ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Poezie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Poezie. Afișați toate postările

joi, 23 aprilie 2020

„Ei spun că mă cheamă Varujan” sau poezia ca proces anamnetic



Impregnată de lirismul modernist, marcat la nivelul textului prin recurența simbolurilor și a metaforelor, poezia lui Varujan Vosganian se dezvăluie ca o încercare de a conferi evenimentelor biografice o aură mitică și de a le structura într-un univers poetic atemporal, reprezentatprintr-o suită de scenarii alegorice și arhetipale. În același timp, poemele lui Vosganian revelează o concepție mistică asupra actului poetic, prin care eul se detașează de amprenta datelor biografice și se transformă într-o instanță impersonală pentru a se identifica cu istoria traumatică a comunități din care face parte, motiv pentru care scrierea versurilor dobândește consistența unei mărturii.

Articulându-se în jurul memoriei, ultimul volum de poezie semnat de Varujan Vosganian, Ei spun că mă cheamă Varujan (Editura Art, 2019), este infuzat de o reprezentare duală asupra trecutului. Mai întâi, este evocat trecutul însângerat al comunității armenești printr-un discurs poetic încărcat de o miză etică evidentă, prin care, pe de-o parte, se reactualizează trauma genocidului armenesc, pentru a fi păstrată în memoria colectivității armenilor, iar pe de altă parte, poetul depune mărturie împotriva unei istorii violente, absurde și tragice, asumându-și poziția victimelor. În pofida încercării poetului de a rămâne o instanță impersonală și de a se limita doar la actul rememorării, poezia sa păstrează amprenta subiectivității, decelabilă la nivelul atitudinilor pe care aceasta le ia față de trecut. În primul rând, se remarcă tentativa poetului de a accepta suferința poporului său, care e contrabalansată de neputința de a se ridica la nivelul înaintașilor. „Caut stigmatele pierdute acum mai bine de un secol pe țărmul unei mări pe care catargele nu se zăresc. Caut stigmatele bunicului meu, dar durerea e prea mare s-o merit.” (p. 20)În al doilea rând,vocea poetică dezvăluie  relația dintre poet și comunitatea armeană din care face parte – legătură materializată prin intermediul obiectelor și revelată în momentele dificile. „De la tatăl meu, în schimb, nu am putut purta decât, în armată, valiza de lemn în care ținem acum pozele de familie, valiza aparținuse bunicului meu Garabet, ajunsese cu ea acum o sută de ani la Constanța alungat cu ai lui din Afion Karahisar.” (p. (82)

Dincolo însă de tratarea trecutului printr-un filtru etic care transformă discursul comemorativ într-o depoziție în favoarea victimelor, poemele lui Varujan Vosganian se opresc și asupra copilăriei, transformată într-un spațiu securizant, într-un teritoriu paradiziac, în care cele mai banale întâmplări dobândesc o încărcătură mitică,revitalizând eul poetic.

Plasat sub semnul dualității care structurează volumul lui Varujan Vosganian, discursul erotic se contaminează la rândul său de sciziunea eului poetic,generând atât o reprezentare fantasmatică a iubirii,cât și transformarea erotismului într-un instrument al construcției de sine. Mai întâi, poetul conferă scenariilor erotice o dimensiune mitică, transferându-le într-un teritoriu imaginar pentru a le proteja de impactul realității – teritoriu reprezentat într-una dintre poezii prin recursul la lumea virtuală. „Te-am întâlnit pe chat, așa că poți lua orice înfățișare gândesc despre tine și tot pe chat am vorbit îndelung despre noi, am făcut dragoste fără prejudecăți, iar dacă am fost sinceri până la capăt unul cu altul, am avut și orgasm în același timp.” (p. 18) Mai apoi, iubirea le permite îndrăgostiților să formeze o entitate care își afirmă unicitatea în răspăr cu tentativa celorlalți de a se construi turnându-și experiența în tiparele deja existente. ”Ultima dată când am făcut dragoste pe când ne învârteam ca niște derviși. Ultima oară când am fost nebuni a fost prima oară când am fost mai nebuni, sub tălpile noastre se sfărâma în cioburi tot ce fusese până atunci interzis”. (p. 14)

Prelucrând, prin intermediul mărcilor stilistice specifice modernismului poetic, tema memoriei atât sub aspectul reprezentării trecutului traumatic al comunității armenești, cât și sub cel al trecutului mitizat al copilăriei, Varujan Vosganian construiește un univers mitic în care se înlănțuie teme cu o rezonanță mistică.