Titlu:
Bărbatul cu brațul de aur
Autor:
Nelson Algren
Editura:
CRIME SCENE PRESS
Titlu
original: The Man With the Golden Arm (1949)
Traducere de
Dan Doboș și George Arion Jr.
Anul
apariției: 2025
Număr
pagini: 496
Media pe
Goodreads: 3,87 (din 3.182 note)
Gangsteri, escroci și hoți mărunți, copoi
de la moravuri și traficanți de morfină, baruri mizerabile și infectate de
gândaci pe două picioare, pariori înrăiți ce duhnesc a urină și fecale, hotărâți
să-și joace până și ultimii biștari, chiar dacă asta înseamnă să înnopteze sub
cerul cu stele înghețate, încețoșate din cauza fumului ce se ridică pe coșurile
fabricilor din cartierele muncitorești ale Chicago-ului, inși de cea mai joasă
speță, eliberați în zori din celulele împuțite, doar ca să se întoarcă la ceas
de seară în adăposturile sigure de după gratii, indivizi care, după o zi de
muncă „cinstită”, se înapoiază acasă cu resturi alimentare și produse expirate pe
care le vor consuma pentru o perioadă nedeterminată, crupieri ce sunt în stare
să te convingă să-ți pui și sufletul la bătaie, cărți de joc, zaruri și bile și
tacuri ce-ți pot schimba până la răsărit destinul. Pe străzile astea, vinovăția
zace-n inimile putrede și pătimașe, iar sărăcia stă expusă în zdrențele jegoase,
eclipsate de mălaiul ce se scurge pe podele și caldarâm din buzunarele rupte.
Aceasta este povestea lui Frankie
Majcinek, cunoscut și ca Frankie Mașina sau, printre ceilalți șobolani din mahala,
Puștiul/Băiatul/Bărbatul cu brațul de aur. După treizeci și șase de luni
petrecute pe front, Frankie s-a întors în Chicago și și-a reocupat locul de
crupier din barul lui Antek. Poate că le aduce noroc celor cărora le împarte
cărțile, însă pe omul nostru îl urmărește la tot pasul ghinionul. După ce este
rănit în război, medicul armatei îi alină durerea injectându-i de mai multe ori
morfină în organism, drog la care nu va fi în stare să renunțe niciodată. Fostul
soldat decorat cu Purple Heart percepe dependența ca pe o maimuță de douăzeci
de kilograme pe care o duce în spate, ca pe o greutate vie care-și bate joc de
propriul cărăuș oropsit. Louis Fomorowski, aka Spilcuitul Louis, din cauza
veșmintelor extravagante pe care le poartă (cravată cu paiete, eșarfe de culori
stridente...), dealerul de morfină al lui Frankie, spune că poți scăpa de
maimuță doar atunci când o arunci în spatele altcuiva, reușind el însuși să
renunțe la suplimentul ce inundă creierul cu valuri de plăcere și adrenalină. Substanța
nu-l ajută pe Frankie să-și paralizeze complet traumele, dar îl propulsează
spre paradis, spre locul unde sufletul pendulează între împlinirea cea pură și păcătosul extaz.
Societatea pestriță din roman este compusă
din indivizi dubioși, amorali, cu un puternic instinct de autoconservare. În
vreme ce vecinul lui Frankie, bătrânul Stash, se străduiește să adune pâini
mucegăite, bucăți de cârnați polonezi și diverse chilipiruri, pe care le încuie
sub lacăt în debaraua pentru mături, astfel încât soția lui mult mai tânără, Violete, să nu facă
risipă alimentară, Solly (Vrăbiuță) Saltskin jefuiește magazine de bijuterii și
florării, cu intenția onorabilă să-i ducă mamei sale la mormânt o mușcată la 4
dimineața, și fură câini pe care-i tunde, vopsește, rareori schingiuiește, și
apoi îi vinde ca rasă pură. Vrăbiuță ajunge
adesea la pușcărie pentru delicte minore, după care se întoarce prin mahala și
o ia de la capăt. Etica este adesea simulată, dialogurile dintre gabori și
infractori derulându-se precum secvențele din comediile absurde. Replicile
acide surprind umorul tragic, binefăcătorii și răufăcătorii conviețuind în
același cerc al infernului.
Bătăliile dintre sexe se poartă
dincolo de draperii, nu tocmai în tăcere, femeile profitând de nenumărate ori
de slăbiciunile masculilor. Violete își iubește, atât cât își poate iubi o
soție nesatisfăcută, soțul, însă are nevoie și de Vrăbiuță, golanul pe care-l
secătuiește de puteri nopți de-a rândul, și pentru care sparge lacătul de pe
ușa debaralei de mături ca să-l servească cu unul dintre cârnații lui Stash. La
rându-i, Frankie are parte de un mariaj nefericit alături de Sophia, care a
rămas paralizată după ce crupierul a zburat cu mașina într-un panou publicitar.
Sophia se simte vulnerabilă, nu suportă ideea că nu mai poate să danseze, așa
că-l critică neobosită pe Frankie, care nu reușește, dar nu-și dă nici
interesul, s-o facă fericită. Ba mai mult, Frankie ajunge s-o înșele, recunoscător
pentru clipele în care nu-și mai poate asuma vinovăția. Blestemul mizeriei și
damnării se lasă asupra evreilor și polonezilor deopotrivă, ambele comunități
ducându-și povara pe umeri într-un spațiu ce le-a adoptat, dar care nu le
aparține.
„Bărbatul cu brațul de aur”, de
Nelson Algren, e o dramă pseudo-istorică, personală, cu puternice ecouri de
roman social, o radiografie poetică și stilizată a cartierelor muncitorești ale
Chicago-ului anilor 1946 și 1947. Antieroul reflectă la perfecție microcosmosul
în care se simte captiv, evadând din cotidianul banal și lipsit de sens cu
ajutorul morfinei. Ierarhia este stabilită după numele personajelor... Vrăbiuță
e un pungaș, Spilcuitul Louis se îmbracă și poartă ca un dandy, Porcul Chior e,
la propriu, orb, și nimeni nu și-ar dori să atingă labele alea jegoase nici
pentru o mie de monede de aur, iar Temnicerul e proprietarul clădirii de
apartamente în care locuiesc Sophia, Frankie, Stash și Violete, un ins cu
pretenții de stăpân care încearcă să-și liniștească condamnații atunci când
lucrurile și idilele interne o iau razna. Singura rază de lumină din poveste
răzbate în mintea lui Peter, fiul Temnicerului, care plantează margarete de
hârtie în spărturile din trepte, cultivând speranța care nu are condiții
propice ca să prindă rădăcini. Lumea e pe ducă, cu toții sunt sortiți
neantului, sfârșitul tragic se întrevede la orizont, singura formă de amânare a
inevitabilului și divertisment rămânând jocurile de noroc, partidele la care
poți câștiga totul, ca apoi să-l pui iarăși în joc.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Nelson Algren:
