Fragment în avanpremieră: Ziua 1 de Abigail Dean

Ziua 1 

Abigail Dean

Editura: Crime Scene Press

Traducător: Mihnea Arion

Format: trade paperback cu supracopertă

Dimensiune: 13 x 20 cm

Număr de pagini: 384

ISBN: 978-630-6542-77-2

Titlu original: Day One

Supraviețuitoarea este prinsă într-o minciună.

Presa transformă nenorocirea în spectacol.

Cei din afara comunității susțin că evenimentul nici nu a avut loc.

Ce s-a întâmplat cu adevărat în Ziua 1?

Un individ înarmat atacă o școală dintr-un orășel englez de la malul mării, declanșând un șir de evenimente care aruncă întreaga comunitate în haos. Rănile nu se închid niciodată, pentru că locuitorii sunt hăituiți și de presă, și de conspiraționiști.

Însă nici între ei nu mai există acea înțelegere care făcea din Stonesmere un spațiu aproape idilic.

Fiecare are propria versiune asupra evenimentelor din Ziua 1, secretele sunt îngropate prea adânc, suspiciunile sunt înrădăcinate prea puternic. Indiciile despre adevăr sunt ascunse în spatele unor fațade șubrede, care ar putea dărâma întregul oraș.

Un roman psihologic care arde mocnit, jucându-se cu mintea cititorului și a personajelor, și care descrie conflictul dintre adevăr și interpretare personală, dintre experiența directă și teoriile conspirației, dintre goana după senzațional și încercarea de a depăși o tragedie.

FRAGMENT

 

   Cu zece minute înainte să înceapă, i-a aliniat în clasă. I-a făcut să se liniștească. Au traversat terenul de joacă spre sală. Nori uriași, copilărești, treceau pe lângă soare, schimbând culoarea pământului. Au urmat-o pe culoarul flancat de scaune de plastic, uitându-se la pantofii lor. Odată ajunși pe scenă, și-au căutat părinții cu privirea. Chiar și cei îndrăzneți, precum Charlie Malone, tremurau. Îi avertizase că se putea întâmpla asta, că emoțiile pot face ca o cameră să-și schimbe dimensiunile. Că sala în care se adunau pentru educație fizică și premii se putea extinde în toate direcțiile.

-    Când vine rândul tău, a spus ea, s-ar putea să fie de mărimea unui stadion.

-     Cât Old Trafford? a întrebat Kit.

-     Poate chiar mai mare, a răspuns ea.

În secundele dinaintea spectacolului, în sală s-a așternut o tăcere neliniștitoare. Bunicii se chinuiau să caute șervețele. Părinții se uitau încruntați la camerele digitale. Frații și surorile stăteau pe genunchi sau în uniforme de liceu, radiind plictiseală și uitându-se la telefoane. Iar aici, în fața tuturor, erau elevii din clasa ei, cu ochii mari și rozându-și unghiile, așteptând ca ea să vorbească.

A îngenuncheat în fața lor și a scrutat douăzeci și una de perechi de ochi. Gata? a întrebat ea pe mutește, chipul ei spunând: Sigur că sunteți gata.

Liceul le împrumutase un elev din clasele terminale care să opereze luminile scenei: Samuel Malone, un alt membru al dinastiei Malone, căruia Ava îi predase cu aproape un deceniu înainte. La nouă ani se aflase deja în primul rând, purtând un zâmbet superior și adidași noi, punând întrebări la care știa deja răspunsul. Acum stătea cocoțat deasupra scenei, cu ochelarii de soare pe cap, micșorat de pubertate.

A dat din cap înspre Samuel, iar clasa a fost scăldată în lumină.

Pe degete, a numărat: trei, doi, unu.

Alicia Morden era prima. Alicia nu avea talentul real să se exprime, dar a vorbit cu o voce puternică și clară, menită să stârnească interesul bunicilor din spatele sălii.

- Bonne journee! a strigat Alicia și ăsta a fost semnalul de începere.

Acum nu mai erau decât locuri în picioare. S-a uitat înapoi la public. I-a văzut pe părinți repetând odată cu ei, căci știau pe de rost replicile. Până și adolescenții... până și adolescenții zâmbeau. Nici urmă de Marty, totuși. Încă nu. Nu se aștepta ca Justin să vină, desigur. Apăruse o nouă treabă - întotdeauna era o nouă treabă - care-i solicita atenția. Domnul Stonesmere știa că munca nu se refuză, nu într-un oraș atât de mic.

Dar Marty.

Încă mai era timp.

Până în urmă cu un an, Ava n-ar fi avut nicio îndoială că Marty o să fie acolo. O cunoștea până în măduva oaselor. Câteodată încă se mai trezea și știa imediat că și Marty era trează. Aprindea lumina de pe hol ca pe un fel de semnal și aștepta ca Marty să i se alăture în bucătărie. Fusese genul de mamă care spunea lucruri precum: Noi nu avem secrete în familia asta.

Și, pentru o lungă perioadă de timp, avusese dreptate.

Avea sudoare în spatele genunchilor și în pliurile de sub sâni. Ieșirea de incendiu din stânga scenei era închisă. Fusese convinsă - convinsă - că era deschisă. I-a făcut cu mâna domnului Heron la capătul rândului din față. A arătat spre ieșire și și-a făcut vânt cu evantaiul, iar el a dat din cap și s-a strecurat spre ușă.

Lui Jules îi picase Germania. Avea la ea un covrig. Ava petrecuse o lună implorând-o pe Jules să vorbească mai tare, mai rar, să-și imagineze că-și transmite replicile înapoi la mal de pe o barcă în mijlocul lacului.

- Willkommen in Stonesmere! a urlat Jules, iar Ava și-a ascuns zâmbetul.

Aveau să-i lipsească. De obicei așa se întâmpla. Altă mică trupă de omuleți mărșăluind afară din clasa ei. Îi văzuse cinci zile pe săptămână în ultimul an. Asta trebuia să conteze, nu-i așa? Sau poate că Ava îmbătrânise și devenise sentimentală, așa cum spunea Marty. S-a uitat la rândul de copii, fiecare dintre ei având acum zece ani - sărbătoriseră fiecare zi de naștere cu un tort cumpărat de Ava, așa că nu putea exista o ierarhie a torturilor; încă își mai amintea cu oarecare tristețe ziua în care Leah Perry adusese un chec Victoria expirat - și s-a gândit la cum aveau să fie ei peste zece ani, mai mari și mai deștepți, mai deștepți și mai triști, făcându-le zile negre părinților lor. Uneori ura Stonesmere, dar îi plăcea că orașul era suficient de mic încât să se întâlnească cu elevii ei, ani - Doamne, chiar zeci de ani! - mai târziu. Îi vedea cu un metru mai înalți, pe urmele părinților prin supermarket sau având primele lor slujbe, economisind pentru un permis Interrail în vara în care terminau liceul. Se opreau și o salutau și, deși se prefăcea iritată - ar fi fost frumos să reușească să umble fără să audă „doamna Ward” -, încheia conversațiile arzând de o mândrie feroce.

Acum urma China. Erau pe val. A văzut cum mâinile lui Kit încep să se răsucească. Aproape că-i venise rândul. A încercat să-l vadă, să facă o grimasă, dar el se uita în pământ. Dinspre uși se auzi un zgomot de metal pe piatră, suficient de puternic încât câțiva dintre elevii de pe scenă să se uite în direcția aceea. Domnul Heron se lupta cu ușa de incendiu, roșu la față și nedumerit.

A auzit ceva în spatele ei, apoi s-a stârnit agitație și s-a uitat pe culoar. Un bărbat stătea în pragul ușilor din spatele sălii, cu un trepied în mâini. Avea ceva pe față, un fel de căciulă. Ava i-a făcut lui Charlie Malone un semn cu degetul mare în sus ca să-l asigure să continue în ciuda distragerii.

Dacă ăsta e fotograful, s-a gândit ea, atunci data viitoare nu-l mai folosim.

Și-a zis: Ce idiot.

Charlie a făcut o plecăciune teatrală, iar Ava și-a dat ochii peste cap. Era câte unul de genul ăsta în fiecare clasă; de obicei era vina părinților. Kit a făcut un pas în față.

Nu a vorbit. Stăpânirea de sine i-a fost înlocuită de confuzie. Privea dincolo de ea, spre fundul sălii.

Ava i-a urmărit ochii, trecând peste lentile și zâmbete, încrun- tându-se. Ce era? Vreun bunic prea zelos care sărise de pe scaun? Fotograful acela, care încă mai bâjbâia pe culoar? Când s-a întors, a auzit zgomotul, o pocnitură în timpan, iar când s-a uitat înapoi spre scenă, fețele copiilor erau schimbate.

Bărbatul pe care ea îl crezuse fotograf încă stătea în spatele sălii, dar obiectul din mâinile lui nu era un trepied. Îl ținea rezemat în umăr și privea de-a lungul țevii lui, peste public, spre scenă. Purta o cască cu viziera trasă pe ochi. A reîncărcat, s-a întors spre stânga și a tras peste spectatorii de pe scaunele de pe culoar, unii dintre ei încă așezați, alții abia începând să se ridice.

Avei i-au cedat genunchii. S-a uitat în jur ca s-o găsească pe Marty. Marty, care promisese să vină. Marty, care se așezase la masa din bucătărie și spusese: Sigur. În schimb, privirea ei s-a izbit de un zid de fețe cu ochii mari și disperați, din care dispăruse orice urmă de civilizație. A încercat să se miște împotriva curentului, apoi a ajuns pe podea, sub pantofii lor. Oamenii zăceau pe culoar, nemișcați sau zbătându-se. Alții au strâns scaune în jurul lor, de parcă ar fi vrut să construiască o cazemată. În adâncul haosului se auzea sunetul armei, prea puternic ca să-l localizeze. Zgomotul a reverberat în adâncul ei, zguduindu-i organele.

Privind printre scaune, i-a văzut pe copii, îngrămădiți și îngroziți pe scenă.

Așa, deci...

Ridică-te.

PRECOMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Un cuplu perfect de Ruth Ware

Un cuplu perfect

Ruth Ware 

Titlu original: One Perfect Couple

Limba originală: engleză

Traducere: Ionela Chirilă

ISBN: 978-606-40-2613-2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

464 pagini

Editura Trei 

 

Cartea perfectă pentru vacanță! - Booklist

 

SURVIVOR + INSULA IUBIRII = UN CUPLU PERFECT

 

Lyla este într-un impas. Cercetările ei post-doctorale au eșuat, iar relația cu iubitul ei, Nico, nu merge prea bine. Când el primește invitația de a participa la un reality show, Cuplul perfect, ea acceptă să-l însoțească. Ajung într-un paradis tropical din Oceanul Indian, unde vor concura împotriva altor patru cupluri — Bayer și Angel, Dan și Santana, Joel și Romi, Conor și Zana — pentru un premiu consistent în bani. După ce prima provocare îi lasă pe toți răvășiți și furioși, o furtună nocturnă aduce dezastrul. Despărțiți de continent de kilometri de ocean, lipsiți de orice mijloc de comunicare, ei trebuie să se unească pentru a supraviețui. Pe măsură ce tensiunile cresc și rezervele de apă potabilă și mâncare scad, Lyla constată că miza acestui joc nu mai este premiul, ci supraviețuirea. Printre ei se află un criminal care îi elimină unul câte unul. 

Cu influențe din Agatha Christie, acest thriller alert, fascinant, plin de intrigi și personaje foarte veridice, demonstrează încă o dată că Ruth Ware este regina suspansului psihologic.

 

„Cel mai cinematografic roman al lui Ruth Ware de până acum.” - KIRKUS REVIEWS

„Ware trece de la satiră romantică la roman de aventuri și apoi la thriller psihologic cu o abilitate care nu poate fi negată”. - WALL STREET JOURNAL

„Ware ne oferă încă o dată o intrigă inteligentă, un ritm intens și un final diabolic de inteligent.” - LIBRARY JOURNAL

FRAGMENT

CAPITOLUL 4 

Următoarele câteva zile au trecut valvârtej. Cumva, în mod incredibil, părea că noi chiar facem asta și, aproape imediat, în câteva ore, Ari ne trimitea contracte preliminare cu clauze de confidențialitate înspăimântătoare, iar Camille întreba dacă preferam să zburăm de pe Gatwick sau Heathrow. 

Cel mai ciudat era că, în afară de mine, toată lumea, de la Ari la profesorul Bianchi, se comporta de parcă toată povestea asta era perfect normală. Profesorul Bianchi nu părea să înțeleagă că era ceva diferit față de o vacanță obișnuită de iarnă, rezervată în ultimul moment — deși nici nu încercasem să-i explic despre ce era vorba. Ari părea să creadă că să lași totul baltă și să zbori în Indonezia, doar cu un preaviz de două săptămâni, era total rezonabil. Și poate că era, în lumea lui profesională. 

Prietenii lui Nico trimiteau mesaje cu felicitări care păreau sincere, dar nu reușeau să-și mascheze gelozia profesională. Ai mei făceau comentarii pline de invidie despre vacanțe gratuite și bronzuri de iarnă.

De fapt, singura persoană care a exprimat vreo îndoială a fost mama, care părea derutată când i-am explicat situația la telefon, în weekendul dinaintea zborului. 

— Un reality show? Dar, Lyla, draga mea, de ce? Tu nici măcar nu te uiți la emisiunile astea. 

— E pentru Nico, chiar își dorește chestia asta, i-am zis, știind din clipa în care vorbele mi-au ieșit din gură cât de jalnic suna totul. 

— Ce, l-a pălit vreo criză a vârstei mijlocii? 

M-a umflat râsul. 

— Nu sunt convinsă că Nico intră în categoria „vârstă mijlocie“, mamă. Dar nu, nimic de felul ăsta. E o mișcare bună în cariera lui. Dacă au succes mare, emisiunile reality TV pot să te facă foarte vizibil în breaslă. 

— Dar de ce trebuie să te duci tu? 

— Pentru că... m-am oprit. 

Pentru că e un show pentru cupluri ar fi fost un răspuns ușor de dat, deși nu eram sigură că aveam voie să zic măcar atâta lucru — orice despre emisiunea asta era, chipurile, confidențial, așa cum scria în acordul pe care îl semnasem. Dar nu era chiar adevărul și nu asta voise mama să spună. Faptul că formatul era despre cupluri era motivul pentru care fusesem invitată. Nu era și motivul pentru care am spus da. 

De ce am spus da... ei bine, nu eram sigură dacă eram pregătită să sap prea adânc. În parte, știam că eu și Nico ne aflam la o răscruce în relație. Nu era chiar o criză a vârstei de mijloc, dar nu puteam continua așa, el bătând tot la uși închise, iar eu tot mai nemulțumită că-i susțineam visurile în timp ce ale mele păreau să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Nico avea nevoie de o pauză — și eu aveam nevoie, doar că altfel.

— Ideea e că, după mine, a zis mama, umplând tăcerea, nu e momentul potrivit pentru așa ceva. Ai 32 de ani, dragă, tu și Nico ar trebui să vă așezați la casa voastră. Și nu-mi imaginez că șeful tău e prea încântat. 

— Mamă, Nico are nevoie de asta și îl iubesc. Și asta faci pentru cei pe care-i iubești. Îi susții. 

— Ei bine, toți avem nevoie de o pauză de la frig și presupun că măcar e o vacanță gratuită, a zis mama resemnată și m-a făcut iar să râd. 

Remarca mamei despre frig mi-a revenit în minte în clipa în care avionul a aterizat în Jakarta. Evident că în teorie știam că vremea de februarie în Indonezia era cu totul altceva decât cea din Londra, dar cumva faptul că știam asta teoretic nu făcea cu nimic mai puțin șocante valurile de aer umed, ca de saună. Ne urcaserăm în avion cu haine de ploaie, cizme și eșarfe. Pe măsură ce coboram treptele spre asfalt, transpirația mi s-a scurs în sutien înainte să pun măcar piciorul pe sol. 

Făcusem greșeala de a încerca să încep raportul despre chikungunya în timpul zborului de legătură din Dubai, iar acum mă simțeam aproape amețită de oboseală, spre deosebire de Nico, care băuse patru ginuri tonice și apoi dormise șase ore fără întrerupere, în ciuda locului strâmt de la clasa economică. Arăta proaspăt și plin de entuziasm în timp ce-și trăgea bagajul de mână spre autobuzul cu aer condiționat, iar eu mă simțeam ștearsă și epuizată. Când mi-am zărit reflecția în fereastra autobuzului, nu arătam deloc ca o concurentă la un reality show. Arătam ca o cercetătoare stresată, ușor mahmură, care încerca să facă din rahat bici și să scoată o lucrare publicabilă din niște rezultate dezastruoase.

Recuperarea bagajelor și controlul vamal au fost coșmarul obișnuit, cu bebeluși zbierând și adulți împingându-se să ajungă la o geantă care ar fi venit din nou pe carusel în mai puțin de cinci minute. După agresivitatea călătorilor din jurul meu, ai fi zis că bagajele care dispăreau în spatele perdelei de plastic urmau să fie incinerate și nu să apară neatinse câțiva metri mai încolo. 

În cele din urmă am trecut de controlul pașapoartelor și am ajuns în sala de sosiri căscând ochii, clipind des, căutând prin mulțime o față cunoscută sau măcar o pancartă cu un nume pe care să-l recunoaștem. Emailul lui Camille promisese c-o să ne întâmpine cineva, dar pe măsură ce treceam pe lângă șofer după șofer, mi-am dat seama că nu ne spusese, de fapt, după cine să ne uităm. Numele real al lui Nico era Rice, Nicholas Rice. Nico Reese era un nume de scenă. Dar nu vedeam nimic pe care să scrie Reese/ Santiago, Rice/Santiago sau chiar Effing Productions. 

Și apoi m-am întors și am văzut un bărbat plictisit, în costum, ținând sus o pancartă mică și albă pe care era scris de mână NICO LILLA CUPLU PERFECT. 

I-am dat un cot lui Nico. 

— Ce zici, e vorba de noi? 

Un zâmbet i s-a întins pe chip. 

— Cuplu perfect? Evident, ce naiba. 

A smuls valiza într-o parte, târând-o prin șuvoiul de oameni nervoși, ca și cum ar fi traversat un râu deosebit de agitat, și a zis: 

— Ești de la emisiunea TV? Eu sunt Nico. Ea e Lyla. 

Șoferul a afișat un zâmbet primitor. 

— Bună ziua, eu sunt Pak! Bine ați venit, domnule, bine ați venit, domnișoară. Bine ați venit în Indonezia. Pot să vă iau bagajele?

* 

Traficul din Jakarta s-a dovedit a fi un blocaj după altul și, în ciuda claxoanelor și a intersecțiilor în care s-a mers numai într-a ntâia, am adormit înainte să ieșim din oraș. M-am trezit când am trecut peste niște limitatoare de viteză și hurducăturile m-au trimis cu capul în umărul lui Nico; m-am uitat pe geam, ștergându-mă de salivă de pe obraz. Clădirile înalte și cartierele de beton ale Jakartei dispăruseră, fiind înlocuite de un mic port populat cu iahturi legănându-se pe apă. Soarele era sus pe cerul perfect senin și-i simțeam căldura în ciuda aerului condiționat care-mi sufla în față din sistemul de ventilație al mașinii. 

— Domnule, domnișoară, am ajuns, a spus șoferul peste umăr. 

Afișajul de pe bord arăta că era aproape prânz. Nico și-a pus brațul în jurul umerilor mei și m-a strâns puternic. 

— Ești entuziasmată? 

Nu prea, ar fi fost răspunsul sincer. Epuizată era cuvântul pe care l-aș fi ales, urmat îndeaproape de flămândă și stresată. Dar știam că nu asta voia Nico să audă, așa că am zâmbit fără vlagă. 

— Da. Să înceapă aventura. 

O femeie stătea pe debarcader cu un clipboard, iar Nico și-a desfăcut centura de siguranță, a deschis portiera și a ieșit înainte ca șoferul să i-o deschidă. 

— Bună, Nico, mă bucur atât de mult să te cunosc! am auzit vag prin ușa mașinii, în timp ce mă agitam să-mi găsesc lucrurile. 

Și apoi, în timp ce șoferul mi-a deschis portiera: 

— Lyla, vino s-o cunoști pe Camille!

Camille, fata de pe Zoom. Deci chiar se întâmpla. Se întâmpla de-adevăratelea. Înțelegea realității în sine era la fel de șocantă ca vremea din Jakarta. Evident că se întâmpla — doar pentru asta semnaserăm, nu? Și totuși... 

Mi-am lipit un zâmbet înghețat pe față. 

— O clipă! 

La un moment dat, în timpul călătoriei, pierdusem un pantof și a trebuit să bâjbâi pe sub banchetă. Când în sfârșit l-am găsit sub scaunul din față, m-am ridicat să o văd pe Camille stând lângă mine, întinzându-mi mâna. 

— Lyla! Mă bucur atât de mult să te cunosc pe bune! 

— Camille, bună. Mă bucur să pot asocia un chip unui... ei bine, cred că ne am întâlnit pe Zoom, dar nu e același lucru, nu i așa? Scuze că arăt așa... 

Am mutat pantoful în cealaltă mână și apoi i-am strâns mâna destul de stângaci. Eram îngrozitor de conștientă de cât de neglijent mă prezentam și de faptul că purtam aceleași haine de două zile și nu-mi venise în minte să mă mai dau cu deodorant. Am făcut un gest către fața mea șifonată de somn și părul încâlcit, dar Camille a dat din mână. 

— Oh! Doamne, nu-ți face niciun fel de probleme. Trebuie să fi călătorit zile întregi. O să ai destul timp să te împrospătezi înainte de întâlnire. 

— Întâlnire? 

Nico a devenit atent instantaneu. 

— Sunteți ultimii care ați ajuns! Așa că, imediat ce sunteți gata, ridicăm ancora, apoi toată lumea se va aduna pentru o sesiune de întrebări și răspunsuri despre cum va funcționa totul. O să-i cunoașteți pe ceilalți concurenți, o să vorbiți cu Baz, puteți să întrebați orice... e șansa voastră să vă acomodați cu toată lumea.

Am clipit. Aveam senzația chinuitoare că urcasem într un montagnes russes care se punea în mișcare înainte să fiu pe deplin pregătită. 

Nico, pe de altă parte, era deja cu centura pusă și pregătit de cursă. 

— Suntem ultimii? N-am știut. De cât timp sunt ceilalți aici?

Părea deranjat și vedeam cum calcula în minte cum ar putea asta să-i afecteze șansele, imaginându-și cum ceilalți deja formau alianțe, își făceau prieteni și-și planificau strategiile. 

— Păi... nu de foarte multă vreme, a răspuns Camille vag. Eu și Baz suntem aici de mai bine de o săptămână, iar de atunci ceilalți concurenți au început să tot sosească. Bayer și Angel au venit cu zborul dinaintea celui cu care ați ajuns voi. Cred că Zana și Conor au fost aici primii. 

— Minunat, a replicat Nico oarecum înțepat, dar apoi am observat că începe să se stăpânească și să se forțeze să fie șarmant. Eh, ultimii, dar nu cei din urmă, nu? Nici nu pot să-ți explic cât de entuziasmați suntem eu și Lyla să fim aici, nu i așa, Lil? 

— Mda, foarte entuziasmați. 

— Bun, păi sentimentul e cât se poate de reciproc, a răspuns Camille cu căldură și mi-a strâns ușor brațul. Acum, această frumusețe este vehiculul nostru, a gesticulat către cel mai mare vas din port, un iaht de lux ancorat la chei. 

Fragment în avanpremieră: Dulce furie de Sash Bischoff

Dulce furie

Sash Bischoff 

Titlu original: Sweet fury

Limba originală: engleză

Traducere: Andreea Florescu

ISBN: 978-606-40-2590-6 

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

Colecția Fiction Connection Thriller

Editura: TREI

Fanii thrillerelor lui Alex Michaelides vor fi cuceriți de acest roman tulburător. – BOOKLIST

 

Lila Crayne este răsfățata Americii: e bună și generoasă, frumoasă și seducătoare. Ea și logodnicul său, vizionarul regizor Kurt Royall, au o viață idilică și pregătesc ecranizarea romanului Blândețea nopții. Pentru a intra în pielea protagonistei, Lila începe să-și exerseze șarmul și să-și exploreze traumele din copilărie cu seducătorul psihoterapeut Jonah Gabriel. Curând frumoasa ei viață se sparge în bucăți, pe măsură ce își descoperă suferințe înăbușite din trecut — iar Jonah îi este alături, ajutând-o să se recompună. Dar fiecare are un secret și nimeni nu este cine pare a fi. Un roman surprinzător despre construcția și reconstrucția sinelui, având în fundal operele lui F. Scott Fitzgerald și relatat prin lentila industriei de film, Dulce furie este o critică incisivă și îndrăzneață a misoginismului secular american. Sash Bischoff examinează poveștile pe care ni le spunem și ce se întâmplă când îi implicăm pe alții în aceste povești, evidențiind granițele superficiale dintre victimă și agresor și sensul real al dreptății.

 

O poveste de dragoste foarte întunecată, care l-ar fi șocat chiar și pe F. Scott Fitzgerald. Plin de surprize, imprevizibil la final, acest debut îndrăzneț este o explorare subversivă a temei „romantismului” în sine. - JOYCE CAROLOATES, scriitoare

O poveste nespus de antrenantă, întunecată și întortocheată despre răzbunare feministă. - LISAGENOVA, scriitoare

Arogant de ambițios, acaparator și inteligent, te seduce într-atât încât nu ești deloc pregătit pentru deznodământ. Un debut senzațional! - REBECCA MAKKAI, scriitoare

O poveste atrăgătoare despre abuz și ambiție... Bischoff dezvăluie un secret surprinzător după altul, până la explozia de la final. - PUBLISHERS WEEKLY

FRAGMENT

  

OBSERVAȚIILE PERSONALE ALE LUI: J. GABRIEL

Pacient: L. Crayne

Data/Ora: 24 iunie, 10:30

Ședința: 3

 

Am început ședința de azi abordând momentul săptămânii trecute, când L s‑a întins și m‑a ținut de mână. De câteva ori până acum, L a testat limitele. Trebuia să discutăm fățiș; voiam să înțeleg motivul din spatele comportamentului.

I‑am spus lui L că am impresia că sentimentele ei față de mine s‑au complicat puțin. Am normalizat degrabă; am explicat procesul de transfer al sentimentelor față de o persoană importantă din viața ei asupra altcuiva — în cazul de față, asupra mea. Se întâmplă des în terapie (cu toate că n‑am văzut să se dezvolte atât de devreme): pacientul, într‑o stare vulnerabilă, terapeutul, singurul receptacul, totul începe să capete mai mult înțeles. Dar responsabilitatea mea e să mențin limitele profesionale ale relației pacient–terapeut.

Răspunsul lui L a fost fascinant. A înțeles conceptul de transfer, dar a negat prezența lui aici. Atunci L a spus că incidentul pe care l‑am descris nu s‑a întâmplat niciodată.

Cu toate că negarea în sine nu a fost surprinzătoare (poate L era stânjenită, rușinată), comportamentul lui L, da. L a vorbit sincer; părea calmă, liniștită. Era evident că ea credea că spune adevărul.

L mi‑a reamintit că la sfârșitul ședinței era tulburată, supărată. Mi‑a spus că trebuie să fi observat, pentru că eu m‑am întins și am prins‑o de mână. Am repetat pentru clarificare: L credea că eu inițiasem gestul?

— Nu cred. Știu sigur. Îmi amintesc totul limpede ca bună ziua. Tu m‑ai prins de mână și mi‑ai strâns‑o ușor. Și tot tu ai fost cel care mi‑a spus că mă pot încrede în tine.

Înainte să pot răspunde, L a spus:

— Dar nu‑ți face griji! N‑am înțeles deloc greșit gestul tău! Și iartă‑mă dacă ți‑am lăsat eu cumva o impresie greșită. Încercai să mă alini. Ai știut întocmai de ce aveam nevoie în acel moment și a dat rezultate. N‑ar trebui să fii stânjenit; clar nu este nevoie să‑ți ceri scuze.

Știam sigur că relatarea mea cea corectă — notițele mele detaliind incidentul erau doar o altă dovadă —, dar am hotărât să nu insist. Nu voiam ca L să simtă că nu am încredere în ea.

În schimb, am spus că e fascinant că fiecare crede că celălalt a fost cel care a inițiat gestul. Am recunoscut cât de dificil, poate chiar imposibil, e să fii vreodată pe deplin obiectiv. Am întrebat cum a făcut‑o să se simtă discrepanța dintre perspectivele noastre.

— Cred că mintea are propriile metode de a ne altera amintirile fără ca noi să o știm măcar. Poate că ăsta e modul nostru subconștient de a ne crea propria poveste, cu scopul de a justifica ordinea unor evenimente și a ne îngădui să dăm un sens poveștii noastre. Poate că ăsta e modul nostru de a ne edita și de a ne modifica povestea pe care vrem s‑o spunem despre noi înșine.

Am zis că poate adevărul celor întâmplate este undeva la mijloc. În vreme ce unul dintre noi trebuie să fi inițiat, el/ea a răspuns la ceva perceput în celălalt.

Am întrebat dacă asta îi afectează încrederea, dacă par mai puțin credibil ca terapeut.

L a spus că, dimpotrivă, a făcut‑o să se încreadă și mai mult în mine. A apreciat că am abordat un subiect delicat. A început să simtă că se poate încrede în mine mai mult decât în oricine. Deși magnitudinea cuvintelor lui L este periculoasă, aceasta este și o oportunitate clară de a înțelege mai bine motivul din spatele transferului. I‑am cerut să elaboreze.

— Pur și simplu, așa mă simt de când am început să ne vedem. Suntem abia la a treia ședință, dar deja am discutat despre lucruri pe care nu le‑am pomenit nimănui. Simt că mă înțelegi ca nimeni altcineva. Mă sperie puțin.

I‑am zis că vulnerabilitatea poate trece, cu certitudine, drept înspăimântătoare.

— Dar cu tine mă simt în siguranță. N‑aș putea vorbi cu nimeni altcineva despre lucrurile pe care le discutăm aici. Nu mă înțelege greșit: am prieteni minunați, prieteni pentru care aș face orice. Dar când ai parte de nivelul meu de expunere, înveți repede: nu poți avea încredere deplină în nimeni. Pentru că, dacă dintr‑un motiv sau altul se întâmplă ceva, iar relația se destramă, secretele tale se pot întoarce împotriva ta.

I‑am spus că trebuie să fie extenuant să se protejeze pe sine tot timpul. Am întrebat dacă are încredere în mamă.

— Oh, n‑aș vorbi în veci cu mama despre nimic din toate astea. N‑aș putea. După ce a murit tata, s‑a schimbat. S‑a întâmplat aproape peste noapte: a devenit cu totul altă persoană.

M‑am gândit din nou la mesajul vocal, am întrebat ce anume a schimbat‑o pe Karen atât de considerabil, la moartea tatălui; L a spus că nu știe. Nu‑și amintește nimic din noaptea aceea.

I‑am zis lui L că sunt de părere că și‑a reprimat amintirea traumatică a accidentului; dar că amintirile pot, în realitate, să fie reconstruite. Că abordarea directă a acestei amintiri ar putea s‑o ajute să se vindece. Am dat să sugerez să încercăm desensibilizarea și reprocesarea prin mișcări oculare, dar înainte să explic tehnica, L m‑a întrerupt, a spus că n‑avea niciun rost. Încercase de nenumărate ori să‑și amintească. Amintirea era pierdută.

Mi‑am dat seama că L se închidea în ea, așa că am revenit la subiectul mamei. I‑am cerut lui L s‑o descrie pe Karen.

— E mult mai rece decât era înainte, mult mai dură. Dar la interior? Întâlnind‑o, n‑ai zice niciodată, dar e foarte fragilă. M‑a făcut să fiu protectoare cu ea. După ce a murit tati, mama și cu mine ne‑am mutat în California, ea a revenit la numele de fată și s‑a apucat să‑și clădească propria carieră. A fost una dintre puținele femei de pe vremea aceea care a reușit să pătrundă în clubul băieților care era lumea filmului. Și‑a format ca­rapacea asta impenetrabilă, pentru a se proteja de lucrurile prin care trecuse. Dar cred că a compensat peste poate. Înainte era atât de delicată, atât de vulnerabilă. Acum însă are o nouă mantră: „Niciodată“, spune mereu. „Niciodată n‑am să mai încerc să‑mi găsesc valoa­rea într‑un bărbat.“

Lila a clătinat din cap.

— A fost un drum lung, dar cred că e mai bine acum; cel puțin, pare stabilă.

— Dar pășiți pe o pojghiță subțire, i‑am sugerat. Acum ți‑e teamă să‑i faci confidențe mamei, dacă ai încerca să te sprijini de ea, pojghița s‑ar sparge, iar tu — sau ea — ai cădea prin ea.

— Corect.

— Cum rămâne cu Kurt?

— Kurt e ultima persoană înaintea căreia m‑aș confesa.

— Dar e logodnicul tău. Aș fi crezut că e prima.

— Lucrurile despre care vorbim noi aici — părinții mei, trecutul meu amoros, toate aceste secrete pe care le‑am îngropat? — sunt ca niște cicatrici urâte de care nu pot scăpa niciodată. Depun foarte multe eforturi să le țin ascunse tot timpul. Kurt nu știe și nu trebuie să afle niciodată. Nu vreau să vadă cât de distrusă sunt.

I‑am zis că nu e distrusă; poate că o parte din munca noastră împreună ar trebui să clădească stima de sine a lui L. Am întrebat ce crede Kurt legat de faptul că L a început terapia. L a spus că el nu știe. Nu i‑a spus, de teama reacției lui — știa că avea să fie gelos. Am clarificat: gelos că L discută chestiuni intime cu mine, nu cu el? A spus că da; dar și pentru că sunt bărbat.

În ciuda aparentei ideologii feministe a lui K, L a explicat că el a fost mereu posesiv, nesigur de prieteniile lui L cu bărbați hetero. A zis că, într‑un fel, era flatant. Am întrebat‑o dacă nu se simte controlată. L a ridicat din umeri, a spus că Kurt vrea ce vrea, când vrea el.

Cu grijă, am sugerat că posesivitatea/gelozia este deseori o reacție la ceva intern. Ar putea fi proiecția neliniștii interioare a lui K, mascând o frică mai adâncă. L m‑a întrerupt numaidecât, zicând că fusese mereu fidelă. Am clarificat: nu asta voisem să se înțeleagă. Am întrebat dacă L a simțit vreodată că K ar putea să nu‑i fie fidel.

La acestea, L a tăcut.

— Mă înșală chiar acum.

L a explicat că le‑a fost greu să găsească actrița care s‑o joace pe Rosemary — niciuna nu era potrivită. Dar apoi L a găsit o tânără necunoscută și a știut de îndată că ea e aceea. (Aici, L și‑a cerut scuze, a invocat acordul de confidențialitate — nu poate da nume.) Dar L știa că K trebuie să fie cel care o „descoperă“, așa că a aranjat o audiție pentru K. În noaptea testului de ecran, K a venit acasă târziu, anunțând că a găsit actriță pentru Rosemary. L a simțit miros de parfum, i‑a văzut urma de pe gât. A avut instinctul că se întâmplase ceva, dar a încercat să se convingă că‑și închipuie doar.

Apoi, la prima lectură a Blândeții de săptămâna trecută, suspiciunile i‑au fost confirmate. Actrița era vizibil vinovată/stânjenită. K se prefăcea că abia dac‑o știa, chiar s‑a plâns în privința ei ca s‑o deruteze pe L. Dar ea și‑a dat seama; K nu a știut niciodată să se prefacă.

Crede că actrița s‑a culcat cu K pentru a obține rolul. Chestie des întâlnită în lumea filmului — doar că niciodată nu s‑a gândit că și K ar face‑o. Asta a făcut‑o pe L să creadă că K nu e bărbatul pe care l‑a crezut ea a fi.

Am întrebat‑o pe L ce părere are acum despre actriță.

— O, nu dau câtuși de puțin vina pe ea. N‑a fost corect ce‑a făcut. Dar, dacă ești femeie în industria asta, știi prea bine: sexul tranzacțional e ceva ce se întâmplă tot tim­pul. Și dă rezultate. Îmi doresc doar să n‑o fi pus într‑o postură atât de oribilă, una în care a simțit că trebuie s‑o facă pentru a obține rolul.

Am zis că nu era nici pe departe vina lui L. Ar fi fost obligată s‑o avertizeze pe actriță dacă ar fi știut, dar n‑a avut habar. Am întrebat dacă L era supărată pe K.

— Supărată? a zis clătinând din cap. Nu, nu sunt deloc supărată.

Acesta e un semnal de alarmă. Incapacitatea lui L de a‑și exprima supărarea, cel mai probabil din cauza părinților.

— De ce nu? Cred că ai fi mai mult decât îndreptățită.

— Sunt doar tristă, a zis și a început să plângă. Încă de la început, nu mi‑a venit să cred că K chiar vrea să fie cu mine. Mereu am simțit că trebuie să fiu perfectă ca să nu plece. Iar acum știu sigur: nu‑s suficientă.

Am spus că infidelitatea lui K n‑are legătură cu L, dacă e sau nu suficientă. Are legătură cu el. Am întrebat ce are de gând L.

— Nu‑mi închipui cum ar fi să‑l pierd pe Kurt. Nu știu ce m‑aș face fără el. Plus că se întâmplă atâtea și în relația noastră profesională, am construit un brand împreună.

Am spus că multe cupluri de vedete au supraviețuit unor despărțiri dramatice, dar L a spus că nu e același lucru. Ei au clădit un imperiu împreună.

SASH BISCHOFF este scriitoare și regizoare de teatru. A scris piese care au fost dramatizate în teatrele din Statele Unite. Ca regizoare a lucrat pe Broadway și în afara lui. Din palmaresul său de pe Broadway și cel național fac parte spectacolele Dear Evan Hansen, The Visit, On the Town, How to Succeed in Business Without Really Trying și Shrek. La începutul carierei sale, Sash a fost actriță și a câștigat Premiul Național pentru Arte (NFAA). În prezent, locuiește în New York cu soțul ei și numeroasele lor animale de companie. Dulce furie este primul ei roman.

Fragment în avanpremieră (în limba română): Keep It in the Family, de John Marrs

Cartea va fi disponibilă în curând, la Editura Bookzone, în traducerea Mădălinei Udrescu. 

Descrierea originală:   

In this chilling novel from bestselling author John Marrs, a young couple’s house hides terrible secrets—and not all of them are confined to the past.

 

Mia and Finn are busy turning a derelict house into their dream home when Mia unexpectedly falls pregnant. But just when they think the house is ready, Mia discovers a chilling message scored into a skirting board: I WILL SAVE THEM FROM THE ATTIC. Following the clue up into the eaves, the couple make a gruesome discovery: their dream home was once a house of horrors.

 

In the wake of their traumatic discovery, the baby arrives and Mia can’t shake her fixation with the monstrous crimes that happened right above them. Haunted by the terrible things she saw and desperate to find answers, her obsession pulls her ever further from her husband.

 

Secrecy shrouds the mystery of the attic, but when shards of a dark truth start to emerge, Mia realises the danger is terrifyingly present. She is prepared to do anything to protect her family—but is it already too late?

Fragment

 

PROLOG

CU TREIZECI ȘI NOUĂ DE ANI ÎN URMĂ

      Îmi iau inima în dinți și urc tiptil scările. Cunosc atât de bine drumul, încât reușesc să înaintez evitând porțiunile din podeaua de lemn care scârțâie.

Rămân la distanță de un braț de ușa din față, mă las pe vine și încremenesc când genunchii îmi trosnesc aidoma vreascurilor uscate. Dacă mă aude cineva, iar clanța se răsucește, s-a zis cu mine. O asemenea încălcare a regulilor ar însemna ca eu să fiu persoana din cameră data viitoare.

Cu toate că știu care sunt riscurile, îmi doresc să fiu aici, în toiul acțiunii.

Când mă conving că sunt în siguranță, mă întind pe burtă în fața ușii. Îmi țin obrazul încins lipit de scândura rece a dușumelei, până când, în cele din urmă, îl aud. Glasul îi e mai înăbușit și mai stins decât de dimineață. Atunci lovea cu pumnii și cu picioarele în podea, strigătele și rugămințile să fie eliberat ricoșând în pereți și-n tavan. Însă n-a durat prea mult, fiindcă, de-ndată ce ei au urcat în goană treptele, l-au făcut imediat să tacă.

Mijesc ochii pe sub fanta îngustă de sub ușă și simt că mă ustură. Afară e încă lumină, dar încăperea e cufundată în întuneric, ceea ce înseamnă că draperiile sunt trase. O precauție inutilă, din moment ce nu există nicio altă clădire mai înaltă decât asta. Prin apropiere nu se află decât o grădină interioară, împrejmuită cu ziduri, și o livadă de meri. O fermă în paragină ne desparte de cel mai apropiat vecin, la aproximativ un sfert de kilometru în susul drumului.

Într-un final zăresc două picioare dezgolite. Tălpile îi sunt încordate, dar nu ating podeaua, așa că presupun că stă pe vârfuri. Probabil e ținut în poziție verticală de funia legată de cârligul din tavan. Bănuiesc că i-au scos călușul, pentru că reușesc să disting cuvinte precum „acasă” și „dați-mi drumul”. Disperarea lui le va face plăcere.

Nu e primul care le-a căzut în capcană și nu va fi nici ultimul. Majoritatea cerșesc îndurare, însă își răcesc gura de pomană. Ei nu vor da înapoi; nu renunță niciodată. Nimeni dintre cei care locuiesc sub acest acoperiș nu crede în compasiune. Aici, empatia e un sentiment necunoscut.

Gândurile îmi fug de la el la ei. Relația lor e toxică, dar sunt făcuți unul pentru celălalt. Doar împreună pot fi cu adevărat ei înșiși. Afară, în lumea reală, unde nu dețin controlul asupra mediului în care trăiesc, sunt forțați să se adapteze și să se descurce. Sunt calmi și discreți și presupun că majoritatea oamenilor îi uită imediat ce se inter­sectează cu ei. Reușesc să scape basma curată cu ceea ce fac, ascunzându-se la vedere și comportându-se normal. Nimeni nu vede în ei ceea ce văd eu, fiindcă ceilalți nu au niciun motiv să se uite cu atenție. Doar eu observ pustiul adânc din privirea lor.

Tusea seacă ce răzbate din cameră, urmată imediat de horcăieli disperate după aer, îmi atrage iarăși atenția. O rază de lumină pătrunde în încăpere, iar imaginea fragmentată mi se limpezește în fața ochilor: el stă în echilibru pe vârful degetelor de la picioare. Dar nici măcar în fața certitudinii nu se dă bătut.

— Vă rog! îi imploră. Nu faceți asta!

E mult mai perseverent decât aș fi crezut.

Ca toți ceilalți înaintea lui, se agață de speranța că va avea loc un miracol. Nu își dă seama că pentru ei nu e o ființă umană. E doar un obiect banal, nefolositor. Și nu prea contează cum ai grijă de un astfel de obiect, pentru că, dacă se strică, e ușor de înlocuit. Asta e și soarta lui. S-ar putea să le ia câteva săptămâni sau câteva luni, dar, în cele din urmă, vor găsi un altul la fel. Mereu găsesc unul.

Foșnetul pungii de plastic îmi dă de știre că aproape au terminat să se joace cu el. Apoi, cu o smuci- tură bruscă, tălpile îi părăsesc podeaua, dispărând în sus, de parcă îngerii l-ar fi ridicat spre paradis. Firește, nu asta s-a întâmplat. Niciun înger nu se încumetă să vină aici. Urmează un bufnet violent, însoțit de mai multe foșnete și scâncete înfundate, înainte ca liniștea să învăluie camera.

Doar un văl străveziu de fum de țigară se mai strecoară pe sub ușă.

Ăsta-i semnalul că trebuie să-mi iau tălpășița. Mă ridic cu precauție și-n tăcere, la fel cum am venit, apoi merg pe coridor până la dormitorul meu și închid ușa. Stau în pat, cu o carte deschisă în mână, apoi, în scurt timp, îi aud apropiindu-se.

Ea vorbește prima, pe un ton cântat.

— Acum poți să ieși, ciripește.

Întotdeauna e binedispusă după ce termină treaba.

Nu răspund, așa că zăbovește. Ușa se deschide încetișor, amândoi rămânând în prag. El are părul ciufulit și o urmă de ruj vișiniu pe gât. Ea afișează aceeași expresie satisfăcută ca după primul fum dintr-o țigară.

— M-ai auzit? mă întreabă ea.

— Da, îi răspund și schițez un zâmbet prefăcut. Scuze!

Mă privește o clipă, înainte să plece mai departe, lăsând ușa crăpată, și revin la cartea pe care nu o citesc.

După ce mă asigur că au coborât la parter, curiozitatea mea morbidă mă îndeamnă să mă întorc la cameră și mă împinge să mă uit iar pe sub ușă și să-i caut cadavrul, fiindcă niciodată nu am văzut ce fac cu ei după ce nu le mai sunt de folos. Totuși mi-am imaginat. Destul de des. Cu toate astea, mă hotărăsc să nu merg. Nu, mă gândesc, mi-am forțat destul norocul astăzi, iar răsplata nu merită să-mi asum riscul sau să devin ținta răzbunării lor.

Nu va trece mult până ce această ultimă dispariție va fi făcută publică. Știrea ar putea rămâne în ziare sau la televizor câteva zile sau chiar o săptămână. Apoi un eveniment mai recent și mai important îi va lua locul. Toată lumea va uita de dispariția unui copil, cu excepția familiei lui. Și a mea. Îmi amintesc de fiecare dintre ei.

Pentru că sunt momeala care îi ademenește aici.

 

Fragment în avanpremieră: Ochi pentru ochi de M.J. Arlidge

Ochi pentru ochi

M.J. Arlidge

 

Titlu original: Eye for an Eye

Limba originală: engleză

Traducere: Alexandra Fusoi 

ISBN: 978-606-40-2197-7

Format: 130x200mm, paperback cu clape

592 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

 

Bestseller SUNDAY TIMES

 

CEI MAI CUNOSCUȚI CRIMINALI S-AU ASCUNS LA VEDERE.

PÂNĂ ACUM…

 

„Emily“ este o mamă singură devotată.

„Jack“ are o slujbă nouă, într-un oraș nou.

„Russell“ e pe punctul să se îndrăgostească.

Toți au același secret: niciunul dintre ei nu e cine spune că ar fi. Se numără printre cei doar nouă criminali din Marea Britanie cărora li s-a acordat dreptul la anonimat după ispășirea pedepsei, din cauza crimelor atroce pe care le-au comis.

Dar dacă familiile victimelor află adevărata identitate a criminalilor?

Consiliera de probațiune Olivia Campbell e prinsă într-un foc încrucișat când sunt căutați atât cel care a divulgat identitățile secrete, cât și justițiarii ucigași dezlănțuiți de scurgerile de informații…

 

Înfiorător, sfâșietor, un thriller mare, îndrăzneț, complex. Chris Whitaker

 

O lecție de maestru care te pune pe gânduri. Povestea ți se întipărește în minte. Daniel Cole

 

Un thriller dinamic… Cu ritm rapid, tulburător, îți dă de gândit. Guardian

 

Un roman crime emoționant pentru secolul XXI. Daily Mail

 

În acest thriller profund, dureros, nu există răspunsuri simple. The Sun

 

„Impresionant și plin de compasiune, Ochi pentru ochi ar trebui să câștige premii.“ Literary Review

FRAGMENT

Capitolul 3

 

               Emily Lawrence mergea apăsat, cu capul în jos, prin ploaia torențială. Era o zi întunecată în Bridgend, rece și neiertătoare, iar majoritatea localnicilor se adăposteau înăuntru, ceea ce‑i convenea de minune. N‑avea nevoie de public pentru acest pelerinaj.

Mergea grăbită pe aleea perfect întreținută, aruncând câte o privire spre pietrele de mormânt bine îngrijite de pe ambele părți, unele dintre ele decorate pentru sezonul sărbătorilor. Veneau peste ea nume, date și tragedii de familie — mame care muriseră de tinere, gemeni pierduți la naștere, cupluri îndrăgostite separate ani întregi până la reunirea finală —, dar nu înregistra nimic, abia păsându‑i de dezastrele altora. Probabil că era justificat, pentru că avea motivele ei serioase să fie aici sau poate că așa îi era firea. Lumea spusese dintotdeauna că era egoistă.

Ajunse la o răscruce și coti la dreapta, croindu‑și drum pe pilot automat până la mormintele lor. Venea cu religiozitate, de două ori pe an, la ziua de naștere a lui Susan și apoi a lui Gwyneth, și abia dacă mai era atentă la drum. Picioarele, ca să nu mai vorbim de inima și conștiința ei, o duceau unde avea nevoie. Emily nu pierdea vremea niciodată, nu stătea la palavre, își îndeplinea îndatoririle rapid și eficient, după care se ducea spre casă simțindu‑se pustiită și sumbră. Uneori, după câte o vizită mai tulburătoare ca de obicei, se întreba dacă are cu adevărat nevoie să vină aici, să se supună an după an acestui chin. Dar știa răspunsul înainte să pună măcar întrebarea, și de‑asta se afla din nou la cimitirul din Bridgend. Era foarte potrivit ca vremea să fie așa întunecată azi, și‑a zis ea, copleșită de amintirile dureroase care năvăleau una după alta.

Scuturându‑se de gândurile negre, Emily a încetinit când s‑a apropiat de morminte și a mai verificat o dată să nu fie nimeni prin preajmă înainte să ajungă la ele. Pietrele de mormânt rămâneau imaculate, părând aproape lustruite în strălucirea blândă a soarelui iernatic. Aranjamentele florale erau pline de viață și proaspete, marmura întunecată lucea, iar literele aurii erau curate și se distingeau clar, expunând detaliile tragediei lor:

Susan Slater, născută august 1991, decedată martie 1992

Gwyneth Slater, născută aprilie 1988, decedată noiembrie 1992

Plecate dintre noi prea curând. Rămân veșnic în inimile noastre.

Emily citise cuvintele de nenumărate ori, dar concizia lor, forța lor simplă o lăsa întotdeauna fără suflare. I‑a scăpat un suspin și vederea i s‑a încețoșat când i‑au dat lacrimile. A strâns buchetul la piept, căutând alinare, deși spinii îi intrau dureros în piele. Era prea șocant, prea tulburător de suportat gândul că fetițele astea nevinovate au murit în condiții cumplite, dar n‑avea cum să se ascundă de realitatea chinului lor. Era ceva ce trebuia acceptat, deplin și adesea, ca să țină vie tragedia uciderii lor. Timpul nu vindeca și nici n‑ar fi trebuit să vindece, atunci când morțile lor fuseseră atât de fără rost și de nenorocite.

— Le cunoșteai, nu?

Emily s‑a întors surprinsă și a dat peste un bărbat mai în vârstă care se uita la ea. A clipit ca să scape de lacrimi și l‑a privit pe intrus, genul elegant, militar, apărat de frig de o haină groasă și fular. Avea accent local și privirea pătrunzătoare și inteligentă, însă Emily nu‑l recunoștea, iar întrebarea lui părea să fie nevinovată.

— Nu în mod special, a mințit ea. Voiam doar să le aduc un omagiu.

La început, bărbatul n‑a spus nimic, intrigat poate de motivele pe care le‑ar avea o femeie de vârstă mijlocie să vină pe o asemenea vreme să viziteze mormintele a două străine. Apoi trăsăturile i s‑au relaxat ușor‑ușor și pe chip i s‑a întins un zâmbet trist.

— Tocmai am fost la Iris a mea, dar mă opresc întotdeauna o clipă și aici la întoarcere, să spun o rugăciune pentru micuțe…

I s‑a frânt vocea, iar Emily s‑a întors, dărâmată de emoția străinului.

— E insuportabil să te gândești prin ce‑au trecut…

Emily a încuviințat, dar nu s‑a răsucit cu fața spre el, aplecându‑se în schimb să pună florile pe morminte. Și atunci a observat picături de sânge unde ținuse strâns tijele pline de spini; și‑a băgat repede mâinile în buzunare, ca să ascundă înțepăturile.

— E de nedescris, serios, de ce sunt capabili unii…

Bătrânul se ambala, prins în această tragedie locală celebră, pregătindu‑se probabil pentru o denunțare îngrozitoare, însă Emily nu mai putea asculta nici măcar un singur cuvânt. A dat din cap cu tristețe spre el și a plecat, mergând pe propriile urme pe alee, dornică să scape de prezența lui, să se elibereze de locul ăsta cumplit.

Venea în fiecare an și în fiecare an era disperată să plece, dar de data asta fusese mai rău ca de obicei. Ajunsese să se aștepte la durere, vinovăție și suferință, însă intervenția tăioasă a pensionarului îi readusese un sentiment pe care îl îngropase de mult — teama. Accentul lui local puternic, emoția lui intensă, dezgustul vădit după 30 de ani o aruncaseră înapoi într‑o vreme când numele ei era echivalent cu sălbăticia și răul, când localnicii ar fi dezmembrat‑o cu dragă inimă, când nu era o Emily Lawrence oarecare, onestă și cu nimic ieșită din comun. Amintirile o îngrozeau și acum și simțea cum tremură din toate încheieturile în timp ce se îndrepta spre ieșire. Nicio vizită în Bridgend nu era lipsită de riscuri și probabil că se complăcuse crezând că poate să vină și să plece fără să fie depistată. Bătrânul domn părea destul de amabil și nu părea să îi arunce vreo acuzație anume, dar cum putea fi sigură?

Uneori, simțea că oamenii pot să vadă direct prin ea.

 

Capitolul 4

              

Stătea cu ochii ațintiți în televizor, în timp ce emoțiile îl copleșeau.

— Alături de noi astăzi pe canapea este Alison Burnham, a cărei fiică, Jessie, a fost ucisă în 2013 de elevele Courtney Turner și Kaylee Jones. Autoarele acestei crime cumplite, care aveau doar 11 ani la vremea aceea, au fost ulterior eliberate și trăiesc în comunitate. De‑atunci, Alison a militat neobosit pentru sentințe cu custodie mai lungi pentru minorii care comit crime grave…

Mike Burnham a scuturat furios din cap, nesigur dacă era mai furios pe BBC, care le exploata durerea, sau pe Alison, care fusese de acord să apară în emisiunea lor. Știa că fosta lui soție credea că face ceva bun, că scoate ceva pozitiv dintr‑o tragedie îngrozitoare, însă era foarte dureros să audă ad nauseam detaliile acelei zile și, în plus, la ce bun? Nimeni nu le asculta niciodată pe victime. Făptașii, infractorii erau cei care se alegeau cu toată atenția, iar sistemul justiției penale se dădea peste cap ca să‑i favorizeze pe ei. Poate campania o ajuta pe Alison să  nu se mai gândească la trauma lor comună, dar până la urmă nu schimba nimic.

— Mike, vrei să…?

Și‑a dat seama că secretara showroomului încă îl aștepta să semneze contractul de vânzare. Și‑a trecut privirea peste lista de ferestre și uși, după care și‑a mâzgălit semnătura, apoi s‑a îndepărtat, ducându‑se mai aproape de televizor și sorbind cuvintele prezentatorului:

— Azi‑dimineață, Kyle Peters, cel care l‑a ucis pe Billy Armstrong în Southend în 2015, a fost eliberat și a primit o nouă locuință în Marea Britanie, sub o nouă identitate. Alison, ca o persoană care a trecut deja prin asta, care a trebuit să facă față eliberării ucigașelor fiicei sale, ce simți în dimineața aceasta?

— Păi, evident că toată compasiunea mea se îndreaptă spre familia lui Billy. Știu exact cum se simt, cât de furioși și supărați trebuie să fie. Am crezut dintotdeauna că omorul trebuie să implice o condamnare pe viață obligatorie, indiferent de vârsta făptașului, și iată, avem din nou o situație în care sistemul penal dezamăgește victima și familia ei.

De ce? De ce trebuia s‑o țină tot așa? De fiecare dată când se gândea că ar putea să revină la o oarecare normalitate, când lumea ar fi putut să‑l vadă ca pe un om obișnuit, și nu ca pe tatăl unui copil ucis, hopa! — apărea Alison, la televizor, la radio, vorbind despre Jessica, despre Courtney Turner și Kaylee Jones, băgând povestea pe gâtul tuturor. De ce se simțea obligată să facă așa ceva?

— Bineînțeles, gângurea prezentatorul. Presupun că zile ca asta trebuie să reînvie amintiri dureroase despre ce s‑a petrecut cu familia ta. Moartea micuței Jessie, arestarea, procesul…

— Nu, a șuierat Mike, furios și ofensat. Era Jessica, niciodată Jessie…

În birou începuseră să se întoarcă spre el capete, însă Mike nu se putea abține. Ziarele, canalele de știri hotărâseră să‑i spună fiicei lor „Jessie“, pentru că suna mai drăgălaș, mai tragic. Dar ei nu‑i spusese nimeni așa, niciodată.

— Documentează‑te! Fă‑ți naibii meseria! mormăi el enervat.

La televizor, Alison nu luase în seamă gafa și răspundea la întrebare, intrând în joc.

— A avut un efect profund asupra surorii mai mici a Jessicăi, Rachel, dar toți am suferit. Eu am renunțat la serviciu la scurt timp după ce s‑a întâmplat, apoi căsnicia mi s‑a destrămat…

Când o să se oprească? Ce realiza cu toată povestea asta, în afară de umilirea celor care suferiseră deja destul? Depășea orice imaginație că Alison putea să fie atât de naivă.

— Scuze, Mike, tot eu sunt…

Mike s‑a scuturat și s‑a întors, observând că secretara timidă venise înapoi.

— Te așteaptă clienții tăi de la ora 10…

A făcut semn cu capul spre sala de primire a clienților, unde se foia nerăbdător un cuplu de vârstă mijlocie.

— Scuze, eram departe…

Femeia i‑a zâmbit compătimitor, dar n‑a spus nimic, părând ușor stingherită, de parcă n‑ar fi știut cum să se poarte cu el. Mike și‑a aruncat privirea prin birou și și‑a dat seama că mai mulți colegi se uitau la el, clar neliniștiți de bombănelile lui furioase către televizor. Brusc, s‑a simțit ridicol și jenat, ceea ce n‑a făcut decât să‑l înfurie și mai tare. De ce să fie jenat? Doar el nu făcuse nimic greșit.

Și‑a luat haina și a încercat să se adune, dar cuvintele lui Alison interveniră din nou.

— Bineînțeles, cel mai important e că ne e dor de fetița noastră. Aducea întotdeauna lumină, bucurie în orice cameră intra…

Mike a închis ochii — durerea ascuțită revenea, amenințând să‑l copleșească —, după care s‑a silit să revină în prezent și să‑și înăbușe emoțiile. S‑a întors, a luat telecomanda și a închis furios televizorul, după care s‑a îndreptat cu pași apăsați spre showroom, cu 12 perechi de ochi urmărindu‑i fiecare pas.

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA.

Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii.

De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica.