Fragment în avanpremieră: Ochi pentru ochi de M.J. Arlidge

Ochi pentru ochi

M.J. Arlidge

 

Titlu original: Eye for an Eye

Limba originală: engleză

Traducere: Alexandra Fusoi 

ISBN: 978-606-40-2197-7

Format: 130x200mm, paperback cu clape

592 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

 

Bestseller SUNDAY TIMES

 

CEI MAI CUNOSCUȚI CRIMINALI S-AU ASCUNS LA VEDERE.

PÂNĂ ACUM…

 

„Emily“ este o mamă singură devotată.

„Jack“ are o slujbă nouă, într-un oraș nou.

„Russell“ e pe punctul să se îndrăgostească.

Toți au același secret: niciunul dintre ei nu e cine spune că ar fi. Se numără printre cei doar nouă criminali din Marea Britanie cărora li s-a acordat dreptul la anonimat după ispășirea pedepsei, din cauza crimelor atroce pe care le-au comis.

Dar dacă familiile victimelor află adevărata identitate a criminalilor?

Consiliera de probațiune Olivia Campbell e prinsă într-un foc încrucișat când sunt căutați atât cel care a divulgat identitățile secrete, cât și justițiarii ucigași dezlănțuiți de scurgerile de informații…

 

Înfiorător, sfâșietor, un thriller mare, îndrăzneț, complex. Chris Whitaker

 

O lecție de maestru care te pune pe gânduri. Povestea ți se întipărește în minte. Daniel Cole

 

Un thriller dinamic… Cu ritm rapid, tulburător, îți dă de gândit. Guardian

 

Un roman crime emoționant pentru secolul XXI. Daily Mail

 

În acest thriller profund, dureros, nu există răspunsuri simple. The Sun

 

„Impresionant și plin de compasiune, Ochi pentru ochi ar trebui să câștige premii.“ Literary Review

FRAGMENT

Capitolul 3

 

               Emily Lawrence mergea apăsat, cu capul în jos, prin ploaia torențială. Era o zi întunecată în Bridgend, rece și neiertătoare, iar majoritatea localnicilor se adăposteau înăuntru, ceea ce‑i convenea de minune. N‑avea nevoie de public pentru acest pelerinaj.

Mergea grăbită pe aleea perfect întreținută, aruncând câte o privire spre pietrele de mormânt bine îngrijite de pe ambele părți, unele dintre ele decorate pentru sezonul sărbătorilor. Veneau peste ea nume, date și tragedii de familie — mame care muriseră de tinere, gemeni pierduți la naștere, cupluri îndrăgostite separate ani întregi până la reunirea finală —, dar nu înregistra nimic, abia păsându‑i de dezastrele altora. Probabil că era justificat, pentru că avea motivele ei serioase să fie aici sau poate că așa îi era firea. Lumea spusese dintotdeauna că era egoistă.

Ajunse la o răscruce și coti la dreapta, croindu‑și drum pe pilot automat până la mormintele lor. Venea cu religiozitate, de două ori pe an, la ziua de naștere a lui Susan și apoi a lui Gwyneth, și abia dacă mai era atentă la drum. Picioarele, ca să nu mai vorbim de inima și conștiința ei, o duceau unde avea nevoie. Emily nu pierdea vremea niciodată, nu stătea la palavre, își îndeplinea îndatoririle rapid și eficient, după care se ducea spre casă simțindu‑se pustiită și sumbră. Uneori, după câte o vizită mai tulburătoare ca de obicei, se întreba dacă are cu adevărat nevoie să vină aici, să se supună an după an acestui chin. Dar știa răspunsul înainte să pună măcar întrebarea, și de‑asta se afla din nou la cimitirul din Bridgend. Era foarte potrivit ca vremea să fie așa întunecată azi, și‑a zis ea, copleșită de amintirile dureroase care năvăleau una după alta.

Scuturându‑se de gândurile negre, Emily a încetinit când s‑a apropiat de morminte și a mai verificat o dată să nu fie nimeni prin preajmă înainte să ajungă la ele. Pietrele de mormânt rămâneau imaculate, părând aproape lustruite în strălucirea blândă a soarelui iernatic. Aranjamentele florale erau pline de viață și proaspete, marmura întunecată lucea, iar literele aurii erau curate și se distingeau clar, expunând detaliile tragediei lor:

Susan Slater, născută august 1991, decedată martie 1992

Gwyneth Slater, născută aprilie 1988, decedată noiembrie 1992

Plecate dintre noi prea curând. Rămân veșnic în inimile noastre.

Emily citise cuvintele de nenumărate ori, dar concizia lor, forța lor simplă o lăsa întotdeauna fără suflare. I‑a scăpat un suspin și vederea i s‑a încețoșat când i‑au dat lacrimile. A strâns buchetul la piept, căutând alinare, deși spinii îi intrau dureros în piele. Era prea șocant, prea tulburător de suportat gândul că fetițele astea nevinovate au murit în condiții cumplite, dar n‑avea cum să se ascundă de realitatea chinului lor. Era ceva ce trebuia acceptat, deplin și adesea, ca să țină vie tragedia uciderii lor. Timpul nu vindeca și nici n‑ar fi trebuit să vindece, atunci când morțile lor fuseseră atât de fără rost și de nenorocite.

— Le cunoșteai, nu?

Emily s‑a întors surprinsă și a dat peste un bărbat mai în vârstă care se uita la ea. A clipit ca să scape de lacrimi și l‑a privit pe intrus, genul elegant, militar, apărat de frig de o haină groasă și fular. Avea accent local și privirea pătrunzătoare și inteligentă, însă Emily nu‑l recunoștea, iar întrebarea lui părea să fie nevinovată.

— Nu în mod special, a mințit ea. Voiam doar să le aduc un omagiu.

La început, bărbatul n‑a spus nimic, intrigat poate de motivele pe care le‑ar avea o femeie de vârstă mijlocie să vină pe o asemenea vreme să viziteze mormintele a două străine. Apoi trăsăturile i s‑au relaxat ușor‑ușor și pe chip i s‑a întins un zâmbet trist.

— Tocmai am fost la Iris a mea, dar mă opresc întotdeauna o clipă și aici la întoarcere, să spun o rugăciune pentru micuțe…

I s‑a frânt vocea, iar Emily s‑a întors, dărâmată de emoția străinului.

— E insuportabil să te gândești prin ce‑au trecut…

Emily a încuviințat, dar nu s‑a răsucit cu fața spre el, aplecându‑se în schimb să pună florile pe morminte. Și atunci a observat picături de sânge unde ținuse strâns tijele pline de spini; și‑a băgat repede mâinile în buzunare, ca să ascundă înțepăturile.

— E de nedescris, serios, de ce sunt capabili unii…

Bătrânul se ambala, prins în această tragedie locală celebră, pregătindu‑se probabil pentru o denunțare îngrozitoare, însă Emily nu mai putea asculta nici măcar un singur cuvânt. A dat din cap cu tristețe spre el și a plecat, mergând pe propriile urme pe alee, dornică să scape de prezența lui, să se elibereze de locul ăsta cumplit.

Venea în fiecare an și în fiecare an era disperată să plece, dar de data asta fusese mai rău ca de obicei. Ajunsese să se aștepte la durere, vinovăție și suferință, însă intervenția tăioasă a pensionarului îi readusese un sentiment pe care îl îngropase de mult — teama. Accentul lui local puternic, emoția lui intensă, dezgustul vădit după 30 de ani o aruncaseră înapoi într‑o vreme când numele ei era echivalent cu sălbăticia și răul, când localnicii ar fi dezmembrat‑o cu dragă inimă, când nu era o Emily Lawrence oarecare, onestă și cu nimic ieșită din comun. Amintirile o îngrozeau și acum și simțea cum tremură din toate încheieturile în timp ce se îndrepta spre ieșire. Nicio vizită în Bridgend nu era lipsită de riscuri și probabil că se complăcuse crezând că poate să vină și să plece fără să fie depistată. Bătrânul domn părea destul de amabil și nu părea să îi arunce vreo acuzație anume, dar cum putea fi sigură?

Uneori, simțea că oamenii pot să vadă direct prin ea.

 

Capitolul 4

              

Stătea cu ochii ațintiți în televizor, în timp ce emoțiile îl copleșeau.

— Alături de noi astăzi pe canapea este Alison Burnham, a cărei fiică, Jessie, a fost ucisă în 2013 de elevele Courtney Turner și Kaylee Jones. Autoarele acestei crime cumplite, care aveau doar 11 ani la vremea aceea, au fost ulterior eliberate și trăiesc în comunitate. De‑atunci, Alison a militat neobosit pentru sentințe cu custodie mai lungi pentru minorii care comit crime grave…

Mike Burnham a scuturat furios din cap, nesigur dacă era mai furios pe BBC, care le exploata durerea, sau pe Alison, care fusese de acord să apară în emisiunea lor. Știa că fosta lui soție credea că face ceva bun, că scoate ceva pozitiv dintr‑o tragedie îngrozitoare, însă era foarte dureros să audă ad nauseam detaliile acelei zile și, în plus, la ce bun? Nimeni nu le asculta niciodată pe victime. Făptașii, infractorii erau cei care se alegeau cu toată atenția, iar sistemul justiției penale se dădea peste cap ca să‑i favorizeze pe ei. Poate campania o ajuta pe Alison să  nu se mai gândească la trauma lor comună, dar până la urmă nu schimba nimic.

— Mike, vrei să…?

Și‑a dat seama că secretara showroomului încă îl aștepta să semneze contractul de vânzare. Și‑a trecut privirea peste lista de ferestre și uși, după care și‑a mâzgălit semnătura, apoi s‑a îndepărtat, ducându‑se mai aproape de televizor și sorbind cuvintele prezentatorului:

— Azi‑dimineață, Kyle Peters, cel care l‑a ucis pe Billy Armstrong în Southend în 2015, a fost eliberat și a primit o nouă locuință în Marea Britanie, sub o nouă identitate. Alison, ca o persoană care a trecut deja prin asta, care a trebuit să facă față eliberării ucigașelor fiicei sale, ce simți în dimineața aceasta?

— Păi, evident că toată compasiunea mea se îndreaptă spre familia lui Billy. Știu exact cum se simt, cât de furioși și supărați trebuie să fie. Am crezut dintotdeauna că omorul trebuie să implice o condamnare pe viață obligatorie, indiferent de vârsta făptașului, și iată, avem din nou o situație în care sistemul penal dezamăgește victima și familia ei.

De ce? De ce trebuia s‑o țină tot așa? De fiecare dată când se gândea că ar putea să revină la o oarecare normalitate, când lumea ar fi putut să‑l vadă ca pe un om obișnuit, și nu ca pe tatăl unui copil ucis, hopa! — apărea Alison, la televizor, la radio, vorbind despre Jessica, despre Courtney Turner și Kaylee Jones, băgând povestea pe gâtul tuturor. De ce se simțea obligată să facă așa ceva?

— Bineînțeles, gângurea prezentatorul. Presupun că zile ca asta trebuie să reînvie amintiri dureroase despre ce s‑a petrecut cu familia ta. Moartea micuței Jessie, arestarea, procesul…

— Nu, a șuierat Mike, furios și ofensat. Era Jessica, niciodată Jessie…

În birou începuseră să se întoarcă spre el capete, însă Mike nu se putea abține. Ziarele, canalele de știri hotărâseră să‑i spună fiicei lor „Jessie“, pentru că suna mai drăgălaș, mai tragic. Dar ei nu‑i spusese nimeni așa, niciodată.

— Documentează‑te! Fă‑ți naibii meseria! mormăi el enervat.

La televizor, Alison nu luase în seamă gafa și răspundea la întrebare, intrând în joc.

— A avut un efect profund asupra surorii mai mici a Jessicăi, Rachel, dar toți am suferit. Eu am renunțat la serviciu la scurt timp după ce s‑a întâmplat, apoi căsnicia mi s‑a destrămat…

Când o să se oprească? Ce realiza cu toată povestea asta, în afară de umilirea celor care suferiseră deja destul? Depășea orice imaginație că Alison putea să fie atât de naivă.

— Scuze, Mike, tot eu sunt…

Mike s‑a scuturat și s‑a întors, observând că secretara timidă venise înapoi.

— Te așteaptă clienții tăi de la ora 10…

A făcut semn cu capul spre sala de primire a clienților, unde se foia nerăbdător un cuplu de vârstă mijlocie.

— Scuze, eram departe…

Femeia i‑a zâmbit compătimitor, dar n‑a spus nimic, părând ușor stingherită, de parcă n‑ar fi știut cum să se poarte cu el. Mike și‑a aruncat privirea prin birou și și‑a dat seama că mai mulți colegi se uitau la el, clar neliniștiți de bombănelile lui furioase către televizor. Brusc, s‑a simțit ridicol și jenat, ceea ce n‑a făcut decât să‑l înfurie și mai tare. De ce să fie jenat? Doar el nu făcuse nimic greșit.

Și‑a luat haina și a încercat să se adune, dar cuvintele lui Alison interveniră din nou.

— Bineînțeles, cel mai important e că ne e dor de fetița noastră. Aducea întotdeauna lumină, bucurie în orice cameră intra…

Mike a închis ochii — durerea ascuțită revenea, amenințând să‑l copleșească —, după care s‑a silit să revină în prezent și să‑și înăbușe emoțiile. S‑a întors, a luat telecomanda și a închis furios televizorul, după care s‑a îndreptat cu pași apăsați spre showroom, cu 12 perechi de ochi urmărindu‑i fiecare pas.

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA.

Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii.

De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica.

Fragment în avanpremieră: Mlaștina Rece de Liza Marklund

Mlaștina Rece

Al doilea volum din seria Cercul polar 

Liza Marklund  

Titlu original: Kallmyren

Limba originală: suedeză

Traducere: Alin-Daniel Dragomir

ISBN: 978-606-40-2192-2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

352 pagini

O intrigă generoasă, cu o mulțime de surprize. – Dagensny Heter

 Un bilet lăsat pe masa din bucătărie: „Iubitule, culeg niște mure arctice. Simt că trebuie să ies din apartament. Markus este la Karin.“ Și în colțul din dreapta jos, steluța cu cinci vârfuri, emblema ei.

Helena nu s-a mai întors acasă, deși fetița ei a fost găsită abia respirând în Mlaștina Rece. Iar Wiking Stormberg nu și-a mai revenit după dispariția soției. A trăit doar pentru copii și serviciul lui din poliția din Stenträsk, și a devenit obsedat de mlaștini. După zeci de ani, fiul lor primește o scrisoare, o amenințare sau poate un avertisment, cu scri­sul de mână al Helenei și steluța în cinci colțuri.

Wiking începe să se întrebe dacă nu cumva înnebunește, dacă vede fantome sau dacă o forță din afară îi amenință familia. Și dacă da, despre cine sau ce este vorba?

Mlaștina Rece este un roman captivant, în care ne reîntâlnim cu Wiking Stormberg, șeful poliției din Stenträsk, un mic orășel din Norrbotten — un peisaj pe care Liza Marklund îl cunoaște din copilărie și în jurul căruia a creat o poveste de suspans care-ți taie suflarea. – Afton Bladet

Mlaștina Rece nu e doar un roman crime bun, ci demonstrează și că Marklund este o povestitoare minunată. – Verdens Gang

Mlaștina Rece este extrem de plină de tensiune, iar Liza Marklund dă dovadă de talent stilistic și dramatic când împletește și o poveste secundară cu totul neașteptată. – Dagensnyhete

Marklund arată de ce e în stare cu adevă­rat (…) În Mlaștina Rece, a recurs la toată experiența de la romanele crime anterioare. A combinat-o cu ambiția pe care a afișat-o cu îndrăzneală în ultimele două romane și a reușit să creeze o atmosferă de suspans și compasiune – tot ce-și poate dori un cititor de crime. – Stavanger Aftenblad

Liza Marklund în cea mai bună formă! Un roman de suspans excepțional. – Adresseavisen

 

FRAGMENT

 

După ceremonia de deschidere din aulă, care într‑adevăr se afla în clădirea numărul 16, cursanții se îndreptară spre sălile lor de curs și primiră lista cu bibliografia de consultat. Wiking încerca să îi studieze pe ceilalți studenți, mai ales pe fete, fără a fi prea evident. Frank nu avea astfel de rețineri.

— Uită‑te la gagica aia, Doamne, oare cum o cheamă? spuse el atât de tare încât probabil că fata auzi.

— Anna Månsson, răspunse Mats cu voce joasă.

— E de nota 10, a naibii.

Anna Månsson aruncă o privire în direcția lor și își dădu ochii peste cap. Frank zâmbi larg.

Clasa nu era atât de omogenă pe cât își închipuise Wiking. Credea că se va remarca prin accentul său de Norrland și diploma sa de licență, iar ceilalți vor fi cu toții niște băieți rași în cap de vreo 20 de ani din zona Stockholmului. Dar nu era deloc așa. Mats avea 26 de ani, era din Linköping și era locotenent în armată. Se înscrisese în școala de poliție pentru a obține permisie și a putea locui cu iubita lui, care studia medicina la Institutul Karolinska. Frank era născut în zero‑opt1 și locuia oficial cu bunica sa în Kungsholmen.

— Dacă stau suficient timp înregistrat la adresa asta, pot prelua contractul de închiriere, spuse el, vorbind de parcă ar fi câștigat la loterie.

Asta se întâmpla înainte ca Wiking să înțeleagă cât de incomprehensibil de complicată și de nedreaptă era piața imobiliară din Stockholm.

Frank era jurnalist de profesie și un binefăcător incurabil. După trei ani petrecuți la unul dintre ziarele de seară, decisese să își schimbe perspectiva și să facă „ceva semnificativ“, după cum spusese chiar el. Mai mulți colegi din clasă aveau un trecut similar. Anna Månsson, de exemplu, era asistent social, iar prietena ei, Linda, era profesoară. Faptul că Wiking avea o diplomă în inginerie mecanică de la Universitatea Tehnologică din Luleå era mai degrabă norma decât excepția.

— Ce era în neregulă cu a fi inginer mecanic? întrebă Frank într‑o seară, după o lungă prelegere despre metodele fascinante de lucru din domeniul presei de seară.

Erau în apartamentul imens al bunicii sale, construit la cumpăna secolelor, de pe Scheelegatan, și beau bere, el, Frank și Mats: bunica sa mai avea o casă în Marbella, unde își petrecea iernile.

Wiking nu mai văzuse niciodată o asemenea locuință. Tavanul era acoperit cu muluri cu viță‑de‑vie și flori, avea sobe de teracotă imense, care sclipeau în fiecare cameră. Pereții aveau lambriuri și șiruri de tablouri cu rame groase. Ferestrele cu șprosuri de câțiva metri ajungeau până în tavan. Se numea Jugendstil.

Wiking trăgea de un colț desprins al etichetei de pe sticla de bere.

— Am aplicat mai mult fiindcă a vrut amicul meu Krister, spuse el. Dar a renunțat după un semestru și s‑a mutat în Täby cu iubita lui. Eu, mda, am rămas.

— Dar de ce polițist? insistă Frank.

— Tatăl meu e polițist. Tatăl lui a fost procuror.

— Uau, exclamă Frank. Ești un adevărat deschizător de drumuri.

Mats și Marina lui locuiau într‑un apartament micuț de studenți din Solna. Troica se întâlnea rar acolo, deoarece Marina era mereu ocupată cu studiul și avea nevoie de liniște. Era o tipă serioasă, cu părul negru și ochii ageri, lui Wiking i se părea că nu‑i scapă nimic. Îi plăcea de ea. Ea și Mats erau împreună încă din primul an de liceu.

— O să facem copii când termină cu rezidențiatul, declară el.

— Vă notați babardeala și în calendar? întrebă Frank.

Mats permise umbrei unui zâmbet să îi străbată fața. Fusese cât de aproape putuse să ajungă de un râs forțat.

— Cred că o fac mai des decât tine, spuse el.

— Doar o chestiune de timp, zise Frank. Sunt cu ea pe jumătate în Anna Månsson.

Wiking se prefăcu că are o criză de tuse.

În fiecare după‑amiază, troica se antrena împreună. Sală, volei, apoi alergau. Mats era alergător de distanță lungă, Frank era sprinter. Wiking prefera mai degrabă să alerge după un puc sau o minge, dar aici învățase să alerge și atât. În plus, mergea cu bicicleta zilnic între școală și Tensta, ceea ce îi dezvoltase rezistența. Seara, lua adesea linia albastră a metroului până la primărie și mergea pe jos până la Frank, pe Scheelegatan.

Într‑o seară, în timp ce se îndrepta spre casă după un antrenament intens la piscina de la poliție, dădu peste un grup de adolescenți în centrul cartierului Tensta. Erau cinci și se putea presupune că familiile lor proveneau din vreo țară din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord. Băieții făcură un cerc în jurul lui, iar liderul lor se puse în fața lui.

— Frate, spuse liderul, cu voce joasă și hotărâtă, cât e ceasul?

Wiking se uită la ceasul său de mână.

— Al meu arată 22:55, dar e de fapt numai 22:50, răspunse el, întinzându‑și încheietura mâinii ca să‑i arate conducătorului găștii.

— L‑am dat înainte cu cinci minute pentru a avea o mică marjă. Dacă vreți să luați trenul spre oraș la 22:57, probabil că îl prindeți.

Puși în gardă, toți cei cinci băieți îl priveau cu ceva ce putea fi descris aproape ca un soi de neîncredere.

— De fapt, e posibil să și întârzie un pic, continuă Wiking. SL nu pare să fie obișnuit cu zăpada. Destul de ciudat, fiindcă și aici, mai la sud, e iarnă în fiecare an.

Băieții schimbară priviri între ei. Wiking făcu un semn cu capul spre chioșcul din spatele liderului.

— Mă gândeam să‑mi iau o napolitană Kex înainte să plec acasă, explică el, și se va închide în curând. Deci, dacă nu vă supărați…

Liderul se întoarse și se uită uimit spre chioșcul Pressbyrån, de parcă nu l‑ar fi remarcat niciodată până atunci. Apoi se întoarse din nou spre Wiking și făcu un pas într‑o parte. Ceilalți băieți ezitară o clipă, apoi îl lăsară și ei să treacă.

— O seară plăcută să aveți, le ură Wiking, își cumpără napolitana și se îndreptă spre camera sa închiriată.

Abia mai târziu realizase că, cel mai probabil, grupul de băieți voia să‑l jefuiască.

Frank, care insistase ca el să se tundă — „Nu poți să te prezinți cu chică“ — îl echipase și cu o geacă bomber neagră și o pereche de bocanci negri Doc Martens. Între timp, bandele din jurul stației de metrou se obișnuiseră cu el și îi răspundeau cu ezitare la saluturi, chiar dacă arăta ca un skinhead.

 Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel, Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare, Ferma de perle negre și Cercul polar.

Fragment în avanpremieră: Anna O de Matthew Blake

Titlu: Anna O 

Autor: Matthew Blake

Colecție: Fiction Connection (Editura Trei)

Nr. de pagini: 528

ISBN: 978‑606‑40‑2168‑7

Limba originală: engleză

Traducere: Alunița Voiculescu

Format: 130x200mm

Anul apariției: 2024

 

Data apariției: 2024-02-02

Precomandă: https://bit.ly/annao

#ANNAO @treibooks

 

Descriere:

 

Îmi pare rău. Cred că i-am omorât. ANNA O

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării", și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată. Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află.

Un concept irezistibil, pus în practică minunat — cu siguranță va fi unul dintre cele mai bune thrillere ale anului. LEE CHILD 

Când ai luat cartea în mână, nu mai ai cum s-o lași. Un thriller cu multe planuri și melodramatic ca anvergură și tensiune. KIRKUS REVIEWS 

Blake nu le permite niciun moment nici cititorului, nici eroului său să stea liniștiți, producând întorsături de situație una după alta. Finalul o să-i șocheze probabil până și pe fanii versați de thrillere. PUBLISHERS WEEKLY

 

Fragment:

 

JURNALUL ANNEI

2019

 

 

29 august — dimineață

 

Mergem în viteză pe autostradă. Închirierea acestui Clio, un impuls de moment. Doug stă în spate, Indira lângă mine, în față. Sistemul de navigație prin satelit face figuri, așa că Indy încearcă să găsească destinația pe telefonul ei. Mama, tata și Theo sunt în altă mașină și vor ajunge înaintea noastră.

Doug pare să fie la capătul răbdărilor, evident. Indira încearcă să păstreze atmosfera cordială. Numărul estival al revistei încă nu e finalizat. Contractul cu GVM încă nu e semnat. Ei doi nu și‑au primit banii. Iar după weekendul acesta, nici că‑i vor mai primi vreodată.

Un claxon. Încerc să mă concentrez la drum. Totul depinde de întâlnirea de diseară, cu persoana care își spune @PacientX online. Să aflu dacă e de bună‑credință. De‑abia apoi voi putea să‑mi confirm bănuiala că persoana pe care o cred eu MARATON este copilul biologic al lui Sally Turner. Apoi, voi provoca o adevărată senzație. Mult mai mare decât succesul revistei noastre. Va fi o știre de interes național. Ziare mari, tabloide, Newsnight, documentare, seriale. O să caut un avocat bun și o să‑i dau în judecată pe Doug și pe Indy. O să‑l fac de râs în public pe afemeiatul de tata. O să‑mi folosesc toată priceperea pentru a fonda o companie a mea. Și de această dată mă voi ocupa singură de acte.

Mă gândesc la scuza publicată de Bloom în articolul ei: Uneori trebuie să faci rău ca să faci bine. Mă gândesc și la celelalte „metode“ și „ipoteze“ încercate pe pacienți cu probleme psihice. Am citit despre psihiatri care au provocat crize epileptice, au extras dinți și au îndepărtat chirurgical spline, coluri uterine și colonuri, și‑au infectat intenționat pacienții cu malarie, au creat come diabetice artificiale, au injectat ser cabalin pentru a induce meningite și, cel mai îngrozitor dintre toate, au secționat țesut cerebral în timpul unor operații asupra lobilor frontali — procedură cunoscută sub numele de lobotomie trans orbitală. Toate aceste experimente au fost efectuate de reputați specialiști, în încercarea de a găsi leac unor boli pe care nu le înțelegeau pe deplin. Cele mai rele trata‑ mente psihiatrice au fost încercate, de obicei, pe femei. Îmi amintesc acel rând mititel și aparent inofensiv de pe Wikipedia, de azi‑noapte. Mi‑o imaginez pe Sally Turner și ororile experimentului Medeea din secția Cranfield de la Broadmoor, în vara lui 1999. Și îmi pun tot felul de întrebări până mi se face rău din nou.

Ferma se află la capătul unor drumuri înguste și întortocheate din Cotswold. Tarmacul devine din ce în ce mai denivelat, până se transformă într‑un drum neasfaltat, care face ca mașinuța noastră închiriată să se opintească să treacă peste tot soiul de băltoace și șleauri noroioase.

Într‑un sfârșit, ajungem la destinație. Zăresc un indicator și spatele plin de noroi al mașinii familiei noastre. Tata și Theo descarcă portbagajul. Cerul e vânăt ca o prună, cu puțin cenușiu. Imediat ce parcăm, începe ploaia.

Noroiul ne ajunge până la glezne. Pantofii sport ai lui Doug sunt înghițiți de clisa maronie. Curtea din jur e imensă. Suntem conduși la cabanele noastre de către Owen Lane, un îngrijitor bărbos și macho, cu pieptul bombat și accent scoțian. Indie și Doug sunt în Cabana Roșie. Eu primesc una mai mică, doar pentru mine: Cabana Albastră. Pe perete se află o hartă a locului. Mă familiarizez puțin cu geografia locală: Pădurea, Cabanele, Ruinele. Mă bucur că am ieșit din Londra. Pentru prima dată după multe luni, mă simt liberă. Îmi scot telefonul și îi transmit coordonatele mele lui @PacientX.

După Pădure. După miezul nopții. Atunci ne putem întâlni.            Doar atunci.

Ploaia susură la fereastră. Cabana Albastră trepidează de atâta apă. De undeva se aude un clopot. Ieșim în căutarea mesei promise. Ruinele oferă o priveliște extraordinară, par rămășițele unui castel cândva măreț, lăsat de izbeliște de secole și încărcat încă de secrete și de aur. Ne așezăm pe două banchete lungi din lemn, adăpostite sub o copertină improvizată. Bem dintr‑un fel de căni bondoace, din lemn. Doug pare plictisit. Indirei îi displace profund lipsa de confort. Tata îmi pare mai jalnic ca oricând, o sumă de slăbiciuni. Și tot acest disconfort al lor mie îmi face mare plăcere.

Mâncarea, deosebit de rafinată, e servită pe farfurii și platouri de un lux disimulat. Mama nu mai e înalta personalitate ministerială stresată. S‑a întors la vechea versiune pe care o știu. Și tata e altul, la distanță de telefonul său. Pare și mai grandios, ca un Gandalf fără barbă și ochelari. Doug aspiră mâncarea. Indira ciugulește fără prea mare entuziasm dintr‑o farfurie cu carne de mistreț. Theo dă pe gât o cană cu bere. Îi urmez exemplul și simt o ușoară amețeală. Ploaia se mai potolește puțin. Își face apariția directoarea Fermei, Melanie Fox. E însoțită de Owen, îngrijitorul, un intern și o femeie spre 40 de ani, cu talie de viespe, care ne este prezentată drept Lola, consultantul pentru sănătate și siguranță. Lola ne recită regulile de bază. Se distribuie brățări. Cele negre sunt pentru Vânători. Cele albe, pentru Supraviețuitori. Suntem împărțiți în două grupuri de câte trei: tata, mama și Theo de o parte, eu, Indira și Douglas, de alta. Noi suntem Vânătorii. Ceilalți sunt Supraviețuitorii. Suntem instruiți să ne întâlnim la intrarea în Pădure, la ora 16:00. Până atunci, ne întoarcem la cabanele noastre să ne pregătim.

Îi privesc pe Indy și Doug dispărând în Cabana Roșie. Pe tata și pe mama despărțindu‑se, două insule separate acum. Eu mă îndrept către Cabana Albastră, udă leoarcă. Ajunsă înăuntru, mă așez și mă uit la ceas: 23 de minute până la startul chinului din Pădure. Mă gândesc la restul. La preluarea companiei, la apartament, la revistă, la schimbul de priviri dintre Indira și Douglas, la trădare, la aventura tatălui meu. Pare meschin, și poate chiar așa este. Dar s‑au purtat războaie pentru chestiuni încă și mai puțin lipsite de importanță.

Încerc să îmi imaginez efectele. Douglas și Indira îngropați în facturi după ce revista nu mai apare și compania este lichidată. Toată aroganța aia de pe fețele lor ștearsă complet după ce vor afla. Umilința tatei după ce îi va fi dezvăluit caracterul real — un tată atât de îmbrobodit de farmecele unei tinerele, încât o ajută pe aceasta să îi escrocheze propria fiică. Niciunul nu se așteaptă la ce va urma.

Nu vor supraviețui după asta. Mă voi răzbuna pe toți. Anna, visătoarea prostuță. Vârcolacul. Somnambula.           

Fräulein Anna O. Gata cu episoadele, gata cu scaunele proptite în uși încuiate de dormitoare.

Un an nou care se prevede ciudat de diferit de cel dinaintea lui.

 Somnul nu trebuie să fie o slăbiciune: este o superputere. 

Carpe diem.

Fragment în avanpremieră: Nu trezi diavolul adormit de John Verdon

Titlu: Nu trezi diavolul adormit 

Serie: Dave Gurney #3

Autor: John Verdon

Editura: PALADIN

Titlu original: Let the Devil Sleep

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 568

Domeniu: CRIME

 

Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un sunet care-i zburli părul. Era o șoaptă, foarte aproape de urechea lui. O șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca șuieratul unei pisici furioase: „Nu trezi diavolul adormit!”

 

Ce ai face dacă povestea de noapte bună care ți se spunea din copilărie ar deveni cel mai mare coșmar al prezentului? Creatoarea unui documentar despre familiile victimelor unui ucigaș în serie încă în libertate descoperă că atunci când ți-l alegi pe Dave Gurney drept consilier, adevăruri incomode ies la iveală. Iar fostul detectiv de la Omucideri se pricepe cel mai bine să provoace haos și să elucideze mistere. Poate că uneori este bine să trezim diavolul adormit!

În tăcere, mintea lui Gurney reveni la întrebarea crucială: cum să-și joace asul din mânecă.

 

FRAGMENT

 

După o jumătate de oră, Kim și Dave stăteau față în față la măsuța din lemn de pin pentru micul dejun aflată în nișa de lângă ușile din sticlă. Terminau câte o omletă însoțită de pâine prăjită și cafea, pe care Madeleine insis­tase să le prepare când aflase că tânăra condusese toată dimineața și nu mâncase nimic. Madeleine terminase prima și curăța aragazul. Kim își spunea povestea de la început, motivul vizitei ei.

— E o idee pe care-o am de ani buni, să studiez oroa­rea crimei din perspectiva impactului pe care-l are asu­pra familiei victimei, dar n-am știut niciodată ce să fac cu ea. Uneori am dat-o uitării un timp, dar a revenit de fiecare dată tot mai puternică. Am devenit obsedată: tre­buia să fac ceva cu ea. La început am crezut că pot face o chestie științifică, poate o monografie sociologică sau psi­hologică. Așa că am trimis propuneri mai multor edituri universitare, dar nu aveam calificările academice potrivi­te, așa că nu le-am stârnit interesul. Atunci m-am gândit să scriu o lucrare de nonficțiune. Dar pentru o carte îți trebuie un agent, iar asta a însemnat alte propuneri. Și ghici ce? Zero interes. Adică am douășunu, douășdoi de ani, cine naiba sunt și eu? Ce-am scris înainte? Unde-mi sunt recomandările? Practic sunt un copil. Tot ce am e o idee. Apoi m-am luminat! Hopa! Nu-i o carte, ci o emisiu­ne! Din clipa aia, a-nceput să prindă contur. Am văzut-o ca pe o serie de interviuri foarte personale, „televiziune ruptă din realitate“ în adevăratul sens al cuvântului, care înțeleg că are o conotație dubioasă, dar nu trebuie să fie așa – dacă o faci cu sinceritate!

Se opri, mișcată parcă deodată de ce spunea, zâmbi stânjenită, își drese glasul și continuă:

— În fine. Mi-am adunat ideile laolaltă sub forma unei schițe detaliate pentru disertația mea și i-am dat-o pro­fesorului Wilson, îndrumătorul meu. El mi-a spus că-i o idee bună, cu potențial. M-a ajutat să-i dau forma unei propuneri comerciale, a avut grijă să am acoperire din punct de vedere legal, ca să fiu protejată, și a făcut ceva ce a zis că nu-i stă în fire: i-a trimis-o unui director de producție de la RAM-TV pe care-l cunoaște personal, un tip pe nume Rudy Getz. Și Getz ne-a contactat o săptă­mână mai târziu și a zis: „OK, să-i dăm drumul!“

— Așa, pur și simplu? întrebă Gurney.

— Și eu m-am mirat. Dar Getz a zis c-așa lucrează RAM. N-o să mă apuc să contest asta. Numai gândul că pot să-mi pun ideea în practică, să explorez subiectul ăsta...

Clătină din cap, de parcă încerca să alunge o emoție copleșitoare.

Madeleine se apropie de masă, se așeză și spuse exact ceea ce gândea și Gurney:

— E important pentru tine, nu-i așa? Adică important de-adevăratelea, nu doar o oportunitate în carieră.

— Vai, Doamne, da!

Madeleine zâmbi cu blândețe.

— Și esența ideii... partea care contează atât de mult pentru tine?

— Familiile, copiii...

Se opri din nou pentru câteva clipe, evident copleșită de o imagine pe care propriile ei cuvinte i-o evocaseră. Își împinse scaunul de la masă, se ridică și o ocoli, apropi­indu-se de ușile din sticlă ce dădeau către patio, grădină, pășune și pădurea de dincolo de ea.

— E o prostie. Nu pot explica, dar mi-e mai ușor să vorbesc despre asta dacă stau în picioare, zise cu spatele la ei. Își drese vocea de două ori și spuse, abia audibil: Cred că omorul schimbă totul pentru totdeauna. Răpește ceva ce nu mai poate fi înlocuit. Are consecințe care trec dincolo de ceea ce i s-a-ntâmplat victimei. Victima își pierde viața, ceea ce-i groaznic, e nedrept, dar pentru ea s-a terminat, ăsta a fost sfârșitul. A pierdut tot ce putea fi, dar n-o știe. Nu trebuie să trăiască simțind pierderea și imaginându-și lucrurile ce puteau fi.

Își ridică mâinile și lipi palmele de geamurile din fața ei, un gest care mărturisea deopotrivă un tumult de sen­timente, dar și efortul imens de a le ține sub control.

Continuă, ceva mai tare:

— Nu victima se trezește într-un pat cu o jumătate goală, într-o casă pe jumătate goală. Nu ea visează că e încă în viață, numai pentru a se trezi cu durerea de a des­coperi că nu-i așa. Nu simte furia devastatoare, suferința pe care o cauzează moartea ei. Nu vede zi de zi scaunul gol de la masă, nu aude sunete care seamănă cu vocea ei. Nu vede mereu dulapul plin cu haine... Răgușise și-și drese glasul. Nu simte agonia... agonia de a fi pierdut tot ceea ce făcea ca viața să merite trăită.

Se rezemă de geam câteva secunde, apoi se desprinse încet. Când se întoarse către masă, fața-i era brăzdată de lacrimi.

— Știți despre durerea fantomă? Fenomenul care însoțește amputarea? Când simți durere în locul unde a fost mâna sau piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea unui membru fantomă: o suferință insuportabilă într-un loc gol.

 

PRECOMANDĂ CARTEA