ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Art. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Art. Afișați toate postările

joi, 17 decembrie 2020

Recenziile lui Gică 15 - Când mâine nu mai vine de Heine Bakkeid




Titlu: Când mâine nu mai vine    

Autor: Heine Bakkeid

Editura: Paladin

Titlu original: Jeg skal savne degi morgen (2017)

Traducere de Silviu Genescu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,29 din 781 note

 

Acum un an citeam pe Literomania un articol scris de Michael Hăulică în care spunea că cei de la  editura Paladin au cumpărat drepturile pentru primele două volume ale seriei Thorkild Aske. Îmi amintesc că am dat imediat o căutare pe Goodreads ca să văd despre ce este vorba, nemaiauzind până atunci despre autorul norvegian, Heine Bakkeid. Am fost puțin dezamăgit să constat că cele două romane aveau medii destul de slabe și un număr infim de cititori. Acum, la un an distanță, am ajuns să citesc prima carte, „Când mâine nu mai vine” și pot să spun că am rămas plăcut impresionat de stilul lui Bakkeid. Am pornit cu așteptări destul de mici, dar după vreo 10 capitole mi-am dat seama că nu mai pot lăsa cartea din mână.

Romanul lui Bakkeid este un Nordic Noir original, cu o atmosferă întunecată și cu un protagonist ieșit din comun. Elementele care conturează misterul sunt foarte bine împletite cu povestea protagonistului, redând un univers la limita dintre rațiune și nebunie.

Thorkild Aske este un fost anchetator care ajunge să fie condamnat la închisoare în urma unui accident în care iubita lui și-a pierdut viața. După ce iese din detenție, Thorkild încearcă să își găsească un loc de muncă pentru a se integra din nou în societate. Însă când o cunoștință mai veche îi solicită ajutorul pentru a-și găsi fiul dispărut, instinctele fostului polițist revin la viață și el începe o anchetă pentru a afla ce s-a întâmplat cu presupusa victimă.

Thorkild este un personaj aflat la capătul puterilor. Dorința lui de a se sinucide este foarte puternică și de multe ori se lasă în brațele neantului, doar că moartea nu vrea încă să-i deschidă poarta. Pierderea iubitei e motivul pentru care se învinovățește, iar propria lui judecată îl aduce la stadiul de epavă umană. Mai mult de jumătate din roman, Thorkild pendulează între realitate și iluzie, și de aceea este destul de dificil să faci distincția între cele două. La asta contribuie și faptul că vocea narativă îi aparține detectivului.

Cadrul în care se petrece acțiunea este foarte sumbru. Fostul polițist  își desfășoară ancheta pe o mică insulă pustie, într-un peisaj dezolant în care furtuna și întunericul creează o atmosferă de loc bântuit și blestemat. În plus, există și elemente care dau o nuanță paranormală insulei, precum povești legate de Duhul Mării sau de un copil ucis al cărui plânset se aude pe timp de furtună. Insula prezintă atât locul misterului, cât și spațiul în care Thorkild se apropie cel mai mult de moarte și nebunie.

Personajul negativ joacă un rol de păpușar și reușește să orchestreze un întreg spectacol spectral pentru a-l împinge pe detectiv și mai aproape de propriul sfârșit. Autorul dă dovadă de un simț al umorului ieșit din comun, astfel încât mai mereu antieroul scapă cu viață într-un mod pe cât de incredibil, pe atât de amuzant. 

M-a enervat puțin faptul că Bakkeid a ales să intercaleze secvențe din trecut cu episoade din prezent. Când povestea căpăta din ce în ce mai mult suspans, intervenea o amintire a lui Thorkild despre fosta lui iubită și îți tăia tot cheful de lectură. E clar că amintirile au rolul de a crea o imagine de ansamblu asupra personajului principal, însă aș fi preferat să nu intervină în momentele cele mai bune ale cărții. Cu cât înaintezi mai mult în poveste, cu atât ai mai multe motive să-l urăști pe Thorkild, dar modul neconvențional în care rezolvă lucrurile te face să-l urmărești în continuare.

Am văzut că Heine Bakkeid a fost comparat cu Stephen King, însă eu nu aș merge chiar atât de departe. Supranaturalul există, atmosfera de horror se simte din plin, avem și un personaj instabil mintal, doar că autorul norvegian delimitează, în final, realitatea de iluzie, iar lumea devine din ce în ce mai consistentă.

Mi-a plăcut mult cartea și aștept cu nerăbdare ca editura Paladin să publice și celelalte două continuări ale seriei. Thorkild Aske m-a impresionat în mod plăcut și sunt curios la ce cazuri va mai lua parte și cu ce alte minți diabolice se va confrunta.

 

                                 COMANDĂ CARTEA


joi, 19 noiembrie 2020

Fragment în avanpremieră: Toate sistemele în alertă de Martha Wells




Titlu: Toate sistemele în alertă 

Autor: Martha Wells

Editura: Paladin

Titlu original: All System Red

Traducere din limba engleză de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 240

Domeniu: Science-Fiction 

 

PREMIILE HUGO, NEBULA ȘI LOCUS

 

„Aveam patru oameni în perfectă stare şi trebuia să am grijă

să nu fie ucişi. Nu-mi păsa de ei personal, dar nu ar fi dat bine

la dosar, iar dosarul meu arăta deja groaznic.”

 

Aflată într-o expediție științifică pe o planetă necunoscută, echipa Cercetare Aux este atacată în mod neprevăzut. O provocare pentru AsaSint, robotul care nu poate să asigure securitatea echipei decât prin interacțiuni cu oamenii, extrem de stânjenitoare pentru el. În ciuda reputației sale de „mașină de ucis“, responsabilitatea îi este permanent pusă în balanță cu introvertirea. Limitele dintre ingineria anorganicului și conștiința umană tind să dispară, iar AsaSintul încearcă să-și elucideze trecutul, impulsionat de comportamentul lui tot mai omenesc.

 

„Aşa că ne-au făcut mai inteligenți.

Anxietatea şi depresia erau efectele secundare.”

 

„Una dintre cele mai umane experiențe de care puteți avea parte în literatura SF a momentului: o mașinărie de ucis care este mereu îmbufnată și iubește telenovelele.“ npr.org

 

„Oricât ar părea de superficial, textul Marthei Wells este o lectură complexă ce ridică multe întrebări, oferindu-le cititorilor ocazia de a-și găsi propriile răspunsuri.“ sffbookreview.wordpress.com

 

„Toate sistemele în alertă vorbește despre liberul arbitru și autonomie, dar și despre dificultățile întâmpinate de introvertiți în viața de zi cu zi.“ fantasyliterature.com

„Este întotdeauna o încântare să citesc poveștile Marthei Wells, iar seria Jurnal de AsaSint are un farmec aparte.“ locusmag.com

 

„Între adevărul care există undeva, acolo, și adevărul pe care-l constată în propria lui minte, povestirea lui AsaSint oferă o aventură plină de amuzament, bună dispoziție și sensibilitate.” kirkusreviews.com

 

„Panopticul straniu al interfețelor multiple ale SecUnității permite o perspectivă hibridă a naratorului de persoana întâi și a celui omniscient, care își contextualizează experiența fără să cedeze oamenilor lumina reflectoarelor.“ publishersweekly.com

 

FRAGMENT


PERFORMANŢĂ 60% ŞI ÎN SCĂDERE 

Habitatele noastre sunt model standard, şapte domuri interconectate, aşezate pe o câmpie relativ plată, deasupra unei văi de râu înguste, cu sistemul nostru generator de energie şi pentru cel pentru reciclare conectate în lateral. Aveam un sistem de mediu, însă fără sasuri, fiindcă atmosfera planetei era respirabilă – nu şi deosebit de bună pentru oameni, pe termen lung. Nu ştiu de ce, fiindcă nu este unul dintre lucrurile pe care contractul mă obligă să le cunosc.

Am ales locul acesta fiindcă se află chiar în centrul zonei de evaluare şi chiar dacă există copaci împrăştiaţi pe câmpie, toți sunt înalți de circa cincisprezece metri, foarte subţiri, cu un singur strat de coroană, aşa că e dificil pentru orice s-ar apropia să-i folosească drept camuflaj. Fireşte, asta nu lua în considerare nimic ce s-ar fi apropiat prin subteran.

Habitatul este prevăzut cu uşi de siguranţă, însă HubSystemul mi-a comunicat că cea principală era deja deschisă când a aterizat hopperul. Dr. Gurathin pregătise o targă şi o ghidase spre noi. Overse şi Arada reuşiseră să o stabilizeze pe Bharadwaj, aşa că am putut s-o las jos şi să-i urmez pe ceilalţi spre habitat.

Oamenii s-au îndreptat spre infirmerie, iar eu m-am oprit să trimit comenzi micului hopper, care s-a închis şi s-a etanșat. Abia apoi am încuiat uşile exterioare. Prin canalul de securitate, le-am comunicat dronelor să ne extindă perimetrul, ca să fiu avertizat dacă se apropia de noi ceva mare. Am setat câteva monitoare pe senzorii seismici, care să mă anunţe despre anomalii, în cazul în care acel ceva mare ipotetic hotăra să ajungă la noi prin subteran. 

După ce am securizat habitatul, m-am întors în așa-numita cameră de securitate, unde se aflau arme, muniţie, alarme de perimetru, drone şi unde erau depozitate toate celelalte dispozitive care ţineau de securitate – inclusiv eu. M-am dezbrăcat de ce mai rămăsese din armură şi, la sfatul MedSystemului, am pulverizat cu spray cicatrizant pe toată partea afectată. Nu sângeram, fiindcă arterele şi venele mele se sigilează automat, însă nici plăcut la vedere nu era. Şi durea, deşi cicatrizantul m-a amorţit puţin. Deja setasem prin HubSystem o interdicţie de securitate de opt ore, aşa că nimeni nu putea ieşi afară decât cu înştiinţarea mea. Apoi mi-am setat statutul ca fiind nefuncțional. Am verificat canalul principal, însă nu primisem nicio obiecţie.

Îngheţam, fiindcă regulatoarele mele de temperatură cedaseră la un moment dat, când ne îndreptam încoace, iar pielea protectoare de sub armură era făcută bucăţi. Aveam câteva de rezervă, însă nu ar fi fost nici practic şi nici simplu să îmbrac una acum. Singurul rând de haine disponibil era o uniformă încă nepurtată, dar nici pe aceea nu credeam c-aş fi putut-o îmbrăca. (Nu avusesem nevoie de uniformă fiindcă nu patrulasem în interiorul habitatului. Nimeni nu ceruse asta, pentru că erau doar opt şi toţi prieteni, deci s-ar fi dovedit o risipă de resurse – mai precis, eu.) Am căutat cu o mână în cutia de depozitare până când am găsit trusa medicală suplimentară la care am dreptul în caz de urgenţă, pe care am deschis-o și am scos pătura de supravieţuire. M-am înfofolit în ea, apoi m-am urcat pe patul de plastic din rezerva mea. Am lăsat uşa să se închidă, în timp ce lumina albă a clipit şi s-a aprins.

Nu era cu mult mai cald aici, dar era confortabil. M-am conectat la cablurile de realimentare şi reparaţie, m-am sprijinit de perete şi am început să tremur. MedSystemul m-a informat, plin de solicitudine, că performanţa mea era acum la 58% şi în scădere, ceea ce nu era o surpriză. Cu siguranţă mă puteam repara în opt ore, şi probabil îmi puteam creşte la loc majoritatea componentelor organice deteriorate, însă, la 58%, mă îndoiam c-aş putea efectua vreo analiză între timp. Aşa că am setat toate canalele de securitate să mă anunţe în cazul în care ceva încerca să mănânce habitatul şi am început să deschid stocul multimedia descărcat de pe canalele de divertisment. Mă durea prea tare ca să pot fi atent la orice avea o poveste, dar zgomotul prietenos putea să-mi ţină companie.

În acel moment, cineva a bătut la uşa rezervei.

M-am uitat la uşă şi am pierdut şirul tuturor inputurilor mele frumos aşezate. Ca un idiot, am spus:

— Ăăă… da? 

Dr. Mensah a deschis uşa şi a aruncat o privire în direcţia mea. Nu mă pricep să ghicesc vârsta reală a oamenilor, în ciuda tuturor exemplelor de divertisment vizual pe care le urmăresc. Oamenii din show-uri nu arată precum cei din realitate – cel puţin, nu în cele bune. Mensah avea pielea măslinie şi părul ceva mai deschis, şaten, tuns foarte scurt, şi mă gândeam că nu era tânără, altfel nu ar fi fost la comandă. A spus:

— Eşti bine? Ţi-am văzut raportul de stare.

— Ăăă…

Atunci mi-am dat seama c-ar fi trebuit să evit răspunsul, pretinzând că eram în stază. Mi-am acoperit pieptul cu pătura, sperând că nu văzuse că lipseau bucăţi din mine. Fără armura care mă ţinea strâns era mult mai urât.

— Bine.

Nu mă pricep la interacţiunile cu oamenii. Nu este vorba despre paranoia cu privire la modulul meu administrator, spart, şi nu sunt nici ei de vină. Eu sunt cel vinovat. Ştiu că sunt un AsaSint înfricoşător, şi ei sunt conştienţi de acest lucru, ceea ce ne stresează pe toţi, ceea ce mă stresează pe mine şi mai mult. În plus, dacă nu port armură e din cauză că sunt rănit şi una dintre părțile mele organice ar putea cădea pe podea în orice clipă, motiv pentru care nimeni nu vrea să vadă aşa ceva.

— Bine? S-a încruntat. Raportul spunea că ţi-ai pierdut douăzeci la sută din masa corporală.

— Vor creşte înapoi, am zis.

Ştiam că, în ochii unui om, păream pe moarte. Rănile mele erau echivalente cu amputarea la oameni a unui membru sau două, nemaivorbind de pierderea aproape a întregului volum de sânge.

— Ştiu. Totuşi. M-a privit îndelung, atât de lung, încât am comutat pe canalul de securitate pentru sala comună, unde membrii grupului care nu fuseseră răniţi vorbeau în jurul mesei. Discutau posibilitatea să mai existe exemplare ale faunei subterane şi îşi doreau să fi avut substanţe intoxicante. Părea o reacţie normală. Mensah a continuat: Ai fost foarte priceput cu doctorul Volescu. Nu cred că şi-au dat seama şi ceilalţi. Au fost impresionaţi.

— Face parte din instrucţiunile medicale de urgenţă pentru calmarea victimelor. Am tras pătura mai aproape, ca să nu vadă nimic îngrozitor. Simţeam că ceva picură din mine.

— Da, însă MedSystemul a stabilit că Bharadwaj constituie prioritatea şi nu a verificat semnele vitale ale lui Volescu. Nu a luat în considerare şocul întâmplării şi s-a aşteptat să fie capabil să plece de acolo pe propriile lui picioare.

Pe canalele de comunicare era limpede că toţi ceilalţi analizaseră înregistrările videocamerei de teren a lui Volescu. Spuneau lucruri de genul: „Nici măcar nu ştiam că are faţă.“ Purtasem armura de când venisem şi nu-mi mai deschisesem casca atunci când mă aflam în preajma lor. Nu exista un motiv specific. Singura parte din mine pe care ar fi văzut-o ar fi fost capul, care este standard omenesc, general. Dar nu vruseseră să-mi adreseze niciun cuvânt şi nici eu nu dorisem să stau de vorbă cu ei. Când eram la datorie, m-ar fi distras, iar când nu… pur şi simplu nu voiam. Mensah mă văzuse când semnase contractul de închiriere. Dar abia dacă îmi aruncase o privire şi nici eu nu mă uitasem atent, fiindcă, repet, AsaSint + om = stânjeneală. Dacă-mi păstrez armura pe mine, descurajez mereu orice interacţiune care nu e necesară.

Am spus:

— Face parte din misiunea mea să nu ascult canalele sistemului când… se produc greşeli.

De aceea este nevoie de constructe, de SecUnităţi cu componente organice. Însă ar trebui să ştie asta. Înainte să accepte livrarea mea, înregistrase cam zece proteste, încercând să scape de obligativitatea de a mă avea. Nu i-o reproşam. Nici eu nu m-aş fi dorit.

Acum, serios, nu ştiu de ce nu am spus, pur şi simplu: „Cu plăcere. Te rog să pleci din rezerva mea, ca să pot picura în linişte.“

— Bine, a zis şi m-a privit timp de ceea ce am știut, obiectiv, că au fost 2,4 secunde, iar subiectiv, în jur de douăzeci de minute chinuitoare. Ne vedem peste opt ore. Dacă ai nevoie de orice până atunci, te rog să-mi trimiţi o alertă pe canal. Apoi a făcut un pas în spate şi a lăsat uşa să gliseze şi să se închidă.

Asta m-a făcut să mă întreb de ce se minunau toţi, aşa că am accesat înregistrarea incidentului. OK, uau. Vorbisem cu Volescu pe parcursul întregii urcări prin crater. Fusesem preocupat, mai ales, de traiectoria hopperului şi ca Bharadwaj să nu sângereze până la moarte, dar şi de ceea ce ar fi putut ieşi din crater ca să mai încerce o dată. Practic nu-mi ascultasem propriile cuvinte. Îl întrebasem dacă avea copii. Era uimitor! Poate mă uitam la prea multe emisiuni de divertisment. (Avea copii. Era căsătorit cu patru femei şi avea şapte copii, toţi acasă, cu partenerele lui.)

Toate nivelurile mele erau prea ridicate acum pentru o perioadă de odihnă, aşa că am decis că puteam, la fel de bine, să profit de asta şi să privesc şi celelalte înregistrări. A fost momentul în care am descoperit ceva ciudat. Exista un ordin de „renunţare“ pe canalul de comandă al HubSystemului, cel care controla, sau aşa credea, modulul meu administrator. Fusese probabil o eroare. Nu mai conta, fiindcă atunci când MedSystemul are prioritate…

 

PERFORMANŢĂ 39%. STAZĂ INIŢIATĂ PENTRU SECVENŢA DE REPARARE DE URGENŢĂ.

 

                                                          PRECOMANDĂ CARTEA


joi, 29 octombrie 2020

Recenziile lui Gică 7 - Sora mea, ucigașa în serie de Oyinkan Braithwaite


 

Titlu: Sora mea, ucigașa în serie 

Autor: Oyinkan Braithwaite

Editura: ART

Traducere de Iulia Gorzo

Titlu original: My sister, the serial killer (2017)

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 248

Media Goodreads: 3,74 din 150,239 note

 

- Roman Nominalizat la Booker Prize 2019

- Finalist Women's Prize 2019

- Câștigător al Premiului LA TIMES pentru cel mai bun Mystery/Thriller

- Nominalizat la Premiile GOODREADS pentru cel mai bun Mystery & Thriller și cel mai bun roman de debut

 

 

Un roman care, la prima vedere, îți dă impresia că este o carte polițistă, dar care vorbește, de fapt, despre problemele adevărate ale societății. O lectură care pune pe tavă adevărul de care toată lumea este conștientă, dar pe care nimeni nu dorește să-l enunțe.

Ce faci atunci când sora ta mai mică te sună și îți spune că a comis-o din nou?

Ție, fiind sora mai mare, îți revine sarcina de a avea grijă de ea, chiar dacă asta înseamnă să ascunzi urmele unei crime. Aceasta este povestea lui Korede și a surorii ei, Ayoola.

Încă de mică, Ayoola emană frumusețe în jurul ei. Ea este o bijuterie pe care orice bărbat și-o dorește în viața lui, Doar că Ayoola are o problemă, ea obișnuiește să își ucidă partenerii. După fiecare crimă ea își sună sora și îi cere ajutorul, iar de fiecare dată Korede vine la locul crimei și elimină probele actului odios. Korede știe la ce este bună o sticlă cu înălbitor, ce poți face cu un cearșaf și unde trebuie aruncat cadavrul.

Korede este personajul de la care aflăm povestea. Ea este asistentă medicală la spitalul St. Peter din Lagos și obișnuiește să se confeseze unui bărbat aflat în comă, sperând că acesta nu se va mai trezi niciodată. Cu toate că este sceptică în legătură cu nevinovăția surorii ei, ea încearcă să se convingă că Ayoola a făcut gesturile ucigașe nu în lipsa unei justificări. Tu ca cititor ești conștient că sora ei mai mică este vinovată de crime, dar cea care istorisește încearcă să ți-o prezinte într-un mod cât mai inocent.

Ayoola nu este o ucigașă, ea este abuzată și asta duce la crimă. Inocența ei este un simbol pentru lumea în care trăiește. Societatea în care se găsesc cele două surori este una patriarhală, în care femeia nu este nimic mai mult decât un bun de comerț.

Cartea lui Oyinkan Braithwaite reprezintă o revoltă la adresa unei societăți conduse prin forța masculină. Autoarea nigeriană întoarce raportul pe dos, astfel instanțele feminine sunt cele care dețin puterea, iar bărbații cad în postura de victime. Femeile din roman nu se raportează într-un mod violent la celălalt sex, ele iau decizii doar pentru a se apăra de forța brută.

Simbolul suprem pentru masculinitatea violentă este chiar tatăl celor două fete. El nu este o figură paternă, ci un stăpân al casei. Ne sunt relatate mai multe episoade în care tatăl este prezent, dar toate pleacă de la evenimentul morții sale, un sfârșit brutal învăluit în ceață.

Braithwaite  creează o poveste în care se joacă cu cititorul, punându-l pe acesta să caute elemente care lipsesc din poveste. Romanul este construit sub forma unui puzzle, lucru evident mai ales datorită capitolelor intitulate foarte lacunar prin cuvinte simple. Prin utilizarea acestor termeni, autoarea dorește să te conducă exact la problema din capitol, ca, în final, să poți observa marea problemă transpusă în filele cărții.  Romanul constituie un jurnal alcătuit din notițe care par atașate în mod tranșant una de alta, un mozaic care subliniază importanța ideii centrale.

Cum spuneam și la început, cartea de față nu dorește să fie un roman polițist. Nu contează dacă Ayoola este chiar ucigașul, nu contează nici măcar victimele ucise, ceea ce frapează este violența absurdă care țese narațiunea. Nu avem de-a face cu o poveste cu început și sfârșit, ci cu o secvență a realității brute, imortalizată în ficțiune. Povestea este doar un pretext ca mesajul să ajungă la public.

Recomand această carte celor interesați de problemele politicilor culturale, femeilor interesate de mișcarea feministă, care vor găsi o satisfacție în citirea acestui volum, și oricărui cititor, pentru că este o lectură plăcută și ușor de parcurs.

 

                                                   COMANDĂ CARTEA

 

 

joi, 23 aprilie 2020

„Ei spun că mă cheamă Varujan” sau poezia ca proces anamnetic



Impregnată de lirismul modernist, marcat la nivelul textului prin recurența simbolurilor și a metaforelor, poezia lui Varujan Vosganian se dezvăluie ca o încercare de a conferi evenimentelor biografice o aură mitică și de a le structura într-un univers poetic atemporal, reprezentatprintr-o suită de scenarii alegorice și arhetipale. În același timp, poemele lui Vosganian revelează o concepție mistică asupra actului poetic, prin care eul se detașează de amprenta datelor biografice și se transformă într-o instanță impersonală pentru a se identifica cu istoria traumatică a comunități din care face parte, motiv pentru care scrierea versurilor dobândește consistența unei mărturii.

Articulându-se în jurul memoriei, ultimul volum de poezie semnat de Varujan Vosganian, Ei spun că mă cheamă Varujan (Editura Art, 2019), este infuzat de o reprezentare duală asupra trecutului. Mai întâi, este evocat trecutul însângerat al comunității armenești printr-un discurs poetic încărcat de o miză etică evidentă, prin care, pe de-o parte, se reactualizează trauma genocidului armenesc, pentru a fi păstrată în memoria colectivității armenilor, iar pe de altă parte, poetul depune mărturie împotriva unei istorii violente, absurde și tragice, asumându-și poziția victimelor. În pofida încercării poetului de a rămâne o instanță impersonală și de a se limita doar la actul rememorării, poezia sa păstrează amprenta subiectivității, decelabilă la nivelul atitudinilor pe care aceasta le ia față de trecut. În primul rând, se remarcă tentativa poetului de a accepta suferința poporului său, care e contrabalansată de neputința de a se ridica la nivelul înaintașilor. „Caut stigmatele pierdute acum mai bine de un secol pe țărmul unei mări pe care catargele nu se zăresc. Caut stigmatele bunicului meu, dar durerea e prea mare s-o merit.” (p. 20)În al doilea rând,vocea poetică dezvăluie  relația dintre poet și comunitatea armeană din care face parte – legătură materializată prin intermediul obiectelor și revelată în momentele dificile. „De la tatăl meu, în schimb, nu am putut purta decât, în armată, valiza de lemn în care ținem acum pozele de familie, valiza aparținuse bunicului meu Garabet, ajunsese cu ea acum o sută de ani la Constanța alungat cu ai lui din Afion Karahisar.” (p. (82)

Dincolo însă de tratarea trecutului printr-un filtru etic care transformă discursul comemorativ într-o depoziție în favoarea victimelor, poemele lui Varujan Vosganian se opresc și asupra copilăriei, transformată într-un spațiu securizant, într-un teritoriu paradiziac, în care cele mai banale întâmplări dobândesc o încărcătură mitică,revitalizând eul poetic.

Plasat sub semnul dualității care structurează volumul lui Varujan Vosganian, discursul erotic se contaminează la rândul său de sciziunea eului poetic,generând atât o reprezentare fantasmatică a iubirii,cât și transformarea erotismului într-un instrument al construcției de sine. Mai întâi, poetul conferă scenariilor erotice o dimensiune mitică, transferându-le într-un teritoriu imaginar pentru a le proteja de impactul realității – teritoriu reprezentat într-una dintre poezii prin recursul la lumea virtuală. „Te-am întâlnit pe chat, așa că poți lua orice înfățișare gândesc despre tine și tot pe chat am vorbit îndelung despre noi, am făcut dragoste fără prejudecăți, iar dacă am fost sinceri până la capăt unul cu altul, am avut și orgasm în același timp.” (p. 18) Mai apoi, iubirea le permite îndrăgostiților să formeze o entitate care își afirmă unicitatea în răspăr cu tentativa celorlalți de a se construi turnându-și experiența în tiparele deja existente. ”Ultima dată când am făcut dragoste pe când ne învârteam ca niște derviși. Ultima oară când am fost nebuni a fost prima oară când am fost mai nebuni, sub tălpile noastre se sfărâma în cioburi tot ce fusese până atunci interzis”. (p. 14)

Prelucrând, prin intermediul mărcilor stilistice specifice modernismului poetic, tema memoriei atât sub aspectul reprezentării trecutului traumatic al comunității armenești, cât și sub cel al trecutului mitizat al copilăriei, Varujan Vosganian construiește un univers mitic în care se înlănțuie teme cu o rezonanță mistică.

luni, 6 aprilie 2020

Doi fugari într-o lume de cenușă



          Romanul „Focul din cenușă” (An ember in the Ashes), scris de Sabaa Tahir, a fost publicat în anul 2015, la editura Young art, în traducerea Iuliei Arsintescu. Romanul reprezintă prima parte din seria „Elias și spioana cărturarilor”. Celelalte părți sunt „O torță în noapte” și „Moartea la porți”, ultima parte fiind disponibilă la precomandă.

          Romanul prezintă povestea Laiei care, în urma unui raid al gărzilor imperiale făcut la casa părinților ei, ajunge să fie sclavă într-o școală unde erau pregătiți soldații. În acea noapte de coșmar, părinții ei sunt uciși, iar fratele ei, Darin este arestat și închis în cea mai îngrozitoare închisoare din Imperiu, din care nimeni nu poate evada. Viața Laiei este dată complet peste cap, dar singura fărâmă de speranță care o mai ține în viață este gândul că, într-o zi, va reuși să-și salveze fratele. Ea face tot ce îi stă în puteri pentru a-și scoate fratele din închisoare, ajungând să fie spioană, pentru cărturari, o categorie socială ce a fost aproape distrusă complet de Imperiu. Speranța ei va prinde rădăcini mai adânci, atunci când îl va întâlni pe Elias.

          Elias Veturius este unul dintre cei mai buni soldați antrenați la Academia militară Blackliff și cel care își dorește cel mai puțin să devină o mască și să ucidă oameni nevinovați în numele Împăratului. Este pe cale să dezerteze și să atragă asupra lui furia Comandantului, dar moartea neașteptată a Împăratului îl aruncă pe Elias, fără voia sa, într-o întrecere pentru tron. Este obligat să participe la cele trei probe extrem de periculoase, care îi pun viața în pericol, pentru alegerea unui nou conducător al Imperiului, și să lupte împotriva prietenilor săi. Fiind câștigătorul primei probe, el primește o recompensă specială - o sclavă care să-l distreze. Așa face cunoștință cu Laia care va deveni motivul renunțării sale la Academie, la șansa de a ajunge împărat și aproape la viață.

          Primul volum al seriei se încheie cu fuga celor doi și cu încercarea disperată de a scăpa de gărzile Imperiului puse pe urma lor de noul împărat. Dar întâmplările continuă și mai fascinante în cel de-al doilea volum, „O torță în noapte”. Cele două personaje sunt cu adevărat niște tăciuni în cenușă, fiind nevoiți să găsească forța în ei, pentru a străluci, pentru a creea o nouă lume. Cenușa distrugerilor făcute de Imperiu nu le va sta în cale, ridicându-se peste aceasta și dovedind că voința și încrederea sunt scânteile care alimentează vâlvătaia.

          Sabaa Tahir construiește o lume captivantă, în care supraviețuirea este tot ce contează. Autoarea folosește ca model societatea romană, lucru demonstrat de numele personajelor, creând o alegorie incredibilă a acestei societăți și ale războaielor romane. Autoarea păstrează aceeași discrepanță între cei din înalta societate și sclavi, care a existat și în societatea romană, pentru a da o notă de veridicitate romanului.

          Acesta a fost primul roman fantasy pe care l-am citit și care mi-a schimbat cu totul imaginea despre acest gen, făcându-mă să-mi doresc să citesc din ce în ce mai mult. Modul în care sunt construite personajele care trebuie să-și înfrunte cele mai mari temeri, mai ales Laia, dacă vrea să-și salveze fratele, și modul în care autoarea îmbină viața războinică cu magia și creaturile supranaturale este fără egal.


duminică, 5 aprilie 2020

Ce citim în Weekend? #1


În acest weekend, citim Romanul „Furia roșie” de Pierce Brown. Cu ocazia asta, ne pregătim pentru Clubul de Carte Paladin, care va avea loc după jumătatea lunii aprilie și va fi prima întâlnire care se va desfășura electronic, pe o platformă video (Zoom sau Skipe). Aceasta este o ocazie uriașă pentru cititorii de SF din România, deoarece putem lua parte la acest Club, de oriunde ne-am afla, doar să avem o conexiune la internet.

            Așadar, haideți să luăm  parte la o aventură incredibilă, pe planeta roșie, să coborâm în minele unde roșii se confruntă cu pericolul în fiecare zi, iar, pe urmă, să urcăm la suprafață, acolo unde Darrow află adevărul. Într-o lume ierarhizată pe culori, el trebuie să devină un auriu pentru a-și salva și răzbuna propriul neam.



Descrierea editurii:

În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei. 

„Ender, Katniss și acum Darrow." Scott Sigler

„O poveste gata să fie preluată de Hollywood, plină de acțiune și de emoție." Publishers Weekly

„Bine ritmat, captivant, excelent scris - genul de roman pe care nu poți să-l lași jos. Abia aștept următorul volum." Terry Brooks

miercuri, 1 aprilie 2020

Testamentele de Margaret Atwood





Fragment în avanpremieră pe blogul lui Liviu:
https://fansf.wordpress.com/2020/04/01/fragment-in-avanpremiera-margaret-atwood-testamentele/?fbclid=IwAR3CLR7Gq7jKhD9vRDDNF5xORTmt_0xrGCqRA0EJrBjg-4DoKdaljwVHoL8


BOOKER PRIZE 2019

Au trecut mai bine de cincisprezece ani de la evenimentele din Povestea Slujitoarei, iar regimul
teocratic al Republicii Galaad încă ţine frâiele puterii cu o mână de fier. Dar apar primele semne că Galaadul începe să se erodeze din interior. Exact în acest moment de răscruce, vieţile a trei femei complet diferite se întrepătrund în mod neaşteptat. Urmările pot fi dezastruoase sau pot duce la un viitor mai bun, dar cu siguranţă vor cutremura zidurile lumii care le ţine captive. Rămâne de văzut dacă aceste ziduri se vor şi prăbuşi.

În paginile Testamentelor Margaret Atwood îi deschide cititorului uşa spre cele mai ascunse cotloane ale Galaadului pe măsură ce fiecare personaj feminin din povestea ei e nevoit să–şi dea seama cine este de fapt şi cât de departe ar merge pentru lucrurile în care crede.

„Dragi cititori, toate întrebările pe care mi le–aţi pus despre Galaad şi despre mecanismele lui au fost o sursă de inspiraţie pentru această carte. Sau aproape toate. Cealaltă sursă de inspiraţie a fost lumea în care trăim.“ Margaret Atwood

„Prin această carte, Atwood ne aminteşte de puterea adevărului înaintea răului.“ People

„O poveste captivantă scrisă într–un ritm alert, revoluţionară şi cu accente de melodramă.“ The New York Times

„Toată lumea ar trebui să citească Testamentele.“ Los Angeles Times
„O continuare pe măsura operei care a precedat–o. Acest lucru este posibil şi datorită capacităţii lui Atwood de a surprinde, chiar şi atunci când scrie despre un univers pe care credem că–l cunoaştem atât de bine.“ USA Today

„Femeile din Galaad sunt mai fascinante ca niciodată.“ NPR

„Se prea poate să nu existe scriitor mai potrivit decât Margaret Atwood când vine vorba să aducă în discuţie anxietăţile lumii în care trăim.“ Entertainment Weekly