Priveghiul
Yrsa Sigurðardóttir
Titlu original: GÆTTU
ÞINNA HANDA
Traducere din
limba engleză: Roxana Mirică
Format: 130 x 200 mm
480 pagini
Colecția Fiction
Connection Crime
Editura Trei
„Întunecată,
înfiorătoare și captivantă.” - STUART MACBRIDE
Yrsa
Sigurdardóttir este o autoare islandeză de bestsellere ale cărei thrillere
multipremiate au fost
traduse în peste
30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare la nivel mondial. PRINTRE
PARTICIPANȚII ÎNDOLIAȚI LA O ÎNMORMÂNTARE ESTE UN UCIGAȘ...
Un grup de cinci
tineri călătorește în Insulele Westman, în largul coastelor Islandei, pentru
priveghiul
unei vechi
prietene din facultate. Însă cineva nu îi vrea acolo. Reuniunea lor se
transformă curând într-un coșmar viu, pe măsură ce amintirile unei petreceri
din timpul studenției, pe care au încercat cu disperare să o uite, revin în
forță.
Curând două
cadavre sunt găsite pe o plajă stâncoasă, aproape de casa paznicului farului,
unde grupul fusese cazat. Poliția îi trimite pe Idunn, Týr și Karóa să ancheteze
cazul în care nimic nu pare să aibă sens. Cine va scăpa din jocul mortal?
Priveghiul este
un exercițiu magistral în ceea ce privește intriga și tensiunea. - NORDIC
WATCHLIST
Regina
incontestabilă a romanului noir islandez. – SIMON KERNICK
Yrsa este o
scriitoare magnifică! - KARIN SLAUGHTER
Un thriller
vizual uimitor, profund, cu un suspans înfiorător. – DERSPIEGEL
CAPITOLUL
15
Ziua
3 — vineri noapte, 24/25 ianuarie
Trausti reușise în
sfârșit să adoarmă. Îi luase ore întregi până când mintea i se mai potolise,
așa cum se întâmpla de obicei în noaptea de dinaintea unui examen. Gânduri noi
ieșeau la suprafață în timp ce încă încerca să le deslușească pe cele vechi, aruncându-i
mintea într-o stare de haos. Nu reușea să distingă ce era important și ce nu,
cu atât mai puțin să înțeleagă ce se petrecea cu adevărat. Telefonul de la
parter începuse din nou să sune și, chiar dacă zgomotul ajungea până la el doar
ca un ecou slab, fusese imposibil de ignorat. Pentru Trausti, sunetul avea ceva
amenințător și îl neliniștea din ce în ce mai tare. După primele două apeluri,
devenise din ce în ce mai greu să-l ignore sau să se convingă că era doar o
farsă, așa cum continua Ari să susțină. Ragga răspunsese la al doilea apel, iar
versiunea ei nu se potrivea deloc cu ideea că ar fi fost doar niște copii puși
pe șotii. Nu-și amintea cuvintele exacte, ci doar faptul că apelantul întrebase
de două ori dacă ziua socotelilor, pe cale să vină, îi ținea treji noaptea.
Când Ragga întrebase cine sună, persoana de la celălalt capăt al firului
închisese.
Leifur respinsese
ideea lui Ari că ar fi fost un apel de hărțuire și sugerase faptul că putea fi
un constructor sau vreun meseriaș, supărat că nu fusese plătit. Era o explicație
bună, suficient de convingătoare încât să le ofere un pretext să lase problema
deoparte, mai ales că aveau lucruri mult mai grave de care să se îngrijoreze.
Niciunul dintre ei nu ținuse seama de spusele Raggăi: vocea semăna mai degrabă
cu cea a unei femei bătrâne, prea bătrâne ca să fie vorba de vreun meseriaș. Nu
voiau să audă asta, pentru că intervenția ei le făcea mai greu să se agațe de
explicația oferită de Leifur. Trausti, cel puțin, se străduia să-și alunge
bănuielile mai întunecate: că apelurile erau o amenințare și că fuseseră
descoperiți. Odată ajuns în pat, se întrebase dacă nu cumva fusese Halldóra,
vecina mai în vârstă întâlnită la recepția de după înmormântare. Dar cu
siguranță el nu-i spusese unde erau cazați. În cele din urmă, coborâse la
parter pentru a verifica micul ecran al telefonului fix. În ciuda oboselii și a
stării de confuzie, reușise să găsească lista de apeluri. Toate apelurile
repetate, la care nu răspunsese nimeni, proveneau de la același număr care
sunase și când Ragga răspunsese. A deschis laptopul lui Leifur, lăsat pe masa
din living, și a căutat numărul în registrul online. Știa parola pentru că
împrumutase computerul mai devreme ca să intre pe chatul de grup. Sigga
insistase să șteargă ultimul șir de conversație, ca măsură de precauție, iar
cum telefonul lui Trausti era stricat, aceasta fusese singura soluție.
În timp ce consulta
registrul telefonic, i-a zărit prin fereastră pe Ari și pe Leifur așezați
afară, pe terasă. Stăteau cu spatele la el, lucru care l-a bucurat pe Trausti.
Nu avea chef să vorbească cu ei. Voia doar să înțeleagă ce se ascundea în
spatele apelurilor telefonice, ca să poată dormi. La început s-a gândit că
ieșiseră afară ca să scape de sunetul insistent al telefonului, dar norii groși
de fum care se ridicau deasupra capetelor lor indicau faptul că savurau un
trabuc. A rămas o clipă pe loc, privindu-i, și prin fereastră a auzit murmurul
înfundat al conversației lor. S-a întrebat dacă nu cumva vorbeau despre el.
Oare Leifur și Ari erau mână în mână? Părea puțin probabil. Trausti nu-și putea
imagina că ar fi fost de acord unul cu altul decât când venea vorba de băut
ceva. Revenind la apelurile telefonice, a introdus în grabă numărul și a
descoperit că era înregistrat pe numele unui pescar. Adresa nu corespundea cu
cea a Halldórei. La adresa respectivă nu era înregistrată nicio femeie cu acel
număr, dar, desigur, pentru un bărbat nu ar fi fost prea greu să imite vocea
unei bătrâne.
Trausti a verificat
și cine era titularul numărului de la apelul inițial, la care răspunsese Ari.
Îi aparținea într-adevăr unei femei, însă aceasta locuia pe o altă stradă decât
vecina pe care Trausti o întâlnise la recepție și nici nu era prestatoare de
servicii. Figura în evidențe ca profesoară. Atât bărbatul, cât și femeia aveau
nume destul de comune, dar când Trausti i-a căutat pe internet, a descoperit că
erau în vârstă — el avea peste 70 de ani, iar ea, peste 80. Apelurile de
hărțuire nu erau tocmai genul de ocupație populară în rândul oamenilor din
generația lor.
După ce a ezitat o
vreme, întrebându-se dacă să le returneze apelurile și să-i întrebe ce naiba
urmăreau, Trausti s-a hotărât până la urmă să o facă. În ambele cazuri,
telefonul a sunat fără vreun răspuns. S-a grăbit să urce înapoi la etaj,
evitând la limită întâlnirea cu Ari și cu Leifur, după ce a auzit ușa de la
terasă deschizându-se chiar înainte să o închidă pe a lui.
Din ce în ce mai
agitat din cauza apelurilor, Trausti s-a întins în pat, cu ochii fixați pe
tavanul proaspăt vopsit, luminat intermitent de fasciculul farului care îl
traversa la nesfârșit. În cele din urmă, acele licăriri l-au liniștit suficient
cât să-și limpezească gândurile. Chiar înainte să adoarmă, a reușit să se
convingă că niciunul dintre prietenii lui nu încerca să-i facă rău. Știa că era
un gând irațional. Dar, oricât s-ar fi străduit, nu reușea să scape complet de
bănuiala că nu erau de încredere. Secretele și minciunile dintre ei îi
alimentau suspiciunea. Până când cel din spatele întâmplărilor nu avea să iasă
la iveală, toți rămâneau suspecți. Totuși, dacă încerca să fie rațional, orice
amenințare serioasă nu putea veni decât din exterior. De exemplu, niciunul
dintre prietenii lui nu avea cum să dea telefoanele pe care le primiseră. În
plus, era absurd să creadă că s-ar afla într-un pericol fizic. Întotdeauna mersese
cu atenție prin viață, având grijă să nu provoace pe nimeni și să nu exprime
opinii controversate — în rarele ocazii în care avea astfel de opinii. Era de
la sine înțeles că nu supărase pe nimeni și că nimeni nu avea motive să-i
poarte pică. Acest sentiment de amenințare părea să fie rezultatul
evenimentelor grotești din ziua respectivă. Fără îndoială, locul avea și el
partea lui de vină. După atâția ani petrecuți într-un mare oraș din America, nu
mai era obișnuit cu un contact atât de direct cu forțele naturii, cu atât mai
puțin să stea într-un loc atât de izolat și bătut de vânt ca această casă,
înconjurată de un întuneric impenetrabil.
Era în mijlocul
unui vis, care a dispărut ca apa prin sită când a fost, dintr-odată, trezit.
Ragga stătea aplecată deasupra lui și îl zguduia tare de umăr. Pe noptieră, un
mic ceas deșteptător țiuia strident, ca o alarmă de incendiu scăpată de sub
control. Era probabil 3:00 dimineața. Împrumutase ceasul de la Sigga, fiindcă
telefonul lui încă refuza să pornească. Dintre toți, i se păruse cea mai în
măsură să aibă o rezervă la ea. Întotdeauna era pregătită pentru ce era mai
rău, fie că era vorba de o pană de curent sau de sfârșitul lumii. Își pusese
alarma, dar de data asta nici măcar nu se mișcase, în ciuda hărmălaiei din jur.
Se pare că sunetul îi pătrunsese în vis, dar nu-și mai amintea ce rol jucase
acolo. Când și-a întins mâna spre ceas, a văzut că era deja 3:10. A oprit
alarma și a căzut din nou cu capul pe pernă.
— Plecăm.
Îmbracă-te și coboară, fără să mai pierzi vremea.
Ragga a întins mâna
și, o clipă, Trausti a crezut că urma să îi mângâie obrazul. Dar mâna ei a
trecut pe lângă capul lui și a ajuns la întrerupătorul de pe peretele din
spate. Lampa de citit s-a aprins cu un clic și lumina l-a izbit în ochi, iar
Trausti și-a ridicat mâna, încercând să se ferească. Ragga l-a mai scuturat o
dată.
— Grăbește-te.
Apoi a ieșit din
cameră fără să închidă ușa în urma ei.
Abținându-se cu
greu să nu stingă lumina și să se întoarcă la somn, Trausti s-a încordat, s-a
ridicat în capul oaselor și și-a scos picioarele de sub plapuma caldă. Nu era
un capăt de lume — era obișnuit să se trezească după prea puțin somn. Era
obișnuit și să-și înceapă ziua cu un duș, dar acum nu era timp pentru asta.
Și-a tras hainele, însă când s-a dezmeticit de-a binelea, și-a dat seama cât de
mult ar fi avut nevoie de un duș. Încă se simțea buimac de somn.
Ceilalți îl
așteptau jos, clipind greoi, iar Leifur arăta, fără îndoială, cel mai rău
dintre toți. Ragga părea cea mai alertă. Trausti ar fi dat orice pentru o
cafea, dar nu a îndrăznit să spună nimic, de teamă să nu li se pară și lor o
idee bună. N-ar fi făcut decât să amâne inevitabilul, iar cel mai bine era să
termine odată cu asta. Cu cât plecau mai curând, cu atât se întorceau mai
repede și el putea să se bage din nou în pat și să încerce să uite de această
aventură nocturnă nebunească.
