Toți
cei din această bancă sunt niște hoți
Benjamin
Stevenson
Titlu original: Everyone
in this Bank is a Thief
Traducere: Mihaela
Apetrei
464 pagini
Colecția Fiction
Connection Mystery
Editura Trei
Cărțile din seria
Ernest Cunningham s-au vândut în peste 2 milioane de exemplare în 29 de
țări,
iar autorul a
fost nominalizat la nouă premii Book of the Year. Primul volum, Toți cei din
familia mea
au ucis pe cineva,
va fi în curând miniserie HBO.
Mi-am petrecut
ultimii ani rezolvând crime. Dar un jaf bancar este o premieră absolută, chiar
și pentru mine. Și, sincer, nici n-am mai fost luat ostatic până acum. Ușile
sunt blocate cu lanțuri. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Iar când cineva este
ucis în interiorul băncii, fiecare devine suspect:
Hoțul
Directorul
Agentul de pază
Adolescentul
Producătorul de
film
Preotul
Recepționista
Pacienta
Femeia care o
îngrijește
Și... eu.
Se pare că mai
mulți oameni plănuiseră să jefuiască banca. Până la urmă, dintr-o bancă poți
fura și altceva decât bani. Dar de fapt cine ce fură? Sunt dispuși să ucidă pentru
asta? Pot eu să rezolv acest caz înainte ca poliția să dărâme ușa și să ne
salveze?
„Coincidențe și
replici geniale într-un thriller cu un ritm absolut nebun: imaginați-vă un mix
exploziv între Knives Out și Fargo. Al patrulea volum din
seria excentrică a lui Benjamin Stevenson le oferă cititorilor porții
duble de suspans, umor negru și răsturnări de situație!” - WALLSTREET
JOURNAL
„Un mister dublu,
delicios de demodat și complet original. Benjamin Stevenson s-a întrecut
pe sine! Toți cei din această bancă sunt niște hoți este
o lectură formidabilă.” - THE TIMES
„Toți cei
din această bancă sunt niște hoți este o carte complicată,
distractivă, excentrică, o adevărată desfătare și alte un milion de adjective
pe care Ernest Cunningham le-ar fi putut folosi dacă nu ar fi murit. Stați, chiar
a murit? Hmm, discutabil.” - BOOK REPORTER.COM
CAPITOLUL 34
Pe Eric l‑am găsit
foarte ușor. N‑a trebuit decât să mă iau după suspinele care veneau dintr‑un
birou. Adormiseră cu toții. Chiar și Cordelia, rămasă fără lacrimi, dormea
buștean. Eric se cuibărise într‑un sac de dormit, cu nasul lipit de geamul
rece, uitându‑se afară, la operațiunile pe care poliția le derula în stradă.
Aprinseseră proiectoarele — sori aprigi în bezna nopții. Fluturii nu știau ce
să facă; se învârteau bezmetici în fasciculele de lumină. Decisesem să nu
folosesc masca. Eric m‑a văzut intrând și și‑a șters lacrimile, dar nu s‑a
uitat la mine.
— Hei, amice, am
spus cu blândețe. Ești bine?
Eric s‑a izbit cu
fruntea de geam.
— Ne străduim să te
scoatem de‑aici, am mințit eu, așezându‑mă pe un scaun. Sper să mă ajuți să
înțeleg câteva lucruri. Pot să‑ți pun câteva întrebări?
— Desigur. Cred.
Mi‑a evitat în
continuare privirea.
— Cu condiția să nu
mă atârni pe geam, ca pe francezul ăla.
— Promit să‑ți
mențin brațele și trunchiul înăuntru, permanent.
Am ridicat brațele,
în semn că mă predau.
— Te uiți după
tatăl tău?
Eric a împuns cu
degetul în geam.
— Este acolo.
S‑a întors spre
mine.
— Cine e următorul
care iese? Acum, că unii dintre noi s‑au vindecat în mod miraculos.
Când a văzut că nu
spun nimic, a adăugat:
— E OK, știu că n‑o
să ies eu.
— Michelle,
probabil. Și Juliette.
— Am văzut Titanic.
Nu se spunea „mai întâi femeile și copiii“?
— Nu eu iau
deciziile.
S‑a întors iar spre
fereastră, iar oftatul lui a proiectat pe sticlă o dâră de abur.
— Chiar am crezut
că pe mine mă va alege. Ce idiot sunt.
S‑a lovit iar cu
fruntea de geam. De data asta, sticla a zdrăngănit în rama ei.
— Ar fi trebuit să
știu că n‑o s‑o facă.
— Cine, Bryce?
— Cine dracu’ e
Bryce? Eu vorbeam de tata.
— Eric, nu tatăl
tău face alegerile. El încearcă s‑o scoată pe Cordelia. Nu știe ce știm noi
acum, deci ea e prima pe lista lui. Trebuie să înțelegi asta. Și, oricum, tipul
cu masca decide.
— Dacă tata voia să
mă scoată, ar fi lansat niște cereri.
Lacrimile au
început să i se rostogolească pe obraji. A bătut cu degetul în sticlă.
— E acolo, jos, bea
cafea și face glume. Îl văd. Toată lumea pierde vremea pe acolo. Îți vine să
crezi că râd? Nimănui nu‑i pasă.
— Știi că mi‑a
cerut să am grijă de tine? Îi pasă.
Am împins scaunul
și m‑am așezat lângă el, pe podea. Și‑a îndoit picioarele, ca să‑mi facă loc,
ghemuindu‑se ca o râmă în sacul lui de dormit.
— Chiar crezi că,
dacă ar fi avut de ales, nu ar fi doborât ușa aia ca să te scoată el însuși de
aici? Știe că o să te descurci. Că o să faci ce trebuie făcut.
L‑am strâns ușor de
umăr.
— N‑ai ieșit până
acum doar pentru că tatăl tău știe că ești destul de puternic ca să rămâi aici,
înăuntru.
Asta i‑a mai oprit
lacrimile. S‑a întors să mă privească.
— Poate. Ce voiai
să mă întrebi?
— Am câteva
întrebări despre Buccaneers. Nu le am deloc cu jocurile. Știam că te
pricepi, dar am văzut la televizor că ești pe locul unu în lume la juniori? E
impresionant.
— Da, cred că da.
A ridicat din
umeri; îmi dădeam seama că încearcă să‑și ascundă plăcerea de a fi fost pomenit
la știri.
— Să știi că nu‑i
simplu deloc. Mulți cred că tot ce faci e să freci canapeaua. Probabil că și
tata se bucură că‑s aici — să mă călesc. Nu are pic de respect pentru ce fac,
chiar dacă eu câștig mai mult decât părinții mei la un loc.
— Tatăl tău mi‑a
spus că e foarte mândru de tot ce‑ai reușit.
Nu‑mi spusese; mai
curând, zisese că‑i fac un favor că Eric ratează campionatul. Dar puștiul nu
trebuia să afle asta.
— Stai așa, tu
câștigi mai mult decât părinții tăi?
— Lejer.
Părea nedumerit că
nu pricep.
— Ce parte din
„Numărul Unu“ nu înțelegi? La 13 ani făceam parte din echipa
universității. Nici LeBron James n‑a fost atât de bun.
— Deci faci bani
din premii? Din sponsorizări? Tatăl tău a spus că este ca un sport obișnuit.
— Chiar este un
sport, și‑a dat Eric ochii peste cap.
Îl ofensasem.
— Da, asta am vrut
să zic. Am priceput. Deci are toate alea pe care le au și sporturile reale?
Ești plătit ca să joci? Mergi în turnee, primești trofee?
— Da. Evident.
Avea în voce tonul
acela folosit de adolescenți când vorbesc cu dinozauri. Gen, oameni de
40 de ani.
— Cupa Mondială Fortnite
plătește 3 000 000 de dolari.
Trebuie să fi văzut
cum mi‑a picat fața, fiindcă a adăugat:
— Buccaneers este
mai puțin popular.
— Pariuri?
— Nu am vârsta
legală să pariez, a spus el, confuz.
— Întrebam dacă
oamenii pot paria pe Fortnite. Sau pe meciurile Buccaneers?
— O, da. Categoric.
Azi poți să pariezi pe orice. Probabil că s‑a pariat și pe jaful ăsta. Primul
care iese pe ușă. Câți mor — over‑under[1].
M‑a văzut că nu
râd.
— Hai, înveselește‑te.
— Cum funcționează
treaba cu clasamentul? Ziceai că ai fost în echipa universității?
— Joci și câștigi
pe cont propriu. Echipa e mai degrabă ca un sponsor. Clasamentele sunt
individuale. Câștigi suficiente puncte în clasament și promovezi la un nivel
superior în competiție.
— Îmi imaginez că
ești aproape de promovare, fiind pe primul loc.
— Intru ca favorit
în majoritatea meciurilor, a spus el fără falsă modestie. Totuși, nu mă ajută
deloc faptul că am ratat turneul din seara asta.
— Dar Ben Huxley te‑a
bătut.
Am spus‑o într‑o
doară, aproape ca pe o paranteză, ca să văd cum reacționează. Premiul pentru
locul întâi, lingoul de aur din cutia din catifea roșie, se afla pe raftul lui
Edward.
Eric a strâns la
piept pușculița‑porcușor ce conținea premiul al doilea, în monede de argint.
Am făcut și mai
tare pe naivul.
— Uau. Primul loc
contra Numero Uno. Trebuie să fi fost foarte bun.
Asta l‑a făcut pe
Eric să răbufnească.
— Ben Huxley a
trișat.
— Parcă erați
prieteni, nu?
— Eram. Eram.
A dat înapoi, căci
nu voia să‑și vorbească de rău prietenul mort.
— Sau, cel puțin,
prieteni‑rivali. Iar competiția e bună: ne stimulam unul pe celălalt să fim tot
mai buni. Când unul dintre noi juca bine, îi dădea celuilalt un imbold să‑l
întreacă. Dar eu am fost întotdeauna mai bun ca el. Eram numărul unu. El nu
reușea să intre în primii o sută.
— Până a început să
trișeze, am completat eu explicația.
— Folosea un
aimbot.
— Aimbot?
— Un program de
calculator care te ajută să țintești. Practic, e imposibil să ratezi.
— Nu există reguli
pentru astfel de lucruri?
Mă gândeam că, dacă
Esports era un sport adevărat, acest aimbot reprezenta echivalentul unei
performanțe obținute prin dopare.
— Doar nu sunt
permise astfel de stratageme?
— Firește că nu
sunt permise.
Eric părea cu
adevărat supărat din cauza asta.
— Pui intenționat
întrebări tâmpite? De aceea s‑a și sinucis Ben.
— S‑a sinucis?
Asta chiar că m‑a
luat pe nepregătite.
— Nu a fost
împușcat de poliție, la el acasă?
— Ba da, dar s‑a
mascatizat singur.
A oftat, văzându‑mi
expresia de pe față.
— Chiar trebuie să‑ți
explic fiecare cuvânt?
— Super Mario,
mai ții minte? m‑am bătut cu degetul în piept.
— Mascatizat.
Adică împușcat de mascați.
Noi nu avem Trupe
speciale în Australia, dar nu cred că lui Eric i‑ar fi păsat de corectura mea
și voiam să scuipe tot ce‑avea de zis.
— Buccaneers este
un concurs de trageri online. Joci de acasă. Nu la vreun aparat, cum
aveați voi pe vremuri în sălile cu jocuri mecanice sau la lactobar sau mai știu
eu pe unde.
Remarca asta a fost
intenționat usturătoare.
— Să știi că am
crescut în era computerelor.
A strâmbat din nas
de parcă nu m‑ar fi crezut.
— Acum gândește‑te.
Dacă cineva vrea să strice un meci, dă un pont fals despre o chestie ce pare
suspectă.
Trupele speciale se
înființează rapid, aud împușcături de la televizor și dărâmă ușa. Nu poți
câștiga un meci când ai mâinile încătușate la spate.
— Ca atunci când
suni ca să anunți o amenințare cu bombă, ca să nu dai examenul la școală?
— Dacă asta făceați
voi pe vremea ta, da, așa e.
— Doar ca să
lămurim lucrurile, pe vremea mea nu înseamnă epoca de piatră.
M‑am gândit un pic
la ce mi‑a spus.
— Deci, dacă cineva
ar fi vrut ca Ben să piardă meciul, putea să‑l „mascatizeze“, corect? Ipotetic,
dacă acel cineva ar fi vrut să iasă un anumit rezultat.
— Îți spun eu, și‑a
făcut‑o cu mâna lui. Mascatizarea este de obicei o distracție complet
inofensivă. O farsă tâmpită. Dar el se juca fără căști, cu volumul dat tare.
Împușcăturile și bubuiturile de grenade i‑au agitat rău pe polițai. De ce‑ar fi
făcut una ca asta dacă nu voia ca ei să‑l împuște? E vina lui, omule. În
întregime vina lui.
— Dar de ce ar fi
vrut Ben una ca asta?
— Fiindcă era un
trișor. Deja i se dusese vestea. Nu mai participa nici măcar în competiția
universității.
— Tu de unde știai
că trișează?
Eric a răspuns cu o
sinceritate dezarmantă:
— Pentru că m‑a
bătut pe mine.
[1] Termen folosit în pariurile sportive, care arată dacă se pariază
„peste“ sau „sub“ valoarea stabilită de casă.
toti









Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu