Fragment în avanpremieră: Nu te teme de întuneric de Per Moritz Stenborg (Editura Trei)

Nu te teme de întuneric

Per Moritz Stenborg 

Titlu original: Anna Karjala

Limba originală: suedeză

Traducere: Isabella Prodan

224 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

 

UN NOIR SCANDINAV HIPNOTIC

O poveste absolut imersivă și tulburătoare, care îmbină perfect tensiunea psihologică din Mystic

River, realismul crud din True Detective și atmosfera hipnotică din Twin Peaks. O carte superbă

în brutalitatea ei, imposibil de lăsat din mână! Orașul ăsta ar avea nevoie de o crimă adevărată...

 

Primăvara anului 1983. În timp ce gheața se topește, iar râurile amenință cu inundații, o descoperire șocantă tulbură liniștitul orășel suedez Silvernäs. O mână tăiată este găsită înfiptă într-un par, cu degetele încremenite parcă într-un salut macabru.

Polițistul Erland Hjort începe o investigație care se transformă rapid într-o spirală a ororii: trupuri dezmembrate, simboluri satanice și secrete de mult îngropate.

Prins între suspiciunile soției, obsesia pentru caz și pasiunea interzisă pentru Anna Karjala, el înaintează orbește spre o confruntare inevitabilă.

 

„Emoționantă și tăioasă ca o lamă de cuțit.” -  CAMILLA GREBE, autoarea bestsellerului Inerția

„Un debut polițist incredibil de captivant și bine scris. Foarte palpitant!” -  JONASEKLÖF, TV4 Nyhetsmorgon

„O scriitură densă, profund originală, plină de empatie pentru personajele lovite de soartă.” -

ULFK VENSLER, Dagens Nyheter

„Cel mai bun thriller pe care l-am citit anul acesta!” - ÅKE EDWARDSON, Dagens Nyheter

 

FRAGMENT

 

13.

 

A doua descoperire din Silvernäs a fost cea care a aprins cu adevărat focul isteriei; mâna tăiată n‑a reverberat mai departe de știrile locale. Dar trunchiul… era ca un bust grecesc al lui Apollo. Nu mai văzuseră niciodată așa ceva, din câte‑și aminteau. Dar în lumea jurnalismului de senzație memoria este scurtă și apăreau mereu subiecte noi. Asta deși știrea despre această statuie umană a lui Apollo ajunsese pe continent, traversând întinsa mare.

Pe urmă, lucrurile păreau să se mai fi calmat. Erau altele de relatat, de exemplu Eurovisionul de la München, unde Suedia obținuse locul 3. Dar acum situația s‑a schimbat din nou. Și, dintre toate locurile posibile, totul a reînceput la benzinăria Esso, la margine de Silvernäs.

Fata lui Hagberg a venit gâfâind, înghețată și udă, dinspre râu. Fratele ei mai mic și ceilalți copii o urmau. Arătau vinovați, serioși și epuizați. Olle, Rolf și Ulf nu reușeau să înțeleagă ce povestea fata, dar Olle s‑a dus în cămăruța din spatele tejghelei, unde avea un fotoliu, televizor, reviste pentru bărbați și un telefon. L‑a sunat pe Erland.

*

* *

— Brrr, ce frig e! a exclamat Kasper.

Ljung s‑a încheiat la palton cu mâinile lui mari și albe, în timp ce coborau malul pe lângă pod. În curând, întunericul avea să se aștearnă peste râul lat și liniștit. Culorile zilei se retrăseseră deja. Pe jos nu se mai distingeau decât niște urme palide de zăpadă, care în amurg se contopeau cu negura apei.

— Raspala droljo[1], a înjurat Markovic, căutând să‑și țină echilibrul pe scândurile care se mișcau pe apă.

Cerbu și Ljung veneau în urma lui. Când au ajuns sub pod, erau toți trei uzi până sus, la coapse.

Orbecăiau prin întuneric, în zgomotul mașinilor și al camioanelor încărcate cu lemne care treceau pe deasupra. Markovic a aprins o lanternă și s‑au cățărat pe panta stâncoasă. Se împiedicau și alunecau pe pământul care le fugea de sub bocanci. Fasciculul tremurător de lumină a descoperit ceea ce căutau, sus, în partea de mijloc a fundației podului. Părea ceva lăsat de un prădător. Sau ca un străvechi sacrificiu păgân de primăvară. Cerbu s‑a gândit automat la steagul piraților, Jolly Roger.

Analizând cu atenție bucățile de trup, la lumina lanternei, au constatat că se conservaseră mai bine decât își imaginaseră. Două picioare albe, tăiate imediat sub șold, încrucișate pe platforma de piatră. Acoperite cu fire de păr închis la culoare, atât de reale că păreau ireale. La prima vedere, metoda de tranșare era aceeași ca la celelalte descoperiri. Laba unui picior lipsea.

N‑au avut nicio dificultate în a găsi al treilea simbol. Pe peretele de piatră, între graffiti, se vedea scrijelită o figură geometrică. O stea cu cinci colțuri.

*

* *

Ellen Kruse nu le‑a spus nimic nou.

— Se pare că e aceeași persoană, a zis ea. În primul rând, metoda e aceeași. Metoda de tranșare. Fragmen­tele de acum sunt în aceeași stare de descompunere ca și celelalte.

Era în picioare, cu paltonul pe ea, la secția de poliție.

— În al doilea rând, din punct de vedere fiziologic, picioarele par să aparțină aceluiași corp cu mâna și trun­chiul, conform evaluării mele preliminare. Au aceeași nuanță gălbuie a pielii.

— Mulțumim pentru raport, a spus Ljung, cu un zâm­bet aproape îndurerat.

Întăririle sosiseră deja la fața locului, în micul sat, iar ceea ce trebuia făcut se făcuse. Inspectorii criminaliști și polițistul local terminaseră cu detaliile tehnice și i‑au mulțumit antropologului medico‑legal, care n‑a stat pe gânduri și a dispărut pe ușă.

Au trecut la discutarea circumstanțelor legate de cea mai recentă descoperire și a ipotezelor generale despre caz. Acum era un triptic. O treime. Împreună cu al treilea simbol compus, aducea a desăvârșire.

— Dar lipsește capul și, odată cu el, probabil și cauza morții, a spus Ljung.

— Lipsește și sexul, a observat și Markovic.

— Scopul plasării părților de corp sub pod e la fel de misterios ca și pentru celelalte locuri, a zis Ljung. Obiec­tele încrucișate au fost folosite ca simbol de secole, sunt foarte comune în heraldică. Poate fi un avertisment, plus că oasele încrucișate simbolizează moartea.

— Sublim, ce să zic?

— Vrei să zici subtil.

— În ce ordine au fost răspândite bucățile de corp? a întrebat Cerbu.

— Sperăm să aflăm. Asta și ora aproximativă a decesului.

— De vreme ce tot vorbim de simboluri, a zis Markovic, sub pod era o stea. O combinație a celorlalte două semne. Rebusul e rezolvat, dar ce‑nseamnă?

Ljung și‑a zis în sinea lui că „rebus” era un termen greșit, pentru că un rebus are ca rezultat un cuvânt sau o propoziție, dar n‑a mai comentat nimic. Nici Cerbu n‑a zis că descoperise deja legătura dintre simboluri; nu mai conta acum.

— E o stea cu cinci colțuri, asemănătoare celei dintr‑un pentaclu sau pentagramă. Putem citi mai multe despre asta. Nu vreau să vă obosesc cu referințe.

Ljung s‑a uitat la colegul lui, din apropiere.

— În metafizică e considerată simbol magic, un instru­ment care nu are însușiri nici bune, nici rele. Dar steaua asta e cu vârfu‑n jos.

— Și‑acum ce facem?

— Să ne bucurăm că nu suntem noi responsabili cu presa, a spus Cerbu, uitându‑se afară, pe stradă, unde reporterii se agitau ca niște găini amețite.

*

* *       

Era agitație în văile mai puțin locuite dintre munți și coastă. O agitație rar întâlnită. Râul ieșise din matcă, răspândind distrugere. Apa tulbure și ușor înspumată in­unda fânețele spre vest. Hectare întregi de apă murdară, ca de la vase spălate.

Vitele și caii trebuiau mutați. Vechea șosea era, acum, doar un șanț pe fundul lacului. Dealurile deveniseră insulițe. Peste întinderile vaste de apă se auzea cântecul singuratic al cufundarului.

Rolf, de la benzinărie, comparase viitura cu poto­pul din Marea Nordului, din 1953. Își amintea bine, căci, după cum susținea el, se aflase în Anglia în timpul inundațiilor. Sau poate în Olanda.

Poveștile fraților erau schimbătoare, la fel ca forma Râului Negru.

Cataclism, a îngăimat Ljung, printre buzele aproape închise. Cataclism. Un cuvânt străin pentru majoritatea, însă nu și pentru cei ca el, născuți peste hotare. Inundație, și‑a zis Cerbu în sinea lui.

Se gândea mult la Anna Karjala. Uneori, corelat cu Ursul Negru. O asociere inconștientă în mintea lui. Era o legendă din nord, pe care o auzise de la tatăl său, dar și de la alții.

Printre muncitorii și traficanții de alcool aflați în zona unde se construia cea mai nordică parte a căii ferate Malmbanan, la Vassijaure și Torneshamn, trăia o tânără norvegiană, cu păr și ochi negri. Era înaltă și impunătoare și n‑a apucat vârsta de 20 de ani. Fantoma ei se poate arăta și în zilele noastre în tunelul feroviar din muntele Nuolja. Pe cât era de frumoasă, pe atât era de nebună, potrivit legendei. Viața era sălbatică în noile așezări de lângă calea ferată. Tânăra se îmbăta până la pierzanie și se autodistrugea în nenumărate alte feluri, iar în cele din urmă a fost bătută până a murit. Pe atunci, era deja grav bolnavă de tuberculoză. Așa se face că a dispărut, fără ca nimeni să fi știut vreodată dincotro venise. Se spunea că o chema Anna, dar era poreclită Ursul Negru.

A traversat podul arcuit. În ciuda inundațiilor, încă era deasupra apei. Era vineri. A intrat cu mașina în curte la ferma lui Ramses. Arild Johansson stătea în fața șopronului cu securea în mână și stivele de lemne lângă el.

— Niciun ajutor, acum, cu lemnele, a spus el, ștergându‑se de transpirație pe față. Dar nici nu mai e atâta nevoie.

Cerbu s‑a uitat la casa veche. L‑a trecut un fior. Era neschimbată, parcă înghețase în timp. Fiind și nelocuită acum, semăna cu o casă bântuită.

Arild a ridicat securea și a despicat un trunchi de pin, împrăștiind așchii în jur. Cerbu s‑a întrebat ce s‑ar fi întâmplat dacă Arild ar fi știut ce era între el și fiică‑sa.

Bărbatul a lăsat securea jos, s‑a așezat pe un buștean și și‑a îndesat tutun sub buză. Cerbu se sprijinea de stiva de lemne.

— Ai supărat pe cine nu trebuia?

— Ce vrei să spui? a întrebat Cerbu.

A văzut privirea lui Arild spre capul bandajat.

— Am alunecat, cred.

— Crezi?

Fără să‑și dea seama, Cerbu și‑a aprins o țigară.

— Te‑ai apucat iar de fumat?

— Da, așa se pare.

A tras adânc un fum și s‑a uitat în sus, spre mansarda Vanjei.

---

[1] Înjurătură extrem de vulgară din spațiul fostei Iugoslavii (sârbă/croată); literal: curvă dărăpănată/descompusă.