Fragment în avanpremieră: Nu trezi diavolul adormit de John Verdon

Titlu: Nu trezi diavolul adormit 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Domeniu: CRIME

 

Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu trezi diavolul adormit!”

 

Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul adormit!

În tăcere, mintea lui Gurney reveni la întrebarea crucială: cum să-și joace asul din mânecă.

 

FRAGMENT

 

După o jumătate de oră, Kim și Dave stăteau față în față la măsuța din lemn de pin pentru micul dejun aflată în nișa de lângă ușile din sticlă. Terminau câte o omletă însoțită de pâine prăjită și cafea, pe care Madeleine insis­tase să le prepare când aflase că tânăra condusese toată dimineața și nu mâncase nimic. Madeleine terminase prima și curăța aragazul. Kim își spunea povestea de la început, motivul vizitei ei.

— E o idee pe care-o am de ani buni, să studiez oroa­rea crimei din perspectiva impactului pe care-l are asu­pra familiei victimei, dar n-am știut niciodată ce să fac cu ea. Uneori am dat-o uitării un timp, dar a revenit de fiecare dată tot mai puternică. Am devenit obsedată: tre­buia să fac ceva cu ea. La început am crezut că pot face o chestie științifică, poate o monografie sociologică sau psi­hologică. Așa că am trimis propuneri mai multor edituri universitare, dar nu aveam calificările academice potrivi­te, așa că nu le-am stârnit interesul. Atunci m-am gândit să scriu o lucrare de nonficțiune. Dar pentru o carte îți trebuie un agent, iar asta a însemnat alte propuneri. Și ghici ce? Zero interes. Adică am douășunu, douășdoi de ani, cine naiba sunt și eu? Ce-am scris înainte? Unde-mi sunt recomandările? Practic sunt un copil. Tot ce am e o idee. Apoi m-am luminat! Hopa! Nu-i o carte, ci o emisiu­ne! Din clipa aia, a-nceput să prindă contur. Am văzut-o ca pe o serie de interviuri foarte personale, „televiziune ruptă din realitate“ în adevăratul sens al cuvântului, care înțeleg că are o conotație dubioasă, dar nu trebuie să fie așa – dacă o faci cu sinceritate!

Se opri, mișcată parcă deodată de ce spunea, zâmbi stânjenită, își drese glasul și continuă:

— În fine. Mi-am adunat ideile laolaltă sub forma unei schițe detaliate pentru disertația mea și i-am dat-o pro­fesorului Wilson, îndrumătorul meu. El mi-a spus că-i o idee bună, cu potențial. M-a ajutat să-i dau forma unei propuneri comerciale, a avut grijă să am acoperire din punct de vedere legal, ca să fiu protejată, și a făcut ceva ce a zis că nu-i stă în fire: i-a trimis-o unui director de producție de la RAM-TV pe care-l cunoaște personal, un tip pe nume Rudy Getz. Și Getz ne-a contactat o săptă­mână mai târziu și a zis: „OK, să-i dăm drumul!“

— Așa, pur și simplu? întrebă Gurney.

— Și eu m-am mirat. Dar Getz a zis c-așa lucrează RAM. N-o să mă apuc să contest asta. Numai gândul că pot să-mi pun ideea în practică, să explorez subiectul ăsta...

Clătină din cap, de parcă încerca să alunge o emoție copleșitoare.

Madeleine se apropie de masă, se așeză și spuse exact ceea ce gândea și Gurney:

— E important pentru tine, nu-i așa? Adică important de-adevăratelea, nu doar o oportunitate în carieră.

— Vai, Doamne, da!

Madeleine zâmbi cu blândețe.

— Și esența ideii... partea care contează atât de mult pentru tine?

— Familiile, copiii...

Se opri din nou pentru câteva clipe, evident copleșită de o imagine pe care propriile ei cuvinte i-o evocaseră. Își împinse scaunul de la masă, se ridică și o ocoli, apropi­indu-se de ușile din sticlă ce dădeau către patio, grădină, pășune și pădurea de dincolo de ea.

— E o prostie. Nu pot explica, dar mi-e mai ușor să vorbesc despre asta dacă stau în picioare, zise cu spatele la ei. Își drese vocea de două ori și spuse, abia audibil: Cred că omorul schimbă totul pentru totdeauna. Răpește ceva ce nu mai poate fi înlocuit. Are consecințe care trec dincolo de ceea ce i s-a-ntâmplat victimei. Victima își pierde viața, ceea ce-i groaznic, e nedrept, dar pentru ea s-a terminat, ăsta a fost sfârșitul. A pierdut tot ce putea fi, dar n-o știe. Nu trebuie să trăiască simțind pierderea și imaginându-și lucrurile ce puteau fi.

Își ridică mâinile și lipi palmele de geamurile din fața ei, un gest care mărturisea deopotrivă un tumult de sen­timente, dar și efortul imens de a le ține sub control.

Continuă, ceva mai tare:

— Nu victima se trezește într-un pat cu o jumătate goală, într-o casă pe jumătate goală. Nu ea visează că e încă în viață, numai pentru a se trezi cu durerea de a des­coperi că nu-i așa. Nu simte furia devastatoare, suferința pe care o cauzează moartea ei. Nu vede zi de zi scaunul gol de la masă, nu aude sunete care seamănă cu vocea ei. Nu vede mereu dulapul plin cu haine... Răgușise și-și drese glasul. Nu simte agonia... agonia de a fi pierdut tot ceea ce făcea ca viața să merite trăită.

Se rezemă de geam câteva secunde, apoi se desprinse încet. Când se întoarse către masă, fața-i era brăzdată de lacrimi.

— Știți despre durerea fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul unde a fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.

 

PRECOMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Ultima vînătoare de Jean-Christophe Grangé

Titlu: Ultima vînătoare

Serie: Pierre Niémans #2 

Autor: Jean-Christophe Grangé

Editura: Crime Scene Press

Titlu original: La Dernière chasse (2019)

Traducere din limba franceză de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 408

 

Continuarea volumului Rîuri de purpură

 

Trupul neînsuflețit al unui bărbat e descoperit la câțiva kilometri de lacul Titisee. Victima, Jürgen von Geyersberg, moștenitorul uneia dintre cele mai mari averi din Germania, a fost mutilat.

Comandantul Pierre Niémans și colega lui, locotonentul Ivana Bogdanoviç, membri ai unui organism nou care ajută poliția și jandarmeria în cazurile dificile, sunt trimiși în Munții Pădurea Neagră. Ancheta îi poartă pe urmele Vânătorilor negri, un batalion de nelegiuiți înrolați de Himmler în 1941, specializați în vânătoarea de oameni.

Pe măsură ce se întorc în trecut la sursa răului au parte de întâlniri tot mai stranii – o preoteasă a apelor termale, crescători de câini, vindecători. Însă fiara ucigașă nu e ceea ce cred ei…

Ultima vânătoare a început.

„O carte care te captivează, te tulbură, te devorează încă de la prima pagină.”

„Le Monde”

„O acțiune cizelată, un cadru bine închegat care intră direct în subiect. Nu are niciun timp mort.”

Laurence Caracalla, „Le Figaro”

„O poveste orchestrată magistral care, pe rând, te tulbură și te entuziasmează și se dovedește teribil de eficientă.”

François Vey, „Le Journal du dimanche” 

„Cu o mână de maestru, Grangé reușește să ofere un roman bulversant. Când termini să-l citești ești în stare de șoc și, deja, în sevraj.”

„Le Point”

 

FRAGMENT 

Capitolul 1

 

Nici o amintire, sau aproape nici una.

Atunci cînd fusese pescuit din apele repezi ale rîului de munte, cu pîntecele despicat de jos pînă sus, era plin de apă, ca burduful unui puitor de capcane. În acel moment încă nu-și pierduse cunoștința. Era conștient, în măsura în care starea în care se afla putea fi numită astfel.

Mai tîrziu, în ambulanță, intrase în comă. Astfel trecuseră două săptămîni. Două săptămîni de neant, pînă cînd în adîncul minții sale se aprinsese o luminiță firavă. Avusese senzația că se afla în fundul unui puț scăldat într-o lumină lăptoasă, din care se iveau la întîmplare forme vagi ale unor obiecte, creaturi informe, crîmpeie de viață... În acest stadiu, ideea de spermă era cea predominantă.

Apoi, conținutul îl preluă analogia cu laptele. Îi venise în minte un episod faimos din cosmogonia indiană, redat în frescele pe care le admirase odinioară în templele din Angkor: zeii și demonii biciuiau marea de lapte, făcînd să se nască din spuma ei tot soiul de creaturi miraculoase. În mintea sa însă, acest dans nu dădea naștere decît unor amintiri ale unor episoade violente, ale unor chipuri de asasini, ale unor înfrîngeri amare... Pe scurt, amintirile tipice ale unui polițist de la Omoruri.

În cele din urmă, spre surprinderea medicilor, își recăpătase cunoștința. Dansul zeilor continua, de data asta însă chiar în viața adevărată. Timpul se scurgea prin trupul său ca apa printr-un bidon găurit: zile și nopți care nu se deosebeau cu nimic una de alta, orice senzație fiind adînc îngropată sub bandaje și înecată de anestezice. Potrivit medicilor, starea în care se afla era de bun augur.

Ceva mai tîrziu, reuși să se ridice în capul oaselor și să ceară să i se povestească tot ce se întîmplase cît timp fusese inconștient. Despre cine? Despre ce?

Mai întîi, despre Fanny Ferreira, cea care îl înjunghiase, despicîndu-l de la abdomen și pînă la gît. Femeia nu supraviețuise tangoului ce-i purtase pe amîndoi pe apele înghețate ale rîului. Fusese înmormîntată împreună cu sora ei, într-un loc care nu fusese făcut public, la cîțiva kilometri de Guernon. Surorile malefice nu aveau să aibă parte de liniștea unui cimitir...

Întrebase apoi de Karim Abdouf, cel care-i devenise, fără să vrea, partener în acea anchetă a terorii. Acesta redactase un raport sumar asupra cazului, îl azvîrlise în față jandarmilor, apoi își dăduse demisia. „S-a întors în țara natală.” Niémans nu insistase să afle mai multe amănunte. Știa despre Karim că era apatrid. Nu încercase nici să-i dea de urmă. În fond, nu aveau în comun decît niște amintiri deloc plăcute.

Veni apoi vremea să se întoarcă printre oamenii de rînd. Acolo, în salonul său de la spital, fusese vizitat de mai-marii poliției judiciare și de gradații cu multe stele ai jandarmeriei, veniți cu toții să îl felicite. Își primise medalia în pijama, simțindu-se ca un fluture mort prins cu-n bold pe un panou din lemn de esență moale. Același gust, aceeași culoare.

Fusese, de asemenea, catalogat drept „invalid de gradul unu” de către Serviciile Sociale. Ca urmare, nu-și mai putea exercita profesia de polițist pe teren și avea să încaseze și o pensie de invaliditate. Niémans începea să se întrebe dacă nu cumva ar fi fost de preferat să fi pierit împreună cu Fanny în adîncurile ghețarului.

Însă administrația franceză nu abandonează pe nimeni, ci doar își reciclează cadrele. După încheierea perioadei de convalescență, i se oferise un post de profesor la școala de poliție de la Cannes-Écluse. De ce nu? Avea impresia că experiența sa le-ar fi putut fi de folos celor ce-și făceau ucenicia într-ale muncii de poliție.

Și totuși, după trei ani la catedră, i se dădu de înțeles că viziunea pe care o avea despre ce înseamnă un apărător al legii nu corespundea, pentru a folosi un eufemism, criteriilor general acceptate ale meseriei. Prin urmare, i se permise să își reia activitatea ca polițist, dar dintr-o postură marginală. Consultant, consilier, mediator... orice, doar să nu părăsească banca de rezerve.

Din punct de vedere fizic era perfect refăcut. Din punct de vedere psihic, însă, era o cu totul altă mîncare de pește. Își ducea zilele de parcă ar fi avut pe umeri o manta îmbibată de ploaie, acel gen de povară numită îndeobște „depresie”. Simptomele recurente ale acesteia erau un nod permanent în stomac, frisoane convulsive apărute din senin și un nod în gît care refuza să se lase dezlegat... Avea senzația că e la un pas de-a începe să plîngă în hohote în orice moment și îi era mereu somn, probabil o modalitate prin care mintea sa încerca să evite felul deplorabil în care se simțea.

Trecură astfel încă doi ani, între frustrare și lehamite, între umilință și indiferență, pînă în ziua în care foștii săi tovarăși, aceia care se pricepuseră să urce în ierarhie, își aduseră aminte de el.

– Uite care-i treaba, îi spuseră aceștia. Prin toate colțurile Franței se întîmplă tot mai multe crime nebunești, iar jandarmii nu mai fac față. Avem de gînd să înființăm un Birou central care-și va putea trimite oamenii de la Paris în întreg Hexagonul, oriunde ar fi nevoie. Polițiști unși cu toate alifiile, care să poată fi detașați, după nevoie, în sprijinul jandarmeriei.

– Excelent! Cîți sîntem?

– Deocamdată ești doar tu. E mai degrabă un test, nu un proiect oficial asumat.

Hai că m-ai lăsat cu gura căscată! Ideea de a trimite polițiști în sprijinul jandarmilor era o ofensă la adresa bunului simț. Nimeni nu credea în viabilitatea unei astfel de idei și nimeni nu-și putea aminti sub umbrela cărui minister se putuse naște o asemenea năstrușnicie.

Și cine ar fi fost oare mai potrivit să se ocupe de un proiect născut mort, dacă nu o fantomă? Problema era însă alta: Niémans luase gluma cît se putea de în serios. Ba chiar ceruse să îi fie repartizat și un aghiotant.

– Ei, ai făcut plinul?

Ivana stătea aplecată asupra geamului automobilului Volvo, cu brațele încărcate de salate, semințe de tot felul, sticle cu apă minerală și tot ceea ce putea găsi o vegană convinsă în magazinul unei benzinării.

Niémans scutură din cap și coborî din mașină pentru a-și face datoria. În timp ce umplea rezervorul, mintea îi reveni în realitatea prezentului: se aflau pe o autostradă din Germania, într-o după amiază de început de toamnă, roșie ca un tablou de Rothko. Nu era o atmosferă dezagreabilă, dar nici nu era de natură să-l facă să cadă în extaz.

Se îndreptă spre casă, pentru a plăti. Ar fi trebuit să fie mai plin de vioiciune: după luni de hîrțogărie, de statistici, de lectură a unor dosare obținute cu mare greutate de la jandarmeria națională, se afla în sfîrșit pe teren.

Ceva era însă bizar în această misiune: erau trimiși în Germania, la Freiburg im Breisgau, în celebra regiune Schwarzwald, adică în Pădurea Neagră. Porniseră în zori și ajunseseră la Colmar, la frontieră, în jurul orei zece; din principiu, Niémans nu respecta niciodată restricțiile de viteză.

Procurorul-șef de la Înalta Curte îi explicase că omorul care îi interesa fusese comis în pădurea Trusheim din Alsacia, dar victima, suspecții, martorii și toate celelalte persoane implicate erau cetățeni germani. Unitatea de jandarmerie departamentală din Haut-Rhin se ocupa de latura franceză, el și Ivana aveau să preia latura germană a cazului.

Urmase apoi o lungă expunere privind acordurile existente între forțele de poliție europene, care aveau să le permită să lucreze pe teritoriul german, în colaborare cu LKA, Landeskriminalamt, poliția landului Baden-Württemberg.

Niémans nu reținuse mai nimic din acea polologhie, dar nu-și făcea griji. Știa că, în timp ce el asculta acel discurs arid, Ivana obținuse dosarul întocmit de jandarmii alsacieni și, după toate probabilitățile, tocmai îl parcurgea cu atenție, reținînd pînă și cele mai nesemnificative detalii, pentru a-i putea oferi ulterior un rezumat concis și clar.

Plăti și aruncă o privire spre mașină, prin vitrina benzinăriei: o vedea agitîndu-se înăuntru, distribuindu-și proviziile achiziționate de parcă ar fi fost vorba de rezervele de muniție dintr-un tanc.

Ivana Bogdanović.

Aghiotanta sa.

Cel mai bun lucru care i se întîmplase din momentul în care se întorsese din neant.

 

COMANDĂ CARTEA