Titlu:
Steaua diavolului
Serie:
Harry Hole #5
Autor: Jo Nesbø
Editura:
TREI
Titlu
original: Marekors (2003)
Traducere
de Bogdan Perdivară
Anul
apariției: 2021
Număr pagini:
512
Media pe
Goodreads: 4,05 (din 68.043 note)
Știm că deja au apărut zece cărți din serie, însă, vă rog,
luați-ne ușor, fiindcă abia găsim câte o portiță, printre noutățile ce se tot adună
de la o lună la alta, pentru cele din urmă. Încet-încet, planul e să scriem
despre toate pe rând, și sperăm să ajungem cândva la zi, ca să nu discutăm anul
ăsta despre romanul pe care (în cel mai bun caz) l-ați citit vara trecută.
Așadar, cu surle și trâmbițe, astăzi vorbim (cum altfel, decât elogios) despre
„Steaua diavolului”, al cincilea volum din seria „Harry Hole”. Nu cred că este
nevoie de nicio introducere, dacă ați ajuns până aici, sigur îl cunoașteți deja
pe uriașul nostru de aproape doi metri, excentric și ursuz, plin de surprize și
adesea surprins de părțile mai puțin plăcute ale vieții, pus pe harță când ceva
nu-i convine, convingător atunci când e sigur că dreptatea este de partea lui,
și (probabil) cel mai bun investigator pe care l-a avut vreodată, într-o
versiune ficționalizată, sediul central al poliției din Oslo.
Două crime, niciun indiciu despre făptaș. Prima victimă a
fost descoperită în baia propriei locuințe, lăsată la „înmuiat” de cel care, cu
câteva ore în urmă, îi trăsese un glonț în cap. Noroc că, din cauza cadavrului
care a blocat scurgerea, apa s-a acumulat și a trecut prin tavan, anunțându-i
pe vecinii de dedesubt că în apartamentul frumoasei lor colocatare s-a întâmplat
o nenorocire. Un omor la prima vedere ca oricare altul, până când polițiștii își
dau seama că moartei îi fusese tăiat degetul mijlociu. Câteva zile mai târziu,
este raportată o dispariție... Soția unui regizor a fost răpită de pe stradă
ziua-n amiaza mare, în timp ce se îndrepta, doar în bikini, spre magazin. La
puțin timp de la nefericitul eveniment, șeful poliției primește într-un plic
degetul acesteia, însă, paradoxal, niciun indiciu despre locul în care s-ar
putea afla trupul neînsuflețit al superbei actrițe.
Așadar, avem un cadavru fără unul dintre degete și un alt
deget fără cadavru. Iar după o privire mai atentă, Harry Hole realizează că la
scena primei crime ucigașul și-a lăsat (aparent) semnătura, o stea în cinci
colțuri, scrijelită cel mai probabil cu o lamă. Și nu e doar asta... În
apropierea femeii este descoperit un diamant roșu în formă de stea, o
bijuterie, nu foarte prețioasă, care, după caracteristicile unice, putea proveni
doar din minele din Sierra Leone. În timp ce colegii săi cred că ucigașul ar putea
fi un sociopat (a nu se confunda cu psihopat), Harry își îndreaptă investigația
într-o direcție cu totul nouă, având parte de o introducere, fragmentată, dar
necesară, în ocultism. Astfel, descoperă câteva dintre semnificațiile stelei, ajungând,
evident, la pentagramă, unul dintre simbolurile diavolului. Dar analiza
bineînțeles că nu se oprește aici, iar protagonistul este din ce în ce mai
sigur că omul pe care-l urmărește practică magia neagră și că, prin omorurile
pe care le pune-n scenă, nu face decât să săvârșească un vechi ritual păgân.
Dar cred c-am sărit, din nou, puțin cam departe, așa că
haideți să ne întoarcem la începutul poveștii. După cum știm din volumele anterioare,
Harry este bântuit de moartea colegei și prietenei sale, Ellen Gjelten. Deși știe că un alt polițist este
responsabil de omor, mai exact Tom Waaler, omul nostru nu are suficiente dovezi
ca să-l bage pe nenorocit la răcoare. Mai mult decât atât, în prezent cei doi
trebuie să lucreze împreună ca să pună mâna pe ucigașul ce terorizează, pe
bicicletă, Oslo. Apropiați, dar în același timp păstrând distanța, Hole și
Waaler ajung să se descopere mai bine unul pe celălalt, fiecare trezind în oponentul
și partenerul său respectul și un anumit grad de fascinație. Pe lângă asta,
Harry e în continuare pe buza prăpastiei, mai mereu cu recipientul metalic
la-ndemână, noaptea nu poate să doarmă din cauza coșmarurilor, ziua preferă să
stea pe la barul lui preferat, Subacvatic, și, în ciuda faptului că Oleg începe
să-i atribuie o figură paternă, nu reușește nicicum să se mai apropie emoțional
de Rakel, fiind tot timpul cu gândul la ancheta ce i-a smuls, fulgerător și
fără milă, ultimii trei ani din viață.
Sunt sigur c-am mai zis asta, însă așa e... Nesbø e un pescar
care, odată ce te-a prins în plasă, nu te aruncă înapoi până când nu ești
pregătit să descoperi adevărul. O mulțime de piste, aproape toate false, o altă
mulțime de personaje, unele vinovate, altele mai puțin culpabile, chipuri,
chipuri și iar chipuri, un vârtej ce te poartă peste tot, promițându-ți marea
cu sarea, dar care te învârte până când îți pierzi toate reperele. Ba el e
ucigașul, ba nu e el, dar, totuși, ar putea fi el, fiecare caracter ce intră-n
cadru nu face decât să complice și mai mult intriga. Dacă ar trebui să-l
comparăm cu un joc de puzzle, atunci revelația s-ar afla, cu siguranță, pe
piesa lipsă, cea pe care ai pierdut-o undeva pe drum spre casă. Însă deja ai
zărit cheia, iar ca s-o observi din nou, trebuie să-ți anulezi complet
simțurile și să te bazezi în totalitate pe logică, pentru că întrebarea e nu
„unde”, nu „când”, ci ”de ce”.
Un proiect:
