Cărțile Mele Și Alți Demoni: Blog Tour

Se afișează postările cu eticheta Blog Tour. Afișați toate postările

miercuri, 6 iulie 2022

Recenziile Mădălinei 29 - Ușa ferecată de Ruth Ware (Blog Tour #19/2022)

Titlu: Ușa ferecată

Autor: Ruth Ware

Editura: TREI

Titlu original: The Turn of The Key (2019)

Traducere de Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,94 (din 203.312 note)

Dacă cu trei luni în urmă, tot în cadrul unui Blog Tour, am vorbit despre romanul „Aplicația”, de Arno Strobel – un volum în care tehnologia se transformă dintr-un prieten de nădejde într-un inamic nevăzut și periculos, ce-ți poate veni de hac chiar atunci când te aștepți mai puțin –, acum, pentru a rămâne în aceeași sferă, vom discuta despre o carte oarecum asemănătoare, în care dispozitivele electronice, în mâinile cui nu trebuie, pot deveni instrumente de tortură, perfecte pentru alungarea celor nedoriți. Ruth Ware nu scrie un thriller clasic, plin de suspans, de crime atroce ce-ți îngheață sângele în vene și de criminali obsedați – de fapt, aș fi tentată să spun că nu prea poate fi încadrat în acest gen – însă ea reușește să scrie o poveste de viață, căreia încearcă să-i dea un aer misterios, împrospătând-o cu nuanțe horror, dar rezultatul nu a fost tocmai pe gustul meu. Aș minți să spun că am fost captivată de carte, dar nu pot nega faptul că anumite părți mi s-au părut excelente. Cu toate astea, mi-ar fi plăcut ca acțiunea să fie mai alertă, scenele mai bine închegate, iar secretele din fundal, dezvăluite mult mai târziu. Da’ degeaba vă zic ce nu mi-a plăcut sau ce ar fi putut fi, dacă nu vă spun și cum începe totul.

Rowan nu are viața pe care și-a dorit-o. Nu are suficienți bani, tentațiile sunt mult prea puternice, iar determinarea și speranța au murit undeva pe la jumătatea drumului. Însă se pare că soarta are alte planuri pentru ea. În momentul în care vede anunțul familiei Elincourt, tânăra decide să-și schimbe radical obiceiurile și să- și regleze conturile cu destinul, cel puțin în aparență... Ea aplică pentru postul de bonă la familia Elincourt, părăsește apartamentul pe care îl împărțea cu o prietenă și se mută în casa luxoasă, plină de gadgeturi de ultimă generație, a bogătașilor. Cu toate că Rowan speră ca munca sa să fie ușoară, ea descoperă că cele patru fete pe care le are în grijă, dispozitivele și aplicațiile complicate, pe care trebuie să le folosească, plus fantomele care bântuie conacul, îi fac existența un calvar. Însă secretul pe care îl poartă îi dă curaj să reziste pentru a-și împlini misiunea.

Rowan nu este un personaj unidimensional, așa cum am crezut la început. Ea e formată, de fapt, din trei femei diferite – una care își îneacă eșecurile în alcool și pentru care ziua de mâine nu mai poate aduce nimic bun, una care este bona perfectă, care înțelege nevoile copiilor, dar care este impulsivă și ia decizii pripite la nervi, și alta care își privește obiectiv viața, din spatele gratiilor, încercând să găsească veriga slabă din lanțul propriei existențe, acel moment în care totul s-a dus de râpă. Problema ei cea mai mare este că trăiește în trecut și nu se poate desprinde de acesta, oricât de mult ar încerca. Pe lângă așa-zisele fantome din casa Elincourt, stafia fetei captive în vicii o bântuie încă și-i scoate la lumină laturile întunecate.

Romanul lui Ruth Ware este redactat sub forma unor scrisori prin intermediul cărora Rowan ne prezintă evenimentele ce au condus la arestarea ei. Cartea în sine constituie o mărturisire și o încercare eșuată de dezvinovățire, iar în acest sens, nu crima contează, ci procesul ce a dus acolo. Volumul de față mi-a amintit mult de stilul Leïlei Slimani, care, la fel ca Ruth Ware, aduce în prim plan oameni cu probleme, ale căror regrete ajung, în cele din urmă, să-i acapareze complet și să-i distrugă din interior spre exterior. La fel ca Slimani, Ware scrie despre o familie disfuncțională, în care părinții sunt mai mereu plecați în interes de serviciu, iar copiii rămân în grija bonelor care nu pot lua niciodată locul mamei. În ambele cazuri, femeile sunt cele care contează, care dirijează totul, bărbații fiind un element necesar, dar nu și obligatoriu. Ei sunt mincinoși, libidinoși, reduși la instinctele lor primare, în timp ce femeile sunt cele care cu adevărat gândesc.

Cu toate că nu am fost foarte încântată de episoadele repetitive și de curgerea îngreunată a acțiunii, „Ușa ferecată” ne prezintă o poveste de viață mult ficționalizată, dar care poate fi întâlnită într-o oarecare măsură și în realitate. Personajele bine construite, împinse mereu în acțiune de gânduri egoiste, năzdrăvăniile fetițelor, ce se transformă în încercări disperate de a o înlătura pe cea care le-a invadat teritoriul, și ușa zăvorâtă, misterioasă, pe care am omis să o amintesc până acum, fac din romanul lui Ruth Ware o lectură plăcută, care ne arată din nou cât de înșelătoare pot fi aparențele.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ruth Ware:

duminică, 26 iunie 2022

Recenziile lui Gică 82 - Sfâșiere de Ragnar Jónasson (Blog Tour #18/2022)

Titlu: Sfâșiere

Serie: Dark Iceland #4

Autor: Ragnar Jónasson

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Rof (2012)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,81 (din 4.787 note)

Putem înțelege romanul polițist ca un proces de restabilire a ordinii într-o lume totalmente ficțională. Prin urmare și în mod evident, în centrul acestui univers de hârtie există un eveniment tragic, un moment în care echilibrul întregii construcții este periclitat, iar povestea începe să capete valențe violente, de cele mai multe ori chiar sângeroase. Însă dacă suntem dispuși să privim dintr-o altă perspectivă, putem observa cu siguranță că însuși factorul perturbator este cel care dă naștere respectivei intrigi detectivistice. Dar, oricum ar sta de fapt lucrurile, un astfel de volum, pentru a se consolida, are nevoie de acea clipă de catharsis, reprezentată cel mai adesea printr-o crimă inexplicabilă sau printr-o dispariție subită. Astfel, întâmplarea dramatică nu face decât să creeze un gol în narațiune, un vid care va fi acoperit doar în final, atunci când adevărul va ieși la iveală.

Așadar, odată cu cel de-al patrulea volum din seria „Dark Iceland”, ne reîntoarcem în întunecatul și înghețatul nord, acolo unde remarcabilul polițist Ari Thór încearcă să dea de capăt unui mister vechi de cincizeci de ani. După ce un necunoscut îi cere ajutorul pentru a afla cel mai mare secret al familiei sale, protagonistul nostru este nevoit să facă o incursiune în trecut, descoperind vechi indicii și interogând diverși martori care s-au aflat în apropierea cumplitului „accident”. Povestea stă cam așa: În urmă cu cinci decenii, un cuplu foarte înstărit s-a mutat, împreună cu o altă pereche, formată din sora soției și soțul acesteia, într-un fiord pustiu, recunoscut în special pentru malurile extrem de abrupte și pentru vremea capricioasă, unde au pus bazele unei mici întreprinderi fermiere. În acest loc retras și sumbru, după un an și câteva luni de la sosire, una dintre femei își pierde viața după ce bea cafea amestecată cu otravă pentru șobolani. În ciuda faptului că toți ceilalți au susținut că a fost vorba despre o sinucidere, omul din fața lui Ari Thór vrea să afle adevărul, pentru că el este fiul bogătașilor, respectiv nepotul celei care a murit.

Însă, pentru a-și duce misiunea la bun sfârșit, polițistul trebuie să-i caute pe cei care au trecut, la acea vreme, pe la ferma celor două familii. Astfel, el este nevoit să-și părăsească căminul confortabil și să se confrunte cu năpasta ce s-a abătut peste oraș, cu epidemia care lasă în urmă cadavrele celor bolnavi. Comunitatea a intrat în carantină, majoritatea cetățenilor refuză să mai iasă din case, iar panica s-a instaurat peste tot. Acum, vorbind strict despre părerea mea, cred că autorul ar fi putut să redea mult mai bine atmosfera de pandemie. Nu mi s-a părut suficient doar să menționeze din când în când câte un nou deces sau să prezinte, după mai bine de jumătate de carte, suspiciunea locuitorilor cu privire la vizitatorii ce le bat la ușă. Uneori parcă uită de context, și povestea merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Plus că aproape tot timpul Ari Thór, dacă nu este acasă, stă prin locuințele altora, iar asta îți dă senzația că el privește întreaga problemă ca printr-o fereastră securizantă.

Pe lângă enigma din trecut, protagonistul se ocupă și cu două anchete din prezent – moartea fiului unui fost ministru, care a fost călcat de o mașină ziua în amiaza mare, și dispariția unui bebeluș ce a fost lăsat să doarmă în cărucior afară, în timp ce mama lui se delecta cu o cafea, împreună cu prietena ei cea mai bună. Însă, în ambele cazuri, el primește ajutorul unei tinere jurnaliste, care, participând în mod indirect la investigații, vrea să dea peste o știre care s-o ajute să avanseze în carieră. Cei doi fac schimb de informații și își împart sarcinile, reușind astfel să devină o echipă redutabilă de „detectivi”, care se vor opri din căutare doar atunci când misterul va fi cu totul elucidat.

Morți vechi și crime noi, investigatori profesioniști și „ucenici” ambițioși, probleme de familie și regăsiri – toate acestea reușesc să redea pe deplin unicul și elegantul stil al lui Ragnar Jónasson. Și, odată cu povestea de față, autorul islandez ne prezintă o altă fațetă a romanului polițist, o versiune alternativă în care enigmele pot avea o rezolvare chiar și atunci când toți participanții au pierit cu ani buni în urmă. Pentru că, așa cum spuneam și la început, fiecare delict aduce cu sine o falie în poveste, iar protagoniștii sunt cei care, în ultimă instanță, încearcă să peticească o lume care și-a pierdut de mult rațiunea și echilibrul.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ragnar Jónasson:

duminică, 19 iunie 2022

Recenziile Mădălinei 27 - Toți diavolii sunt aici de Louise Penny (Blog Tour #17/2022)

Titlu: Toți diavolii sunt aici

Serie: Inspector-șef Armand Gamache #16

Autor: Louise Penny

Editura: TREI

Titlu original: All the Devils Are Here (2020)

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 624

Media pe Goodreads: 4,44 (din 51.497 note)

„Iar fisura din ceașca-mi de ceai/ O cale spre tărâmul morților deschide” – W.H. Auden

Nu e prima carte pe care o citesc de la celebra autoare de romane polițiste, Louise Penny, dar abia acum pot să spun că am făcut cunoștință cu adevăratul ei stil, și, sinceră să fiu, nu a fost așa cum credeam. Poate că a fost și greșeala mea că am început seria „Inspector-șef Armand Gamache” cu volumul al 16-lea 😊 și poate că am pierdut multe evenimente importante din trecut, care au condus la întâmplările din povestea de față. „Toți diavolii sunt aici” sau despre cum să prinzi un criminal după parfumul pe care îl folosește (o să vă las mai jos link-urile de la parfumurile din carte) ne dezvăluie Parisul în toată splendoarea sa, de la crăpăturile din pavaj, la norii care plutesc pe cer. Toate aspectele pentru care este faimos Orașul Luminilor sunt scoase în evidență, fiecare loc, fel de mâncare sau miros având un puternic impact emoțional asupra caracterelor, în special asupra lui Armand Gamache, pentru care orașul nu mai are nici un fel de mister.

Louise Penny este o maestră a detaliilor, reușind să redea cu exactitate atmosfera tensionată a Parisului transformat într-un infern metaforic, în care, conform lui Sartre, diavolul este însuși omul, iar iadul ia naștere în interiorul său, și pentru a sublinia această idee, autoarea preia ca motto un citat din „Furtuna” lui Shakespeare: „Iadul este pustiu și toți diavolii sunt aici!” De la parfumul dulceag răspândit într-o cameră unde a fost găsit un cadavru, până la fisura dintr-o ceașcă de ceai, ce poate fi interpretată ca un semn al nenorocirilor ce urmează să aibă loc, nimic nu este întâmplător, toate piesele fiind așezate acolo unde trebuie, pentru ca imaginea de ansamblu să fie completă. Însă toate aceste amănunte îngreunează mult ritmul poveștii. Am avut impresia că bat pasul pe loc și, deși vedeam cum se schimbă numărul paginii, scenele erau aceleași, discuțiile interminabile, iar avalanșa de detalii imposibil de digerat, totul desfășurându-se cu o lentoare insuportabilă. Dar cred că v-ați săturat deja să-mi ascultați nemulțumirile, așa că haideți să vedem cum stă treaba de fapt...

Cât de bine crezi că îl cunoști pe omul de lângă tine? Pentru cine ai fi în stare să bagi mâna în foc că nu ascunde nici un secret? Două întrebări pentru care fostul Inspector de poliție, Armand Gamache, credea că are răspunsul, însă o serie de evenimente tragice îi vor zdruncină încrederea în nașul său, cel pe care îl putea numi, fără să stea pe gânduri, „tată”. Apropiata naștere a nepoatei sale îl readuce în Paris, orașul în care a copilărit, unde a suferit și locul plin de farmec în care și-a întâlnit marea dragoste. Dar fericirea revederii și a reuniunii întregii familii este umbrită de un accident cumplit – nașul său, Stephen Horowitz, este aproape strivit de o dubă al cărei șofer pare să aibă cu adevărat intenții criminale. Atentatul și-a atins scopul, Horowitz ajunge în comă la spital, și medicii nu îi mai dau nici o șansă. Însă Gamache nu poate accepta că totul a fost un accident, iar după ce găsește un cadavru în apartamentul nașului său, toate sistemele lui intră în alertă. De aici pornește o întreagă anchetă detectivistică ce scoate la iveală pericole nebănuite, secrete ce pot costa vieți omenești.

Cu toate că mi-a fost destul de greu să termin acest roman, nu pot nega faptul că au existat câteva aspecte care mi-au atras atenția. În primul rând, modul în care sunt construite personajele este magistral, atât de umane, de verosimile și de pline de vitalitate, supuse erorii și hazardului, încât par că ar vrea să iasă dintre paginile cărții. Interesant este faptul că există și un personaj macro, unul colectiv, format din toate caracterele ce iau parte la anchetă. Investigația și găsirea criminalului nu cad doar pe umerii Inspectorului Gamache, ci întreaga familie participă, reușind astfel să rezolve și problemele personale pe lângă misterioasele atacuri.

Louise Penny are un talent fenomenal de a prezenta fiecare imagine într-un mod cinematografic, însă autoarea se concentrează mai mult asupra poveștii, lăsând acțiunea undeva în background. Nu pot spune că suspansul lipsește chiar cu desăvârșire, dar, din păcate, este concentrat doar la final. Ultimele scene sunt de-a dreptul uimitoare, pline de tensiune, de neprevăzut, de tot ce ar trebui să conțină un roman polițist, dar la fel de repede precum apar așa și dispar, și asta pentru că Penny se folosește de o viziune extrem de realistă pentru a reda „fidel” întâmplările, fără exagerări ficționale, ceea ce pe de-o parte este o strategie bună.

Chiar dacă nu am fost încântată de poveste, asta nu înseamnă că nu e captivantă și bine scrisă. Plin de trimiteri livrești și artistice, de piste greșite și de prefăcătorii, „Toți diavolii sunt aici" este unul dintre acele romane în care și cel mai banal obiect poate deveni mobilul unei crime odioase. Iar acum, că am spus tot ce aveam pe suflet, a sosit vremea să dezlănțuim infernul și să lăsăm diavolii să-și facă de cap și să pună stăpânire pe oraș.

PARFUMURILE DIN CARTE

Sauvage de la Dior:

https://www.douglas.ro/p/dior-sauvage-eau-de-parfum-995602?number=995604&gclid=Cj0KCQjwkruVBhCHARIsACVIiOx3N_80egGewOXKJRFARF8tWwe_ROJQQ9dMfUdrGGQkFmLdJbRpSYcaAnYxEALw_wcB

Aromatics Elixir de la Clinique:

https://www.parfimo.ro/clinique-aromatics-elixir-apa-de-parfum-pentru-femei-100-ml/?gclid=Cj0KCQjwkruVBhCHARIsACVIiOzxLr-fojyg8kOsZgOiLlj6OJG3k6BvPnkZ7xZje7AjJA500XzhHCkaArMLEALw_wcB

Brut:

https://www.notino.ro/faberge/brut-original-eau-de-toilette-pentru-barbati/p-579390/?gclid=Cj0KCQjwkruVBhCHARIsACVIiOwIj0ObCZRyIRzxdsIN5FEUN6Pw58d-xdIIECcqFeK8sv7VF0oeut4aAhWSEALw_wcB

duminică, 12 iunie 2022

Recenziile lui Gică 81 - Autograf de George Arion (Blog Tour #16/2022)

Titlu: Autograf

Autor: George Arion

Editura: CRIME SCENE PRESS

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 388

Indiferent de perioada istorică în care s-a manifestat, teatrul a păstrat în sine o componentă tanatică, o esență fatală ce era destinată, îndeosebi, unui public amator de senzații macabre. Fie că vorbim despre antichitatea greacă, în care muritorii nu doar că săvârșeau omoruri împotriva semenilor, ci erau pedepsiți și pentru că, prin gesturile și faptele lor, îi sfidau pe zeii cei orgolioși, fie că ne referim la teatrul renascentist sau baroc, atunci când Hamlet făcea tot posibilul să-și răzbune tatăl ucis mișelește sau când misteriosul Don Juan lăsa în urma lui fecioare pângărite, ce ajungeau să se sinucidă, sau chiar la secolul XX, atunci când crima a devenit un factor absurd, utilizat doar pentru a crea farsa unui sfârșit spectaculos, este evident faptul că moartea a existat peste tot și s-a desfășurat în toate formele ei posibile.

Ei bine, făcând un pas în contemporan și aruncând o privire peste volumul lui George Arion, putem observa cum vechea și eterna violență a căpătat nuanțe noi, inserându-se în așa-zisul teatru polițist de astăzi. Astfel, în șapte piese mortale, așa cum le numește însuși autorul, o farsă și două monodrame, suntem purtați într-o lume a spectacolului, într-un univers în care crima, pentru a exista, are nevoie de public, de scenă și de câțiva actori foarte pricepuți, care să știe cum să jongleze cu miza detectivistică a textului. De altfel, pentru a sublinia caracterul polițist al operei sale, dramaturgul apelează la câteva cuvinte și sintagme specifice, precum Scena Crimei, Mobilul Crimei, Reconstituire, Martor sau Victimă.

Astfel, volumul nostru debutează cu „Scena crimei sau caruselul ucigașilor”, o piesă în care cinci inși încearcă să rezolve tot atâtea asasinate fără răspuns. Profesorul a fost sugrumat, Dama a fost înecată în cadă, Ziaristul a fost împușcat, iar Baronul și Hoțul au fost înjunghiați. Așadar, pentru a rezolva această anchetă extrem de complicată, cinci oameni au fost chemați ca să realizeze reconstituirea. Pe rând, aceștia se pun în pielea ucigașului și încearcă să afle care „dintre ei” ar fi putut fi cu adevărat vinovatul. Pe parcurs ce rolurile se schimbă și povestea primește valențe noi, simți cum totul devine haotic, luând forma unui carusel amețitor, în care rațiunea pare să se piardă cu totul. Odată cu finalul neașteptat, ai impresia că ai luat parte la o farsă, urmărind o intrigă care nu face nimic mai mult decât să se îndrepte spre un absurd cumplit.

Înaintând cu lectura, ne trezim în Barintown, un oraș imaginar, în care se petrece acțiunea piesei „Amintiri din livada cu meri”. Pe lângă titlul cehovian, așa cum observă și criticul Ion Bogdan Lefter, povestea aduce cu sine o trimitere subtilă la poetica lui T. S. Eliot. Aici, pe timpul unei furtuni de proporții, ce aduce cu Potopul, doi soți așteaptă un invitat la cină și deapănă amintiri despre trecutul lor și despre cei 49 de meri pe care i-au plantat în livadă. Asemeni operei lui Samuel Beckett, musafirul întârzie din ce în ce mai mult, iar cuplul pare că, prin fiecare dialog, adună tot mai multă tensiune, care urmează să răbufnească spre final. Facem un pas mai departe și ne oprim asupra piesei „Misterul unei nopți cu viscol”, unde ploaia este înlocuită de o ninsoare apocaliptică, ce aduce cu sine un oaspete ciudat. Aici facem cunoștință cu un alt duet conjugal, care pare, la rândul lui, să aibă ceva de ascuns.

În următoarele trei piese, „Două kilograme de heroină”, „Revelion cu poștașul” și „La capătul răbdării”, George Arion realizează un joc postmodern de-a regizorul, făcând din personajele sale ucigași și victime conștiente de propriile roluri. Aici teatrul se joacă înăuntrul teatrului, iar cel mai bun păpușar va reuși să rămână în viață până la final. Mai mult decât atât, „La capătul răbdării” reprezintă o tranziție a thrillerului psihologic, atât de apreciat astăzi, spre arta dramatică. Mergem puțin mai departe și ajungem „În labirint”, un libret de operă în care autorul se întoarce la iubitul său detectiv, Andrei Mladin, plasându-l pe acesta pe Insula Zorelelor, într-un labirint al simțurilor și al memoriei. Aici o fată este ucisă pentru că pare să fi sfidat o veche zeiță greacă. Dar, spre final, aflăm că totul a fost o mare farsă, iar sobra tragedie antică devine o imensă glumă a modernității. După ce în „Administratorul” ne bucurăm de o simpatică comedie în stilul lui Caragiale, încheiem lectura cu două monodrame. În „Autograf”, personajul, evident un actor, este cuprins de nostalgie și își exercită capacitatea de analiză, în mod ironic, asupra unor lucruri simple, precum cartea de telefoane, iar în „Actrița”, protagonista ține un discurs aprins despre greutățile unei femei care a ales să joace teatru și despre orgoliile masculine ce i-au pus în continuu piedici pe parcursul carierei, în acest caz fiind vorba, în mod clar, despre o miză feministă.

Spre deosebire de proză, teatrul este o artă care se manifestă în fața unui public și care, în mod direct sau indirect, interacționează cu acesta. De asta, personajele lui George Arion au conștiință de personaje, știu că joacă un rol și, mai mult decât atât, ele ajung să regizeze uneori întregul spectacol. Textul nu este închis în sine, întorcându-se la propria fantasmă, ci e plin de trimiteri livrești, istorice și sociale. De altfel, autorul preia câteva modele clasice, pe care, în buna tradiție a modernității, le desființează printr-un simplu gest ironic. Cu alte cuvinte, avem acțiune, avem caractere pe cât de superficiale, pe atât de credibile, există și o miză polițistă ce leagă întregul ansamblu, așa că mai e nevoie doar de un spectator, în acest caz de un cititor, care să se bucure de cele zece creații pline de mister și de umor tragic.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre volumul de teatru al lui George Arion:

joi, 2 iunie 2022

Recenziile lui Gică 78 - Obscuritas de David Lagercrantz (Blog Tour #15/2022)

Titlu: Obscuritas

Serie: Rekke & Vargas #1

Autor: David Lagercrantz

Editura: TREI

Titlu original: Obscuritas (2021)

Traducere de Carmen Vioreanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,13 (din 582 note)

După ce s-a făcut remarcat în întreaga lume ca fiind cel care a scris ultimele trei volume din „Millenium”, continuând și încheind astfel seria imaginată de celebrul Stieg Larsson, David Lagercrantz vine cu o altă poveste provocatoare, dând startul unui nou proiect grandios. Și datorită faptului că, în literatura ultimilor ani, există o tendință a multor autori de a se întoarce la arhetipul inventat de Arthur Conan Doyle, scriitorul suedez își creează un Sherlock Holmes numai al lui, dând naștere unui investigator ingenios, blocat într-o lume contemporană plină de vicii și de probleme. Astfel, romanul detectivistic de sorginte clasică își depășește granițele, ajungând să ia contact cu genul Nordic Noir și să se transforme într-o ficțiune aproape postmodernă, într-un text în care intuiția și perspicacitatea unui om excepțional trebuie să dea de capăt unui caz de crimă nemaiîntâlnit.

După un intens meci de fotbal, arbitrul din Afganistan este găsit mort în pădurea din apropiere, iar toate semnele confirmă ipoteza unei crime. Mai mult decât atât, toți cei prezenți sunt siguri că vinovatul e Giuseppe Costa, tatăl unuia dintre jucători, un scandalagiu care a proferat amenințări la adresa victimei pe tot parcursul meciului. Însă, în ciuda efortului poliției, acuzatul nu vrea să-și mărturisească fapta cumplită, iar organele legii sunt nevoite să-l lase în libertate. Cu toate că ancheta nu pare să ducă nicăieri, Micaela Vargas nu vrea să se dea bătută, și astfel ajunge să-i ceară ajutorul lui Hans Rekke, un om cu o minte sclipitoare, recunoscut pentru rezolvarea mai multor cazuri de omor din San Francisco. Împreună, cei doi pornesc într-o aventură complicată, pășind pe un drum care-i va conduce înapoi în Cabul, la un loc îngrozitor, pe care foștii deținuți îl cunosc ca Prison of Darkness.

În general, îmi plac mult rescrierile după Sherlock Holmes, însă povestea de față mi s-a părut superficială. E drept că avem un om ieșit din comun, a cărui minte face conexiuni în continuu, însă acțiunile sale nu m-au convins deloc să-l văd ca pe un mare geniu. Nu mi-a plăcut faptul că autorul l-a introdus încă din primele pagini, nelăsând loc pentru o intrare spectaculoasă, așa cum i s-ar cuveni. Nu am simțit nevoia să-l privesc altfel decât ca pe un om cu multe probleme, care, pentru a scăpa din lumea asta nesatisfăcătoare, apelează în mod excesiv la pastile, substanțe care îi întunecă lucida gândire. De altfel, am avut impresia că toate personajele din carte sunt conturate pe jumătate, pentru că, în mare parte, ele doar există, iar atunci când se pun în mișcare, chiar ajungi să crezi că urmează să se întâmple ceva neprevăzut.

Plasând acțiunea romanului în 2003, David Lagercrantz se concentrează pe consecințele pe care le-a avut atacul din 11 Septembrie asupra lumii arabe. Din momentul în care Turnurile Gemene au căzut, aproape toți musulmanii, indiferent de accepțiunea lor politică, au devenit principalii inamici ai Occidentului. Era suficient doar ca o anumită persoană să te bănuiască de terorism, pentru ca imediat să fii săltat de pe stradă și să ajungi într-o închisoare secretă, unde agenți CIA să te interogheze cu privire la actele tale de violență îndreptate împotriva umanității. Iar aici intervine Prison of Darkness, un loc în care tortura psihică era practicată în toate formele ei posibile. Însă, pentru că esența răului provine tot timpul dintr-un trecut sumbru, autorul ne poartă în Kabulul anului 1997, atunci când talibanii au instaurat dictatura religioasă. Astfel, arta, în special muzica, era interzisă, fiindcă ea îl îndepărta pe credincios de la Revelația lui Allah. Prin urmare, toate instrumentele muzicale trebuiau distruse, iar ereticii primeau pedeapsa pe care o meritau, uneori aceasta fiind chiar moartea.

Revenind la personajele principale, chiar nu am putut să mă atașez de niciunul dintre ele. Am făcut tot efortul să-l înțeleg pe Hans Rekke, în toată nebunia lui, dar, spre final, am rămas cu multe semne de întrebare, pentru că acesta, fiind într-o cădere psihică vertiginoasă, nu a avut posibilitatea să-și pună în valoare toate abilitățile așa mult lăudate. În schimb, mi-a plăcut construcția sa mentală, fiindcă el e un individ care se zbate să existe între două lumi. Pe de o parte, avem din nou muzica, un domeniu în care Rekke excelează, dar pe care îl urăște din tot sufletul, iar pe de alta, există universul disciplinelor exacte, un loc din care eroul nostru și-a preluat obsesia pentru crimele misterioase, pentru întâmplările care, în tot haosul pe care-l creează, au o explicație logică, aflată chiar sub ochii celui dispus să privească cu atenție detaliile. Cât despre Micaela Vargas, ea reprezintă modelul clișeic al femeii care, în ciuda remarcilor misogine ale bărbaților din jur, își pune meseria pe primul loc și depune tot efortul pentru a da de urma adevăratului vinovat.

Și pentru că a sosit vremea să pun punct acestei recenzii, vreau să vă spun că nu știu dacă voi continua această serie, în ciuda amănuntelor pe care autorul le introduce intenționat cu acest scop. Însă pe mine nu m-a prins povestea, mi s-a părut lungită și uneori încețoșată, așa că mă voi întoarce la romanele mele, pline, sper, de acțiune și cu ucigași diabolici, care într-adevăr merită să fie prinși și aruncați după gratii.

vineri, 27 mai 2022

Recenziile lui Gică 77 - Liliacul de Jo Nesbø (Blog Tour #14/2022)

Titlu: Liliacul

Serie: Harry Hole #1

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Flaggermusmannen (1997)

Traducere de Bogdan Perdivară

Anul apariției: 2018

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,56 (din 103.621 note)

Când vine vorba despre thrillerul scandinav, este aproape imposibil să nu-l menționăm pe Jo Nesbø, unul dintre marii maeștri ai genului Nordic Noir. Pe lângă câteva romane de sine stătătoare, precum „Fiul”, „Regatul” și „Vânătorii de capete”, ultimul având parte și de o ecranizare, autorul norvegian este recunoscut, în special, pentru seria „Harry Hole”, un proiect literar de amploare, care ajunge anul acesta la cel de-al treisprezecelea volum. Și pentru că fac parte dintr-o echipă de oameni ambițioși, ne-am propus, cu sprijinul Editurii TREI, să luăm la rând toate cele opt cărți ale seriei, astfel încât să vă împărtășim gândurile și părerile noastre sincere despre fiecare în parte. Așadar, astăzi, cu ocazia Blog Tourului cu numărul paisprezece, a sosit timpul să facem cunoștință cu faimosul Harry Hole și să luăm parte la prima lui anchetă detectivistică.

Deși ne-am aștepta ca acțiunea volumului să aibă loc în țara lui natală, Nesbø ne poartă la capătul lumii, mai exact în misteriosul și neîmblânzitul pământ australian. Aici, nu cu mult timp în urmă, o tânără norvegiană de 23 de ani a fost ucisă, violată și apoi strangulată cu mâinile goale. În ciuda faptului că există un posibil vinovat, ancheta stă pe loc, astfel încât poliția din Sydney este nevoită să ceară ajutorul unui criminalist din Norvegia. Din acest punct, intră în scenă ingeniosul și carismaticul inspector Harry Hole. Însă nu trece mult până când noul venit își dă seama că are de-a face cu un ucigaș în serie, un maniac căruia îi place să omoare femei albe, cu părul foarte deschis la culoare.

Cu toate că i s-a spus să stea deoparte și să urmărească totul de la distanță, Harry simte nevoia să ia parte la acțiune și să-și pună în valoare talentul de investigator. Astfel, el se împrietenește cu Andrew, unul dintre polițiștii însărcinați cu descoperirea criminalului. Alături de el, eroul nostru face o călătorie prin lumea interlopă, intersectându-se atât cu traficanții de droguri care au creat o întreagă industrie în zonă, cât și cu prostituatele ce-și încep munca odată cu lăsarea întunericului, dar și cu proxeneții care privesc, din colțul lor întunecat și sigur, la clienții ce le întrețin „mica și onesta afacere”. În micul lor periplu, protagonistul ajunge să facă cunoștință cu două personaje atipice, un bărbat de culoare care și-a găsit scopul în practicarea boxului și un transsexual ce-și petrece timpul lucrând drept claun în cadrul circului din oraș, prezența ambilor subliniind diversitatea și libertatea de exprimare a locuitorilor din micul și extravagantul continent.

Însă, pe lângă minoritățile sociale și sexuale ce și-au găsit aici un eden doar al lor, există o mulțime de personaje de culoare, indivizi care încă cred că fac parte dintr-un trib arhaic, o familie prin care se diferențiază de restul populației „invadatoare”. Deși amestecul de rase pare un aspect irelevant, vechii locuitori, chiar dacă trăiesc în comuniune cu albii, păstrează o anumită gândire specifică băștinașilor. Aici nu e vorba de asimilarea populației, ci de o digresiune pe care o observi doar în momentul în care interacționezi cu un reprezentant al vechii societăți. Așa cum noi ne-am construit mitologia pe o bază antropocentrică, în care doar omul contează, strămoșii aborigeni au pus natura mai presus de orice, creând astfel o structură mitică, bazată pe nașterea și evoluția animalelor. Astfel, aflăm cum a devenit Șarpele Negru cea mai veninoasă reptilă, cum și-a pierdut pasărea Emu imensele ei aripi și cum primii oameni, neascultându-l pe Creator, au ajuns să elibereze, din arborele sacru, liliacul, străvechiul simbol al morții.

Nu am insistat pe Harry Hole, pentru că o să am timp să vorbesc despre el în următoarele recenzii. De altfel, „Liliacul” nu mi s-a părut un roman polițist excepțional, dar pot să spun că a fost o lectură plăcută. Se vede clar că autorul era la începutul carierei, pentru că există o distanță imensă între investigator și criminal, cel din urmă fiind parcă scos din pălărie. În altă ordine de idei, esența cărții nu stă în miza detectivistică, ci în descrierea personajelor și legendelor din Australia. Am apreciat intriga originală, la fel de mult am apreciat și diversitatea socială prezentă în roman, însă nu am avut indicii clare de care să mă leg, astfel încât să-mi fac o idee despre vinovat. Dar odiseea noastră merge mai departe, iar data viitoare vom poposi în Thailanda, acolo unde are loc acțiunea din volumul „Cărăbușii”.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø:

joi, 19 mai 2022

Recenziile lui Gică 75 - Secrete îngropate de Lynda La Plante (Blog Tour #13/2022)

Titlu: Secrete îngropate

Serie: Jack Warr #1

Autor: Lynda La Plante

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Buried (2020)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,10 (din 4.802 note)

Cel mai mare jaf din istoria Marii Britanii, o gașcă de femei puternice, care își doresc tot ce-i mai bun de la viață, și un proaspăt ofițer de poliție ce-și caută rădăcinile paterne prin lumea întunecată a gangsterilor londonezi. Altfel spus, un volum extrem de complicat, în care trecutul ilegal și violent iese mereu la iveală, încercând, prin toate mijloacele, să pervertească prezentul senin al celor drepți. Astfel, jocul binelui și al răului este dus la un alt nivel, autoarea subliniind, în mod repetat, capacitatea celor două esențe de a se împleti și de a ajunge, într-o ultimă instanță, la o suprapunere perfectă. Dincolo de un roman cu detectivi, „Secrete îngropate” ne spune povestea unui om nevinovat, prins în ițele unor întâmplări care i-au marcat destinul încă dinainte De a se fi născut. Așadar, doamnelor și domnilor, permiteți-mi să vi-l prezint pe fermecătorul și neînduplecatul Jack Warr.

Totuși, haideți să dăm timpul înapoi și s-o luăm cu începutul. În 1984, Harry Rawlins, un bandit fără pereche, împreună cu trupa lui de nelegiuiți, și-au pus în cap să deturneze o autospecială blindată, plină de bani. Ei bine, planul lor a eșuat, pentru că toți și-au pierdut viața în acea operațiune. La mai bine de zece ani după cumplitul eveniment, Dolly Rawlins și celelalte văduve au pus la cale să jefuiască un tren poștal, un mic gest în memoria bieților lor soți care nu au reușit să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Astfel, punându-și în valoare toate aptitudinile, femeile au reușit să oprească trenul, să pună mâna pe bani și să-i facă dispăruți cât ai zice pește. Acum, după mai bine de două decenii, cineva s-a întors după comoară, lăsând în urmă o cabană incendiată și un cadavru carbonizat.

Și acum, pentru că am ajuns la zi cu povestea, e timpul să intre în scenă omul pe care vi l-am promis. Jack Warr, tânărul agent din Poliția Metropolitană, face parte din echipa care trebuie să descifreze ce s-a întâmplat la Rose Cottage și să descopere identitatea victimei, care, la prima vedere, pare să fi murit în incendiu. Însă eroul nostru are și alte planuri, care nu-i privesc și pe colegii lui. După ce află că tatăl său adoptiv nu mai are mult de trăit, din cauza cancerului care-i macină organismul, și după ce primește un plic în care s-ar putea afla detalii despre trecutul lui, Jack pornește în propria odisee detectivistică, pentru a-și găsi părinții biologici. Însă destinul își bate puțin joc de el, pentru că toate semnele arată că bărbatul care i-a dat viață a făcut cândva parte din anturajul toxic al lui Harry Rawlins. Astfel, el ajunge să ia parte la două anchete, una profesională și alta personală, pășind pe două drumuri abrupte, care se vor întâlni la răscrucea propriei sale existențe.

În mod normal, ar trebui să vorbesc despre un singur roman, primul volum din noua serie a Lyndei La Plante. Dar, din cauza faptului că „Secrete îngropate” revizitează o altă trilogie, din care la noi a apărut doar primul volum, „Văduve”, trebuie să țin cont și de cursul cronologic al poveștii. De altfel, mai mult decât un text polițist cu intrigă proprie, cartea de față reprezintă o reîntoarcere, într-o manieră nostalgică, la evenimentele care s-au petrecut într-un trecut ficțional nu foarte îndepărtat. În timp ce Jack își vede de anchetele lui, autoarea profită de fiecare ocazie pentru a ne vorbi despre impozantul și maleficul Harry Rawlins, despre legendara lui consoartă, Dolly Rawlins, și despre dorința ei neîmplinită de a-și transforma conacul într-un cămin pentru copiii orfani, și, nu în ultimul rând, despre destinul celorlalte infractoare, pe care protagonistul le vizitează ca să afle mai multe detalii despre cei care au dat o mână de ajutor la jaful din ‘95.

Iar acum, ca să fiu sincer, trebuie să spun că nu prea mi-a plăcut cartea, fiindcă m-am trezit în mijlocul unor evenimente pe care nu am știut de unde să le iau. Se vede clar că a fost scrisă pentru fanii celeilalte trilogii, oameni care au așteptat cu sufletul la gură să afle cum va continua povestea după ce „eroii” lor favoriți au dispărut. Subiectul e foarte ofertant, personajele sunt unul și unul, umorul negru condimentează perfect atmosfera obscură, însă eterna reîntoarcere la un trecut „strălucitor” nu face decât să creeze goluri imense în derularea acțiunii din prezent. Poate că e și o chestiune de gusturi, poate că nu este neapărat genul meu, însă, dacă vă cade în mână acest volum, vă rog să-mi spuneți și mie care au fost momentele ce v-au dat senzația că aveți de-a face cu un Thriller și care au fost secvențele moarte, în care v-ați simțit cu totul pierduți.

marți, 10 mai 2022

Recenziile lui Gică 74 - Pasagerii de John Marrs (Blog Tour 12/2022)

Titlu: Pasagerii

Autor: John Marrs

Editura: TREI

Titlu original: The Passengers (2019)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 472

Media pe Goodreads: 4,09 (din 21.468 note)

Sună alarma... Te trezești și, în următoarea clipă, arunci o privire peste notificările de pe telefon. După ce-ai terminat cu rețelele sociale, îți verifici, cu ajutorul brățării inteligente, presiunea sangvină, oxigenul din sânge și nivelul de stres. Îți faci rutina de dimineață și te pregătești să mergi la muncă. Chemi, din aplicație, un Uber și vizualizezi, în timp real, pe unde se află mașina și în câte minute va veni. (...) Ajuns la job, începi să-ți îndeplinești sarcinile, și, pe la amiază, soliciți, dintr-o altă aplicație, să ți se livreze prânzul. (...) Ziua e pe sfârșite și te pornești spre casă, dar de data aceasta mergi pe jos, ca să faci puțină mișcare. Ajuns înapoi acasă, te uiți câți pași ai făcut astăzi, dacă starea ta fizică e OK și ce mesaje și notificări ai primit. (...) Pui capul pe pernă și adormi, așteptând să te trezești din nou și să o iei de la capăt. Însă, în timp ce tu te odihnești, toate datele pe care le-au înregistrat dispozitivele tale sunt preluate de un sistem la care au acces câțiva oameni importanți de pe planetă, care, la rândul lor, încearcă să-ți ofere tot ce-i mai bun pentru starea ta fizică și pentru liniștea psihică de care ai nevoie.

Ține-te de mine și hai să pășim cu încredere în viitor. Gata..., am ajuns. Nu știu exact în ce an suntem, dar aici am vrut să te aduc. După cum poți observa, acum mașinile nu mai au nevoie de șoferi, pentru că au fost automatizate. Acum toți sunt Pasageri, fiindcă vehiculele astea sunt capabile să te ducă oriunde vrei, și, în caz de accident, sunt în stare să evalueze toate posibilitățile, ca să evite riscul ca persoana de la bord să sufere vreo afecțiune. Dar asta-i altă poveste, iar acum trebuie să te trezesc puțin la realitate. În momentul de față, opt oameni sunt prizonieri în tot atâtea autoturisme deturnate. Da, se pare că un Hacker a reușit să obțină controlul acestor mașini „atât de sigure” și amenință că ostaticii vor muri în momentul în care toate vehiculele vor ajunge să se izbească unul de celălalt, într-un loc deja stabilit.

Dar, pentru că a rămas o „fărâmă de bunătate” în sufletul lui, dementul ne oferă posibilitatea de a salva o singură persoană, un om despre care credem că merită să trăiască. Însă cum putem să alegem dintre o femeie gravidă, o indiană care fuge de soțul ei violent, un veteran de război invalid, un bărbat care avea de gând să-și pună capăt zilelor, o fostă vedetă de televiziune ajunsă la senectute, o emigrantă fără acte și doi soți care vor să se întoarcă la cei doi copii ai lor? Fie că s-au născut aici sau că au venit din altă parte, toți sunt reprezentanți ai societății britanice și toți au drepturi egale. Însă atunci când trebuie să condamni pe cineva, măștile cad, și cei pe care te-ai prefăcut atâta timp că-i accepți devin primele victime în acest odios joc de putere. Dar oamenii ăștia au niște povești, care, odată expuse, vor complica și mai tare situația. Fiecare vot pentru viață reprezintă o sentință la moarte pentru ceilalți, iar corectitudinea politică se sfărâmă și prejudecățile ies la suprafață, lăsând la vedere scheletul unei lumi sadice, clădită din propriile frustrări.

Din momentul în care publicului i se cere să aleagă un supraviețuitor, haosul se instaurează complet. Toți oamenii au posibilitatea să-și tasteze propria opțiune, indiferent de vârstă sau de locul unde se află. Astfel, din spatele unui username necunoscut, oricine își poate exprima liber sentimentele, fără ca societatea să-l sancționeze în vreun fel. În plus, atunci când simți că faci parte dintr-un grup, îți este mult mai ușor să iei o decizie, pentru că ceilalți îți confirmă opțiunea. Astfel, odată ce asimilezi spiritul de turmă, etica și bunul simț se prăbușesc, iar sinceritatea nocivă ajunge să acapareze totul. Din locul tău anonim și sigur, poți să-ți dai liniștit cu părerea atât despre încălțămintea ridicolă a unei femei, cât și despre capacitatea ei de a lua decizii într-o situație critică.

În cazul de față, jocul de putere se manifestă pe trei niveluri clar delimitate. În cel mai de jos punct, te afli tu, cel/cea care crede că are posibilitatea de a salva pe cineva și de a-i condamna pe ceilalți la un sfârșit îngrozitor. Dacă încerci să ieși puțin din ignoranță, vei observa că SELECȚIA este realizată, de fapt, de mulțimile de oameni care își exprimă susținerea sau ura prin intermediul hashtag-urilor și postărilor de pe rețelele sociale. Dar cel ce deține cu adevărat controlul este Hackerul, individul care a pus la cale toată nebunia la care asiști. Astfel, din moment ce există un păpușar care manevrează întregul spectacol, liberul arbitru nu constituie nimic mai mult decât o imensă farsă diabolică.

A sosit timpul să ieșim din poveste și să vedem ce reprezintă, în esență, romanul lui John Marrs. Ar putea fi un Thriller, pentru că avem un atentator, câteva victime și mult suspans. De altfel, ar putea fi un Science-Fiction mai soft, fiindcă ne propulsează într-un viitor nu foarte îndepărtat și extrem de accesibil. Însă, dincolo de construcția, evident, postmodernă, volumul de față se încadrează, din mai multe puncte de vedere, în categoria Distopiilor. Lumea perfectă a oamenilor care se lasă conduși de tehnologie se transformă brusc într-un coșmar în care dispozitivele devin principalii factori de risc. Șoferul ia locul Pasagerului, iar propriul destin nu-i mai aparține. De altfel, demiurgul care controlează totul se regăsește perfect în postura lui Big Brother, iar tele-ecranele lui Orwell sunt înlocuite de toate mijloacele electronice care, chipurile, ne fac existența mai ușoară. În concluzie, pot să vă spun că mi-a plăcut destul de mult, ideea e foarte bună, păcat că autorul s-a pierdut în unele momente și a apelat la soluțiile cele mai ușoare, care au condus, în mod evident, la o scădere accelerată a tensiunii. Oricum, merită citită, iar dacă vreți să puneți mâna pe ea cât mai repede, puteți participa la cele trei concursuri care se desfășoară, până în 16 mai, pe blog, pe pagina de Facebook și pe contul nostru de Instagram.