Se afișează postările cu eticheta Fantasy. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Fantasy. Afișați toate postările

miercuri, 15 iunie 2022

Recenziile Mădălinei 26 - Heartless de Marissa Meyer


Titlu: Heartless. Povestea nespusă a Reginei de Cupă

Autor: Marissa Meyer 

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Heartless (2016)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 544

Media pe Goodreads: 4,07 (din 143.106 note) 

 

            Lista autorilor mei preferați de Fantasy e destul de scurtă, și asta pentru că mă las foarte greu impresionată de romanele din ziua de azi, care urmăresc același scenariu banal și clișeic, concentrându-se mai mult pe dimensiunea YA, pe crizele de personalitate ale adolescenților, decât pe acțiunea în sine. Însă, pe această listă, există o autoare care a trecut dincolo de barierele comercialului și care, pornind de la basmele cele mai cunoscute, în care nu mai există nici un mister, a creat adevărate capodopere, reușind să scoată la iveală poveștile personajelor lipsite odinioară de voce. O astfel de carte este și „Heartless”, un volum despre disperare și vise zdrobite fără milă. Marissa Meyer preia integral universul și personajele închipuite de Lewis Carroll în „Alice în Țara Minunilor”, însă de data asta rolul protagonistei este ocupat de un caracter secundar, aș putea spune chiar negativ, celebru pentru replica „Tăiați-i capul!”, și dacă nu ați ghicit despre cine e vorba, vă mai dau un mic indiciu: ❤️ Fără îndoială, este vorba despre Regina de Cupă și despre evenimentele care au condus la nașterea acesteia, o figură unică, impecabil construită și foarte controversată. Dar mai întâi să vedem de unde a început totul...

            Catherine Pinkerton este o fată obișnuită din Regatul Cupelor, și, ca orice tânără de vârsta ei, are un vis pentru care e în stare să-și sacrifice chiar și viața. Mai mult decât orice pe lume, ea își dorește să devină cel mai mare cofetar din ținut și să-și deschidă, împreună cu prietena ei cea mai bună, o patiserie, pentru ca toată lumea să se poată desfăta cu delicatesele ei. Însă părinții săi au cu totul și cu totul alte planuri pentru ea, iar acestea includ o căsătorie nedorită cu prostovanul, dar simpaticul Rege de Cupă, conducătorul nu tocmai capabil al întregului regat. Catherine este forțată să se supună deciziei părinților, ceea ce o transformă într-o marionetă a celor care îi manevrează destinul. Micile ei gesturi de revoltă nu au nici un efect, deschizându-i și mai larg drumul spre tron și spre rolul de regină. Însă, așa cum îi șade bine unei povești complexe, lucrurile se complică și mai mult atunci când apare Jest, noul Joker al Curții Regale; un străin misterios, compus din nenumărate măști, unele luminoase, iar altele întunecate. De ce spun că lucrurile se complică odată cu apariția lui? Păi, imaginați-vă doar: o fată disperată, sfâșiată între visul ei și cel al părinților, dornică să iubească și să fie iubită, și un bufon gata oricând să-i readucă zâmbetul pe buze, să o asculte și să o înțeleagă. Dar dragostea lor are multe de înfruntat, pentru că, așa cum am spus, Catherine este predestinată să ajungă Regina de Cupă.

            Trebuie să recunosc faptul că prima dată când m-am apucat de acest roman am renunțat după câteva pagini, din cauza stilului mult prea asemănător cu cel al lui Carroll. Am avut impresia că o să citesc o carte puerilă, așa că am abandonat lectura, dar atunci când am revenit asupra ei, nu am mai putut să o las din mână. Marissa Meyer dă dovadă de un instinct genial și de un talent scriitoricesc aparte, reușind să recreeze atmosfera „haotică”, de neînțeles și hazlie din Țara Minunilor, prin folosirea jocurilor de cuvinte întortocheate, prin vorbele de duh ale faimoasei Cheshire și prin reproducerea unor gesturi specifice anumitor personaje, precum Pălărierul Nebun sau Iepurele de Martie. Cu toate astea, romanul este mult mai întunecat pentru că are la bază o miză mult mai puternică, și anume transformarea tragică a protagonistei într-un alt personaj, unul fără inimă, care a cunoscut suferința și care și-a văzut visul pierind. Dulcea și inocenta Catherine moare, lăsând locul Reginei de Cupă, o figură asupra căreia Carroll plasează o tușă ridicolă și puțin grotescă, însă povestea sa este tristă, ea fiind un produs al dorinței celorlalți.

            Fără doar și poate, cu excepția protagonistei, personajul meu preferat a fost pisica de Cheshire. Aparițiile ei în momentele cheie, în care tensiunea, furia și dezamăgirea stau să dea pe dinafară, influențează cursul lucrurilor, în bine sau în rău, totul depinzând de toanele felinei. Cheshire este vocea unei rațiuni inverse, care, plină de ironie și viclenie, spulberă vraja minunată presărată peste întreg universul, arătând, de fapt, ce se ascunde în umbrele cele mai dense. Este mereu acolo pentru a se bucura de răul altora, ceea ce îl face puțin cam antipatic, dar, cu toate astea, este singurul tovarăș al protagonistei noastre, chiar dacă pare că mereu râde de ea. El e singurul care nu are nici o așteptare de la ea și care o vede așa cum e. Cât despre celelalte personaje, nu am suficient spațiu pentru a le prezenta în detaliu, așa că iată ce ar fi de spus pe scurt. Nimeni nu este ce pare a fi, toate sunt ghidate de porniri egoiste, neținând seama, cu mici excepții, de sentimentele celor din jur, toate întruchipează amestecul dintre umanitate și fantastic, dintre rațiune și nebunie, trecerea de la o stare la alta fiind cu adevărat fulgerătoare.

            Multe ar mai fi de notat, dar nu vreau să vă stric surprizele sau să vă dezvălui, din prea mult zel, vreun detaliu capital. Plină de prăjituri nemaipomenite, de evenimente fabuloase și tulburătoare, de personaje minuțios construite și memorabile, de acțiune, de lacrimi și de suflete zdrobite, „Heartless” deschide poarta spre o lume bine cunoscută, care primește nuanțe distructive. Dacă vreți să o urmați pe Catherine în drumul ei spre tronul Regatului Cupelor, nu mai stați pe gânduri și apucați-vă cât mai repede de citit, credeți-mă, nu o să regretați! 😉

 

COMANDĂ CARTEA


joi, 28 aprilie 2022

Recenziile lui Gică 72 - Turnul nebunilor de Andrzej Sapkowski


Titlu: Turnul nebunilor 

Serie: Trilogia Husită #1

Autor: Andrzej Sapkowski

Editura: NEMIRA

Titlu original: Narrenturm (2002)

Traducere de Anca Irina Ionescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 640

Media pe Goodreads: 4,04 (din 9.210 note)

 

            Sincer, nu m-am gândit nici o clipă că, în 2022, voi ajunge să citesc un roman al cărui gen părea că a apus cu mult timp în urmă. Însă lucrurile stau complet diferit atunci când preiei un model narativ al trubadurilor și îl împopoțonezi cu o estetică modernă și comercială, reușind, astfel, să creezi o lucrare unică și foarte complexă. Așadar, în buna tradiție a romanelor cavalerești, scriitorul polonez, Andrzej Sapkowski, vine cu o poveste istorică, plină de farmec și de farmece, în care iubirea și onoarea sunt mecanismele care pun în mișcare și, totodată, răstoarnă o lume blocată în propriile ei ideologii. Pe lângă faptul că în spatele volumului de față există o întreagă istorie literară, și asta nepunându-i la socoteală pe Lancelot și pe ceilalți cavaleri ai lui Chrétien de Troyes sau celebra scriere Amadís de Gaula – despre Don Quijote, opera parodică care a sfidat complet schema clasică, nici nu mai are rost să vorbim –, „Turnul nebunilor” reprezintă un text în care reîntoarcerea la vechile tendințe devine un proces științific, o cercetare a unui trecut care, chiar și astăzi, stârnește interesul și fascinația celor care au curajul să se încumete la o aventură care a schimbat cursul lumii.

După ce am trecut de primele pagini, suntem aruncați înapoi în timp, în Boemia secolului al XV-lea, în momentul în care preoțimea catolică pregătește o cruciadă pentru a-i stârpi, odată pentru totdeauna, pe ereticii cunoscuți drept husiți. Dar pe noi deocamdată nu ne interesează partea asta. Noi ne aflăm într-un alt loc, mai exact, la o mănăstire, acolo unde Reinmar din Bielawa, cunoscut și ca Reynevan, este prins în patima amorului, atât la propriu, cât și la figurat, în brațele unei doamne de vază a societății. Și pentru că dânsa e căsătorită, iubirea lor nu pare să aibă sorți de izbândă, iar odată idila descoperită, protagonistul nostru trebuie să-și facă urma pierdută, pentru că după el au pornit cumnații așa-zisei amante, care vor să răzbune onoarea pătată a familiei lor. Știind de frică, Reynevan face tot posibilul să scape de cumplita soartă, ajungând, fără voia lui, să ia parte la o călătorie, din care, dacă vrea să se păstreze cu mintea întreagă, trebuie să se bizuie pe toate simțurile sale, dar și să dea crezare unor posibilități care depășesc cu totul sfera normalității.

            Eroul nostru nu e nici pe departe aventurierul curajos la care ne-am aștepta. El știe când e cazul să se facă nevăzut, fiind în stare să se ascundă și în cele mai oribile și neconvenționale locuri, atâta timp cât se simte în siguranță. Deși este cunoscut ca un vrăjitor periculos, care ar putea folosi incantații malefice și plante magice împotriva celorlalți, nimeni nu pare să se teamă de Reynevan, mai mult decât atât, toți vor să pună mâna pe el, pentru a obține recompensa pusă pe capul lui. Dar, ca în orice scriitură de gen, el are parte și de doi însoțitori, din care nu am cum să nu-l menționez pe dementul Szarlej, un fost prizonier ce primește misiunea de a-l duce pe Reinmar din Bielawa în Ungaria, departe de răzmerița care se pregătește în spațiul ceh. Mai mult decât un ajutor de nădejde, Szarlej se dovedește și un bun luptător, surprinzându-i pe inamici cu „lovitura lui fatală”. În afară de asta, el se regăsește în permanență în ipostaza bufonului, fiind capabil să joace teatru atunci când e nevoie și să vină cu cele mai năstrușnice idei, soluții salvatoare care ar putea lua naștere doar în mintea unui nebun. 

            Pentru că vorbim despre un roman istoric, trebuie să ne oprim puțin și asupra evenimentelor importante ale vremii. Așa cum spuneam mai sus, Roma pune la cale o nouă cruciadă, însă de această dată nu este vorba despre recucerirea Pământului Sfânt. Preoții se pregătesc de luptă, pentru că dușmanul periclitează echilibrul religios prin răspândirea unor teze eretice, conform cărora Purgatoriul nu există, iar credincioșii trebuie împărtășiți atât cu Sângele Domnului, cât și cu Trupul Său. Deși pare că „miliția angelică” vrea să purifice omenirea de Satan, integritatea bisericii este pusă în permanență sub semnul incertitudinii. Cei care răspândesc Cuvântul lui Dumnezeu și care susțin că cunosc adevăratul drum spre paradis sunt tot aceia care întrețin relații homosexuale și care văd femeia ca pe un păcat ce mânjește creația divină. Patosul și dorința de distrugere a clericilor îi transformă pe aceștia în niște demoni ce vor să răscumpere suferința Mântuitorului prin vărsarea sângelui celor așa-ziși blasfemiatori. 

            Sfinți și păcătoși, cavaleri și domnițe, nobili și bandiți, descântece și vrăjitorie, codri întunecați și închisori sinistre – toate acestea împletite într-o poveste de Ev Mediu, în care realitatea și fantezia se întrepătrund, prezentând, într-un stil unic, o lume pe cât de plină de vitalitate, pe atât de sortită pieirii. Însă, dincolo de un roman de aventură, cartea lui Andrzej Sapkowski constituie o excepțională lucrare postmodernă, în care elementele Fantasy și Horror reușesc să-și găsească un timp și un spațiu propice manifestării lor. Dar să lăsăm analiza deoparte, pentru că Reynevan e pe fugă și, dacă vrem să vedem ce provocări îl așteaptă, trebuie să-i devenim tovarăși de drum în epopeea sa spre libertate sau, cel mai probabil, spre propria-i condamnare.

 

COMANDĂ CARTEA


joi, 20 ianuarie 2022

Recenziile Mădălinei 21 - Casa din marea azurie de T.J. Klune


Titlu: Casa din marea azurie 

Autor: T.J. Klune

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: The House in the Cerulean Sea (2020)

Traducere de Irina Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 4,47 (din 224.540 note)

 

            Îmi e din ce în ce mai greu să îmi pun ideile pe hârtie. Poate din cauza timpului insuficient, poate din cauza lipsei de inspirație (sau poate ambele), însă oricât de dificil ar fi, despre romanul lui T.J. Klune trebuie să vă spun câteva cuvinte. Înainte de toate, vreau să vă avertizez că nu avem de-a face cu un YA clasic, despre copii cu puteri supranaturale, ci, mai degrabă, cu un amestec foarte interesant dintre Fantasy și roman psihologic, personajele magice fiind construite în așa fel încât să reflecte o întreagă categorie socială. Mai mult decât atât, „Casa din marea azurie” este un roman despre schimbare și acceptare. Autorul preia o serie de elemente din alte cărți, precum „Harry Potter” și „Miss Peregrine”, pe care le așază în rama unei povești LGBTQ+, pentru a crea o lume a marginalilor, un univers paradisiac al celor disprețuiți și neînțeleși de cei care au pretenția să se numească normali. Cred că este cel mai corect politic volum pe care l-am citit în ultimii ani, însă, din punctul de vedere al acțiunii, m-am așteptat la cu totul altceva. Accentul nu este pus pe ce se întâmplă, ci pe cum se întâmplă, motiv pentru care desfășurarea evenimentelor este destul de lentă și monotonă, dar există și o oarecare tensiune dată de aerul misterios al personajelor și de secretele ascunse în spatele unor ochi blânzi și senini.

            Cât de periculoși ar putea fi șase copii orfani care dețin, mai mult sau mai puțin, niște puteri magice? Conform Comisiei Extrem de Superioare, din cadrul Departamentului Responsabil de Tineretul Magic, foarte periculoși – atât de periculoși, încât ar putea aduce sfârșitul lumii. Dar, pentru a fi evitată o astfel de catastrofă, DIRECTIMA a luat decizia de a-i izola pe acești copii pe o insulă pustie, unde să nu intre în contact cu restul civilizației. Crud, nu-i așa? Partea bună e că de bunăstarea și educația lor a fost desemnat să se ocupe Arthur Parnassus, un bărbat simplu, bun la suflet, care știe să privească dincolo de aparențe și pentru care defectele devin cele mai mari calități. Datorită lui, orfelinatul de pe insula Marsyas reprezintă un adevărat cămin pentru cei șase copii. Însă liniștea se spulberă atunci când pe insulă este trimis un asistent social, din cadrul DIRECTIMA, care primește însărcinarea de a verifica dacă lucrurile sunt în regulă sau dacă orfelinatul trebuie închis pentru totdeauna.

             Linus Baker trăiește într-o carapace formată din temeri și reguli pe care le respectă cu strictețe, orice abatere de la acestea dându-i întregul univers peste cap. Din acest motiv, este perceput ca fiind un ciudat, un om antisocial care își împarte viața între funcția de asistent social și grija pentru pisica sa, Calliope, o creatură extrem de antipatică dacă mă întrebați pe mine. în cei 17 ani de când ocupă acest post, nu a cerut nici o mărire de salariu, nici o avansare, ba chiar s-a străduit să își îndeplinească sarcinile cu profesionalism – să facă cele mai bune rapoarte, astfel încât să nu atragă atenția Comisiei Extrem de Superioare – cu alte cuvinte, Linus ar fi putut fi ales angajatul lunii în fiecare lună, dacă ar fi vorba despre așa ceva. Rutina este singura protecție pe care o are, iar atunci când este trimis să petreacă o lună pe insula Marsyas, pentru a investiga situația orfelinatului de acolo, zidurile atent construite încep să se clatine. Orice lucru ieșit din comun îl face pe Linus și mai anxios, nereușind să vadă, din cauza fricii, dincolo de prejudecățile celorlalți.

            Chiar dacă asistăm la evoluția lui Linus, romanul nu are un singur protagonist. Fiecare personaj are momentul său în lumina reflectorului. Există o mare discrepanță între modul de construcție al nou-venitului și cel al copiilor. În timp ce primul este un caracter slab, efeminat, marcat de tușele personajului de hârtie și lipsit de profunzime, cei din urmă sunt foarte atent creionați, cu personalități puternice și visuri ce așteaptă un mediu propice pentru a se împlini. Cel mai interesant personaj este Arthur Parnassus, care înfățișează o copie mai tânără și mai ștearsă a lui Albus Dumbledore. Cei doi au în comun blândețea, dorința de a-i ajuta pe toți, de a vedea binele în orice creatură și  afinitatea pentru culori stridente. Arthur devine un mentor pentru cei care au fost izgoniți din lume; un demiurg ce transformă un spațiu de penitență într-un loc pe care îl poți numi acasă. Cu toate că numele personajelor au conotații mitice, important este faptul că fiecare reprezintă, în sens metaforic, o categorie marginală. Astfel, pe insulă sunt adunate mai multe modele ale unei realități compuse din dizabilități și deviații sociale.

            Spațiul se numără printre cele mai importante aspecte. Avem de-a face cu un mediu antitetic, care îi influențează, atât în comportament, cât și în modul de a gândi, pe cei ce trăiesc în el. Pe de o parte, ne este înfățișat orașul din care vine Linus, un loc întunecos, apatic, în care soarele se arată rare ori și în care oamenii sunt reci, superficiali, mimând grija pentru ceilalți, plini de ranchiună și prejudecăți la adresa celor diferiți, închistați în reguli și reglementări, fără de care viața lor nu ar mai avea sens. Opusă acestui oraș sumbru, avem insula Marsyas, un paradis pe Pământ, unde soarele strălucește tot timpul, iar libertatea este cea mai importantă regulă. Locuitorii de aici au dreptul să viseze și să facă ce le place, fără să fie judecați.

            Tot ce pot să mai spun în final e că mi-a plăcut povestea, cu toate că mi-aș fi dorit ceva mai multă acțiune, mai multe întâmplări neașteptate și un final nu chiar așa de previzibil, dar asta ține de gusturile fiecăruia. Însă problemele pe care le aduce în discuție T.J. Klune sunt cât se poate de serioase și actuale, iar primul pas pentru a schimba realitatea stă în acceptarea celor diferiți și în înțelegerea unei lumi care a stat aproape tot timpul ascunsă.


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 10 noiembrie 2021

5 noutăți de la Editura Trei


Titlu: Geiger  

Autor: Gustaf Skördeman   

Traducere de Mădălina Grosoiu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 480

 

O lectură perfectă pentru fanii lui Stieg Larsson

Un singur cuvânt poate porni un război.

Telefonul fix sună chiar când Agneta își ia rămas-bun de la nepoți. Din receptor se aude un singur cuvânt: „Geiger“. Știa de zeci de ani că va veni acest moment, dar tot e tulburată. Știe ce înseamnă. Își scoate arma din ascunzătoare, montează amortizorul și se strecoară în spatele soțului ei. Îi duce țeava la tâmplă, apasă pe trăgaci și dispare – lăsându-și în urmă portofelul și cheile.

Cazul nu-i este repartizat Sarei Nowak, dar ea le cunoaște pe rudele victimei și, încălcând regulile, se implică în anchetă. Ceea ce nu știe ea este că misteriosul cod transmis la telefon este doar prima piesă dintr-un plan complex și devastator pus în mișcare cu 50 de ani în urmă.

“Un thriller alert… Un debut impresionant.” - FINANCIAL TIMES

„O poveste extraordinară despre umbrele Războiului Rece, care se pot dovedi încă extrem de periculoase.” - JYLLANDS-POSTEN

„Acest amestec tensionat și înspăimântător de dramă de spionaj imprevizibilă, roman polițist și thriller de acțiune captivant are toate ingredientele unui clasic modern; Skördeman își dezlănțuie imaginația cinematografică într-o poveste care explorează trecutul politicii europene.” - LANCASHIRE POST

 

 


Titlu: Baroana 

Autor: Hannelore Cayre

Traducere de Doru Mareș

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 176

 

„Un roman realist și EXTRAVAGANT.“ – Le Monde

Patience Portefeux, în vârstă de 53 de ani, are două fiice, un câine și o mamă internată într-un azil și muncește din greu, ca traducătoare de arabă la Ministerul Justiției. Transcrie mii de ore de interceptări telefonice ale unor mici dealeri și ale unor mari infractori. Într-o zi, depășește o graniță: deturnează o livrare masivă de canabis de la o rețea de traficanți. Fără frică, fără vinovăție. Un simplu derapaj moral. Și apoi încă unul. Iar Patience devine Baroana.

Cu o adevărată galerie de traficanți, dealeri și polițiști, Baroana este un tablou cinic și amuzant al vieții cotidiene din Franța contemporană.

Roman ecranizat în 2020, în regia lui Jean-Paul Salomé, cu Isabelle Huppert în rolul principal.

„Această aventură a unei rebele care nu se teme de nimic este una dintre reușitele anului, prin ferocitatea sa plină de umor și nonconformism, prin scriitura acidă și vioaie.” - TÉLÉRAMA

„Baroana se joacă foarte plăcut, prin originalitate și ton, cu codurile romanului polițist.” - LE TEMPS

„Autoarea, avocat penalist, își cunoaște la perfecție mediul și scoate la lumină o poveste originală și foarte agreabilă.” – ELLE

„O combinație de Breaking Bad și Weeds, cu trăsături suburbane franceze (…) Mușcătoare și spirituală, Patience ne arată eșecul sistemelor sociale și al zadarnicului «război împotriva drogurilor».“ - THE GUARDIAN

 

 


Titlu: Sânge auriu  

Autor: Namina Forna

Traducere de Irina Borțoi

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 464

 

Bestseller NEW YORK TIMES

Un roman fantasy de neratat

(Cosmo, Buzzfeed, BookRiot și Refinery 29)

Deka are 16 ani și așteaptă înfrigurată ceremonia sângelui, după care ar putea deveni oficial membră a satului său. Dar sângele ei nu este roșu, ci auriu – culoarea impurității, ceea ce poate să aibă consecințe mai grave decât moartea.

O femeie misterioasă îi oferă posibilitatea să plece din sat și să lupte pentru împărat, într-o armată formată din tinere ca ea: sunt „alaki“, fete aproape nemuritoare cu daruri rare. Și sunt singurele care pot lupta împotriva celui mai mare pericol care amenință imperiul.

Deka știe ce primejdii o așteaptă, dar își dorește să-și găsească locul. În drum spre capitală, unde se va pregăti pentru cea mai mare bătălie din viața ei, va descoperi însă că marele oraș înconjurat de ziduri ascunde multe surprize. Nici locul, nici oamenii nu sunt chiar ce par a fi – nici măcar Deka.

„Acțiunea bogată dictează ritmul, în timp ce intriga nuanțată vorbește în numele schimbării sociale, înfățișând numeroasele moduri în care societatea întemnițează și transformă femeia în bun comercial.“ - Publishers Weekly

„Fetele sunt puternice, pericolul este real, iar personajele sunt captivante și diverse. Forna a realizat ceva cu totul special, în egală măsură subversiv și amuzant.“ – Tor

„Namina Forna aduce o perspectivă nouă în romanul cu care a debutat furtunos. Acțiunea e combinată cu o poveste intensă despre o comunitate de femei unde forța se găsește în prietenii și alianțe.“ - The Guardian

„Elemente solide de acțiune și justiție socială, dar și ceva mister (…) Cititorii vor fi uluiți de revelațiile remarcabile care oferă un final elegant, dar te lasă și cu dorința să citești mai departe.“ – Booklist

 

 


Titlu: Mântuitorul    

Autor: Jo Nesbø 

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 608

 

Un thriller din seria Harry Hole

Un concert de Crăciun al Armatei Salvării pe o stradă aglomerată din Oslo se încheie pe neașteptate cu un foc de armă care-l doboară pe unul dintre cântăreți. Harry Hole nu prea are de unde să pornească: niciun suspect, nicio armă și niciun motiv. Însă problemele lui sunt abia la început, pentru că urmărirea îl va duce în cele mai întunecate colțuri ale fostei Iugoslavii.

Apoi, când se întoarce la Oslo dă peste adevărata întunecime, printre drogații fără adăpost și membrii Armatei Salvării care așteaptă un mântuitor — ca să le dea fie o nouă viață, fie o moarte rapidă.

Cu o narațiune amețitoare, personaje bine construite și un ritm alert, Mântuitorul dovedește o dată în plus că Jo Nesbø este unul dintre cei mai buni scriitori de crime contemporani.

„Un tur de forță. Nesbø are o intrigă atât de minuțios construită și de convingătoare, încât este imposibil să pui cartea jos. Aceasta este o poveste cu un criminal în serie, foarte, foarte bună.“ - The Globe and Mail

„Granița care-i desparte pe escroci de polițiști în romanele din seria Hole n-a fost niciodată mai subțire și mai înșelătoare decât aici.“ – Booklist

„Mântuitorul (…) oferă un portret neîndurător de realist al capitalei norvegiene — drogați

care deschid focul în public; refugiați care sunt exploatați în particular —, dar și un mister captivant, plin de întorsături de situație.“- Evening Stardand

 


Titlu: Nouă străini 

Autor: Liane Moriarty 

Traducere de Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 560

 

Nouă persoane ajung într-un centru de relaxare izolat, unele dintre ele pentru că vor să slăbească, unele ca să-și schimbe stilul de viață, altele din motive pe care nu le pot recunoaște nici chiar față de ele însele. Însă niciunul dintre oaspeți nu-și imaginează ce vor însemna cele zece zile de lux, meditație și consiliere pentru care au plătit.

Scriitoarea Frances Weltry vine la Tranquillum House în căutare de leacuri pentru o durere de spate, o inimă frântă și o tăietură sâcâitoare la deget. O intrigă ceilalți oaspeți, însă charismatica directoare a centrului este cea care îi trezește cel mai tare curiozitatea.

Ar putea deține ea răspunsurile pe care Frances nici măcar nu știe că le caută? Ar trebui să lase deoparte îndoielile și să se bucure de Tranquillum House sau ar trebui să fugă cât mai poate.

„O încântare pentru fanii Marilor minciuni nevinovate… Spirituală și pătrunzătoare, scriitura lui Moriarty face toți banii.” – People

„Moriarty revine cu încă o carte pe care n-o poți lăsa din mână.” – Time

„Fiecare dezvăluire este o surpriză savuroasă… Nouă străini este atât de bine scrisă și de inteligent construită, încât pare să se termine prea repede.” – Booklist

„O carte plină de un umor negru care sfidează orice clasificare. Reușește să fie grozav de amuzantă și să aibă și încărcătură emoțională în același timp, dovedind că autoarea Marilor minciuni nevinovate încă mai are multe de oferit cititorilor ei.” – Bustle


COMANDĂ CĂRȚILE


luni, 1 noiembrie 2021

Recenziile Mădălinei 18 - Educație fatală de Naomi Novik

 

Titlu: Educație fatală

Serie: Școala Solomonarilor #1

Autor: Naomi Novik

Editura: NEMIRA

Titlu original: A Deadly Education (2020)

Traducere de Irina Ornea

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 4,03 (din 62.699 note)

 

Naomi Novik se numără printre autoarele mele preferate, în special pentru alegerea de a rescrie basme şi mituri slave, într-o manieră Fantasy originală – şi aici fac referire la „Argintul preschimbat” şi „Aleasa dragonului”, două romane pe care vi le recomand din tot sufletul – iar apoi, pentru stilul ei lejer, dar bogat în descrieri. Din aceste motive, „Educaţie fatală” a devenit, pentru mine, un Must-Read, însă nu a fost deloc ceea ce mă aşteptam. Îmi pare rău să o spun, dar, din punctul de vedere al construcţiei de lume şi a personajelor, volumul de faţă nu se ridică la nivelul celor anterioare. Naomi Novik a încercat să scrie ceva diferit – un YA inspirat de seria „Harry Potter”, din care a preluat şcoala pentru vrăjitori şi creaturile magice, elemente pe care le-a  dus într-o extremă negativă. Autoarea a vrut să construiască un univers întunecat, malefic şi claustrant, ce emană prin toţi porii magie, plin de creaturi sângeroase al căror scop e vânarea elevilor – o idee genială de altfel – însă i-a ieșit un haos morbid, o lume fără cap şi coadă, în care personajele sunt aruncate fără sens, şi care te lasă cu multe întrebări şi dileme nerezolvate.

Şcoala Solomonarilor nu este nici pe departe o şcoală obişnuită. E mai degrabă un loc izolat în care cei ce stăpânesc magia se străduiesc să supravieţuiască de la o zi la alta. Nimic nu e sigur aici, nici măcar mâncarea de la cantină, iar cea mai mare greşeală pe care o poţi face e să mergi singur pe holuri, la baie sau la cursuri. Monştri mortali pândesc după fiecare colţ, aşteptând să te îndepărtezi fie şi numai un pas de grup, pentru a te înhăţa şi a-şi satisface pofta de magie cu tine. Pentru a scăpa cu viaţă din şcoală, fiecare elev trebuie să încheie alianţe, iar pentru asta, e bine să ştii în cine poţi avea încredere şi pe cine poţi atrage de partea ta.

            Galadriel are norocul sau ghinionul de a fi elevă în această instituţie demonică, iar timpul ei este dedicat studiului. Comportamentul ei rece, ironic şi violent uneori, cât şi anumite secrete pe care nu e pregătită să le împărtăşească, cască o prăpastie între ea şi ceilalţi colegi. Mai mult decât atât, prin şcoală s-a răspândit zvonul cum că ar fi o adeptă a magiei negre, ceea ce îi îngreunează şi mai tare încercările de a-şi găsi aliaţi. În momentul în care e văzută cu eroul şcolii, băiatul care îşi consumă energia pentru a-i salva pe toţi cei aflaţi în pericol, atitudinea colegilor se schimbă brusc, iar Galadriel devine ţinta unor false măguliri.

            Toate personajele din acest roman sunt fade, forme fără consistenţă ce traversează o lume aglomerată de întuneric. Nici măcar protagonista nu are o personalitate distinctă. Prin Galadriel, autoarea inserează şi o miză feministă. Ea este cea care vrea să demonstreze că poate face orice de una singură şi că nu are nevoie de un erou care să-i sară în ajutor, chiar şi atunci când neatenţia o aduce în pragul morţii. Toate ifosele ei adolescentine au făcut-o antipatică, şi nu o dată am vrut să renunţ la lectură. Ştiu, e un Young Adult, ceea ce înseamnă că viaţa adolescenţilor e pusă în prim plan, însă acţiunea lasă de dorit, iar singura tensiune pe care o simţi apare în scenele în care elevii înfruntă creaturile despre care habar n-avem cum au ajuns în şcoală. Dar şi tensiunea asta se spulberă după vreo cinci scene de genul, în care nu ţi se oferă nici o explicaţie, ceea ce urmează devenind mult prea previzibil. Marea confuzie cu privire la personaje, şi nu numai, provine din faptul că povestea este relatată la persoana I, deci aflăm doar ceea ce vede sau ştie Galadriel, motiv pentru care m-am confruntat cu foarte multe goluri. 

            Cred că cel mai interesant personaj este şcoala însăşi. Avem de-a face cu o instituţie vie, un micro-cosmos în care nu există adulţi. Toate sarcinile sunt îndeplinite de copii, şcoala oferind câte o mână de ajutor celor ce îl solicită. Lipsa profesorilor nu tulbură cu nimic disciplina care domneşte aici. Instituţia funcţionează pe baza unor reguli clare, pe care elevii se străduiesc să nu le încalce, iar cel care sfidează ordinea riscă să dispară pentru totdeauna. Cu toate astea, sistemul îi împinge pe toţi la gesturi extreme. Sinceritatea este ceva rar aici, fiecare urmărindu-și propriile interese egoiste.

            Cu toate că mi s-a părut un roman anost, nu voi renunţa la Naomi Novik. „Educaţie fatală” a fost doar primul volum din seria „Şcoala Solomonarilor”, ceea ce mă face să sper la mai bine. Tot ce am scris mai sus este strict părerea mea, şi asta nu înseamnă că romanul nu merită o şansă, iar dacă aveţi de gând să vă apucaţi de citit, aştept să văd care au fost părţile voastre preferate şi care scene v-au pus cu adevărat nervii  la încercare.


Lore de Alexandra Bracken


Titlu: Lore 

Autor: Alexandra Bracken 

Editura: BOOKZONE

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 640 

 

O dată la fiecare 7 ani, începe Agon. Drept pedeapsă pentru o rebeliune trecută, nouă zei din panteonul Greciei Antice sunt forțați de Zeus să cutreiere Pâmântul timp de 7 zile ca muritori, vânați de urmașii unor familii străvechi, toți nerăbdători să-i ucidă, să le ia puterile și să devină nemuritori.

Cu mult timp în urmă, Lore Perseous a fugit din această lume brutală după ce familia ei a fost ucisă cu cruzime de o familie de vânători rivală, întorcând astfel spatele gloriei eterne promise de vânătoare. De mulți ani, Lore încearcă să nu cedeze în fața dorinței de a se răzbuna pe bărbatul, acum devenit zeu, pe care îl consideră responsabil pentru moartea familiei ei.

Totuși, când următoarea vânătoare începe în New York, doi participanți îi cer ajutorul: Castor, un prieten din copilărie pe care îl credea mort de multă vreme și Atena, una dintre ultimii zei originali.

Zeița îi propune o alianță împotriva dușmanului lor comun și o metodă prin care poate ieși definitiv din Agon. Dar decizia lui Lore de a-și lega destinul de soarta Atenei și de a reîncepe vânătoarea va avea un preț mortal – și nu se știe dacă va fi suficient pentru a opri ascensiunea unui nou zeu a cărui putere poate îngenunchea întreaga umanitate.


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 27 octombrie 2021

Recenziile Mădălinei 17 - Corabia magiei de Robin Hobb


Titlu: Corabia magiei 

Serie: Corăbiile însuflețite #1 

Autor: Robin Hobb

Editura: NEMIRA

Titlu original: Ship of Magic (1998)

Traducere de Ana-Veronica Mircea

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 856

Media pe Goodreads: 4,13 (din 71.407 note) 

 

Pentru Clubul de Carte Cluj, din această lună, am avut de înfruntat o adevărată provocare – un Epic Fantasy de 856 de pagini despre călătorii pe mare, corăbii vii mai pretenţioase decât oamenii din echipaj, piraţi avizi de putere şi intrigi de familie mai încâlcite decât un năvod. Trebuie să recunosc că am ezitat puţin înainte să mă apuc de „Corabia magiei”, având în vedere grosimea volumului, însă, după ce l-am început, nu l-am mai putut lăsa din mână. Plin de acţiune, magie, violenţă, sacrificii şi personaje misterioase, romanul de faţă ne dezvăluie o lume a corăbierilor pentru care pământul oferă doar distracţii şi plăceri efemere; a negustorilor care se laudă cu cele mai nepreţuite comori, dar şi a sclavilor ce trăiesc într-o mizerie cruntă, până în momentul în care sunt vânduţi pentru profit. Robin Hobb construieşte un univers de o complexitate greu de pus în cuvinte, netrecând cu vederea nici o faţetă, fie ea strălucitoare, fie de-a dreptul dezolantă. Cu toate astea, „Corabia magiei” este doar o frântură din acest univers uriaş, fiind prima parte a trilogiei „Corăbiile însufleţite”, ce vine în continuarea seriei „Farseer”. Dar cred că am lungit-o prea mult, aşa că să ridicăm pânzele şi să vedem ce ne aşteaptă la orizont.

Althea este fata cea mică a familiei vestrit şi fiica în care se reflectă cel mai bine imaginea băiatului pe care Ephron şi Ronica nu l-au avut. Din acest motiv, ea şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la bordul Vivaciei, muncind cot la cot cu marinarii cei mai destoinici şi învăţând de la tatăl ei tot ce trebuie să ştie un bun negustor. Toţi anii petrecuţi pe mare au făcut-o pe Althea să spere că va deveni următorul căpitan al Vivaciei, însă decizia neaşteptată a lui Ephron i-a dat planurile peste cap. Corabia i-a fost dată surorii sale mai mari, keffria, şi soţului ei, un om impulsiv  care le ştie pe toate, iar acum tot ce mai poate face Althea este să demonstreze că ea este moştenitoarea de drept a Vivaciei, chiar dacă asta înseamnă să se împotrivească ultimei dorinţe a tatălui şi să încalce toate normele bunei cuviinţe.

Ah, am uitat să precizez un amănunt esenţial. 😉 Vivacia nu e o corabie obişnuită – ea este vie, fiind construită, în totalitate, din lemn-vrăjitor, un material foarte scump, ce se găseşte doar în Ţinutul Ploilor Sălbatice şi care poate fi plătit doar pe parcursul mai multor generaţii. Dar să trezeşti o corabie din lemn-vrăjitor nu este uşor. Ea are nevoie de viaţă, mai exact de viaţa a trei căpitani ce aparţin aceleiaşi familii de negustori. După moartea lui Ephron Vestrit, Vivacia a deschis în cele din urmă ochii. Acum ea are voinţă proprie, poate vorbi, poate plânge sau râde, cu alte cuvinte, poate simţi tot ce simte un om. E drept că la început pare pierdută, dar, pe parcurs, caracterul său se consolidează, devenind o femeie-corabie pe cât de sensibilă, pe atât de puternică şi orgolioasă.

Am apreciat mult faptul că relaţiile de iubire nu intervin în desfăşurarea acţiunii, întrerupând momentele tensionate sau bătăliile pe viaţă şi pe moarte. De altfel, dragostea este prezentată ca o necesitate, şi nu ca o flacără mistuitoare, personajele dând dovadă de mai multă raţiune în situaţii de genul decât în altele. Mi-ar fi plăcut ca intrigile de familie să umple mai puţine pagini, însă, după ce am stat puţin şi am reflectat, mi-am dat seama că ele sunt necesare. Autoarea insistă extrem de mult pe anumite aspecte, în special pe disputele de putere dintre bărbaţi şi femei, ceea ce e uneori destul de enervant. Cu excepţia acestor iţe încurcate, mai avem şi conflictul dintre negustorii noi şi cei vechi. Primii vor să schimbe ordinea din Bingtown, pentru a obţine o libertate mai mare de mişcare şi bani, iar cei din urmă îşi doresc ca vechile hrisoave să fie respectate până la ultima literă. Tensiunea crescândă dintre cele două facţiuni vesteşte izbucnirea unui adevărat război din care nu se ştie câţi vor mai ieşi teferi.

Bineînţeles că şi în această poveste avem de-a face cu o miză feministă foarte puternică. Althea nu e femeia tradiţională pentru care soţul şi casa reprezintă cea mai mare împlinire, aşa cum e sora ei. Ea este o rebelă, o furtună pe două picioare, care nu ţine cont de consecinţele faptelor sale şi care refuză să se folosească de atuurile feminine pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Protagonista noastră vrea să se impună într-o lume a bărbaţilor grosolani, preluând toate comportamentele ce nu fac cinste unei femei. Cu toate astea, nu aş putea să mi-o imaginez altfel pe Althea decât în haine de marinar, bând şi vorbind deşănţat. La polul opus, se află Vivacia, imaginea frumuseţii ideale, aflată în postura unei adolescente timide ce îşi face intrarea în societate. Eroina nu e singura imagine a feminismului. Toate personajele feminine le eclipsează pe cele masculine, cele dintâi fiind înzestrate cu un simţ practic şi cu o tărie de caracter mai puternice decât în cazul bărbaţilor care apar ori ca tirani monstruoşi, ori ca  nişte efeminaţi. Însă există cineva care îşi păstrează virilitatea. Este vorba despre Kennit, căpitanul piraţilor, un om crud, dar drept, singurul care poate trece de la nepăsare la empatie într-o fracţiune de secundă.

Mi-ar fi imposibil să vorbesc despre fiecare personaj în parte, pentru că asta ar însemna să umplu zeci de pagini. Robin Hobb are un talent fenomenal de a-şi impregna cărţile cu o groază de figuri – unele emblematice, iar altele pe care s-ar putea să le uiţi imediat după ce ai închis coperta. „Corabia magiei” nu e un roman pe care îl citeşti pentru acţiune, ci pentru construcţia de lume – pentru a lua parte la o saga epică. Eu nu mi-am putut stăpâni curiozitatea, aşa că m-am apucat de volumul doi al seriei, pe care l-am devorat la fel de repede ca pe primul. Acum nu-mi rămâne decât să aştept ultima parte a trilogiei și credeţi-mă că sunt foarte curioasă cum se va termina această poveste amplă, întortocheată și plină de surprize. 


COMANDĂ CARTEA


marți, 21 septembrie 2021

Recenziile lui Gică 45 - Orașul scărilor de Robert Jackson Bennett


Titlu: Orașul scărilor  

Serie: Orașele Divine #1

Autor: Robert Jackson Bennett 

Editura: Paladin

Titlu original: The City of Stairs (2014)

Traducere de Alina E. Bogdan

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 524

Media pe Goodreads: 4,04 (din 33.613 note)

 

De data aceasta vreau să vă vorbesc despre o carte foarte diferită de tot ce am citit până în prezent. Unii sugerează că e un fel de fantasy medieval, alţii susţin că se apropie destul de mult de Urban Fantasy… ei bine, eu aş spune că este vorba despre un roman care încorporează elemente din ambele genuri, reuşind să se plaseze undeva la mijloc, lucru ce îi permite autorului să se joace, într-un mod inedit, cu noţiunile de arhaic, modern, imperiu, oraş, zei şi muritori. Cu toate că fenomenele menţionate au fost exploatate la nesfârşit în literatura de gen, Robert Jackson Bennett realizează un potpuriu tematic atât de dens, încât dă naştere unor structuri narative noi, ce pot fi dezasamblate într-o mulţime de fragmente sau ce pot fi lăsate, pur şi simplu, laolaltă, rămânându-ţi plăcerea de a citi ceva unic şi deosebit.

Cândva, Bulikovul era cel mai prosper oraş de pe Pământ. Clădiri impunătoare, străzi pe care se înşirau nestemate şi scări care duceau spre încăperi şi locuri nebănuite, ce mai… era Oraşul Zeilor. Şi când spun asta, nu vorbesc metaforic. Prosperitatea şi bogăţiile din acest loc se datorau unor fiinţe divine, unor creaturi care, în dorinţa lor de a organiza lumea, aveau grijă şi de muritorii ce se aflau în acel loc. Erau şase divinităţi, şase făpturi cu temperamente şi atribuţii diferite. Însă acele vremuri au apus. Măreţul oraş a căzut în mâinile invadatorilor, iar entităţile supranaturale au fost ucise. Acum, Bulicovul este o ruină, aproape toate monumentele au dispărut sau au fost distruse de cotropitori, iar scările nu mai duc nicăieri. Cel mai rău lucru este că vechile credinţe au fost interzise, iar orice gest care ar putea conţine o cât de mică trimitere la trecut este aspru pedepsit.

Intriga romanului ia naştere în momentul în care un foarte cunoscut cercetător, trimis să studieze aspecte din trecutul Bulicovului, este găsit ucis cu brutalitate. Delegată să elucideze groaznica crimă, Ambasadoarea Shara Thivani păşeşte într-un spaţiu periculos, un loc care, chiar şi după atâţia ani, încă îşi mai păstrează bine tăinuite adevărurile. Şi odată cu tânăra politiciană, în peisaj îşi face prezenţa puternicul şi curajosul Sigrud, un personaj pe care l-am adorat pe tot parcursul lecturii. Aici vorbim despre două tipuri de caractere, care pot reprezenta foarte bine două tipuri de cititori. Shara este prezenţa interesată de comploturile politice, de organizarea socială şi de aspectele care ţin de înălţarea şi decăderea oraşului. Ea este cea care observă lucrurile care le scapă celorlalţi şi reuşeşte să-şi creeze foarte repede o imagine de ansamblu, gândind la rece fiecare mişcare pe care urmează să o facă.

Cu Sigrud, lucrurile stau cu totul diferit. El vede totul în alb şi negru, în bine şi rău, nu stă prea mult pe gânduri şi are o plăcere imensă în a-şi distruge duşmanii. El e cel care reacţionează la impuls şi care a cunoscut atât de bine suferinţa, încât nimic nu mai poate să-i facă rău, iar cel mai important lucru pentru el este să aibă grijă de tânăra pe care o însoţeşte. L-am preferat pe Sigrud, în defavoarea Sharei, pentru că am apreciat mai mult momentele de acţiune şi episoadele sângeroase. În opinia mea, cartea are prea multă politică, acesta fiind şi motivul pentru care am renunţat prima dată la ea, ajungând să o citesc abia acum, cu ocazia Clubului de carte Paladin. Sincer, prima oară nu am citit foarte mult, dar când am văzut că nu se întâmplă nimic incitant, am închis coperta cu gândul că nu o voi mai continua niciodată.  

Au trecut de atunci trei ani, şi uite că am reuşit să o duc la capăt şi, da, pot să spun că mi-a plăcut chiar foarte mult. Aşa cum spuneam mai sus, este o poveste aparte şi, chiar şi în momentul în care am avut impresia că urmează să mă izbesc de un clişeu imens, autorul şi-a bătut joc de mine şi a oferit o altă direcţie naraţiunii. Am încercat, pe cât am putut, să găsesc corespondenţi din mitologia greacă/latină pentru zeităţile din carte, însă procesul a fost dificil, deoarece fiecare figură divină reprezintă un amalgam de trăsături de la zei diferiţi, din culturi extrem de diferite, unul dintre ei având chiar o caracteristică preluată din iudaism.

O carte despre războaie şi supravieţuitori, despre lupte epice şi înfrângeri epocale, despre popoare cu tradiţie şi societăţi cotropitoare, dar, dincolo de toate, o carte care ne repovesteşte, pentru a mia oară, despre lumile care se pierd şi zeii care mor odată cu ele. Arhitectura labirintică şi extravagantă, împletirea dintre arhaic şi modern şi stridenţa cromatică prezentă la nivelul personajelor m-au făcut să văd în „Oraşul scărilor” un fantasy baroc. Mi-a făcut plăcere să iau parte la evenimentele din primul volum al seriei „Oraşele divine” şi sper ca Editura Paladin să reuşească să publice şi celelalte două părţi ale acestei trilogii deosebite.


COMANDĂ CARTEA