Titlu: Sirenele
Autor: Emilia Hart
Editura: BOOKZONE
Titlu original: The Sirens (2025)
Traducere de Andrei Covaciu
Anul apariției: 2025
Număr pagini: 448
Media pe Goodreads: 3,73 (din 41.483 note)
După ce am citit „Femeile Wayward” – o mini
saga de familie, pe cât de complexă, pe atât de captivantă, ce urmărește
destinul a trei femei din generații diferite, bănuite a fi vrăjitoare – n-aș fi
crezut că al doilea roman al autoarei mă va intriga și fascina de zece ori mai
mult. Pe de-o parte, o poveste de viață, dedicată feminității, femeilor și tratamentului brutal pe care acestea îl
îndură din partea masculilor abuzivi, pe de altă parte, o mică lecție de
istorie despre colonizarea Australiei de către englezi, dar și o rescriere a
mitului sirenelor, fiice ale mării, frumoase, dar monstruoase, ce nu ezită să
facă dreptate sufletelor nevinovate, „Sirenele” reprezintă o narațiune
suprarealistă, cu o atmosferă lugubră, încărcată cu o energie aproape malefică,
a cărei sursă sălășluiește pe fundul mării, ascunsă printre alge și epave
putrezite. Ușor previzibilă, inexplicabilă, jonglând cu răsturnările de
situație, cartea asta te va prinde ca-ntr-un vârtej din care nu vei reuși să te eliberezi până ce nu vei ajunge
la ultima pagină. Dar, înainte să-ți dorești să scapi din mrejele ei, trebuie
mai întâi să pășești în apele învolburate.
2019 – Eu sunt Lucy, sunt studentă la jurnalism și
cred că aproape l-am ucis pe băiatul cu care mi-am pierdut virginitatea. E
noapte... nu știu cum am ajuns în camera lui dee cămin, dar m-am trezit
sugrumându-l cu toată puterea de care sunt capabilă. Norocul meu că m-am oprit
înainte să rămână complet fără aer. Sunt furioasă pe el... Din cauza lui
viitorul meu e ruinat... De fapt, din cauza mea! Eu i-am trimis poza aia
nenorocită; am vrut să mă vadă așa cum sunt, cu toate cicatricile, și, de ce
nu, să mă aprecieze. Dar el a trimis-o și altora, iar acum fotografia cu mine
dezbrăcată a făcut înconjurul facultății. Mi-e rușine, toată lumea mi-a văzut
pielea acoperită de cruste argintii. Iar acum că am încercat să-l ucid pe Ben în
somn, consecințele vor fi mult mai grave. Nu am de gând să stau și să aștept să
fiu exmatriculată. Voi pleca la sora mea. Nu am mai vorbit de ceva vreme, dar
sunt sigură că ea va înțelege ce mi se întâmplă, având în vedere că și ea e
somnambulă. Casa de pe stânci în care locuiește Jess e pustie. Nu mă așteptam
să-mi facă o primire cu surle și trâmbițe, dar speram s-o găsesc acasă. Oare
unde a plecat? Aleg să rămân, adică să mă ascund, până se întoarce, însă zilele
petrecute aici devin tot mai sinistre. Visele nu-mi dau pace și am senzația că mai e cineva aici, și nu mă refer la pisica
lui Jess.
1999 – Eu sunt Jessica, am șaisprezece ani și sunt o
adolescentă singuratică. Pictura constituie unica formă prin care mă pot face
înțeleasă, prin care pot evada din cotidian. Toți mă privesc cu suspiciune și,
uneori, cu dezgust, din cauza felului în care arăt. Am alergie la apă, o
afecțiune rară, ce mi-a transformat pielea într-o crustă argintie, aspră și
respingătoare. Nimeni nu reușește să privească dincolo de aparențe, nici măcar
Max, cel mai bun prieten al meu... De fapt, ar trebui să spun că nimeni n-a
reușit s-o facă, asta până ce l-am cunoscut pe domnul Hennesey, profesorul meu de
desen, o minte tânără, ageră, care știe cum să privească în profunzime
creațiile mele, ajungând, cu o singură privire, până în adâncul sufletului meu
împovărat. Dar chiar așa să fie?
1800 – Eu sunt Mary, o umbră, o exilată. De zile în șir trăiesc în pântecul
întunecat și strâmt al unei corăbii, alături de sora mea nevăzătoare, Eliza, și
alte 80 de femei condamnate la exil, doar pentru că au făcut tot posibilul să
supraviețuiască. Am fost alungate din Irlanda și expediate aidoma unor lăzi cu
marfă tocmai în Australia pentru a popula ținutul. Suntem bătute, înfometate,
tratate ca niște șobolani, dar mateloților nu le pasă. Apa rece și înspumată a
mării pătrunde în cală de fiecare dată când valurile se sparg de corabie,
udându-mi picioarele. Fac tot posibilul să mă feresc, să mă ascund, să nu-i las
să mă vadă. Acolo unde apa mi-a atins pielea au apărut crăpături albăstrii,
hidoase ar spune unii, frumoase așa cum spunea mmama. Dar celelalte, cu
excepția Elizei, n-ar înțelege. Așa că prefer să le acopăr.
Emilia Hart își
structurează romanul pe trei planuri, trei povești individuale din epoci
diferite, ce ajung să se completeze, formând un tablou amplu, zugrăvit în
nuanțe când vibrante, când estompate, dar întotdeauna misterioase, de verde și
albastru. De fapt, volumul are o aură picturală greu de ignorat. Fiecare
capitol poate fi privit ca o miniatură, o piesă dintr-un mozaic în centrul
căruia se află marea, ce își pierde însușirile geografice și devine
protagonistă alături de cele trei fete, Lucy, Jess și Mary, ale căror destine
sunt unite de afecțiunea bizară de care suferă. Marea este prin excelență o
entitate feminină ce se guvernează după propriile reguli, fiind în același timp
dătătoare de viață și un cămin pentru femeile care știu s-o respecte și s-o
asculte, și un mormânt pentru bărbații care îi pângăresc fiicele; un loc sacru,
plin de pace, și o forță furibundă, ce spulberă totul în cale; o mamă
binevoitoare și o zeiță capricioasă. Același lucru se întâmplă și cu întreaga localitate
Comber Bay, cadrul sălbatic în care se petrece acțiunea și sălașul tainic al
legendelor, un spațiu personaj, fluid, ale cărui valențe se schimbă în funcție
de cel sau cea care îl străbate.
Aș fi tentată să afirm
că volumul Emiliei Hart are câteva tente subtile de horror – tensiunea
palpabilă, atmosfera sumbră, evenimentele inexplicabile, prezențele fantomatice
etc –, însă autoarea nu duce lucrurile atât de departe încât săfie încadrat cu
drepturi depline în această categorie. Oricum ar fi, „Sirenele” este un roman
claustral, în care spațiile izolate și înguste potențează misterul personajelor
foarte bine construite, și care îți va da, pe nesimțite, doza de adrenalină de
care ai nevoie. Iar, pentru mine, rămâne una dintre cele mai captivante
narațiuni citite în 2025.
