Fragment în avanpremieră: Priveghiul de Yrsa Sigurðardóttir

 Priveghiul

Yrsa Sigurðardóttir

Titlu original: GÆTTU ÞINNA HANDA

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

Format: 130 x 200 mm

480 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

 

„Întunecată, înfiorătoare și captivantă.” - STUART MACBRIDE

 

Yrsa Sigurdardóttir este o autoare islandeză de bestsellere ale cărei thrillere multipremiate au fost

traduse în peste 30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare la nivel mondial. PRINTRE PARTICIPANȚII ÎNDOLIAȚI LA O ÎNMORMÂNTARE ESTE UN UCIGAȘ...

Un grup de cinci tineri călătorește în Insulele Westman, în largul coastelor Islandei, pentru priveghiul

unei vechi prietene din facultate. Însă cineva nu îi vrea acolo. Reuniunea lor se transformă curând într-un coșmar viu, pe măsură ce amintirile unei petreceri din timpul studenției, pe care au încercat cu disperare să o uite, revin în forță.

Curând două cadavre sunt găsite pe o plajă stâncoasă, aproape de casa paznicului farului, unde grupul fusese cazat. Poliția îi trimite pe Idunn, Týr și Karóa să ancheteze cazul în care nimic nu pare să aibă sens. Cine va scăpa din jocul mortal?

Priveghiul este un exercițiu magistral în ceea ce privește intriga și tensiunea. - NORDIC WATCHLIST

Regina incontestabilă a romanului noir islandez. – SIMON KERNICK

Yrsa este o scriitoare magnifică! - KARIN SLAUGHTER

Un thriller vizual uimitor, profund, cu un suspans înfiorător. – DERSPIEGEL

 

FRAGMENT

 

CAPITOLUL 15

Ziua 3 — vineri noapte, 24/25 ianuarie

 

Trausti reușise în sfârșit să adoarmă. Îi luase ore întregi până când mintea i se mai potolise, așa cum se întâmpla de obicei în noaptea de dinaintea unui examen. Gânduri noi ieșeau la suprafață în timp ce încă încerca să le deslușească pe cele vechi, aruncându-i mintea într-o stare de haos. Nu reușea să distingă ce era important și ce nu, cu atât mai puțin să înțeleagă ce se petrecea cu adevărat. Telefonul de la parter începuse din nou să sune și, chiar dacă zgomotul ajungea până la el doar ca un ecou slab, fusese imposibil de ignorat. Pentru Trausti, sunetul avea ceva amenințător și îl neliniștea din ce în ce mai tare. După primele două apeluri, devenise din ce în ce mai greu să-l ignore sau să se convingă că era doar o farsă, așa cum continua Ari să susțină. Ragga răspunsese la al doilea apel, iar versiunea ei nu se potrivea deloc cu ideea că ar fi fost doar niște copii puși pe șotii. Nu-și amintea cuvintele exacte, ci doar faptul că apelantul întrebase de două ori dacă ziua socotelilor, pe cale să vină, îi ținea treji noaptea. Când Ragga întrebase cine sună, persoana de la celălalt capăt al firului închisese.

Leifur respinsese ideea lui Ari că ar fi fost un apel de hărțuire și sugerase faptul că putea fi un constructor sau vreun meseriaș, supărat că nu fusese plătit. Era o explicație bună, suficient de convingătoare încât să le ofere un pretext să lase problema deoparte, mai ales că aveau lucruri mult mai grave de care să se îngrijoreze. Niciunul dintre ei nu ținuse seama de spusele Raggăi: vocea semăna mai degrabă cu cea a unei femei bătrâne, prea bătrâne ca să fie vorba de vreun meseriaș. Nu voiau să audă asta, pentru că intervenția ei le făcea mai greu să se agațe de explicația oferită de Leifur. Trausti, cel puțin, se străduia să-și alunge bănuielile mai întunecate: că apelurile erau o amenințare și că fuseseră descoperiți. Odată ajuns în pat, se întrebase dacă nu cumva fusese Halldóra, vecina mai în vârstă întâlnită la recepția de după înmormântare. Dar cu siguranță el nu-i spusese unde erau cazați. În cele din urmă, coborâse la parter pentru a verifica micul ecran al telefonului fix. În ciuda oboselii și a stării de confuzie, reușise să găsească lista de apeluri. Toate apelurile repetate, la care nu răspunsese nimeni, proveneau de la același număr care sunase și când Ragga răspunsese. A deschis laptopul lui Leifur, lăsat pe masa din living, și a căutat numărul în registrul online. Știa parola pentru că împrumutase com­puterul mai devreme ca să intre pe chatul de grup. Sigga insistase să șteargă ultimul șir de conversație, ca măsură de precauție, iar cum telefonul lui Trausti era stricat, aceasta fusese singura soluție.

În timp ce consulta registrul telefonic, i-a zărit prin fereastră pe Ari și pe Leifur așezați afară, pe terasă. Stăteau cu spatele la el, lucru care l-a bucurat pe Trausti. Nu avea chef să vorbească cu ei. Voia doar să înțeleagă ce se ascundea în spatele apelurilor telefonice, ca să poată dormi. La început s-a gândit că ieșiseră afară ca să scape de sunetul insistent al telefonului, dar norii groși de fum care se ridicau deasupra capetelor lor indicau faptul că savurau un trabuc. A rămas o clipă pe loc, privindu-i, și prin fereastră a auzit murmurul înfundat al conversației lor. S-a întrebat dacă nu cumva vorbeau despre el. Oare Leifur și Ari erau mână în mână? Părea puțin probabil. Trausti nu-și putea imagina că ar fi fost de acord unul cu altul decât când venea vorba de băut ceva. Revenind la apelurile telefonice, a introdus în grabă numărul și a descoperit că era înregistrat pe numele unui pescar. Adresa nu corespundea cu cea a Halldórei. La adresa respectivă nu era înregistrată nicio femeie cu acel număr, dar, desigur, pentru un bărbat nu ar fi fost prea greu să imite vocea unei bătrâne.

Trausti a verificat și cine era titularul numărului de la apelul inițial, la care răspunsese Ari. Îi aparținea într-adevăr unei femei, însă aceasta locuia pe o altă stradă decât vecina pe care Trausti o întâlnise la recepție și nici nu era prestatoare de servicii. Figura în evidențe ca profesoară. Atât bărbatul, cât și femeia aveau nume destul de comune, dar când Trausti i-a căutat pe internet, a descoperit că erau în vârstă — el avea peste 70 de ani, iar ea, peste 80. Apelurile de hărțuire nu erau tocmai genul de ocupație populară în rândul oamenilor din generația lor.

După ce a ezitat o vreme, întrebându-se dacă să le returneze apelurile și să-i întrebe ce naiba urmăreau, Trausti s-a hotărât până la urmă să o facă. În ambele cazuri, telefonul a sunat fără vreun răspuns. S-a grăbit să urce înapoi la etaj, evitând la limită întâlnirea cu Ari și cu Leifur, după ce a auzit ușa de la terasă deschizându-se chiar înainte să o închidă pe a lui.

Din ce în ce mai agitat din cauza apelurilor, Trausti s-a întins în pat, cu ochii fixați pe tavanul proaspăt vopsit, luminat intermitent de fasciculul farului care îl traversa la nesfârșit. În cele din urmă, acele licăriri l-au liniștit suficient cât să-și limpezească gândurile. Chiar înainte să adoarmă, a reușit să se convingă că niciunul dintre prietenii lui nu încerca să-i facă rău. Știa că era un gând irațional. Dar, oricât s-ar fi străduit, nu reușea să scape complet de bănuiala că nu erau de încredere. Secretele și minciunile dintre ei îi alimentau suspiciunea. Până când cel din spatele întâmplărilor nu avea să iasă la iveală, toți rămâneau suspecți. Totuși, dacă încerca să fie rațional, orice amenințare serioasă nu putea veni decât din exterior. De exemplu, niciunul dintre prietenii lui nu avea cum să dea telefoanele pe care le primiseră. În plus, era absurd să creadă că s-ar afla într-un pericol fizic. Întotdeauna mersese cu atenție prin viață, având grijă să nu provoace pe nimeni și să nu exprime opinii controversate — în rarele ocazii în care avea astfel de opinii. Era de la sine înțeles că nu supărase pe nimeni și că nimeni nu avea motive să-i poarte pică. Acest sentiment de amenințare părea să fie rezultatul evenimentelor grotești din ziua respectivă. Fără îndoială, locul avea și el partea lui de vină. După atâția ani petrecuți într-un mare oraș din America, nu mai era obișnuit cu un contact atât de direct cu forțele naturii, cu atât mai puțin să stea într-un loc atât de izolat și bătut de vânt ca această casă, înconjurată de un întuneric impenetrabil.

Era în mijlocul unui vis, care a dispărut ca apa prin sită când a fost, dintr-odată, trezit. Ragga stătea aplecată deasupra lui și îl zguduia tare de umăr. Pe noptieră, un mic ceas deșteptător țiuia strident, ca o alarmă de incendiu scăpată de sub control. Era probabil 3:00 dimineața. Împrumutase ceasul de la Sigga, fiindcă telefonul lui încă refuza să pornească. Dintre toți, i se păruse cea mai în măsură să aibă o rezervă la ea. Întotdeauna era pregătită pentru ce era mai rău, fie că era vorba de o pană de curent sau de sfârșitul lumii. Își pusese alarma, dar de data asta nici măcar nu se mișcase, în ciuda hărmălaiei din jur. Se pare că sunetul îi pătrunsese în vis, dar nu-și mai amintea ce rol jucase acolo. Când și-a întins mâna spre ceas, a văzut că era deja 3:10. A oprit alarma și a căzut din nou cu capul pe pernă.

— Plecăm. Îmbracă-te și coboară, fără să mai pierzi vremea.

Ragga a întins mâna și, o clipă, Trausti a crezut că urma să îi mângâie obrazul. Dar mâna ei a trecut pe lângă capul lui și a ajuns la întrerupătorul de pe peretele din spate. Lampa de citit s-a aprins cu un clic și lumina l-a izbit în ochi, iar Trausti și-a ridicat mâna, încercând să se ferească. Ragga l-a mai scuturat o dată.

— Grăbește-te.

Apoi a ieșit din cameră fără să închidă ușa în urma ei.

Abținându-se cu greu să nu stingă lumina și să se întoarcă la somn, Trausti s-a încordat, s-a ridicat în capul oaselor și și-a scos picioarele de sub plapuma caldă. Nu era un capăt de lume — era obișnuit să se trezească după prea puțin somn. Era obișnuit și să-și înceapă ziua cu un duș, dar acum nu era timp pentru asta. Și-a tras hainele, însă când s-a dezmeticit de-a binelea, și-a dat seama cât de mult ar fi avut nevoie de un duș. Încă se simțea buimac de somn.

Ceilalți îl așteptau jos, clipind greoi, iar Leifur arăta, fără îndoială, cel mai rău dintre toți. Ragga părea cea mai alertă. Trausti ar fi dat orice pentru o cafea, dar nu a îndrăznit să spună nimic, de teamă să nu li se pară și lor o idee bună. N-ar fi făcut decât să amâne inevitabilul, iar cel mai bine era să termine odată cu asta. Cu cât plecau mai curând, cu atât se întorceau mai repede și el putea să se bage din nou în pat și să încerce să uite de această aventură nocturnă nebunească.

Recenziile Mădălinei 105 - Toate culorile întunericului de Chris Whitaker (CRIME CLUB)

Titlu: Toate culorile întunericului

Autor: Chris Whitaker

Editura: TREI

Titlu original: All the Colours of the Dark (2024)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,24 (din 488.293 note)

 

            Chris Whitaker se numără printre autorii care reușesc să mă surprindă cu fiecare roman publicat, demonstrându-mi din nou și din nou ce înseamnă să construiești, pagină cu pagină și cu un munte de talent, o lume complexă, pe cât de verosimilă, pe atât de ireală, în care mai întâi trebuie să te rătăcești, să devi parte din ea, pentru a o înțelege și pentru a putea găsi calea cea dreaptă spre deznodământ și spre katharsisul mult dorit. Dacă în „Începem cu sfârșitul” și „Toate fetele rele”, Whitaker nu se sfiește să prezinte realitatea abjectă, violența existentă într-o comunitate ce se năruie din interior, nepăsarea părinților ce naște adevărați monștri, nebunia unora, viciile altora, dar, mai ales, consecințele nefaste pe care alegerile lor egoistee le revarsă asupra celor neprihăniți, în „Toate culorile întunericului”, construiește un adevărat elogiu închinat traumei, obsesiei distrugătoare, plăgilor unei societăți  incapabile să se mai ridice dintre ruine, și al abuzului de orice fel, zugrăvindu-și narațiunea în nuanțele greu de privit ale infernului psihologic, în care sunt captive majoritatea personajelor. Cu alte cuvinte, autoruul se folosește de pesimism și de estetica urâtului social pentru a redefinii noțiunea de thriller psihologicc, evidențiind modul în care o comunitate reușește să facă față unui eveniment tragic, atât la nivel colectiv, cât și individual, alegând un referent, a cărui poveste devine universal valabilă.

            Patch e un băiat sensibil, loial, curios, dornic să exploreze lumea și să ia parte la cele mai mari aventuri, așa cum îi șade bine unui pirat curajos. Însă pentru el lumea în care trăiește este incompletă. Petecul pe care îl poartă zilnic peste un ochi nu face parte dintr-un costum; nu e un simplu accesoriu care să-l ajute să-și intre în rol, ci maschează o infirmitate – băiatul s-a născut fără un ochi, ceea ce l-a preschimbat într-un corsar singuratic. Lipsit de camarazi de nădejde și de iubirea atât de necesară din partea mamei care preferă să-și înece existența searbădă în alcool, Patch a fost forțat să-și ia viața în propriile mâini și să recurgă la mici furtișaguri pentru a supraviețui. Noroc că în viața sa a apărut Saint, o fetiță orfană, aflată în grija bunicii nonconformiste, pentru care albinele sunt cele mai bune prietene. Cei doi copii devin centrul universului unul pentru celălalt, fiind gata să sacrifice tot în numele afecțiunii ce și-o poartă. Însă prietenia lor este pusă la încercare în momentul în care Patch reușește să împiedice răpirea unei fete dintr-o familie bogată și foarte bine văzută în comunitate, ajungând chiar el să fie victima. Adolescentul devine fără să știe un erou, lăsând în urmă zeci de oameni îngrijorați și tulburați de cele întâmplate. Patch este ținut prizonier alături de o altă fată pe nume Grace, încercând să supraviețuiască și să găsească o cale de evadare. Răpirea băiatului a zguduit comunitatea din Monta Clare, mai ales că nu a fost singurul eveniment de acest fel. Din oraș au tot dispărut fete, și nimeni nu știe cine este făptașul. Dar Patch reușește să scape și să se întoarcă acasă. După o perioadă destul de lungă în care nimeni nu i-a putut da de urmă, ajutat de Saint, o detectivă înăscută și o tânără de o inteligență rară, băiatul evadează, fapt ce le dă tuturor speranță. Însă trauma nu va dispărea niciodată, înfigându-și rădăcinile tot mai adânc în sufletul lui Patch și a întregii comunități din Monta Clare.

            Deși Patch revine în cele din urmă în sânul societății din care a fost smuls cu brutalitate, el nu va mai fi niciodată același. Experiența prin care a trecut l-a transformat într-un tânăr taciturn, captiv în mintea sa, incapabil să pună în cuvinte trauma pe care a suferit-o, devenind obsedat de fata care l-a ajutat să îndure prizonieratul, singura rază de lumină dintr-un ocean de întuneric. Dar acolo unde cuvintele dau greș, arta devine o oglindă a subconștientului torturat. Tablourile pe care Patch le pictează cu o frenezie greu de descris reprezintă de fapt unica formă prin care tânărul se poate exprima, lăsând culorile să vorbească în locul său. El își materializează obsesia, metamorfozând trauma, întunericul și goliciunea din interior în opere de artă sumbre, dar de o valoare inestimabilă. Pentru unii, pare nebun, o minte obosită ce a a renunțat la rațiune în favoarea instinctului; pentru alții, e un geniu al culorilor, un artist neînțeles care își caută necontenit iubita; iar pentru Saint e tot Patch, prietenul ei din copilărie pe care vrea să-l salveze din infernul psihologic în care s-a pierdut aproape cu totul. Ea este, de fapt, o ancoră pentru tânărul Patch, cea care îi va fi alături în ciuda zidului tot mai gros dintre ei; cea care, în mod voluntar, îi va ține loc atât de soră, cât și de mamă.

            Din toate punctele de vedere, „Toate culorile întunericului” este un roman greu de parcurs, diferit de absolut tot ce a mai scris Whitaker până acum. E o poveste care te lovește cu forța unui bolovan, care te strivește cu pesimismul său, făcându-te să deschizi cu adevărat ochii și să privești lumea. Emoțiile puternice, lacrimile, deznădejdea, furia și frustrarea nu lipsesc din această carte, amplificându-se pagină cu pagină, până la katharsisul mult așteptat. Îmbinând evenimentele istorice de la sfârșitul secolului al XX-lea – încheierea războiului din Vietnam, instabilitatea politică și socială din America, luptele pentru preluarea puterii etc –, evenimente care au un corespondent la nivel micro în cadrul comunității din Monta Clare, cu o puternică dimensiune psihanalitică și un strop de romantism ca să mai îndulcească puțin amarul existențial, Whitaker construiește un thriller social amplu, grandios, cu un stil poetic greu de egalat; un univers populat de personaje frânte, care pot renaște din propria cenușă, aidoma unei păsări Pheonix. Nu este o lectură ușoară atât din punct de vedere narativ, cât și tehnic – planurile se suprapun și se amestecă, solicitând multă atenție din partea cititorului –, însă vă îndemn să-i acordați o șansă și să aflați cum se sfârșește povestea lui Patch!

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 240 - Cimitirul mării de Aslak Nore (CRIME CLUB)

Titlu: Cimitirul mării  

Serie: Saga familiei Falk(#1)

Autor: Aslak Nore

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Havets kirkegård (2021)

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 496

Media pe Goodreads: 3,63 (din 2.450 note)

 

Secrete de familie ascunse sub straturi de nisip și sare, destine trasate din vremea strămoșilor, convingeri politice condamnabile, dinastii aflate în pragul declinului, muritori care s-au crezut zei, tragedii nautice, misiuni în Orientul Mijlociu, relații toxice, povești de dragoste interzise, orgolii devastatoare și victime ale propriei puteri, furie, regrete și neputință... Aslak Nore ne imersează, în „Cimitirul mării”, într-un clan nordic cu o istorie controversată, punându-ne la masă cu membrii familiei Falk, fondatorii și moștenitorii fundației culturale SAGA, condusă de însuși marele Olav Falk, fiul lui Tor Falk, patriarhul și armatorul care și-a pierdut viața pe expresul de coastă Prinsesse Ragnhild, care s-a scufundat, din cauza unei mine (conform surselor oficiale), la 23 octombrie 1940, printre supraviețuitori numărându-se cea de-a doua soție a sa, Vera Lind, și fiul său de abia un an, Olav.

Vera Lind nu s-a uitat în urmă când s-a aruncat de pe stânci, ca și cum marea ar fi așteptat-o mai bine de șaizeci de ani să se întoarcă în îmbrățișarea ei rece. Însă moartea Verei lasă în urmă o avalanșă de întrebări la care nepoata sa, Sașa, caută cu disperare răspunsuri. Cum vor fi împărțite averea și proprietățile familiei Falk? Unde a dispărut testamentul bunicii sale? Și ce s-a întâmplat cu „Cimitirul mării”, romanul Verei, confiscat și (aparent) distrus în 1970? (…) Hans Falk, medic și frate vitreg al lui Olav, este hotărât să dezgroape odată pentru totdeauna secretele familiei. Pentru asta îl angajează pe John Berg — reporter și fost pușcaș marin — pe care îl salvează dintr-o închisoare din Kurdistan, cerându-i să-i scrie biografia. În scurt timp, John începe să răscolească prin documente îngălbenite de timp și prin scheletele ascunse în dulapurile familiei, sperând să găsească și testamentul dispărut. Și astfel, Sașa și John ajung să pășească pe același drum, adunând părțile salvate și ascunse din „Cimitirul mării”, punându-le laolaltă și lecturându-le pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu adevărat și cine s-a mai aflat pe Prinsesse Ragnhild în acea zi din 1940.

Misiunea celor doi este perturbată chiar de Olav, tatăl Sașei, care vrea cu orice preț ca trecutul să zacă pe vecie pe fundul mării. Secretele scufundate nu ar face decât să perturbe echilibrul și așa fragil al clanului, scoțând la suprafață faptele dezonorante și poziția controversată a lui Tor Falk. Vera, însă, a ținut să-și mărturisească povestea, fiind pe urmă internată într-un azil și anulându-i-se drepturile de acționar la SAGA, fundația culturală la care Sașa este (deocamdată) arhivistă, și prin care au fost trimiși, neoficial, soldați în Orientul Mijlociu, pentru a-i elimina pe dușmanii înarmați și sinucigași ai Norvegiei. John Berg este un astfel de agent compromis, trimis pe teren și lăsat să putrezească într-o închisoare, care acum urmărește, la rândul lui, să se răzbune pe clanul Falk, ajutat de Hans, oponentul direct al lui Olav, fratele care și-a abandonat neamul și a plecat să-i ajute pe cei care luptă contra teroriștilor de pe meleagurile îndepărtate. De asemenea, prin cadru defilează sora și fratele Sașei, Andrea și Sverre, fetița care nu-i poate ascunde nimic tăticului și lunetistul traumatizat care se confruntă cu proprii demoni odată ce ajunge din nou pe front.

               Ar fi greșit s-o încadrăm în sfera romanului polițist, e mai degrabă o cronică de familie trasată pe aproape o sută de ani. De altfel, avem și o poveste (scindată) în ramă, care potențează misterul, și care ne pune față-n față cu păcatele familiei Falk, atât ale lui Thor, cât și ale Verei. Dinastia stă în picioare atâta timp cât unul dintre membrii deține puterea, și deocamdată sforile se află în mâinile lui Olav, bărbatul superb și curajos de altădată, ajuns acum un bătrân care abia coboară scările. La urma urmei, narațiunea jonglează în permanență între aparență și esență, între prestigiu și fapte greu de iertat. Sașa e cea care perturbă liniștea, hotărâtă să descopere adevărul, dar nici ea, fiind o Falk, nu joacă tocmai cinstit. Nu e un roman ușor de parcurs, acțiunea curge greu în prima jumătate, e extrem de complex, plin de personaje secundare și de povești ce se împletesc pe parcurs. Unii ar spune că e o capodoperă, alții, o pierdere de vreme, nu pot să zic că m-a dat pe spate, și nici că mi-a displăcut total, deși, cu bune și cu rele, nu m-aș grăbi să trec prea repede la cea de-a doua parte din Saga Familiei Falk.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Aslak Nore:

Literatura pe tocuri

Falled

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 104 - Spărgătorul de gheață de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)

Titlu: Spărgătorul de gheață 

Serie: August Strindberg (#2)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Isbrytare (2021) 

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 584

Media pe Goodreads: 3,82 (din 2.804 note)

 

            Dacă ați crezut că misterele din Hovenäset au luat sfârșit, ei bine, v-ați înșelat amarnic... Kristina Ohlsson revine cu cel de-al doilea volum al seriei „August Strindberg”, un thriller captivant, de zece ori mai întortocheat decât primul volum, plin de capcane, minciuni și răsturnări de situație neașteptate, și care, în mod paradoxal, are un ritm mult mai lent, mai analitic, pătrunzând mai adânc în inima și-n trecutul micii comunități. Urmărind mai multe perspective, „Spărgătorul de gheață” aduce în prim plan o parte dintre personajele secundare sau episodice din „Alertă de furtună”, ale căror povești tulburătoare se întrepătrund, se completează sau se bat cap în cap, fiecare străduindu-se să-și păstreze secretele bine ascunse. Într-o comunitate cu puțin peste 200 de locuitori, toți au legături unii cu ceilalți; toți știu ceva sau au văzut ceva, însă adevărata provocare e să-i convingi să vorbească.

            A trecut un an de când chipeșul August Strindberg a lăsat în urmă viața tumultoasă din Stockholm și s-a mutat în idilicul, dar nu prea liniștitul, Hovenäset, devenind un membru inportant al comunității. Toți știu câteceva despre el: unii sunt mari admiratori ai magazinului de antichități pe care l-a deschis imediat ce s-a stabilit în zonă, alții îl cunosc drept detectivul amator care a descoperit un cadavru ascuns în podeaua casei; unii îi caută frenetic prietenia, alții l-au zărit doar întreacăt, însă frumusețea lui le-a rămas imprimată pe retină pentru totdeauna. Dar toți, absolut toți, sunt atrași de el ca de un magnet, femeile singure și chiar și câțiva bărbați considerându-l o partidă bună. Prin urmare, să nu vi se pară ciudat că și necazurile se țin scai de el. După ce furia și groaza stârnite de uciderea lui Agnes Eriksson s-au stins, August și locuitorii din Hovenäset au nădăjduit că lucrurile vor intra pe făgașul normal, însă satul este zguduit de o altă tragedie.

În noaptea de 25 spre 26 ianuarie, două magazii au fost mistuite de flăcări, una dintre ele aparținându-i lui August, iar cealaltă, lui Axel Ehmbon, un bătrân singuratic și morocănos. Cu toate astea, Axel nu și-a făcut apariția împreună cu ceilalți gură-cască. Oricât s-au străduit Maria și Ray-Ray, polițiștii din Hovenaset, să dea de el după incendiu, au găsit doar ușa încuiată. Îngrijorați de tăcerea bătrânului, polițiștii reușesc să pătrundă în casa acestuia, unde găsesc un cadavru prăbușit la baza scărilor. Axel e mort, și după toate semnele, decesul a avut loc în noaptea incendiului. Ceea ce inițial pare a fi un accident tragic, pe parcurs, se transformă într-o crimă. Axel nu a căzut pe scări, a fost împins! Însă nimeni nu știe cine și de ce ar fi făcut asta. Maria face tot posibilul să afle cine e vinovat, însă investigațiile par să ducă într-un punct mort, fiindu-i tot mai greu să distingă adevărul de minciună.

            Nici de data asta August nu stă cu mâinile în sân, furnizând indicii importante pentru anchetă. Dintre toți, el este singurul care îi poate face pe oameni să vorbească, oferindu-le încrederea pe care ei n-o mai au în poliție. Însă, în acest volum, August este un protagonist fabricat, idolatrizat de toți, a cărui prezență este în continuare foarte importantă, dar care nu mai are întreaga lumină a reflectorului. Personajele secundare precum coșarul Ola, care s-a săturat de singurătate și-i face ochi dulci lui August, nepoata sa, Hilery, nevoită să aibă grijă de frățiorul ei mai mic, în vreme ce mama lor zace-n alcoolism și mizerie, sau Gunnar Wide, șeriful neoficial din Hovenaset, care n-are somn noaptea și-i face vizite unei văduve, sunt aduși în prim plan, schimbând tonul și perspectivele romanului.

            Kristina Ohlsson are un talent aparte de a împleti traumele și dramele personale, cu tragediile la nivel macro, aducându-și personajele la limită. Maria, de exemplu... În timp ce se străduiește să pună indiciile cap la cap ca să afle cine l-a ucis pe Axel, încercările de a ține secretă relația cu August și problemele tot mai presante cu Paul, soțul abuziv care a fost condamnat la închisoare din cauza drogurilor găsite în haina sa, nu-i dau pace. Teama că Paul ar putea scăpa basma curată în urma procesului ce se apropie o afectează din ce în ce mai mult. Dar femeia nu-și pierde nicio secundă concentrarea. De ea depinde ca Hovenäset să fie un loc sigur, și, fără să fie vreo eroină cu puteri fantastice, reușește să mențină situația sub control. Trebuie să înțelegem faptul că avem de-a face cu niște personaje distruse emoțional. Unele au reușit să se adune, iar altele continuă să cadă în gol. Fiecare personaj are o traumă din trecut sau un secret pe care nu vrea să-l divulge, însă, într-o comunitate atât de mică, e suficient ca o verigă din lanț să cedeze ca celelalte să o urmeze imediat. Adevărul trebuie să iasă la iveală, indiferent de inimile zdrobite pe care le va lăsa în urmă.

            Atmosfera rece, descrierile amănunțite, întrepătrunderea dintre viața personală și viața comunității, investigația lentă, dar eficientă, perseverența polițiștilor, minciunile, numărul mare de personaje și acțiunea fragmentată m-au dus cu gândul la seria „Inspectorul-șef Armand Gamache” de Louise Penny, diferența majoră ținând de locul întâmplărilor. „Spărgătorul de gheață” este un roman amplu, pe care trebuie să-l citești pe-ndelete, cu răbdare, acordându-i timp să te imerseze în poveste. Firește, așa cum probabil vă așteptați, lucrurile nu se încheie aici... Mai sunt încă multe mistere de elucidat (în următoarele trei volume) în Hovenäset.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA