Recenziile lui Gică 233 - Ultima problemă de Arturo Pérez-Reverte (CRIME CLUB)

Titlu: Ultima problemă  

Autor: Arturo Pérez-Reverte

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: El Problema Final (2023)

Traducere de Laura Drăghici

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 302

Media pe Goodreads: 3,64 (din 8.466 note)

 

            Ne spunem povestea prin tatuajele de pe spate și brațe sau colierul cu ancoră sau cruce de la gât, ne dăm de gol prin posturile rigide și ticurile nervoase și ne ascundem intențiile în spatele privirilor împietrite și zâmbetelor ostile. Suntem măștile pe care le privim în ochi, chipurile care ne urmăresc sau sunt urmărite de la ferestre. Purtăm cu noi vinovăția ca pe un veșmânt însângerat pe care-l poate întrezări doar jertfa care urmează să fie înjunghiată pe altar. Suntem suma reacțiilor noastre, rezultatul a ce am fost și ce am vrea să fim, prinși între „acum e momentul” și „poate data viitoare”. Gesturile și acțiunile, consecințe ale gândurilor ascunse, pot fi surprinse doar de cei care știu unde și cum să privească. Culpa e mantia ce ne apasă umerii, bolovanul care o va lua, elementar, la vale. Nu ne putem camufla la nesfârșit, nu ne putem ascunde, pentru că o minte brici va fi capabilă să observe și să analizeze detaliile din decor, prinzându-ne, înlănțuindu-ne și pregătindu-ne pentru ghilotină. Sherlock nu e un personaj, ci o abilitate, e puterea de a ajunge la revelație doar după ce ai pus mâna pe cele două necunoscute și ai realizat că rezultatul combate logica, dându-ți seama că revelația, simplă sau complexă, îți face cu ochiul din cea mai strălucitoare rază de soare.

            Pe Utakos, o insuliță din Marea Ionică, din apropiere de Corfu, în hotelul doamnei Auslander, urmează să se petreacă o crimă. Victima va fi una dintre vizitatoarele din Anglia, și anume Edith Mander, prietena și tovarășa de călătorie a lui Vesper Dungas, o văduvă cu o avere inestimabilă care plănuise să facă un circuit prin Europa. Femeia se va spânzura... Mda, am zis crimă, este clar că nici noi, nici personajele noastre, nu credem în posibilitatea unei sinucideri. Prin urmare, restul oaspeților trec pe lista cu suspecți... Doamna Auslander, proprietara hotelului și insulei, Gerard, așa-proclamatul majordom, principalul ajutor al bătrânei, Evangelia și Spiros, chelnerii de la restaurantul de la parter, doctorul Karabin, originar din Turcia, aflat în concediu pe meleagurile elene, Paco Foxá, un scriitor de romane polițiste care și-a încercat norocul cu narațiunile enigmă, după care a realizat că la publicul modern prind cel mai bine ficțiunile de Serie Neagră, Pietro Malerba, un producător de seriale TV de succes, Najat Farjallah, actriță, diva care simte pe an ce trece cum își pierde din frumusețe, Hans și Renate Klemmer, un cuplu de nemți aflat în concediu, și, nu în ultimul rând, Hopalong Basil, actorul (de 65 de ani) care l-a jucat pe Sherlock Holmes în cincisprezece filme, un vlăjgan cu chipul și statura pe care ai putea oricând să le confunzi cu cele ale detectivului din povestirile și romanele lui Sir Arthur Conan Doyle.

            Și, la îndemnul lui Paco Foxá, Hopalong Basil își reintră în rolul lui Sherlock Holmes, pregătit să răstoarne (mental) hotelul cu susul în jos ca să pună mâna pe ucigaș. Numai că personajele noastre (mai mult sau mai puțin vinovate) sunt pregătite pentru o anchetă ca la carte, astfel încât inculpatul nu pică cu una, cu două, în ghearele detectivului cu lupă, pipă și vioară. Și pentru că Sherlock are nevoie de un ajutor pe măsura lui dr. Watson, îl cooptează pe Foxá, care știe cel mai bine ce gust are o intrigă detectivistică de primă-mână. Comparând dovezile cu descoperirile lui Holmes din nuvelele polițiste, cuplul de anchetatori ajunge la niște raționamente logice (aproape) imbatabile, reamintindu-și, nu chiar în ultimele clipe, că până și Sherlock a avut rivali care l-au depășit și (aproape) ucis. Hopalong se percepe ca pe un părinte al detectivilor din toate timpurile, singurul protagonist (asumat) capabil să rezolve (după deceniile cu zeci de subgenuri literare) un mister cu camera încuiată.

            Arturo Pérez-Reverte revalorifică, printr-o parodiere modernă, romanul polițist de altădată. Literatura de consum, în care a fost încadrat cu succes, și-a deschis granițele, invitându-l să-și găsească locul în canon. Genul, abordat în Biblie prin fraticid și în tragedia lui Sofocle prin urmele misterioase din nisip ale lui Ajax, apoi de FM Dostoievski, în „Crimă și pedeapsă”, își întinde tentaculele dinspre literatura clasică spre cea modernă, regăsindu-și un cotlon întunecat și în postmodernism. Personajele de față sunt conștiente că existența lor se rezumă doar pe hârtie, că destinul lor este deja scris de mâna unui alt autor, așa că își preiau rolurile, jucând aceeași piesă la nesfârșit. Altfel spus, Hopalong Basil este caracterul în care se deghizează Sherlock Holmes pentru a tranzita vremurile, aspirând la noile mistere ce-și cer dezlegarea. Esența justului se regăsește în enigme, veridicul fiind împopoțonat cu zeci de ghirlande de probabil și posibil. Realitatea capătă sens prin misterele ce-ți pun piedică de pe aleile obscure, prin străinul ce-ți face semn cu degetele la buze să-l urmezi pe calea pavată cu „cine?”, „cum?” și „de ce?”.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Arturo Pérez-Reverte:

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Recenziile lui Gică 232 - Infernul alb de R.S. Burnett (CRIME CLUB)

Titlu: Infernul alb 

Autor: R.S. Burnett 

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Whiteout (2025)

Traducere de Mihnea Arion

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,64 (din 1.260 note)

 

Data: 15 iulie

Ziua expediției: 152

Temperatură: -69° C

Viteză vânt: 101 km/h, treapta 10 pe scara Beaufort

            Au trecut 36 de zile de când Rachael Beckett a luat contact cu Stația Z. Telefonul prin satelit nu reușește să se conecteze la rețea, iar radioul emite, din două în două ore, același mesaj al Serviciului de Radiodifuziune pe timp de război al BBC. S-a sfârșit... Adam și Izzy nu mai sunt... Lumea pe care o cunoștea nu mai e... S-ar putea ca Rachael să se numere printre ultimii supraviețuitori de pe Pământ. Urgia a căzut din cer, iar acum ploile și câmpurile sunt radioactive. Oamenii sunt sfătuiți să nu-și părăsească locuințele, să-și raționalizeze alimentele pentru minimum paisprezece zile și să folosească apa doar pentru prepararea mâncării sau băut. Nimeni nu e în siguranță, iar ajutoarele par să se fi pierdut pe drum. Speranța a pierit odată cu anticiparea morții soțului și fiicei sale, însă Rachael nu vrea încă să se dea bătută, nu atâta timp cât îi poate privi pe cei dragi în fotografia pe care a adus-o cu ea în Antarctica, nu înainte ca raportul cu privire la analizarea faliei uriașe din ghețar să ajungă la amicii din SUA ai lui Guy.

            Guy... Toate astea s-au întâmplat din cauza lui Guy. Înainte de sfârșit, pe când lumea se ferea doar de razele UV și se plimba liniștită pe sub norii pufoși și soarele dogoritor, fostul său șef, Guy, a bătut la ușa familiei Beckett, cerându-i lui Rachael să ia parte la un proiect guvernamental de studiere a faliei de pe Platforma Ross. Se pare că, din cauza încălzirii globale și forărilor după petrol aprobate de Guvernul SUA, gheața a început să crape de jos în sus, ceea ce ar putea duce la desprinderea ghețarului de mărimea Groenlandei, care ar urma să alunece în ocean, ridicând nivelul mării și provocând inundații catastrofale. Și pentru că pasiunea lui Rachael pentru poli depășește sentimentul matern, își ia rămas-bun, pentru câteva luni, de la Adam și Izzy și se îmbarcă în avionul ce o va purta până-n Antarctica. Nici bine nu ajunge pe continentul înghețat, că Guy se îmbolnăvește și este transportat de urgență înapoi în  Marea Britanie. Rămasă doar cu ceilalți doi membri ai expediției (nefinanțate de guvern), Rachael decide, după ce al doilea bărbat se confruntă cu virusul misterios, să plece singură spre cabana Apple din apropierea fisurii, unde urmează să se adăpostească în zilele în care-și va efectua analiza, hotărâtă, în ciuda întâmplărilor și accidentelor nefericite, să-și ducă munca la bun sfârșit.

            Și acum Rachael se găsește în mijlocul pustiului de gheață, singură, sub cerul negru, nesfârșit. Are suficiente provizii ca să mai supraviețuiască câteva săptămâni bune, combustibilul pentru soba din cabana Apple se găsește în magazia de alături, iar timpul și-l petrece analizând datele, privind fotografia cu Adam și Izzy și scriindu-i soțului său o scrisoare care nu va ajunge niciodată la destinatar. Ghinionul face ca butelia conectată la cuptor să crape din cauza temperaturii scăzute, astfel încât se declanșează un incendiu, iar cercetătoarea este nevoită să-și părăsească restrânsul adăpost prin acoperiș. Motorul șenilatei cu care s-a deplasat până aici e mort, noroc că în compartimentul din spate al acesteia se găsesc alte provizii, motorină și un cort pentru condiții extreme. Pustiul și frigul se joacă cu mintea femeii, suprapunându-i imaginile din prezent cu fragmente vizuale din trecut, la care se alătură halucinațiile nocturne. Visele se amestecă cu realitatea, rațiunea cade-n delir, și, în ciuda șanselor minime de supraviețuire, Rachael continuă să spere, ascultând (și recitând) o dată la două ore, mesajul Serviciului de Radiodifuziune pe timp de Război al BBC, singura voce umană, înregistrată, care poate să-i aline suferința și singurătatea.

            R.S. Burnett ne aruncă în centrul unui roman postapocalittic cu potențial realist și ne propulsează la capătul lumii, acolo unde speranța zace în mâinile ultimului om pierdut printre ghețari. Și, în pofida construcției pseudo-SF, avem de-a face cu un thriller extrem de serios (în ultimele capitole), când Rachael realizează că, echipată cu geaca ei Big Red, nu este singurul punct de culoare din peisaj. Un salvator sau un ucigaș? Speranța sau sfârșitul? Ei bine, femeia noastră a trecut prin prea multe ca să cedeze, natura, deși a încercat din răsputeri, nu a învins-o, așa că nu are de gând să devină prada unui animal care nu e capabil să înțeleagă prin ce ținuturi aspre vânează. Ajunsă la capătul puterilor, eroina forțează limitele, dorindu-și, cunoscându-și adversarul (în carne și oase  sau provocat de halucinații), să rămână ultimul om în viață, intenționând să se predea ghețurilor, elementului care a împins-o mai departe, și mai departe, până când genunchii i-au cedat, pregătită să-i reîntâlnească pe Adam și Izzy.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui R.S. Burnett:

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 227 - Omul de sticlă de Anders de la Motte (CRIME CLUB)

Titlu: Omul de sticlă

Serie: Leo Asker (#2)

Autor: Anders de la Motte

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Titlu original: Glasmannen (2023)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 3,88 (din 1.916 note)

 

            Nu suntem singuri în univers... Bernhard Irving, fabricant de produse alimentare, tatăl lui Ufo-Gunnar, era convins că lacul Mire și insula Block s-au format datorită unui meteorit care a lovit Pământul. Neluând în considerare teoria conform căreia craterul plin cu apă și petecul de uscat din centru ar fi apărut în urma unei erupții vulcanice, dovadă stând zăcămintele de obsidian de la suprafață și din subteran, Bernhard a angajat o echipă de mineri care să sape după bucățile prețioase din meteorit. Proiectul s-a sfârșit tragic atunci când inginerul-șef și alți doi muncitori și-au pierdut viața în tuneluri, iar din insulă a rămas doar un șvaițer plutitor pe care se ridica semeț turnul pe care bătrânul îl folosise drept observator. Salvarea întreprinderii a ajuns în mâinile lui  Gunnar, care susține că, în 1965, s-ar fi întâlnit, chiar pe insula Block, cu un extraterestru venit din constelația Alpha Centauri, care a călătorit până pe Terra ca să dea o mână de ajutor omenirii, transmițându-i telepatic ideile geniale prin care a transformat mica afacere a tatălui său într-unul dintre coloșii industriali ce activează, până și astăzi, pe piața farmaceutică și medicală nu doar din Suedia, ci din întreaga lume.

            Martin Hill, profesor universitar, pasionat de explorarea urbană, este angajat de Nova Irving, cea de-a doua fiică a lui Ufo-Gunnar, să scrie o carte despre realizările companiei Alfacent, evitând să consemneze zvonurile despre extratereștri ce plutesc în jurul locului și familiei sale. Curios din fire, Martin se apucă de cercetare, fiind cazat la Stjarneholm și având acces la biblioteca de pe domeniu, și descoperă că, alături de succes, ghinionul pare să-i fi urmărit, o dată la câțiva ani, pe proprietarii insulei Block. Viggo, fiul vitreg al Novei are niște „probleme” și se află în prezent internat într-un spital din străinătate, unde i se acordă cel mai bun tratament. Logodnicul lui Maud (sora vitregă a Novei) și-a pierdut viața după ce a ajuns cu mașina în lac. Iar Elsa, Fiica de 13 ani a lui Maud, s-a născut aproape nevăzătoare, distingând lumina de întuneric și deplasându-se, cu bastonul, doar însoțită de câinele ei, Orion. Poate că o femeie ce-și plimbă pisica în coșul bicicletei în crucea nopții nu-i pune nervii la-ncercare, însă senzația că este urmărit din întuneric și ceață, posibil de statuia din sticlă neagră a lui Gunnar, îl face să-și pună câteva întrebări esențiale... Printre acestea, dacă nu cumva cineva-l pândește, intenționând să-i facă de petrecanie...

            Până și Leo Asker, șefa Departamentului Sufletelor Pierdute, e cu nervii-n piuneze. Per, tatăl său, care a ținut-o (aproape) ostatică la Fermă, pregătind-o și antrenând-o pentru Sfârșitul Lumii, a sunat-o, după cincisprezece ani, ca să-i ceară ajutorul. Se pare că trupul neînsuflețit, aflat într-o stare bună de conservare, al unui bărbat a fost descoperit la marginea proprietății sale, într-o groapă pentru deșeuri. Analizele de laborator relevă faptul că mortul zace acolo de aproximativ șaisprezece ani, decesul survenind în urma unui glonț ce i-a trecut prin ceafă și a părăsit craniul prin frunte. Și odată ce zărește chipul victimei, Leo este purtată din nou în trecut, în ziua în care un străin cu ghete de armată, care călătorea cu bani rulați în suluri, ascunși în camioneta cu ușa galbenă, a ajuns pe proprietatea lor, și care îi fusese prezentat drept Unchiul Tord. Poliția pregătește o operațiune paramilitară prin care să ia cu asalt Ferma, astfel încât Asker are doar câteva zile ca să-l descopere pe adevăratul ucigaș, înainte ca Per să se refugieze în propriul buncăr și să-i primească pe vizitatori cu mine, rafale de gloanțe și grenade (nu neapărat) lacrimogene.

                        Probabil unul dintre cele mai bune Scandinoir-uri pe care urmează să le citești... Nu mă dau în vânt după cozy-urile lui Anders, însă seria „Asker” e gura de aer de care noi, cititorii de thriller serios și intens, avem atâta nevoie. Scriitura e ireproșabilă, personajele, în special cei din Departamentul Sufletelor Pierdute, parcă sunt desprinse din benzile desenate, deosebite, la prima vedere, țăcănite – un broscoi ce face parte din masonerie, o bârfitoare care funcționează la fel de eficient ca AI-ul și un arțăgos, pe jumătate surd, care lucrează, de la calculator, la operațiunile ce se desfășoară în propria minte, dar care deține un dulap plin cu arme albe și de foc –  o echipă imbatabilă căreia, atunci când i se cere să treacă la fapte, nimeni și nimic nu-i poate sta în cale, mai ales atunci când răsplata constă în aplauze, laude și melcișori cu scorțișoară.  OZN-uri ce luminează cerul, accidente și întâlniri inexplicabile, doi exploratori urbani care s-au înecat, cu trei ani în urmă, în lacul Mire și o creatură de coșmar, cu trup de titan și ochi de culoarea stelelor ce se sting. Orice ai face și oriunde te-ai ascunde, el te vede, Omul de sticlă, fiara care nu se poate ascunde de ochii celui atotvăzător.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Anders de la Motte: 

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 224 - Bărbatul cu brațul de aur de Nelson Algren (CRIME CLUB)

Titlu: Bărbatul cu brațul de aur  

Autor: Nelson Algren

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Man With the Golden Arm (1949)

Traducere de Dan Doboș și George Arion Jr.

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 496 

Media pe Goodreads: 3,87 (din 3.182 note)

 

            Gangsteri, escroci și hoți mărunți, copoi de la moravuri și traficanți de morfină, baruri mizerabile și infectate de gândaci pe două picioare, pariori înrăiți ce duhnesc a urină și fecale, hotărâți să-și joace până și ultimii biștari, chiar dacă asta înseamnă să înnopteze sub cerul cu stele înghețate, încețoșate din cauza fumului ce se ridică pe coșurile fabricilor din cartierele muncitorești ale Chicago-ului, inși de cea mai joasă speță, eliberați în zori din celulele împuțite, doar ca să se întoarcă la ceas de seară în adăposturile sigure de după gratii, indivizi care, după o zi de muncă „cinstită”, se înapoiază acasă cu resturi alimentare și produse expirate pe care le vor consuma pentru o perioadă nedeterminată, crupieri ce sunt în stare să te convingă să-ți pui și sufletul la bătaie, cărți de joc, zaruri și bile și tacuri ce-ți pot schimba până la răsărit destinul. Pe străzile astea, vinovăția zace-n inimile putrede și pătimașe, iar sărăcia stă expusă în zdrențele jegoase, eclipsate de mălaiul ce se scurge pe podele și caldarâm din buzunarele rupte.

            Aceasta este povestea lui Frankie Majcinek, cunoscut și ca Frankie Mașina sau, printre ceilalți șobolani din mahala, Puștiul/Băiatul/Bărbatul cu brațul de aur. După treizeci și șase de luni petrecute pe front, Frankie s-a întors în Chicago și și-a reocupat locul de crupier din barul lui Antek. Poate că le aduce noroc celor cărora le împarte cărțile, însă pe omul nostru îl urmărește la tot pasul ghinionul. După ce este rănit în război, medicul armatei îi alină durerea injectându-i de mai multe ori morfină în organism, drog la care nu va fi în stare să renunțe niciodată. Fostul soldat decorat cu Purple Heart percepe dependența ca pe o maimuță de douăzeci de kilograme pe care o duce în spate, ca pe o greutate vie care-și bate joc de propriul cărăuș oropsit. Louis Fomorowski, aka Spilcuitul Louis, din cauza veșmintelor extravagante pe care le poartă (cravată cu paiete, eșarfe de culori stridente...), dealerul de morfină al lui Frankie, spune că poți scăpa de maimuță doar atunci când o arunci în spatele altcuiva, reușind el însuși să renunțe la suplimentul ce inundă creierul cu valuri de plăcere și adrenalină. Substanța nu-l ajută pe Frankie să-și paralizeze complet traumele, dar îl propulsează spre paradis, spre locul unde sufletul pendulează între împlinirea cea pură  și păcătosul extaz.

            Societatea pestriță din roman este compusă din indivizi dubioși, amorali, cu un puternic instinct de autoconservare. În vreme ce vecinul lui Frankie, bătrânul Stash, se străduiește să adune pâini mucegăite, bucăți de cârnați polonezi și diverse chilipiruri, pe care le încuie sub lacăt în debaraua pentru mături, astfel încât  soția lui mult mai tânără, Violete, să nu facă risipă alimentară, Solly (Vrăbiuță) Saltskin jefuiește magazine de bijuterii și florării, cu intenția onorabilă să-i ducă mamei sale la mormânt o mușcată la 4 dimineața, și fură câini pe care-i tunde, vopsește, rareori schingiuiește, și apoi îi  vinde ca rasă pură. Vrăbiuță ajunge adesea la pușcărie pentru delicte minore, după care se întoarce prin mahala și o ia de la capăt. Etica este adesea simulată, dialogurile dintre gabori și infractori derulându-se precum secvențele din comediile absurde. Replicile acide surprind umorul tragic, binefăcătorii și răufăcătorii conviețuind în același cerc al infernului.

            Bătăliile dintre sexe se poartă dincolo de draperii, nu tocmai în tăcere, femeile profitând de nenumărate ori de slăbiciunile masculilor. Violete își iubește, atât cât își poate iubi o soție nesatisfăcută, soțul, însă are nevoie și de Vrăbiuță, golanul pe care-l secătuiește de puteri nopți de-a rândul, și pentru care sparge lacătul de pe ușa debaralei de mături ca să-l servească cu unul dintre cârnații lui Stash. La rându-i, Frankie are parte de un mariaj nefericit alături de Sophia, care a rămas paralizată după ce crupierul a zburat cu mașina într-un panou publicitar. Sophia se simte vulnerabilă, nu suportă ideea că nu mai poate să danseze, așa că-l critică neobosită pe Frankie, care nu reușește, dar nu-și dă nici interesul, s-o facă fericită. Ba mai mult, Frankie ajunge s-o înșele, recunoscător pentru clipele în care nu-și mai poate asuma vinovăția. Blestemul mizeriei și damnării se lasă asupra evreilor și polonezilor deopotrivă, ambele comunități ducându-și povara pe umeri într-un spațiu ce le-a adoptat, dar care nu le aparține.

            „Bărbatul cu brațul de aur”, de Nelson Algren, e o dramă pseudo-istorică, personală, cu puternice ecouri de roman social, o radiografie poetică și stilizată a cartierelor muncitorești ale Chicago-ului anilor 1946 și 1947. Antieroul reflectă la perfecție microcosmosul în care se simte captiv, evadând din cotidianul banal și lipsit de sens cu ajutorul morfinei. Ierarhia este stabilită după numele personajelor... Vrăbiuță e un pungaș, Spilcuitul Louis se îmbracă și poartă ca un dandy, Porcul Chior e, la propriu, orb, și nimeni nu și-ar dori să atingă labele alea jegoase nici pentru o mie de monede de aur, iar Temnicerul e proprietarul clădirii de apartamente în care locuiesc Sophia, Frankie, Stash și Violete, un ins cu pretenții de stăpân care încearcă să-și liniștească condamnații atunci când lucrurile și idilele interne o iau razna. Singura rază de lumină din poveste răzbate în mintea lui Peter, fiul Temnicerului, care plantează margarete de hârtie în spărturile din trepte, cultivând speranța care nu are condiții propice ca să prindă rădăcini. Lumea e pe ducă, cu toții sunt sortiți neantului, sfârșitul tragic se întrevede la orizont, singura formă de amânare a inevitabilului și divertisment rămânând jocurile de noroc, partidele la care poți câștiga totul, ca apoi să-l pui iarăși în joc.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Nelson Algren: 

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

Falled    

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 223 - Planuri de pensie de Sue Hincenbergs (CRIME CLUB)

Titlu: Planuri de pensie   

Autor: Sue Hincenbergs

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Retirement Plan (2025)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,78 (din 2.161 note)

 

Pam, Nancy, Shalisa și Marlene sunt cele mai bune prietene de când se știu, se adună adesea, bineînțeles, după apelul ritualic, și-și împărtășesc noile bârfe și picanteriile din propriile căsnicii, criticându-și, ca orice femei de peste șaizeci de ani care au impresia că viața le-a tras-o fără consimțământ, pe la spate aspru soții care nu le mai acordă atenția ce li se cuvine. După ce Dave moare cu capul zdrobit sub ușa masivă de metal a garajului, și Marlene primește polița de asigurare în valoare de un milion de dolari (despre care nu avea nicio idee), și cu ajutorul căreia reușește să-și achite toate ratele și să se mute într-o vilă cu patru camere din Boca Raton, cele trei soții plănuiesc să-și ucidă bărbații, ca să pună mâna pe celelalte trei polițe de asigurare. La urma urmelor, trei milioane de dolari sunt trei milioane de dolari, destui bani cât să-și schimbe statutul social și să se mute lângă prietena lor (aka prima văduvă), în Florida.

            La bine și la rău... Dar binele s-a cam pierdut pe drum... Dave, masculul înalt și arătos pentru care femelele și-ar fi dat târcoale și s-ar fi repezit una la alta ca să se sfâșie, a sfârșit tragic, la prima vedere, din cauza unui accident stupid. Unul s-a dus... Shalisa nu-l mai suportă pe Andre, despre care bănuiește c-ar înșela-o, altfel de ce ar fi renunțat la cheesecake și s-ar fi repezit la boabele de struguri de pe masa de la înmormântare. Andre nu i-a oferit Shalisei familia pe care și-o dorise, refuzând să conceapă un copil. Nancy îl urăște pe Larry fiindcă e un nenorocit de homofob care nu poate accepta relația dintre fiul lor, Paul, și viitorul său soț, Estuardo. Iar Pam... Pam îl iubește pe Hank, dar își iese din minți atunci când vede că nemernicul i-a mâncat, deși nu-i fusese foame, jumătatea din frigider de pad tha, așa că le sună pe Nancy și Shalisa, convocându-le, din nou, în dubița ei, unde urmează să stabilească cum și când îi vor omorî pe cei trei soți și cum vor orchestra tripla omucidere în așa fel încât să rămână cu cadavrele, polițele lor de asigurare. Și așa ajung la Hector, un fost gangster din San Salvador, în prezent proprietarul frizeriei unde se tund Hank, Larry și Andre, omul care nu refuză niciodată o misiune ce-i poate aduce niscaiva bănet și care va face orice e nevoie ca să-și satisfacă clientela.

            Când Hank îl descoperă pe Dave mort, știe că planurile le-au fost dejucate. Nu crede nici pentru o clipă că amicul său a fost ucis de-o banală ușă de garaj, dimpotrivă, e sigur că gangsterii din India sunt pe urmele lor, dovadă stând jetonul de o mie de dolari de pe pieptul mortului. Hank, manager-șef la Indo-USA Gaming, Dave, inginer specializat în jocurile de noroc electronice, Larry, bancher, și Andre, proprietarul unei firme de curierat, au sustras peste nouă milioane de dolari din cazinoul gestionat de o rețea de crimă organizată din India, și acum se pare că șefii lui Hank și Dave s-au prins și-și vor banii înapoi. Speriați de moarte, cei trei bărbați îi cer ajutorul lui Hector, angajându-l să-i identifice și să le facă de petrecanie celor care vor să le ia beregatele. Mda... Acum Hector e confuz, și pe bună dreptate... Soțiile vor ca el să-i ucidă pe soți. Soții vor ca el să-i ucidă pe cei care vor să-i bage în pământ. Concluzia, soții vor ca el să le ucidă pe soții...

            Deci... Care pe care? Pam, Nancy și Shalisa se pregătesc pentru ziua în care poliția le va bate la ușă. Stabilesc care va izbucni în lacrimi, care se va prăbuși la pământ și care nu va fi în stare să reacționeze din cauza șocului. Așteaptă ziua de sâmbătă, când partenerii lor vor fi asasinați, conform planului și celor cincizeci de mii de dolari pe care i-au dat ca avans lui Hector. La rândul lor, prăzile se simt încolțite și se gândesc că ar fi momentul să se facă nevăzute. Și de-aici povestea se transformă într-o tragicomedie în toată regula, cu regrete și lacrimi vărsate de ambele părți, printre care se inserează dorința de a o lua de la capăt. Numai că Hector e asasin profesionist și, fiindcă nu intră în discuție să le dea banii înapoi, trebuie să-și ducă treaba la bun sfârșit, pentru că onoarea e onoare, și crima e crimă.

Umor negru cât încape, protagoniști prinși între comic și tragic, pe jumătate imorali și pe jumătate cinstiți, planuri de pensie care nu-i includ pe ambii parteneri, un gangster pus în dificultate și o femeie (soția lui Hector) care știe cum să gestioneze situația și să-l ferească pe bărbier de belele. La personajele noastre se alătură și Padma, a cărei mamă se regăsește în topul Forbes al celor mai puternice femei și o reputată regi­nă a crimei organizate din India, care vrea să-i găsească un partener pe măsură fiicei sale scunde și nu tocmai atrăgătoare. Și astfel, printre planurile soților și soțiilor, intervin date-urile Padmei, care-și dorește de-una singură să-și întâlnească alesul, ba chiar e hotărâtă să pună mâna pe hoții celor nouă milioane de dolari ca să-i demonstreze mamei că se poate ridica la nivelul așteptărilor sale. Cu stilul inconfundabil, complotul cozy original și cu protagoniștii ieșiți din comun, plus trecerea bruscă de la hilar la sobru, și înapoi, Sue Hincenbergs face pașii necesari spre scena marilor autori de suspans contemporani.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Sue Hincenbergs: 

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

Falled

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 222 - Sânge bolnav de Sarah Hornsley (CRIME CLUB)

Titlu: Sânge bolnav 

Autor: Sarah Hornsley

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Bad Blood (2025)

Traducere de Oana Zaharia

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 352

Media pe Goodreads: 3,83 (din 220 note)

 

Uneori, iubirea pentru cei dragi te împinge să-i părăsești.

Și alteori te constrânge să te întorci...

Justine Hart (fostă Stone) a plecat din Maldon (Essex) în urmă cu optsprezece ani, la o săptămână după ce tatăl ei, Gerard, a pierit în propria mașină scăpată de sub control și cuprinsă de flăcări. Și-a părăsit mama și fratele și s-a mutat la Londra, unde a avansat spre cariera de procuroare și s-a căsătorit cu Noah, un bancher de succes. Numai că acum Justine e nevoită să se întoarcă în orașul copilăriei pentru a investiga, din postura de avocată, o dublă omucidere, principalul suspect fiind chiar fostul său iubit din adolescență. Jake Reynolds (aka Prima Dragoste) i-a ucis pe soții Rushnell cu sânge rece, împușcând-o pe Beverley cu un glonț în cap, și apoi pe Mark de la mică distanță, după care a ascuns arma crimelor într-o geantă sport, sub patul mamei decedate, unde, de altfel, a și fost găsită de poliție, alături de propriile haine însângerate. Iar acum bărbatul se află în arest preventiv, supravegheat cu ajutorul unei brățări electronice, așteptându-și ziua judecății și sentința.

Când ajunge în Maldon, Justine găsește casa fratelui său pustie și plină de ambalaje și resturi alimentare. Max nu era o persoană delăsătoare, dar se pare că în ultima vreme nu-și prea bătuse capul cu ordinea și curățenia. Laptopul e singurul obiect/dispozitiv de valoare din locuință, însă e securizat printr-o parolă. Și pentru că Justine nu se împacă prea bine cu confidențialitatea digitală, îi cere ajutorul lui Otis, un specialist IT cu care făcuse adesea schimb de favoruri, pentru a descoperi ce secrete ar putea fi stocate pe hard disk. Din nefericire, reuniunea celor doi frați nu se va petrece, fiindcă Max e mort. Trupul neînsuflețit i-a fost descoperit plutind în estuar, cu o cantitate semnificativă de alcool la bord. Crimă sau accident? Se pare că Max fusese singur când marea îi storsese și ultimele bule de oxigen din plămâni...

Max era singura persoană în care Justine avusese încredere. Mama lor, Evelyn, era și e în continuare o fire absentă, rece și dezinteresată, crescându-și copiii după instrucțiunile stricte ale lui Gerard Stone, bărbatul cu care se căsătorise după o pasiune nimicitoare, care se diluase pe urmă până la dispariție. Nu ieșise din cuvântul soțului, fusese o parteneră de viață model, însă doar Max și Justine observaseră vânătăile și rănile circulare, provocate prin zeci de arsuri de țigară, ce-i brăzdaseră trupul fragil. Se zvonește că Gerard făcuse parte din loja masonică... Avusese doar invitați de seamă la petrecerile sale, își ținuse dușmanii și pe dușmanii dușmanilor aproape și le cântase în strună partenerilor de afaceri, pedepsindu-și fiica de 17 ani atunci când sugerase că unul dintre finanțatorii cei mai importanți din firmă îi făcuse avansuri sexuale. Omul care donase sume considerabile de bani pentru diverse cauze și în onoarea căruia se organizase anual celebra cursă prin râul noroios nu era decât o bestie la costum, care poate că-și meritase soarta cumplită.

„Sânge bolnav” e o poveste despre familii disfuncționale, omoruri orchestrate drept accidente și sacrificii purtate în numele iubirii. Justine nu a uitat niciodată de Jake, imaginându-și cum s-ar fi desfășurat viețile lor dacă tragedia nu i-ar fi despărțit. Când Noah îi sugerează să conceapă un copil, procuroarea se gândește la sentimentele intense pe care le-a ținut în frâu în toți acești ani pentru bărbatul pe care nu l-a mai văzut de aproape două decenii. Justine era totul pentru Jake, nu-și poate imagina că băiatul care se refugiase la prima lor întâlnire (accidentală) sub streșină de ploaie fusese în stare să ucidă doi bătrâni nevinovați. Cu ochii verzi superbi și părul roșcat neîmblânzit, Justine e o nimfă ce îi cucerește pe muritori, lăsând răni adânci în sufletele celor care nu se pot împotrivi frumuseții sale diafane. E o zeiță a justiției, conștiința pendulându-i pe propria balanță, și va face tot ce-i stă în putință pentru a-l descoperi pe ucigașul soților Rushnell, chiar dacă asta înseamnă să-și pună în pericol mariajul și cariera. Gerard poate că e acum pulbere și oase, însă spectrul său îi bântuie în continuare pe cei rămași pe pământ, cicatricile impregnate pe trupuri și suflete încă sângerează. Prinsă între atunci și acum, între dragostea la care visează și iubirea pentru Noah, Justine se simte obligată să ia o decizie, să aleagă între nesiguranță și rutină, între pasiune și respect, între ce a fost și tot ce ar putea, alături de alesul inimii sale, să fie.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Sarah Hornsley: 

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

Fragment în avanpremieră: Ziua 1 de Abigail Dean

Ziua 1 

Abigail Dean

Editura: Crime Scene Press

Traducător: Mihnea Arion

Format: trade paperback cu supracopertă

Dimensiune: 13 x 20 cm

Număr de pagini: 384

ISBN: 978-630-6542-77-2

Titlu original: Day One

Supraviețuitoarea este prinsă într-o minciună.

Presa transformă nenorocirea în spectacol.

Cei din afara comunității susțin că evenimentul nici nu a avut loc.

Ce s-a întâmplat cu adevărat în Ziua 1?

Un individ înarmat atacă o școală dintr-un orășel englez de la malul mării, declanșând un șir de evenimente care aruncă întreaga comunitate în haos. Rănile nu se închid niciodată, pentru că locuitorii sunt hăituiți și de presă, și de conspiraționiști.

Însă nici între ei nu mai există acea înțelegere care făcea din Stonesmere un spațiu aproape idilic.

Fiecare are propria versiune asupra evenimentelor din Ziua 1, secretele sunt îngropate prea adânc, suspiciunile sunt înrădăcinate prea puternic. Indiciile despre adevăr sunt ascunse în spatele unor fațade șubrede, care ar putea dărâma întregul oraș.

Un roman psihologic care arde mocnit, jucându-se cu mintea cititorului și a personajelor, și care descrie conflictul dintre adevăr și interpretare personală, dintre experiența directă și teoriile conspirației, dintre goana după senzațional și încercarea de a depăși o tragedie.

FRAGMENT

 

   Cu zece minute înainte să înceapă, i-a aliniat în clasă. I-a făcut să se liniștească. Au traversat terenul de joacă spre sală. Nori uriași, copilărești, treceau pe lângă soare, schimbând culoarea pământului. Au urmat-o pe culoarul flancat de scaune de plastic, uitându-se la pantofii lor. Odată ajunși pe scenă, și-au căutat părinții cu privirea. Chiar și cei îndrăzneți, precum Charlie Malone, tremurau. Îi avertizase că se putea întâmpla asta, că emoțiile pot face ca o cameră să-și schimbe dimensiunile. Că sala în care se adunau pentru educație fizică și premii se putea extinde în toate direcțiile.

-    Când vine rândul tău, a spus ea, s-ar putea să fie de mărimea unui stadion.

-     Cât Old Trafford? a întrebat Kit.

-     Poate chiar mai mare, a răspuns ea.

În secundele dinaintea spectacolului, în sală s-a așternut o tăcere neliniștitoare. Bunicii se chinuiau să caute șervețele. Părinții se uitau încruntați la camerele digitale. Frații și surorile stăteau pe genunchi sau în uniforme de liceu, radiind plictiseală și uitându-se la telefoane. Iar aici, în fața tuturor, erau elevii din clasa ei, cu ochii mari și rozându-și unghiile, așteptând ca ea să vorbească.

A îngenuncheat în fața lor și a scrutat douăzeci și una de perechi de ochi. Gata? a întrebat ea pe mutește, chipul ei spunând: Sigur că sunteți gata.

Liceul le împrumutase un elev din clasele terminale care să opereze luminile scenei: Samuel Malone, un alt membru al dinastiei Malone, căruia Ava îi predase cu aproape un deceniu înainte. La nouă ani se aflase deja în primul rând, purtând un zâmbet superior și adidași noi, punând întrebări la care știa deja răspunsul. Acum stătea cocoțat deasupra scenei, cu ochelarii de soare pe cap, micșorat de pubertate.

A dat din cap înspre Samuel, iar clasa a fost scăldată în lumină.

Pe degete, a numărat: trei, doi, unu.

Alicia Morden era prima. Alicia nu avea talentul real să se exprime, dar a vorbit cu o voce puternică și clară, menită să stârnească interesul bunicilor din spatele sălii.

- Bonne journee! a strigat Alicia și ăsta a fost semnalul de începere.

Acum nu mai erau decât locuri în picioare. S-a uitat înapoi la public. I-a văzut pe părinți repetând odată cu ei, căci știau pe de rost replicile. Până și adolescenții... până și adolescenții zâmbeau. Nici urmă de Marty, totuși. Încă nu. Nu se aștepta ca Justin să vină, desigur. Apăruse o nouă treabă - întotdeauna era o nouă treabă - care-i solicita atenția. Domnul Stonesmere știa că munca nu se refuză, nu într-un oraș atât de mic.

Dar Marty.

Încă mai era timp.

Până în urmă cu un an, Ava n-ar fi avut nicio îndoială că Marty o să fie acolo. O cunoștea până în măduva oaselor. Câteodată încă se mai trezea și știa imediat că și Marty era trează. Aprindea lumina de pe hol ca pe un fel de semnal și aștepta ca Marty să i se alăture în bucătărie. Fusese genul de mamă care spunea lucruri precum: Noi nu avem secrete în familia asta.

Și, pentru o lungă perioadă de timp, avusese dreptate.

Avea sudoare în spatele genunchilor și în pliurile de sub sâni. Ieșirea de incendiu din stânga scenei era închisă. Fusese convinsă - convinsă - că era deschisă. I-a făcut cu mâna domnului Heron la capătul rândului din față. A arătat spre ieșire și și-a făcut vânt cu evantaiul, iar el a dat din cap și s-a strecurat spre ușă.

Lui Jules îi picase Germania. Avea la ea un covrig. Ava petrecuse o lună implorând-o pe Jules să vorbească mai tare, mai rar, să-și imagineze că-și transmite replicile înapoi la mal de pe o barcă în mijlocul lacului.

- Willkommen in Stonesmere! a urlat Jules, iar Ava și-a ascuns zâmbetul.

Aveau să-i lipsească. De obicei așa se întâmpla. Altă mică trupă de omuleți mărșăluind afară din clasa ei. Îi văzuse cinci zile pe săptămână în ultimul an. Asta trebuia să conteze, nu-i așa? Sau poate că Ava îmbătrânise și devenise sentimentală, așa cum spunea Marty. S-a uitat la rândul de copii, fiecare dintre ei având acum zece ani - sărbătoriseră fiecare zi de naștere cu un tort cumpărat de Ava, așa că nu putea exista o ierarhie a torturilor; încă își mai amintea cu oarecare tristețe ziua în care Leah Perry adusese un chec Victoria expirat - și s-a gândit la cum aveau să fie ei peste zece ani, mai mari și mai deștepți, mai deștepți și mai triști, făcându-le zile negre părinților lor. Uneori ura Stonesmere, dar îi plăcea că orașul era suficient de mic încât să se întâlnească cu elevii ei, ani - Doamne, chiar zeci de ani! - mai târziu. Îi vedea cu un metru mai înalți, pe urmele părinților prin supermarket sau având primele lor slujbe, economisind pentru un permis Interrail în vara în care terminau liceul. Se opreau și o salutau și, deși se prefăcea iritată - ar fi fost frumos să reușească să umble fără să audă „doamna Ward” -, încheia conversațiile arzând de o mândrie feroce.

Acum urma China. Erau pe val. A văzut cum mâinile lui Kit încep să se răsucească. Aproape că-i venise rândul. A încercat să-l vadă, să facă o grimasă, dar el se uita în pământ. Dinspre uși se auzi un zgomot de metal pe piatră, suficient de puternic încât câțiva dintre elevii de pe scenă să se uite în direcția aceea. Domnul Heron se lupta cu ușa de incendiu, roșu la față și nedumerit.

A auzit ceva în spatele ei, apoi s-a stârnit agitație și s-a uitat pe culoar. Un bărbat stătea în pragul ușilor din spatele sălii, cu un trepied în mâini. Avea ceva pe față, un fel de căciulă. Ava i-a făcut lui Charlie Malone un semn cu degetul mare în sus ca să-l asigure să continue în ciuda distragerii.

Dacă ăsta e fotograful, s-a gândit ea, atunci data viitoare nu-l mai folosim.

Și-a zis: Ce idiot.

Charlie a făcut o plecăciune teatrală, iar Ava și-a dat ochii peste cap. Era câte unul de genul ăsta în fiecare clasă; de obicei era vina părinților. Kit a făcut un pas în față.

Nu a vorbit. Stăpânirea de sine i-a fost înlocuită de confuzie. Privea dincolo de ea, spre fundul sălii.

Ava i-a urmărit ochii, trecând peste lentile și zâmbete, încrun- tându-se. Ce era? Vreun bunic prea zelos care sărise de pe scaun? Fotograful acela, care încă mai bâjbâia pe culoar? Când s-a întors, a auzit zgomotul, o pocnitură în timpan, iar când s-a uitat înapoi spre scenă, fețele copiilor erau schimbate.

Bărbatul pe care ea îl crezuse fotograf încă stătea în spatele sălii, dar obiectul din mâinile lui nu era un trepied. Îl ținea rezemat în umăr și privea de-a lungul țevii lui, peste public, spre scenă. Purta o cască cu viziera trasă pe ochi. A reîncărcat, s-a întors spre stânga și a tras peste spectatorii de pe scaunele de pe culoar, unii dintre ei încă așezați, alții abia începând să se ridice.

Avei i-au cedat genunchii. S-a uitat în jur ca s-o găsească pe Marty. Marty, care promisese să vină. Marty, care se așezase la masa din bucătărie și spusese: Sigur. În schimb, privirea ei s-a izbit de un zid de fețe cu ochii mari și disperați, din care dispăruse orice urmă de civilizație. A încercat să se miște împotriva curentului, apoi a ajuns pe podea, sub pantofii lor. Oamenii zăceau pe culoar, nemișcați sau zbătându-se. Alții au strâns scaune în jurul lor, de parcă ar fi vrut să construiască o cazemată. În adâncul haosului se auzea sunetul armei, prea puternic ca să-l localizeze. Zgomotul a reverberat în adâncul ei, zguduindu-i organele.

Privind printre scaune, i-a văzut pe copii, îngrămădiți și îngroziți pe scenă.

Așa, deci...

Ridică-te.

PRECOMANDĂ CARTEA