Recenziile Mădălinei 3 - A noua casă de Leigh Bardugo

Titlu: A noua casă  

Seria: Alex Stern #1

Autor: Leigh Bardugo 

Editura: TREI

Titlu original: Ninth House (2019)

Traducere de Ciprian Șiulea

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 592

Media pe Goodreads: 4,05 din 109.414 note 

 

„Să ai putere în acest ținut întunecos, pentru a-l lumina, și în această lume moartă, pentru a o face să trăiască.”

 

        Citesc multe romane Fantasy, dar, destul de rar, iau decizia de a scrie despre ele, nu pentru că nu aș avea impresii de împărtășit, ci din cauză că nu găsesc cuvintele potrivite pentru a o face. Însă, de data asta nu m-am putut abține. Am așteptat cu nerăbdare apariția romanului „A noua casă” de Leigh Bardugo și nu exagerez, dar a meritat din plin. Fiind obișnuită cu stilul autoarei, sută la sută Fantasy, din seria Grisha, „A noua casă” m-a surprins din multe puncte de vedere. Libertatea limbajului, crime violente, ritualuri sângeroase și magie cât cuprinde sunt doar câteva caracteristici ale romanului care mi-au atras atenția.

Cum ar fi să trăim într-o lume în care spiritele celor morți ar pluti nestingherite pretutindeni, putând poseda corpuri și devora suflete? Mai mult de atât, cum ar fi să le putem vedea, așa cum au fost în momentul morții, doar prin simpla ingerare a unei poțiuni – asta dacă nu avem un „talent” din naștere. Ar fi macabru, dar, într-un final, ne-am obișnui, așa cum a făcut și Alex Stern.

Alex este o tânără pierdută într-o lume infernală, și nu din cauza magiei negre care este emanată de fiecare pietricică a orașului New Haven. Adolescența sa a fost marcată de droguri, alcool, sex și traume în care morții au jucat un rol esențial. Ea nu este o eroină clasică cu puteri fenomenale care salvează lumea, ci o fată cu probleme, singura care poate vedea și comunica cu cenușiii – sufletele celor decedați. Datorită puterilor ei, Alex ajunge să ocupe funcția de Dante pentru Lethe, cea de-a noua casă care are în atentă supraveghere alte opt. Însă prudența celor din conducerea Lethe este doar o aparență. În realitate, fiecare casă face ce, cum și când vrea, fără să mai țină cont de regulile impuse, acest haos magic dând naștere unor crime grotești pe care Alex le va investiga.

Bineînțeles că acolo unde avem un Dante, avem și un Virgiliu și un infern. Darlington este delegat s-o ajute pe Alex să se integreze în cea de-a noua casă, iar pentru a face asta, ea trebuie să facă o călătorie inițiatică în tenebrele infernului Lethe. Am admirat mult alegerea autoarei de a așeza cele nouă case în așa fel încât să recreeze infernul descris de Dante Alighieri, în „Divina comedie”. Dar scopul acestui iad subteran și artificial este acela de a da naștere unui paradis la suprafață, ceea ce nu se va întâmpla, cel puțin nu în acest volum.

Dispariția învăluită în mister a lui Darlington conduce la multe disfuncții ale universului Lethe, dar, mai ales, în viața lui Alex. Ea este nevoită să înfrunte singură forțele monstruoase, de dincolo de voal, care îi pun de nenumărate ori viața în pericol. Însă, datorită prietenilor fantomatici, unei femei ursuze și unui polițist care nu crede în magie, ea va reuși să-și ducă misiunea la bun sfârșit.

Personajele din acest volum sunt foarte complexe, atât de complexe încât mi-a fost greu să îmi dau seama ce gândesc. Chiar și protagonista este un amalgam de lumini și umbre. Dacă nu ar fi existat incursiunile în trecut care explică multe lucruri, romanul ar fi fost un veritabil labirint. Am apreciat mult determinarea eroinei care se ridică de fiecare dată când este doborâtă. Însă ceea ce m-a făcut să mă atașez de ea a fost simplitatea ei, faptul că este o adolescentă ca oricare alta, cu multe decizii greșite la activ.

Ancheta polițistă desfășurată de Alex mi s-a părut destul de complicată. Numeroasele piste m-au făcut să bănuiesc de multe ori cine este criminalul, dar, de fiecare dată, noile dovezi conduceau către alte personaje.

 Nu vă voi dezvălui mai multe. Tot ce pot spune e că Bardugo construiește un Fantasy urban în care combină aspecte din realitate, magie, elemente mitologice și un filon polițist bine închegat, lucruri care nu m-aș fi așteptat să meargă atât de bine împreună. Însă rezultatul este unul remarcabil care merită atenția noastră. Finalul deschis, plin de suspans, m-a făcut să aștept, cu sufletul la gură, și cel de-al doilea volum, și sper ca Leigh Bardugo să distrugă ideea conform căreia al doilea volum ar fi mai slab decât primul. Abia aștept să cobor în infern alături de Alex, dar până atunci aștept impresiile voastre despre „A noua casă”.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 20 - Soțiile de Tarryn Fisher

Titlu: Soțiile 

Autor: Tarryn Fisher 

Editura: TREI

Titlu original: The Wives (2019)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,64 din 105.191 note

 

Nu știu ce să spun despre nominalizările și premiile literare din ultima vreme. După ce am fost dezamăgit de „Orașul de la miezul nopții”, de „Piranesi” și de „Al cincilea anotimp”, a venit timpul să mă îndoiesc și de alegerile din sfera romanelor thriller. Cu acest gând am terminat de citit Soțiile și încă mă întreb cum o asemenea carte a putut fi votată de atât de mulți cititori de pe Goodreads. Mă tot gândesc dacă în spatele acțiunii nu s-a aflat o campanie de promovare, așa cum s-a încercat și la noi cu romanul unui autor autohton (nu vreau să-i dau numele). Revenind la subiect, am văzut că volumul lui Tarryn Fisher este considerat thriller psihologic, însă eu i-aș spune mai mult o telenovelă slabă cu suspans artificial.

În rolul principal o avem pe Joi, soția perfectă, tânără și frumoasă, care în fiecare seară de joi își așteaptă nerăbdătoare soțul istovit de la muncă. De fiecare dată lucrurile decurg la fel. Seara începe cu o cină romantică și se sfârșește cu o partidă nebună de sex, iar cei doi iubiți par să aibă o viață perfectă. Însă relația celor doi nu este nici pe departe atât de normală pe cât s-ar crede. Din cauza faptului că Seth este poligam, el mai e căsătorit cu încă două femei pe care Joi le cunoaște sub numele de Luni Și Marți, acestea fiind zilele în care partenerul ei se întâlnește cu fiecare dintre ele. Cele trei femei știu una despre cealaltă, iubirea pentru Seth făcându-le să fie de-acord cu acest aranjament.

Intriga poveștii se declanșează atunci când Joi găsește în buzunarul soțului ei o chitanță de la doctor pe care este scris numele uneia dintre celelalte neveste. Fiind curioasă să afle despre care dintre ele este vorba, protagonista își începe propria anchetă. Din acest moment mi-am dat seama că lucrurile sunt puțin forțate. Nu înțeleg cum poți să accepți doi ani de zile faptul că soțul tău mai are două partenere de viață, să nu scoți niciun cuvânt, iar după ce dai de numele uneia dintre ele, te prăbușești în gelozie și nesiguranță. În cazul lui Joi nu vorbim despre iubire, ci despre obsesie. Ea vrea cu orice preț să ajungă nevasta favorită, iar pentru asta este dispusă să-și sacrifice integritatea. Paradoxal e faptul că Joi este atât soția supusă cât și partenera revoltată care se simte amenințată de rivalele ei.

Ar fi normal ca într-un asemenea text să căutăm o figură negativă, un manipulator care le controlează pe celelalte personaje. Eu nu cred că romanul pune accentul pe putere, ci insistă mult pe ideea de vulnerabilitate. Suntem tentați să căutăm un vinovat, iar primul care ne iese în cale este Seth, ușor de acuzat din cauza poligamiei. Autoarea se joacă într-un mod foarte interesant cu personajele, fiecare relație încropită având consecințe care răstoarnă iar și iar povestea.

Marea mea dezamăgire a venit odată cu finalul cărții. Unul dintre detaliile care ar fi trebuit să-mi dea lectura peste cap a fost de-a dreptul tras de păr și cred că s-ar fi potrivit mai bine ca motiv pentru intrigă. Fisher încearcă să livreze un deznodământ la care nu te aștepți, însă acesta nu reușește să te scoată din comoditate, plus că, la sfârșit, lucrurile par să fie legate superficial. Intenția unei concluzii șocante există, însă nu toți se pot ridica la nivelul lui Alex Michaelides.

Dacă v-au plăcut thrillerele psihologice precum, „Pacienta tăcută” sau „Pachetul”, e posibil ca acest roman să fie o lectură agreabilă. Ceea ce am scris mai sus e strict părerea mea, dar asta nu înseamnă că vă descurajez să o lecturați. În caz că v-am stârnit interesul și aveți Intenția să o citiți, aștept, în comentarii, impresiile voastre.

                                                COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 3 - Călăul de Daniel Cole

Călăul, (2019), Original: Hangman, (Fawkes & Baxter #2), Daniel Cole, Ed. TREI, Colecția: Fiction Connection, Trad. Mihaela Doagă, 464 p, ISBN: 978-606-400-570-0, 49 RON.

MEDIA PE GOODREADS: 3.96 DIN 4.064 NOTE

  

            Nu chiar la fel de alertă, în comparație cu prima parte, dar este o poveste realizată bine, cu puncte în care suspansul ajunge la cote înalte. Autorul preia elemente din volumul precedent pe care le îmbracă într-o altă formă, realizând o poveste complet nouă.

            Avem de-a face, din nou, cu lumea din „Ragdoll. Ultima ta zi”, un univers din care lipsește orice formă de divinitate și în care ucigașii în serie ajung să se creadă îngeri căzuți. Îmi place destul de mult predilecția lui Cole pentru personaje demonice, deoarece dă un sens mitologic narațiunii, Te face să crezi că psihopații dețin un fel de puteri supranaturale, dacă le putem spune așa, și că nu pot fi prinși, cu toate că tu ești conștient că citești un roman polițist și știi că toate cărțile de gen au cam acelați final, Veșnica poveste cu binele învinge, iar personajul rău ori este închis, ori cel mai adesea moare.

            De data aceasta, în centrul poveștii se află polițista Emily Baxter, căreia i se solicită de către cei de la FBI să îi ajute în investigarea unor crime care au avut loc atât în Londra, cât și în New York. Omorurile sunt plasate în oglindă. Astfel, după ce o crimă este comisă în state, ea se va repeta și la Londra. Ce oferă un aspect straniu acestor atentate este faptul că ele sunt comise în doi, unul fiind victima, iar celălalt ucigașul care se sinucide după ce și-a făcut treaba sau chiar în momentul în care și-o face.  Cireașa de pe tort stă în inscripțiile pe care le au scrijelite amândoi pe piept, așa încât pe unul scrie momeală, iar pe celălalt marionetă. Pentru cei care au citit prima parte, cred că este evidentă corelația cu păpușarul, personajul care trage sforile..

            Baxter este la rândul ei un personaj aparte, o individă cu probleme de comportament, alcoolică notorie și o șoferiță în a cărei mașină nu își dorești să fii, pentru că în orice moment îți poate trece viața prin fața ochilor. Pe Baxter nu ai cum să nu o îndrăgești, comportamentul ei respingător față de ceilalți parcă te face să o apreciezi și mai mult.

            Un alt aspect care mi-a plăcut este prezența celor doi agenți FBI care participă la anchetă, Race și Curtish, două personaje pe care ajungi să le apreciezi pe parcursul lecturii. Curtish este fata unui ambasador și nu are voie să folosească arma nici măcar în autoapărare ca să nu își pună tatăl într-o lumină proastă. Race este personajul curajos care înfruntă moartea în față, dar care pare să ducă cu el și un secret foarte întunecat. Cei doi, împreună cu Baxter, formează un trio de detectivi aparte care se confruntă cu o minte diabolică, ce se folosește de indivizi cu probleme pentru a naște teroare.

            Cred că am spus destule. Nu voi intra în demersul anchetei ca să nu vă stric plăcerea din momentul în care o veți lectura. Până la urmă este un roman polițist, cu nuanțe de thriller, a cărui esență stă în misterul pe care îl evocă în paginile lui. Aștept ca Editura Trei să publice și finalul trilogiei și voi reveni în acel moment cu o privire de ansamblu asupra întregii serii. Până atunci, vă urez lectură plăcută la cele două volume deja traduse.