Titlu:
Refugiul spionilor
Serie:
Clubul Martini (#1)
Autor: Tess
Gerritsen
Editura:
CRIME SCENE PRESS
Titlu
original: The Spy Coast (2023)
Traducere
de Loredana Frățilă-Cristescu
Anul
apariției: 2024
Număr
pagini: 376
Media pe
Goodreads: 4,36 (din 65.810 note)
Purity, Maine. Maggie Bird locuiește într-o fermă la marginea
împădurită a orașului, unde crește găini din rasa Araucana, celebre pentru ouăle lor albastre. Ingrid și Loyd Slocum s-au
retras și ei la pensie tot în Purity, pe Chestnut Street. Ingrid face parte din consiliul
bibliotecii locale, iar Loyd e pasionat de gastronomie, se poate observa după talia
robustă că mănâncă aproape tot ce
gătește. Ben Diamond e bătrânelul amabil de 73 de ani care știe tot ce mișcă în
zonă, și pe care n-o să-l găsești niciodată în vreun local stând cu spatele la
ușă. Și mai e și Declan Rose, fostul profesor universitar de istorie, fiu de
deputat și școlit la internatele din
Elveția, manierat, ager și modest. Cinci bătrânei care la prima vedere nu au
nimic în comun. Sunt prieteni, se ajută unul pe celălalt și se întâlnesc la
clubul de carte organizat lunar acasă la familia Slocum. Chiar asta vor face și deseară, vor vorbi despre Călătoriile
lui Ibn Battutah și vor da pe gât pahare de Martini.
Jo Tibodeau e șefa interimară a poliției din Purity, asta
după ce Glen Cooney, superiorul ei, a fost
lovit de o mașină în timp ce scria o amendă de circulație. Jo e de părere că
unii bărbați merită să simtă cuțitul în rană și, deși funcția nu-I permite
să-și afișeze sentimentele, simte o satisfacție uriașă atunci când micul
gangster al orașului e înjunghiat chiar de propria soție. Lucruri de astea se
tot petrec… Un bărbat care-și ucide nevasta, un tânăr care-și pune capăt
zilelor și o vânătoare care se termină prost, fiul susținând că și-a împușcat
tatăl din greșeală. Și uite că acum îi sună iarăși stația… Însă de data asta e
ceva diferit. Cadavrul unei necunoscute a fost descoperit în fața fermei lui
Maggie Bird. Se pare că femeia a fost executată, după ce fusese torturată. Suspectul,
evident, proprietara. Pistă greșită, pentru că Maggie Bird fusese la clubul de
carte de la familia Slocum, alibi confirmat atât de prietenii ei pensionari,
cât și de sistemul ultramodern de camere de supraveghere.
Maggie știe cine e moarta, pentru că
femeia și-a făcut apariția la ușa ei cu câteva ore în urmă și i-a cerut
ajutorul ca să găsească un fost agent CIA care se află în pericol. Dar spioana
noastră s-a retras de ani buni din activitate și nu vrea nici în ruptul capului
să se întoarcă pe teren. Instinctele i s-au tocit și, s-o spunem pe-aia
dreaptă, nici fizicul nu o mai ajută. Diana poate să se descurce și de-una singură,
doar și-a făcut-o cu mâna ei. Declarațiile pe care Maggie le dă poliției, mai
exact lui Jo, sunt vagi, susținând că știe cine e femeia, însă refuzând să
divulge motivul pentru care ar fi căutat-o. Jo, fiind o detectivă ageră la
minte și cu experiență, recunoaște minciuna de la o poștă, dar, neavând
informațiile relevante la-ndemână, nu poate să descopere cauza, ci doar să
analizeze efectul. Oricum, Maggie nu are de gând să-i ajute nici pe polițiștii
care devin repede agasanți și invazivi, nici pe Diana, blonda șireată și fără
scrupule care-i va aduce mereu aminte de Danny.
Tess Gerritsen scrie un thriller
realist, analitic și introspectiv, în ton cu vremurile. Maggie Bird nu e un soi
de James Bond, nu scapă în ultima clipă din clădiri în flăcări și nici nu ucide
cu conștiința curată douăzeci de oponenți înarmați până în dinți. Dacă
supraviețuiește, asta se datorează doar norocului și conjuncturilor favorabile.
Bătrâneii noștri duc o viață liniștită în Purity, departe de privirea
„pătrunzătoare” a Unchiului Sam. Dar nu pot, și nici nu vor, să stea cu mâna în
sân atunci când unul de-al lor e în pericol. Pe lângă prietenia și vechile
îndeletniciri care-i leagă, orășelul de coastă e locul în care se simt acasă, un
refugiu sigur și, în cea mai mare parte a timpului, liniștit. Poate că Jo e
șefa interimară a poliției, o femeie care a luptat (și încă luptă) cu
societatea patriarhală în care trăiește, însă nu are relațiile, și nici
cunoștințele necesare, care s-o ajute să dea de cap investigației în curs.
„Refugiul spionilor” e combinația perfectă
între „Clubul Crimelor de Joi”, de Richard Osman (fără să fie Cozy), și „Box 88”,
de Charles Cumming. Personaje simpatice, la prima vedere inocente, care-și iau
măștile de Sherlock în clipa în care apare un cadavru în peisaj, un plot
interesant, compus atât din secvențe din trecut (din vremurile „bune”, cum s-ar
spune), cât și din episoadele din prezent, și o poveste de dragoste nemuritoare,
preschimbată în lacrimi și regrete. Cheia enigmei e la Maggie, la cea care a
crezut că poate să facă un compromis, să amestece viața profesională cu
iubirea, singura dintre ei care știe ce s-a întâmplat în urmă cu șaisprezece
ani în Malta, în cadrul Operațiunii Cyrano.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tess Gerritsen:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu