Recenziile lui Gică 112 - Bestia de Carmen Mola (CRIME CLUB #7)

Titlu: Bestia

Autor: Carmen Mola

Editura: TREI

Titlu original: La Bestia (2021)

Traducere de Ana Maria Tamaș

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 3,73 (din 8.550 note)

 

De la începutul secolului al XVIII-lea, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea (1830), Spania fusese condusă după Legea Salică (Pactus Legis Salicae), conform căreia urmașul la tron trebuia să fie ales doar pe descendență masculină, după deviza „Dumnezeu, Patria și Regele”. Odată cu moartea lui Ferdinand al VII-lea, în 1833, María Cristina de Borbón devine regentă, până când viitoarea regină, Isabela a II-a, va împlinii vârsta necesară ca să ocupe poziția fostului monarh. Înfuriat de abolirea vechii ordini, Carlos María Isidro de Borbón, fratele regelui mort, se declară împotriva ideii ca o femeie să conducă statul, atrăgând tot mai mulți adepți absolutiști și idealiști, partide din care el însuși făcea parte. Astfel, societatea vremii se scindează în două facțiuni politice: elizabetani, cei care o susțineau pe regina de drept și sperau la un viitor liberal, și carliști, adepții pretendentului la tron, cei care nu se puteau desprinde de tradiția conservatoare și susțineau că puterea absolută în stat trebuie să se afle doar în mâinile unui bărbat. Prin urmare și inevitabil, conflictele au escaladat, ajungându-se astfel la cele trei Războaie Carliste, primul fiind declanșat în 1833, iar cel din urmă sfârșindu-se abia în 1876.

            Romanul de față se deschide în 1834, într-una dintre mahalalele Madridului, unde este descoperit trupul dezmembrat al unei fetițe, ce pare să fi fost sfâșiată de o creatură ieșită din coșmaruri. Pentru că nu este vorba despre prima victimă ucisă în felul ăsta și pentru că locuitorii au o imaginație foarte bogată și încă cred cu tărie în superstiții, încep să se audă din toate părțile șoapte despre Bestie, o creatură ce le răpește și le omoară pe tinerele fără de apărare. Unii doar au auzit despre ea, însă cei ce pretind c-au văzut-o au descrieri cât se poate de diferite, de la un uriaș cu blană ce seamănă cu un urs, până la un monstru cu coarne de cerb sau colți de mistreț. Însă Donoso Gual, fostă gardă regală, în prezent străjer la una dintre porțile orașului, nu crede în himere sau în creaturi din folclor și este sigur că la mijloc se află un criminal, aflat, după toate semnele, în pragul nebuniei.

            Într-o altă parte a orașului, Lucia, o tânără hoață de numai paisprezece ani, își urmărește victima, un călugăr care, după culoarea vineție a pielii, urmează să moară în curând din cauza holerei. După puțin timp și fiind sigură că străinul în rasă a dat ortul popii, fata intră în locuința acestuia cu gândul de a face rost de bunuri folositoare sau pe care să le vândă pentru a-și ajuta surioara de unsprezece ani și mama, care suferă și ea din cauza molimei ce face ravagii printre madrileni. În timp ce Lucia cotrobăie prin camera defunctului, dă peste un superb inel de aur cu două buzdugane încrucișate, o bijuterie despre care este sigură că-i va aduce noroc. Însă lucrurile nu vor sta deloc așa, fiindcă sora ei, Clara, dispare fără urmă, iar Lucia crede cu certitudine că Bestia a luat-o și că ea este singura în măsură s-o găsească înainte ca monstrul s-o ucidă și să-i lase cadavrul dezmembrat pe caldarâm.  

            Intriga romanului, extrem de complexă și tenebroasă, este acompaniată de un peisaj dezolant și decadent. Madridul apare ca o capitală separată în două lumi, dincolo de gard aflându-se nobilii și doamnele din înalta societate, care călătoresc doar cu trăsura și au întotdeauna la mâini sau la gât nestemate prețioase care să le confirme poziția socială, și dincoace de gard, regăsindu-se mahalalele, cu locuitorii lor bolnavi, mizerabili și săraci, care, dacă au norocul ca locuințele lor să nu fie incendiate cu pretextul epidemiei, pot să-și petreacă noaptea într-un așternut plin de purici și păduchi, îmbrățișându-i pe cei dragi cu căldura și bunătatea pe care nimeni nu a reușit să le-o răpească. Granița nu mai folosește de mult la supravegherea și gestionarea populației, ci devine o barieră dincolo de care sunt aruncați toți cei din clasele de jos. Aici, unde viii sunt socotiți laolaltă cu cei morți, cerul își vomită ploaia peste mahalale, iar șanțurile ineficiente își revarsă zoaiele pe străzile pe unde circulă populația damnată.

            Și pentru că ne aflăm într-o perioadă tulbure a istoriei, conflictele nu se lasă prea mult așteptate. Poporul, din ce în ce mai convins că preoțimea este de vină pentru molimă, izbucnește la cel mai mic gest și se asmute asupra călugărilor, tăind cu sabia-n stânga și-n dreapta, până când vinovații vor fi aruncați unul peste celălalt în balta sângelui lor spurcat. De asemenea, există convingerea că tinerii, îndemnați și ajutați de Cler, se strecoară prin piețe și otrăvesc apa din fântâni. Paranoia ia cu asalt Madridul, și fiecare călugăr este asociat fulgerător cu un spion carlist. Toți vor dreptate, cu toții își doresc să găsească un vinovat și să-l ucidă, ca epidemia să ia sfârșit. Însă moartea planează deasupra tuturor, iar în fața ei nimeni nu-și află scăparea, fiindcă sub privirea-i cu toții împărtășim aceeași soartă.

În acest infern pământesc, tânăra Lucia, cumpătatul Donoso, Diego, un gazetar îndrăzneț ce-și semnează articolele cu pseudonimul „Motanul Necuviincios”, și Fratele Braulio, un călugăr războinic ce poartă cu el un mare secret, sunt singurii care pot să aducă o scânteie de speranță, să o găsească pe Clara și să ucidă fiara care bântuie suburbiile madrilene. Deopotrivă roman istoric, o frescă socială a Spaniei secolului al XIX-lea, thriller impecabil construit, ce înclină nu de puține ori spre horror, impregnat de un lirism undeva între Federico García Lorca și Georg Trakl, povestea lui Carmen Mola se instaurează de la sine drept o capodoperă modernă și postmodernă, o ficțiune care depășește cu mult potențialul livresc al multor autori contemporani. „Bestia” e mai mult decât un text, decât o narațiune în pagini, este un discurs despre condiția umană, despre fiara care zace în fiecare dintre noi și despre limitele unde ne poate împinge demența și fanatismul din jur.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Carmen Mola:

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Pălărisme.ro

Citește-mi-l

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 110 - Assassin’s Creed. Valhalla. Saga lui Geirmund de Matthew J. Kirby

Titlu: Assassin’s Creed. Valhalla. Saga lui Geirmund 

Autor: Matthew J. Kirby

Editura: PALADIN

Titlu original: Assassin’s Creed Valhalla: Geirmund’s Saga (2020)

Traducere de Mihai-Dan Pavelescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,99 (din 253 note)

 

Mă bucur să observ că în ultimul timp jocurile video nu mai sunt la fel de blamate de către publicul senior și că și-au găsit loc, încet-încetișor, în cultura contemporană, alături de cărți, filme și artă grafică. Fenomenul nu e deloc nou, doar că i-a luat câțiva ani să fie băgat în seamă și etichetat așa cum era nevoie. Dincolo de structura de gaming, unele dintre acestea au o poveste originală, adeseori complexă și foarte bine argumentată, iar aici nu pot să nu scot în evidență seriile „Grand Theft Auto”, cu gangsterii ei înarmați până-n dinți și dornici să verse cât mai mult sânge în timpul jafurilor, și „FarCry”, o odisee grafică ce te poartă de la un arhipelag misterios din mijlocul oceanului Pacific, până într-un univers preistoric, unde trebuie să-ți păzești tribul și să nimicești cât mai mulți sălbatici rivali, călare pe mamuți. Însă marea schimbare a venit odată cu „The Witcher”, jocul video care a dus atât la traducerea și promovarea romanelor lui Andrzej Sapkowski în întreaga lume, cât și la serialul de pe Netflix, extrem de apreciat de publicul cinefil.

Făcând o trecere bruscă la subiect, pe lângă seriile enumerate mai sus, franciza „Assassin's Creed” a avut un succes uriaș pe toate planurile. De la Renașterea Italiană, până la Revoluția din 1789, de la odiseea grecilor, până la invaziile vikingilor pe teritoriile saxone, proiectul a încercat (și încă încearcă) să cuprindă diverse perioade și evenimente istorice, pe care să le adapteze în principal sub forma jocurilor video, dar și a filmelor și, tot mai des în ultima vreme, a unor romane de succes. Fie că vorbim despre Oliver Bowden sau despre Matthew J. Kirby, ambii autori au încercat să transpună pe hârtie narațiunile din spatele mijloacelor vizuale, redând, într-o manieră autentică, ficțiunea istorică și fantastică care stă la baza tuturor acestor serii. Și astăzi, pentru că de curând a apărut și la noi „Valhalla”, avem ocazia să vorbim despre „Saga lui Geirmund”, adaptarea textuală a jocului cu același nume, care, ca să lămurim treaba odată pentru totdeauna, nu face parte din seria „Ultimii descendenți”.

Cunoscuți drept Hel-hide (pieile iadului), din cauza trăsăturilor faciale și tenului închis la culoare, Geirmund și Hamund sunt cei mai viteji frați de la Curtea tatălui lor, regele Hjorr. Hamund este un fiu supus, și tot ce-și dorește e ca părinții lui să fie mândri de realizările sale, chiar și atunci când încalcă regulile și ajunge să fie rănit grav la braț într-o confruntare cu o haită de lupi. Spre deosebire de geamănul său, Geirmund visează la mai mult, la o oaste pe care s-o conducă și la un regat pe care să-l stăpânească după bunul plac. Iar atunci când un trimis își face apariția la Curtea regelui Rogalandului și-i cere acestuia oameni care să se alăture armatei lui Halfdan pentru a cuceri ținuturile saxone, Geirmund profită de ocazie și se îmbarcă pe una dintre corăbiile danezilor, dornic să-și facă un renume și să verse cât mai mult din sângele viitorilor săi inamici.

Ajuns în tărâmul de dincolo de mare, bravul nostru erou începe să vadă lucrurile cu alți ochi și să pună sub semnul întrebării actele de cruzime pe care le săvârșesc, cu o poftă imposibil de ostoit, războinicii din Nord. Odată cu ciocnirea celor două culturi, danezii, din cauza caracterului lor vicios, cad în postura diavolilor, care, prin foc și sânge, au dezlănțuit Iadul pe Pământ. De cealaltă parte, îi găsim pe creștini, care, chiar și atunci când sunt supuși la cele mai îngrozitoare torturi, nu renunță la zeul lor, o divinitate care nu pierde vremea ca să-și facă apariția și să îndrepte lucrurile. Invadatorii ucid pentru faimă, pentru viitoarele regate și pentru a-și asigura un loc în Valhalla. Saxonii luptă pentru a-și păstra teritoriile, pentru a-i stârpi pe barbari și pentru regele lor, Alesul lui Dumnezeu. Primii vor să-și clădească regate, ceilalți doar să-și trăiască restul vieții în pace, sub un monarh drept și curajos.

Fiind un luptător onorabil, la fel ca faimosul său bunic, care, dacă n-ar fi fost ucis mișelește, poate c-ar fi ajuns să-și civilizeze poporul, Geirmund își continuă drumul inițiatic cu scutul și spada, ucigându-i doar pe cei care dau semne de revoltă. În timp ce normanzii îi privesc pe călugări ca pe niște morți vii care-și duc de nebuni zilele închiși într-un mormânt pe care chiar ei și l-au ridicat, protagonistul încearcă să-i înțeleagă pe străinii în rase, să comunice cu ei și să-și însușească gândirea celor ce-și sacrifică viața pentru un scop măreț. În Valhalla, unde fiecare războinic are banca lui și va bea mied din cupele lui Odin, pot ajunge doar cei mai de seamă dintre luptători, cei ce vor muri, așa cum se cuvine, cu spada în mână. Însă în Împărăția cea de Sus vor ajunge doar creștinii, aceia care vor trece prin taina botezului.

            Anglia, acum un ținut aflat într-un continuu război, este ilustrat ca un teritoriu multicultural, locuit în prezent de britani și saxoni, dorit de vikingi, dar prin care încă se pot observa clar mărețele drumuri romane. Astfel, peisajul nostru se modifică constant de la cetăți libere și asediate, la ruine ce aduc a Colosseum și mănăstiri dărâmate și incendiate. De asemenea, există și aici, ca în celelalte proiecte „Assassin's Creed”, un obiect magic, nu un Măr din Eden, nu un Trident al lui Neptun, ci o brățară vrăjită, creată de un fierar legendar, un soi de entitate între zeu și muritor. Dincolo de toate acestea, romanul constituie o ficțiune istorică plină de acțiune și violență, de oameni bravi și răufăcători, de încleștări puternice și strategii militare, de tot ce ar trebui să aibă o carte bună, pe care s-o recomanzi cu încredere persoanelor din jur, perfectă atât pentru fanii jocurilor video, cât și pentru cei ai prolificei serii „The Saxon Stories” (Ultimul regat), a lui Bernard Cornwell.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 46 - Mica dansatoare de Melanie Leschallas

Titlu: Mica dansatoare  

Autor: Melanie Leschallas

Editura: NICULESCU

Titlu original: Little Dancer (2021)

Traducere de Adina Pintea

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 312

 

Vă uitați la noi cum dansăm în costumele noastre din tul și cu panglicile noastre roz și vă gândiți cât de frumoase suntem. Dar tot ce simțim este durere. Este alegerea pe care trebuie să o facem, fie asta, fie prostituția, Monsieur. Nu e o mare diferență. Trupurile noastre sunt tot ce avem. Nu ne-a mai rămas nimic altceva de vândut.

 

Cafenele cochete, mâncăruri alese, băuturi fine, bulevarde împodobite cu flori și magazine elegante, pe care trec în goană trăsuri somptuoase, domni și doamne din înalta societate îmbrăcați după ultima modă, galerii de artă înțesate de ultimele opere ale pictorilor și sculptorilor extravaganți, care și-ar da și viața ca să creeze ceva unic, cu o valoare inestimabilă, și tinere diletante, pentru care scena Operei Naționale devine a doua casă, încântând privirile spectatorilor cu mișcările lor grațioase ca de lebădă. Cu alte cuvinte, Parisul e un oraș mirific, parcă desprins dintr-un basm, însă sub stratul ăsta gros de lumini și pomadă ieftină, sălășluiește o lume de coșmar, în care prostimea, așa cum le place nobililor să-i numească pe cei care fac parte din cele mai de jos pături ale societății franceze, se zbate, cerșind sau vânzându-și trupurile, ca să facă rost măcar de o bucată de pâine mucegăită. Imaginea asta nu ne este străină... O cunoaștem prea bine din romanele lui Victor Hugo, pe care Melanie Leschallas le așază la temelia propriei sale cărți, dând viață unei alte Cosette pentru care suferința atinge cote dezastruoase. Țesând laolaltă, într-un tablou ficțional complex, firele evenimentelor istorice petrecute între anii 1860-1880 – mai precis revoltele violente de stradă ce au avut drept scop ridicarea nivelului de trai pentru cei săraci, dar în care și-au pierdut viața sute de oameni fără vreun rezultat îmbucurător, și acțiunile tot mai agresive, conduse de Louise Michel, militantă pentru drepturile femeilor și o voce importantă a poporului înfometat și asuprit de către cei bogați –, cu cele ale unui destin marcat de durere, autoarea construiește o poveste întunecată, despre mizerie, depravare, minciuni și disperare, din abisurile cărora o tânără, pentru care lumea nu mai oferă niciun strop de fericire, trebuie să iasă cu fruntea sus și cu demnitatea intactă.

Încă de la o vârstă fragedă, Marie a primit lovitură după lovitură, fiind astfel aruncată în brațele unei sorți nesigure. Lipsa hranei, uciderea tatălui, singurul care îi oferea atenția și iubirea de care are nevoie o fetiță, amenințarea permanentă cu evacuarea din locuința dărăpănată pe care o împarte cu sora sa mai mare și cu mama lor, descoperirea faptului că mama ei se prostituează pentru a face rost de bani, lăsându-și fiicele să se descurce așa cum pot pe străzile pavate cu pericole ale Parisului, făcând apel doar la farmecele feminine, iar la toate astea se adaugă și faptul că protagonista noastră a fost forțată să devină balerină la Operă și să îndure privirile libidinoase ale bărbaților trecuți de prima tinerețe. Însă, oricât de frumoasă ar fi Marie în lumina reflectoarelor și oricât de mult ar trebui să zâmbească atunci când se află pe scenă, în spatele cortinei adevărul iese la iveală. Dincolo de costume și panglici colorate, nu e nimic altceva decât bășici și răni sângerânde, foame și durere.

O enigmă de nedezlegat, așa aș descri-o pe Marie, o ființă slabă, pe care pierderea timpurie a tatălui a făcut-o să caute în fiecare bărbat pe care îl întâlnește un model patern și afecțiunea de care a fost privată, dar un caracter puternic în același timp, a cărei viață grea îi întărește și mai mult convingerile etice și socio-politice. În ciuda faptului că mama și sora ei se străduiesc s-o inițieze în arta flirtului și sexualității, tânăra știe când să spună nu, să facă diferența dintre bine și rău și să nu aleagă niciodată calea ușoară. Însă oricât de hotărâtă ar fi să nu se înjosească, oferindu-și trupul ca pe un obiect, ea este încă naivă, o copilă care cerșește dragoste cu fiecare gest, dar și o femeie demnă, cinstită și pură, o patriotă convinsă, care nu precupețește nicio ocazie pentru a demonstra că poate face un lucru memorabil. Marie își pune toată încrederea în Louise Michel, privind-o ca pe o zeiță a libertății și ca pe o mamă adoptivă, care o încurajează la fiecare pas să fie ea însăși și să-și pună sufletul în slujba mulțimii.

Cu excepția faptelor istorice, Melanie Leschallas a acordat o atenție deosebită mișcărilor artistice din Franța de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel îl regăsim printre personaje pe Edgar Degas (1834-1917), pictor și sculptor impresionist, care obișnuia să-și caute sursele de inspirație pe scena teatrelor, în atelierele de croitorie sau la cursele de cai. Autoarea îl înfățișează ca pe un artist căzut în dizgrație, care se află în căutarea muzei, iar aceasta va deveni Marie. Degas vrea să creeze o mică dansatoare, surprinzând suferința ce zace în spatele pozițiilor perfecte de balet. El subliniază faptul că țelul artei nu este capturarea frumosului și transformarea acestuia în sublim, ci metamorfozarea urâtului în ceva cu totul deosebit.

Mi-a plăcut mult ideea romanului, însă nu prea m-am împăcat cu stilul impersonal și lipsit de emoție al autoarei, care își tratează personajele-marionete cu indiferență. Frazele scurte mi-au lăsat impresia că acțiunea e formată din cadre diferite, fiecare întâmplare fiind pictată pe o pânză albă, separată, apoi unită cu celelalte, pentru a forma o pictură uriașă. Poate chiar asta a fost intenția autoarei, să zugrăvească un tablou din cuvinte, însă, în cazul meu cel puțin, asta mi-a creat un disconfort în timpul lecturii. Cu toate acestea, „Mica dansatoare” spune o poveste interesantă, concentrată în jurul unui nucleu real, o poveste de viață despre visuri neîndeplinite și dorințe rostite doar în taină.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 44 - Sâmbătă seara, în Cișmigiu de Aurelia Chircu

Titlu: Sâmbătă seara, în Cișmigiu 

Autor: Aurelia Chircu

Editura: PETALE SCRISE

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 250 

 

            Mai sunt doar câteva zile până la Crăciun, iar Bucureștiul e în mare fierbere. Cucoanele sunt în căutarea celor mai elegante rochii, slugile nu mai prididesc cu împodobitul caselor și cu pregătirea bucatelor alese, săniile și trăsurile trase de caii năzdrăvani aleargă de colo colo fără-ncetare, vocile cristaline ale tinerelor domnișoare răsună în Biserica plină de enoriași, vestind apropierea Nașterii Domnului Iisus Hristos, târgul organizat cu prilejul sărbătorilor își așteaptă mușteriii, nobili și oameni simpli deopotrivă, îmbiindu-i cu plăcinte aburinde, vin fiert cu felurite mirodenii și obiecte din ceramică meșteșugit lucrate, iar, peste acest tablou încântător, fulgii de zăpadă se aștern într-un model complicat, acoperind urmele celor care trec prin Parcul Cișmigiu. Însă strălucirea orașului este eclipsată de apariția unui cadavru. Cu picioarele goale, aruncat în zăpadă asemenea unei păpuși de cârpe, trupul neînsuflețit al unui tânăr îi întâmpină pe cei care se întorc de la slujba de seară. Se pare că un criminal nemilos își face de cap prin București, scoțând la iveală o serie de mistere, a căror deslușire nu va fi tocmai ușoară.

            „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”, cel mai recent roman al Aureliei Chircu, o scriitoare foarte dragă sufletului meu, ne prezintă un scenariu de epocă, în care realismul și fantezia se împletesc, dând naștere unei povești palpitante, greu de încadrat într-un singur gen. În construcția romanului, autoarea inserează elemente specifice dramei sociale, idilei romantice, thrillerului, fantasy-ului și basmului, contopindu-le într-un rezultat neașteptat și de-a dreptul savuros. Alături de personajele sale, călătorim cu un veac în urmă, mai precis în 1912, într-o lume plină de interdicții, sfidări, identități furate, iluzii înnebunitoare, măști în spatele cărora se ascunde însuși diavolul, superstiții, lacrimi amare și iubiri neîmplinite. Pactul faustic este unul dintre laitmotivele cărții, slăbiciunile omului fiind un izvor de fericire pentru diavol, a cărui prezență nu poate decât să arunce totul în haos.

            Anemona Romanescu, o ființă angelică, suavă, tulburător de frumoasă și de neam, se află în căutarea unui june chipeș cu care să se căsătorească, iar, ca să se asigure că sortitul îi va fi dezvăluit cât mai curând, a înființat, împreună cu prietenele sale, un club, întemeiat în baza unor superstiții străvechi. Demult, se credea că, dacă fetele nemăritate își pun busuioc sub pernă, alesul le va fi arătat în vis. Zis și făcut! Domnișoarele noastre au procedat întocmai, fiecare găsindu-și un pețitor, inclusiv Anemona, care pusese deja ochii pe Adam Filotti, un băiat la locul lui, respectuos și candid, în ciuda faptului că nu are același rang cu ea. Însă cei doi au mai multe de împărtășit decât o iubire arzătoare, adolescentină. Secretele care plutesc în jurul familiei Romanescu, în special asupra mătușii Anemonei, Lisandra, care, conform mentalității vremii, la cei douăzeci și cinci de ani ai săi, este considerată a fi fată bătrână, îi lansează pe cei doi îndrăgostiți într-o serie de investigații bizare. Cadavrele continuă să apară în Cișmigiu, din ce în ce mai mulți își vând sufletul necuratului, strigoii bântuie printre cei vii, iar Anemona trebuie să afle cine transformă Bucureștiul într-o scenă macabră de teatru.

            Protagoniștii romanului, Adam și Anemona, sunt încă niște copii, care abia acum descoperă lumea. Dragostea lor este una imatură, mistuitoare, a cărei trăinicie poate fi pusă la îndoială. Naivitatea Anemonei și capacitatea ei de a obține ceea ce vrea, făcând apel la drăgălășenia pe care o posedă în mod natural, m-au făcut s-o antipatizez puțin. Ceea ce nu s-a întâmplat și în cazul Lisandrei, care de la început ne este înfățișată ca o scorpie ce profită de banii și disponibilitatea fratelui său. Lisandra și tainicul ei ibovnic, Cosma, mi s-au părut de departe cele mai ingenios construite personaje din roman. Mereu învăluite în mister, două caractere tari, ce se ciocnesc adesea, unite într-o relație clădită pe atracție și respingere, comici și tragici deopotrivă, cei doi reprezintă esența poveștii și tot ei sunt cei care stârnesc o adevărată furtună de confuzii.

            Nu o dată am avut impresia că lecturez un basm, de la coadă la cap, în care protagoniștii sunt împreună de la început, dar, pe parcurs, universul complotează împotriva lor. Intervențiile supranaturale, diavolești, ce m-au trimis cu gândul la „Maestrul și Margareta”, transformă Bucureștiul într-un carnaval, la care participă toate personajele cu sau fără voia lor. Sacralitatea perioadei în care se petrece acțiunea este anulată, praznicul Nașterii Domnului rămânând în background, ceea ce ridică o întrebare esențială, ce se află, în opinia mea, la temelia cărții: Mai poate exista salvare pentru o lume înghițită de infern?

            „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” e o lectură perfectă pentru o seară friguroasă de iarnă. Ritmul desfășurării întâmplărilor este moderat, lăsându-ți răgazul necesar să te familiarizezi cu personajele pline de surprize și cu elementele fanteziste și să privești dincolo de aparențele care, mai mult ca oriunde, sunt înșelătoare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 25 - Aceste patimi zbuciumate de Chloe Gong

Titlu: Aceste patimi zbuciumate

Serie: Aceste patimi zbuciumate #1

Autor: Chloe Gong

Editura: CORINT (CORINTEENS)

Titlu original: These Violent Delights (2020)

Traducere de Loredana Voicilă

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,00 (din 75.362 note)

 

Pentru că timpul îmi este cel mai mare inamic și pentru că nu reușesc să scriu câte o recenzie despre fiecare carte pe care o citesc, ajung să notez câteva idei direct pe Goodreads. Însă există anumite romane asupra cărora trebuie neapărat să mă opresc și să despic firul în patru, așa cum îmi place mie. De data asta, volumul care are norocul sau ghinionul de a se afla în lumina reflectoarelor este „Aceste patimi zbuciumate”, de Chloe Gong. Autoarea transformă una dintre cele mai cunoscute și triste povești de dragoste din literatura universală – „Romeo și Julieta” – într-o ficțiune istorică plină de întuneric, de violență și de personaje pentru care vărsarea sângelui dușmanilor este cea mai mare distracție. Povestea de iubire, a lui Shakespeare, devine o istorisire închinată urii și vicleniei, iar Verona, cu atmosfera ei romantică și tragică a secolului al XVI-lea, se transformă în Shanghaiul plin de cadavre și teroare al secolului al XX-lea.

               Cu fiecare pagină lecturată pătrundem tot mai adânc pe teritoriul celor mai periculoase bande de gangsteri din China. Florile Albe și Banda Stacojiilor duc un război cumplit, căruia nici măcar legătura profundă dintre doi copii nevinovați nu îi poate pune capăt. Însă cei doi copii au crescut, iar gustul dulce al prieteniei a fost înlocuit de amăreala trădării, și acum răzbunarea este tot ceea ce contează. Dar o boală misterioasă, împrăștiată în oraș de către un monstru nevăzut, pune cele două clanuri pe jar. Orgoliile sunt atât de mari încât, nici în fața pericolului iminent, căpeteniile nu se pot pune de-acord, misiunea cea mai grea căzând pe umerii tinerilor. Juliette Cai, moștenitoarea de drept a Bandei Stacojiilor, și Roma Montagov, fiul conducătorului Florilor Albe, trebuie să uite trecutul lor comun și să lucreze împreună, pentru a salva viitorul națiunii.

               Există o discrepanță majoră între bărbați și femei în acest roman. Femeile, în frunte cu Juliette, sunt elementul activ, care ar fi în stare să mute munții, pentru a găsi sursa maladiei, în timp ce bărbații sunt cei pasivi, care așteaptă să le pice din cer un răspuns. Ce-i drept, caracterele lor sunt duse la extrem, în special în cazul protagoniștilor. Roma, în ciuda aparențelor, este un romantic incurabil, care nu ar ucide nici măcar o muscă, dacă nu ar fi numele familiei în joc. Acest aspect îl face să poarte mereu o mască, o identitate falsă, sub care se ascunde un băiețel speriat și nedemn de moștenirea Florilor Albe. La polul opus, se află Juliette, o femeie independentă, educată în străinătate, care mânuiește arma mai bine decât oricine și care ucide cu sânge rece pe oricine îi stă în cale. Miza feministă ce este introdusă prin personajul ei se răsfrânge asupra tuturor femeilor din roman. Însă curajul exagerat și de multe ori inconștiența de care dă dovadă mi-au făcut-o repede antipatică.

               Mai mult decât un roman despre confruntarea dintre două familii puternice, „Aceste patimi zbuciumate” ne prezintă și o frântură din fascinanta istorie a Chinei, mai precis, ascensiunea Partidului Comunist și Revoluția care i-a urmat. Monstrul și boala misterioasă sunt alegorii pentru noul regim, care, odată instaurat, va distruge echilibrul unei lumi deja fragile. Cei doi protagoniști, Juliette și Roma, cochetează cu toate formațiunile politice, încercând să rezolve misterul care îi aruncă pe cetățeni în brațele morții. Pentru că avem de-a face cu o cercetare aproape detectivistică, putem spune că romanul are și câteva nuanțe fine de Thriller, însă acestea se pierd în oceanul de violență nejustificată.

               Shanghaiul ne este prezentat ca un mozaic multicultural. Cu excepția localnicilor, mai întâlnim ruși, francezi, englezi, americani, germani etc, toți aceștia încercând să schimbe lumea după bunul lor plac. Astfel, orașul chinezesc devine o scenă pe care defilează toți cei care doresc să aibă o influență cât mai mare, pentru a-și impune ideile, neținând cont de faptul că distrug unicitatea societății care i-a găzduit. Și vă dați seama câte conflicte pornesc de aici...

               Cu toate că ideea autoarei de a rescrie „Romeo și Julieta” este una interesantă, nu pot spune că a fost chiar ce mă așteptam. Am sperat să nu o dea într-un clișeu romantic, ceea ce s-a întâmplat doar pe jumătate, dar marea problemă a constat n faptul că prea multă violență fără rost ajunge să redirecționeze totul în sfera grotescului de mâna a doua. Aș fi preferat ca acțiunea să fie mai fluidă, și nu atât de aglomerată pentru a șoca, iar personajele să fie mai umane, și nu supereroi care cred că pot răsturna lumea pocnind din degete. Poate nu am știut să o apreciez la justa ei valoare – iar dacă nu am făcut-o, vă rog să mă contraziceți –, dar asta nu înseamnă că voi renunța la serie. Aștept cu interes volumul doi, despre care am auzit că va apărea în curând și care sper că o va poziționa pe Chloe Gong pe lista autorilor mei preferați.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 59 - Opt milioane de zei de David B. Gil

Titlu: Opt milioane de zei

Autor: David B. Gil

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Ocho millones de dioses (2019)

Traducere de Ana-Maria Babușcă

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 672

Media pe Goodreads: 4,28 (din 594 note)

 

Opt milioane de zei. Spirite divine ale focului, ale apei, ale vântului, ale pietrei, ale tuturor lucrurilor care există  pe cer, în ocean și pe pământ. Entități metafizice ce se regăsesc peste tot și în toate. Însă, mai mult decât niște ființe spirituale, aceste creaturi sunt mărci ale sensului, ale unei filosofii vitale în care muritorii au nevoie să creadă, pentru a-și justifica acțiunile și gândurile. Fie că vorbim despre o credință panteistă, în care fiecare bucată din cosmos joacă un rol în funcție de întregul din care face parte, fie că ne referim la sfaturile Profetului care a găsit revelația sub un smochin sau la modelul Fiului  lui Dumnezeu care a murit pe cruce – esența tuturor evenimentelor sacre stă în deschiderea și urmarea unei căi spirituale, un drum ce va conduce ori la armonia cu universul, ori în locul care este cunoscut drept paradisul. Însă, deși toate aceste căi promit iluminarea, oamenii au încercat mereu să-și impună propria credință.

Povestea noastră începe în Spania anului 1579, când Părintele Martín Ayala, traducător și unul dintre cei mai buni vorbitori de japoneză, este solicitat în Țara Soarelui Răsare, pentru a investiga o serie de crime împotriva creștinismului. Câțiva dintre frații săi, care au mers în noul teritoriu pentru a împărtăși cu acei „barbari” învățăturile lui Hristos, au fost găsiți uciși în moduri extrem de brutale. Misiunea lui Ayala este de a merge pe urma omorurilor, de a descoperi cauza morții și de a-i găsi, într-un final, pe cei vinovați. Însă, în drumul plin de primejdii ce-l așteaptă, călugărul nu va fi singur. Alături de el va călători Kudō Kenjirō, un samurai rural din Anotsu, care a fost însărcinat să aibă grijă de noul-venit, cu prețul propriei vieți.

            Deși în centrul acestui roman stufos sunt plasate două sau trei personaje principale, numărul caracterelor care defilează prin cadru este imens. Există o suită de călugări iezuiți care ori sunt uciși, ori se pierd prin fundal, câteva personaje importante ce sunt inserate în momentele cele mai tensionate ale poveștii, o mulțime de samurai aflați în misiune și de ronini care rătăcesc sau umblă cu scopuri necurate și câțiva conducători măreți, pe care autorul i-a preluat din surse istorice reale. Cu alte cuvinte, societatea vremii este alcătuită din toate categoriile de indivizi, de la cei mai nobili, până la cei ce se ocupă de mizerie, fecale și cadavre. De altfel, prin intermediul acestui peisaj al viciilor și al virtuților, ne este prezentat un teritoriu într-o continuă schimbare. Pe acest pământ alcătuit din insule, jocurile de putere sunt la ordinea zilei, toți complotează împotriva tuturor, și un simplu gest de nesupunere te poate costa viața.

            Lumea prin care cei doi eroi înaintează este scindată între vechea religie șintoistă și noua ordine creștină. Pe lângă asta, există și o sectă de călugări budiști care dorește să-și impună propriul sistem spiritual. Deși Părintele Ayala vrea să-i aducă pe toți sub umbrela lui Dumnezeu, el conștientizează că binele poate lua formă și în sufletele celor „eretici”. Astfel, miza etică este plasată sub semnul onoarei, iar toți cei care nu își duc misiunea la capăt sau complotează împotriva stăpânilor merită să fie pedepsiți. Cei doi eroi constituie două extreme care încearcă să se înțeleagă reciproc. Chiar dacă noul-venit este foarte închistat în doctrina sa, nu vede crezul celuilalt ca pe ceva complet greșit. La rândul său, Kudō Kenjirō se concentrează în principal pe misiune, și astfel, între cei doi începe să ia naștere o prietenie adevărată.

Nu trebuie să privim Volumul de față printr-o perspectivă occidentală. Aici ne aflăm în Orientul Îndepărtat, într-o lume care funcționează după alt fel de reguli. Luptele dintre samurai nu țin o veșnicie, întinzându-se pe zeci de pagini, ci se desfășoară repede și onorabil. Dar acest aspect este valabil doar în cazul samurailor, nu și al piraților sau al contrabandiștilor care se luptă pentru a pune mâna pe bunurile ce vin pe mare.

            Dincolo de o ficțiune realistă cu nuanțe de roman polițist, „Opt milioane de zei” este o carte care ne prezintă un capitol important din istoria Japoniei. Cu toate că protagoniștii noștri sunt personaje de tipar, evenimentele majore din poveste chiar au avut loc, unele nume și locuri confirmând veridicitatea narațiunii. Apelând la acest construct dual, David B. Gil realizează o intrigă originală, care se adresează atât cititorilor ce preferă o structură detectivistică, cât și celor care caută un roman cu tematică culturală și religioasă. Mi-a plăcut această poveste și abia aștept să văd ce va mai apărea în colecția Green Spot a editurii Lebăda Neagră, iar cineva mi-a șoptit că data viitoare ne vom muta în Italia, acolo unde are loc acțiunea din volumul „Orașul vrăjitoarelor”.

COMANDĂ CARTEA