei bine, pot să vă spun doar că intervențiile sale reprezintă un indiciu important pentru descoperirea criminalului.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui B.A. Paris:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 52 - Secretul din pădure de Kate Alice Marshall (CRIME CLUB)

Titlu: Secretul din pădure

Autor: Kate Alice Marshall

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: What Lies in the Woods (2023)

Traducere de Alina Marc Ciulacu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 408

Media pe Goodreads: 3,97 (din 77.670 note)

 

            Trecutul ne bântuie...

            Ne suflă în ceafă cu respirația ce-i duhnește a hoit, dându-ne fiori de gheață pe șira spinării. își întinde mâinile descărnate după noi, căutând să ne lege pe vecie de faptele pe care le-am săvârșit odinioară, pe când eram doar niște copile care nu știau ce înseamnă cu adevărat viața, și pe care am vrut să le uităm cu orice preț. Ne sfâșie cu secretele mârșave ce le credeam foarte bine îngropate în inima pădurii, în sufletele noastre. Se înfășoară în jurul nostru aidoma unui cocon, sufocându-ne prezentul și înecându-ne viitorul, iar tot ce mai lipsește e un mic ghiont ca să ne prăbușim în gol, în brațele întinse ale amintirilor ce pândesc de după copacii însemnați cu sânge. Pe-atunci eram neînfricate, lăsându-ne vrăjite de jocul căruia ne-am dedat trup și suflet, fără să ținem cont de consecințe. Am transformat pădurea într-un templu, și pe noi în zeițele care-l patronau, am călătorit prin infern, am adus ofrande și am făcut tot posibilul să îndeplinim cele șapte ritualuri cerute de joc. Am jurat să păstrăm tăcerea ca nimeni să nu afle cu ce ne îndeletnicim prin pădure, însă acum îmi dau seama că am fost naivă... Tăcerea aproape mi-a adus sfârșitul!

            Pentru trei fetițe dornice să-și inventeze mereu și mereu jocuri noi de care să nu se plictisească, pădurea devine un ținut al tuturor posibilităților, un univers paralel, doar al lor, în care pot fi oricine și orice își doresc. Astfel ia naștere Jocul Zeiței. Naomi, Olivia și Cassidy își fac un obicei din a hoinări pe cărările tainice, numai de ele știute, imaginându-și că sunt zeițe din Grecia Antică, ridicând altare și vărsându-și propriul sânge în cadrul ritualurilor pe care le săvârșesc. Însă fetele nu au luat în considerare faptul că pădurea poate fi un loc periculos. La doar unsprezece ani, Naomi este înjunghiată de șaptesprezece ori de un criminal în serie, sub ochii celor două prietene ale ei, și lăsată să moară în inima codrului. Acoperite din cap până-n picioare de sânge, Olivia și Cassidy reușesc să fugă de la locul crimei, dând de știre că prietena lor a fost atacată. Printr-un miracol, Naomi supraviețuiește, ucigașul este identificat și trimis în spatele gratiilor, iar fetele încearcă să meargă mai departe, făcând tot posibilul să uite cele întâmplate. Însă nici douăzeci și doi de ani mai târziu, nu le e ușor să se desprindă de trecut, mai ales că fiecare dintre ele poartă niște cicatrici mai mult sau mai puțin vizibile și povara unui secret cumplit, care, odată dezvăluit, va zdruncina din temelie Chesterul. Echilibrul aparent se destramă în momentul în care primesc vestea morții lui Alan Michael Stahl, atacatorul din pădure. Gesturile necugetate se transformă într-o normalitate, trecutul se suprapune cu prezentul, iar fetele trebuie să înfrunte din nou demonii parșivi care caută să le tragă în cele mai întunecate cotloane ale infernului.

Mi-e destul de greu să scriu despre „Secretul din pădure”, iar asta mi se trage probabil de la faptul că am fost foarte puțin impresionată de povestea lui Kate Alice Marshall. Nici dac-aș vrea, n-aș putea include volumul în categoria romanelor care m-au ținut cu sufletul la gură, și chiar îmi pare rău să spun asta, pentru că miza narațiunii este una fantastică, dar mult prea tărăgănată și forțată. Da, e un thriller sângeros; da, are momente foarte bune în care inima ți-o ia la galop; da, are un final oarecum neașteptat, însă nu mi s-a părut suficient. Cele câteva scene pline de suspans m-au amăgit mai mult decât să mă intrige, pentru că mi-au arătat o frântură din ce ar fi putut să fie, dacă descrierile și gândurile ce puteau să mai aștepte nu le-ar fi întrerupt brusc, înlăturând orice urmă de tensiune. Romanul e construit din secvențe, pe alocuri nu prea bine îmbinate, iar asta mi-a creat o puternică impresie de falsitate, răsfrântă asupra întregului univers. Personajele, inclusiv protagonista, sunt trase la indigo, lipsite de substanță, niște păpuși goale ce împrumută pe rând vocea aceluiași păpușar. Paradoxal, deși nu am empatizat cu niciun personaj, mi s-au părut mult mai verosimile ca în alte cazuri - reacțiile și replicile lor sunt spontane, credibile, fapt care le umanizează.

Nu am intenționat să fac o listă cu aspectele negative ale romanului, dar se pare că asta mi-a ieșit... Nu-mi place să desființez cărțile, dar nici să le ridic în slăvi dacă nu e cazul, așa că tot ce-mi rămâne de făcut e să scriu o părere, poate mult prea sinceră, despre „Secretul din pădure”. Cu toate că am înaintat greu cu lectura și am vrut să renunț, mă bucur că am terminat-o, pentru că finalul merită toți banii, după cum spune o vorbă înțeleaptă. Îmi pare rău că nu-i pot acorda mai mult de trei steluțe, dar sper ca voi să reușiți să o faceți... 

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA