Fragment: Vila de Rachel Hawkins

Titlu: Vila 

Autor: Rachel Hawkins

Editura: TREI

Titlu original: The Villa  

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320 

Colecție: Fiction Connection 

ISBN: 978-606-40-2276-9 

Comandă cartea 

Un thriller spectral și complex.  - WASHINGTON POST

 Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia. 

Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea.

Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă.

Inspirată de Fleetwood Mac, crimele lui Charles Manson și vara petrecută de Percy și Mary Shelley cu Lordul Byron la castelul de la Lacul Geneva — locul de naștere al lui Frankenstein —, Vila te întâmpină cu moștenirea ei letală.

FRAGMENT

O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU

 

Chess e prima care aude mașina.

Stăm la un capăt și la altul al mesei din sufragerie, transcriind amândouă pe calculatoare hârtiile din 1974 ale lui Mari, iar eu am căștile în urechi, așadar Chess trebuie să dea din mâini ca să‑mi atragă atenția.

— A sosit, îmi zice.

Zâmbesc și salvez documentul, apoi mă ridic de la masă.

De la fereastra sufrageriei se vede aleea din fața vilei, iar Chess și cu mine stăm în fața ei, ne uităm la mașinuța albastră de închiriat, îl privim pe bărbatul care coboară din ea.

E tot chipeș, e tot dureros de familiar în felul acela aparte al lui și, un moment, îmi amintesc cum era să fiu îndrăgostită de el. Precum Chess, Matt are o lumină interioară extraordinară, iar când strălucește în direcția ta, e minunat.

Câtă vreme primește ce vrea.

Se întoarce, ne vede la geam și ridică mâna, un gest stingher de salut.

— Ce ziceai că i‑ai spus ca să‑l convingi să vină? o întreb, iar Chess mă ia de mână.

— C-am ajuns la concluzia că e mai bine să‑ți dăm vestea împreună. Că o să fii extrem de supărată, la pământ și că nu vreau să fiu singură când se întâmplă asta. Cum poartă și el responsabilitatea pentru nefericirea ta în egală măsură, trebuie să fie aici, să se confrunte cu consecințele faptelor noastre.

Voios, așa zisese Chess. Părea voios când vorbea despre nefericirea mea. Fiindcă asta meritam, nu?

Uneori, nu ne dăm seama că am câștigat decât în momentul în care ne vedem succesul reflectat în ochii celui care a pierdut.

(Din Tot ce nu m‑a învățat mama, capitolul al doilea.)

Chess trage aer în piept și mă privește cu multă compasiune.

— A zis că se urcă în primul avion.

Mă doare să aud asta.

Dar e bine.

Așa, o să fie mai ușor.

 

TRAGEDIE ÎN ITALIA

Autoarea și specialista în wellness Chess Chandler a trăit momente tragice săptămâna aceasta, când se afla în vacanță în regiunea Orvieto, Italia. Vedeta self‑helpului, invitată frecvent la Oprah, închiriase o vilă de lângă orășelul italian și avea doi musafiri, însă unul dintre aceștia, Matthew Sheridan din Asheville, Carolina de Nord, s‑a înecat în timp ce înota în heleșteul de pe domeniul vilei. Nici Chandler și nici soția lui Sheridan, Emily, nu erau în casă la momentul tragediei. Se pare că Sheridan, în vârstă de 35 de ani, era un bun înotător, dar, potrivit primelor informații obținute, este posibil să fi fost beat sau să‑i fi fost afectate altcumva capacitățile fizice.

Desigur, vila respectivă a fost scena unei crime atroce în anul 1974, când un muzician în plină ascensiune, Pierce Sheldon, a fost omorât în bătaie de Johnnie Dorchester, un dealer de droguri și scriitor aspirant care stătea și el în vilă.

Chandler și Sheridan s‑ar fi întors deja în Statele Unite, iar avocata lui Chandler a făcut următoarea declarație de presă:

„Domnișoara Chandler este profund afectată de acest accident tragic și dorește să‑i fie res­pectată intimitatea în aceste momente dificile. Ea și doamna Sheridan nu vor mai face alte declarații“.

„Casa e blestemată“, a afirmat un localnic din Orvieto care a preferat să rămână anonim. „E un loc malefic, chiar nu înțeleg de ce mai închiriază oamenii vila aia.“

Alții ridică din sprâncene la auzul unor asemenea idei superstițioase. „E o casă ca oricare alta“, a declarat un alt localnic. „Singurul lucru pe care îl are în comun treaba asta cu ce s‑a întâmplat acum mulți ani este că, în ambele situații, oamenii s‑au purtat ca niște idioți în vacanță. Se întâmplă aici. Se întâmplă peste tot.“

Revista People, 29 iulie 2023

 

MARI, 1980 – NEW YORK

 

Îl găsește schimbat, dar, până la urmă, nu s‑au schimbat cu toții?

Mari e în fața restaurantului pe care l‑a propus el, bate din picioare pe loc ca să se mai încălzească și îl privește pe Noel, care se apropie cu mâinile îndesate în buzunarele paltonului, cu mersul ușor șchiopătat pe care ea și‑l aduce aminte atât de bine.

Dar își dă seama cât s‑a schimbat chiar înainte să ajungă lângă ea.

Sunt schimbări mici, subtile. Noel avea personalitatea cu totul formată când s‑au cunoscut, probabil o avusese cu totul formată din clipa în care se născuse, și cu toate acestea… nu mai e același om care era în Italia, cu șase ani în urmă.

Figura lui frumoasă are un aer bolnăvicios, e tras la față, ca după o viață întreagă de excese care au început să se facă simțite, e și mai slab. Când îl îmbrățișează, îi simte corpul mai puțin robust decât îl ținea minte.

— Foarte drăguț din partea ta că ți‑ai făcut un pic de timp și pentru mine, îi spune Noel, deschizându‑i ușa.

Când intră în restaurant, oamenii întorc capetele, iar asta doar datorită lui Noel. Scriitorii, chiar și cei de succes, ca Mari, nu sunt niciodată recunoscuți de public așa cum sunt recunoscute starurile rock.

 

Noel n‑a mai scos un album nou din 1973, dar încă atrage atenția tuturor atunci când intră într‑o încăpere, iar acum sunt conduși într‑un separeu generos de la fereastră. A început să ningă, străzile sunt ude și alunecoase sub sclipirea portocalie a felinarelor, însă în restaurant aproape că e prea cald, în aer plutește un iz puternic de usturoi și carne friptă.

— Oare când ne‑am văzut ultima oară? întreabă Mari.

Noel se lasă pe spătar. Are în continuare haina pe el, cu toate că e foarte cald, iar ea se gândește cât de palid este, cât de tras la față. Dar rânjetul ironic e tot cel de pe vremuri.

— Cred că la sesiunea ta de autografe din Londra, acum trei ani.

Mari pufnește și apucă meniul.

— Mai‑mai c‑ai declanșat o busculadă când ai apărut.

— Fix de asta am și apărut, îi răspunde, iar ea izbucnește în râs.

Abia acum conștientizează că i‑a fost dor de Noel. Mai mult decât și‑a imaginat. Uneori are senzația că este ultimul om rămas din trecutul ei, ca și cum ea a devenit o cu totul altă persoană după vara aceea în Italia, cu prietenii noi, cu o viață nouă.

Eliberează‑te, taie orice legătură, i‑a spus în ziua aceea însorită, lângă heleșteu. Asta a și făcut.

Doar că nu și‑a dat seama cât de singură avea să fie.

Vine chelnerul și pune o frapieră pe masă, cu o sticlă de vin, iar Noel face un gest către ea.

— Mi‑am permis să dau telefon dinainte, ca să mă asigur că au asta.

Când chelnerul ridică sticla, Mari vede cuvântul acela atât de familiar, scrisul cu înflorituri pe etichetă.

Orvieto.

Nu spune nimic, nu mușcă momeala atât de evidentă, în timp ce chelnerul le toarnă vinul, iar când ridică paharul la buze, nici măcar nu‑i tremură mâna.

E mândră de asta.

— Un toast.

Noel ridică paharul, zâmbind în continuare, un surâs ciudat.

— N‑am de gând să țin un toast pentru mine însămi, Noel, îi răspunde Mari, cu degetele încolăcite în jurul piciorului paharului. Asta e specialitatea ta.

El zâmbește și mai larg. Rânjește de‑a dreptul.

— Pentru prietenii pierduți, atunci, rostește el. Pentru Pierce și Johnnie, bieții nătărăi!

Mari nu ridică nici acum paharul.

Are senzația că pulsul îi încetinește, inima îi bate mai greoi în piept. S‑a întrebat întotdeauna dacă Noel știe. Dacă bănuia adevărul în legătură cu ceea ce se petrecuse în noaptea aceea. În cei șase ani care au trecut de atunci, l‑a văzut doar de câteva ori, au vorbit de câteva ori la telefon, și‑au scris vreo zece scrisori, poate, dar el n‑a făcut niciodată vreo aluzie.

Până acum.

— De ce faci asta? îl întreabă încet.

Își dă seama că e destul de beat, că sticla de vin dintre ei nu e prima pe care o bea în seara asta.

Noel își golește paharul, apoi îl lasă jos, trântindu‑l suficient de tare încât s‑o facă pe Mari să tresară. Pe urmă ia sticla din frapieră, iar pe fața de masă roșu‑închis se scurg picături de apă.

— Nu știu, ca să fiu sincer, îi răspunde în timp ce își umple iar paharul. Sunt cam melancolic în seara asta.

Cu un pleoscăit, sticla e așezată la loc în frapieră, iar Noel o privește cu atenție pe Mari.

— Știi, uneori am sentimentul c‑am murit și eu în vara aia. Nimic n‑a mai fost la fel de atunci.

— Mda, chiar ești melancolic, îi răspunde Mari, sperând să poată schimba subiectul.

Dar acum înțelege că ăsta e motivul pentru care a vrut Noel să se întâlnească astă‑seară.

— Sigur, tu și Lara, voi două ați ajuns la niște înălțimi nemaivăzute, sunt sigur că nu aveți aceleași nostalgii.

Mari nu se mai obosește să sublinieze că lungul declin al lui Noel începuse înainte de vara aceea, iar ceea ce s‑a întâmplat cu Pierce și cu Johnnie nu avea nimic de‑a face cu turnura pe care a luat‑o viața lui.

— Mai vorbești cu ea? o întreabă Noel. Cu Lara. Eu am încercat o dată, să știi. Am mers în culise la concertul ei din Paris. A pus agenții de pază să mă dea afară.

Amintindu‑și lucrul acesta, izbucnește în râs și izbește masa cu palma.

— N‑au prea vrut s‑o facă, dar i‑am lăsat, fiindcă, știi ceva, dacă a avut sânge‑n ea să mă dea afară, înseamnă c‑am meritat‑o, nu?

Numele lui Johnnie și al lui Pierce nu mai au puterea de a o afecta pe Mari, însă cel al Larei…

— Știi, uneori îmi doresc să fi păstrat copilul ăla, continuă Noel. Cred că mi‑ar fi plăcut să fiu tată. Și Dumnezeu știe că soră‑ta era ca dracu’ de dificilă, dar era frumoasă. Și talentată, s‑a văzut pe urmă. Cel puțin, puștiul ar fi avut gene bune.