Titlu: Femeile din
umbră
Autor: Kristin Hannah
Editura: LITERA
Titlu original: The Women
(2024)
Traducere de Raluca-Nadia
Contiu
Anul apariției: 2024
Număr pagini: 512
Media pe Goodreads: 4,71
(din 140.566 note)
Am vrut să fiu
eroină... Mi-am dorit ca tatăl meu să-mi așeze cu mândrie fotografia pe
peretele din biroul său, alături de cea a fratelui meu, care a murit pentru
țară. Am vrut să fiu altcineva, să scap de soarta nedreaptă hărăzită femeilor.
Am vrut să fiu apreciată pentru ceea ce știu și pot să fac, nu numai pentru cum
arăt sau pentru c-aș fi o partidă bună pentru bărbatul care m-ar lua de soție.
Am vrut să văd cu ochii mei ce înseamnă să lupți pentru viață, iar în egoismul
și aroganța mea, am vrut să fiu admirată și lăudată pentru că le-am oferit o
nouă șansă celor care au fost la un pas de moarte. Însă nu a fost deloc așa. Am
devenit o paria, am fost scuipată și huiduită, întâmpinată cu ură chiar de
propria familie, judecată și zdrobită sub greutatea acuzațiilor mișelești,
adusă în pragul nebuniei și exclusă dintr-o societate pe care mult timp nu am înțeles-o.
N-a contat că am fost martora ororilor războiului; n-a contat c-am muncit până
la epuizare, trăind în condiții îngrozitoare; n-a contat c-am plâns până am
rămas fără lacrimi pentru toți tinerii și copiii care mi s-au stins în brațe;
n-a contat c-am fost înconjurată de bombe și de avioane care în clipa asta
zburau în înaltul cerului, ca în următoarea să se prăbușească într-o masă
diformă de metal fumegând; n-a contat că-mi afundam mâinile până la cot în
abdomenul vreunui soldat, pipăindu-i intestinele doar ca să-i opresc hemoragia
și să-i mai dau un motiv ca să zâmbească a doua zi. Nimic n-a contat, iar acum
trebuie să-mi înfrunt singură traumele, coșmarurile, vina și dezamăgirea pe
care nici măcar alcoolul sau somniferele nu le pot amuți.
Imagini brutale, scene de-o violență inimaginabilă,
scăldate în sânge și mutilate în chipuri grotești, împletite cu cele mai pure
sentimente, dragoste, ambiție și dorință, adunate la un loc într-o cronică de
război, zugrăvită în culorile stridente ale disperării și speranței: roșu,
maro, negru, portocaliu și galben – așa aș descrie cel mai recent roman al lui Kristin
Hannah. Femeile din umbră reprezintă o ficțiune istorică excelentă, ce
aduce în prim plan unul dintre conflictele majore din a doua jumătate a
secolului al XX-lea, Războiul din Vietnam (1961-1975), care a scindat
societatea americană, stârnind revolte și mișcări de stradă menite să pună
capăt războiului în care tinerii din SUA au fost trimiși să lupte pentru a
descuraja extinderea regimului comunist asupra statelor asiatice care nu de
mult își câștigaseră independența, dar și pentru reunificarea țării, despărțită
temporar din cauza înfrângerilor suferite în 1954, sub o unică guvernare. Mai
mult decât atât, autoarea nu ne prezintă situația de pe front din perspectiva
bărbaților – piloți, soldați, ofițeri ai marinei, prizonieri, evadați etc,
eroii ale căror nume au fost rostite de mii de ori de buzele celor rămași acasă
–, ci din perspectiva femeilor care și-au petrecut zilele și nopțile alergând
de la un pat la altul, între pereții rudimentari ai spitalelor de campanie,
tăind, bandajând, operând, salvându-le viețile soldaților răniți și alinându-i
pe cei care și-au dat duhul singuri, departe de soțiile, mamele și copiii lor.
Ele sunt adevăratele eroine ale acestui roman, asistentele medicale ale căror
ochi au văzut cum trupul uman poate fi transformat într-o cârpă însângerată, o
masă amorfă de carne și oase, aruncată de colo-colo de suflul unei bombe; cele
care au auzit văicărelile, urletele de durere ale celor împușcați,
răspunzându-le cu o mângâiere și un zâmbet cald chiar și în cele mai cumplite
circumstanțe; cele care au murit zi de zi, puțin câte puțin, cu fiecare nou
transport de victime, îmbărbătându-se una pe cealaltă atunci când epuizarea le
punea la pământ. Și, cu toate astea, au rămas în umbră, neînțelese,
necunoscute, privite cu dispreț doar pentru că au vrut să schimbe mentalitatea
conservatoare a societății americane, croindu-și un drum care să le ridice mai
presus de aparențe.
Acestea fiind spuse, trebuie să facem cunoștință cu
Frankie, protagonista cărții și reprezentanta de hârtie a zecilor, poate chiar
sutelor, de femei care au ales, de bunăvoie, să plece în Vietnam. Experiența
războiului a transformat-o pe Frankie dintr-o păpușă de porțelan, o tânără
crescută într-o bulă, departe de adevărurile crunte, supusă, care nu încălca
eticheta și făcea doar ceea ce societatea se aștepta să facă o domnișoară de
condiție bună, într-o femeie hăituită de coșmaruri, dependentă de pastile și
alcool, incapabilă să-și întemeieze o familie și să-și păstreze slujba, tot
timpul în alertă, gata să se rostogolească sub pat, indiferent de împrejurare,
la un zgomot mai puternic. A cerut ajutor, dar nu l-a primit. I s-a spus că
doar veteranii, adică bărbații care au fost pe front, pot beneficia de terapie,
de consilierea necesară reabilitării. Sufletul și încrederea i-au fost zdrobite
cu fiecare nouă încercare de a se reintegra într-un univers în care războiul
există doar în ziare și la radio; într-o lume în care doar bărbații, dând
dovadă de un misoginism exagerat, au dreptul să spună că au trăit războiul.
De fapt, avem de-a face cu o luptă mult mai acerbă decât
conflictul armat din Vietnam. Este vorba despre războiul purtat de femei pentru
recunoaștere, pentru dobândirea unui alt statut față de cel predestinat – soție
devotată și mamă. Frankie a demonstrat că femeile pot face tot ce-și doresc,
pot iubi, pot visa, pot fi mai dure decât o stâncă, indiferent de părerea
bărbaților și doamnelor rafinate care nu și-au părăsit căminul confortabil, și
care le tratează cu superioritate pe cele ce-au sfidat cu nerușinare regulile
bunei cuviințe. Pe front nu există diferențe. Toți sunt egali; toți sunt
prieteni. Nu mai contează culoarea pielii, sexul sau religia. Toți sunt oameni,
toți sunt uniți în fața conflictului devastator, apărându-se unii pe alții.
Însă, odată întorși în Statele Unite, lucrurile se schimbă radical. Prietenele
pe care Frankie și le-a făcut în spitalele de campanie au fost cele care au
salvat-o, cele care au strigat până au răgușit că este nedrept ce li se
întâmplă femeilor care au slujit statul în condiții inumane. Protestele, de
multe ori violente, și mișcările inițiate pentru sprijinirea veteranelor au
scos la iveală povești emoționante, la fel ca istoria protagonistei noastre,
amintiri ce nu vor dispărea niciodată, dar pe care fiecare asistentă medicală
trebuie să le ducă pe umeri, aidoma unei cruci, uneori împiedicându-se, alteori,
surâzând cu fruntea sus, având încredere că, datorită celor care au avut
curajul să spună lucrurilor pe nume, nu vor mai fi niciodată singure.
