Recenziile lui Gică 179 - Puiul de cuc de Camilla Läckberg (CRIME CLUB)

Titlu: Puiul de cuc  

Serie: Fjällbacka (#11)

Autor: Camilla Läckberg

Editura: TREI

Titlu original: Gökungen (2023)

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 456

Media pe Goodreads: 3,96 (din 5.814 note)

 

            În 2003, Camilla Läckberg debuta cu Prințesa ghețurilor, prima carte din seria „Fjällbacka”, publicată în limba română la Editura Trei, fiind de altfel și primul volum din Seria Neagră de la GSP, disponibil la chioșcurile de ziare din 02.02.2011. Au urmat Predicatorul, Cioplitorul în piatră, Piază rea, Copilul german, Sirena, Paznicul farului, Făuritoarea de îngeri, Îmblânzitorul de lei și Vrăjitoarea. Pe parcursul celor zece romane i-ați urmărit pe scriitoarea de biografii Erica Falck și polițistul Patrik Hedström rezolvând cazuri complicate, evoluând de la o anchetă la alta și reușind, în ciuda impedimentelor, să-și întemeieze o familie, având în prezent trei copii. Însă, odată cu personajele sale, s-a schimbat și stilul de scriere al autoarei suedeze, adaptându-se noilor tendințe literare și mizând, îndeosebi, pe corectitudinea politică. Și așa, pas cu pas, după trei decenii active, seria a ajuns la volumul al unsprezecelea, Puiul de cuc.

            Mai întâi, să vedem personajele, pe cele din prim plan, bineînțeles. Scriitorul Henning Bauer urmează să primească Premiul Nobel pentru Literatură, pentru elogiul său în nouă părți/cărți adus femeii, dar se confruntă cu o acută lipsă de inspirație, nereușind să-și termine decalogul. E căsătorit cu Elisabeth și are doi fii, Peter și Rickard. Fotograful Rolf Stenklo pregătește o nouă expoziție, însă de data asta vrea să facă o mărturisire, numindu-și una dintre fotografii „vinovăție”. Louise e soția lui Peter, mai exact a doua soție, după ce prima, Cecily, a fost spulberată de o mașină în timp ce se întorcea de la alergat. Erica Falck e prietenă cu Louise, și de asta participă, împreună cu Patrik, la Nunta de Aur a lui Henning și Elisabeth. Însă, după petrecere, invitații află că a avut loc o crimă, Rolf a fost ucis cu un pistol de cuie, în respectiva noapte, chiar în sala unde-și pregătea colajul. În noaptea următoare are loc o triplă omucidere pe insula familiei Bauer, iar Erica Și Patrik sunt obligați (oficial și neoficial) să deschidă o nouă anchetă.

            Crimele din prezent sunt strâns legate de un accident din 1980, când Lola, o femeie trans, și-a pierdut viața, împreună cu fiica ei, Pytte, într-un incendiu. Henning și Rolf făceau parte la acea vreme din Clubul Blanche, un grup select de artiști care se adunau serile acasă la Lola, unde aveau loc chefuri încinse și dezbateri pe teme culturale. Să fie oare Rolf vinovat de moartea Lolei? Și ce (sau cine) era în fotografia care a dispărut în noaptea omorului? Viața nu a fost deloc ușoară pentru Lola din clipa în care a renunțat la numele de Lars și și-a asumat o altă identitate de gen. E adevărat că unii oameni o apreciau, chiar iubeau, mai ales clienții de la clubul la care lucrase la bar, însă mulți erau oripilați de comportamentul și veșmintele sale feminine, prejudecăți care au condus, până la urmă, la violență. Dar Lola era perfectă așa cum era, o prietenă de nădejde, o persoană care știa întotdeauna cum să pună problema ca să împace pe toată lumea și un tată bun pentru Pytte, lumina ochilor ei.

            Acum, haideți să vedem ce mai fac protagoniștii noștri, pe care timpul nu i-a cruțat. Erica se confruntă cu menopauza, are grijă de copii și pornește în investigație pe cont propriu imediat ce află despre povestea Lolei, iar Patrik, deși nu e „căpitanul” echipei, este privit de colegi drept anchetatorul șef, îndreptându-se acum spre insula unde a avut loc triplul asasinat. Pe căi separate, în zone diferite ale Suediei, protagoniștii noștri desfășoară două cercetări în paralel, care se vor uni spre deznodământ. Se iubesc la fel de mult, se comportă ca doi adolescenți și nu ezită deloc când prind vreun minut în care pot să-și facă de cap nestingheriți. Așadar, o familie perfectă și una distrusă, legate prin prietenii și interese comune, prinse într-o vâltoare de evenimente tragice care se vor sfârși doar atunci când adevărul va ieși la suprafață.

            Fiind prima carte din serie pe care o citesc, am avut senzația că am ajuns prea târziu la petrecere, fiindcă nu cunoșteam pe nimeni. Dar ușor-ușor mi-am făcut o idee despre cuplul de investigatori faimoși din literatura Nordic Noir, astfel încât am putut să empatizez atât cu Patrik, care și-a jucat rolul la perfecție chiar și în cea mai tensionată clipă, cât și cu Erica, care, dincolo de simplitatea aparentă, e o femeie dură și nu se dă în lături de la munca de teren, mai ales atunci când răspunsurile ar putea duce la o nouă biografie (polițistă). Mi-a plăcut, cred că e una dintre cărțile reprezentative pentru ficțiunea de astăzi, ludică și corectă politic, potrivită pentru împătimiți și amatori deopotrivă. Dar seria mea preferată a Camillei Läckberg rămâne în continuare „Vincent și Mina”, așa că aștept cu interes Miraj, sfârșitul trilogiei scrise împreună cu Henrik Fexeus.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Camillei Läckberg: 

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

Falled

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Ochi pentru ochi de M.J. Arlidge

Ochi pentru ochi

M.J. Arlidge

 

Titlu original: Eye for an Eye

Limba originală: engleză

Traducere: Alexandra Fusoi 

ISBN: 978-606-40-2197-7

Format: 130x200mm, paperback cu clape

592 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

 

Bestseller SUNDAY TIMES

 

CEI MAI CUNOSCUȚI CRIMINALI S-AU ASCUNS LA VEDERE.

PÂNĂ ACUM…

 

„Emily“ este o mamă singură devotată.

„Jack“ are o slujbă nouă, într-un oraș nou.

„Russell“ e pe punctul să se îndrăgostească.

Toți au același secret: niciunul dintre ei nu e cine spune că ar fi. Se numără printre cei doar nouă criminali din Marea Britanie cărora li s-a acordat dreptul la anonimat după ispășirea pedepsei, din cauza crimelor atroce pe care le-au comis.

Dar dacă familiile victimelor află adevărata identitate a criminalilor?

Consiliera de probațiune Olivia Campbell e prinsă într-un foc încrucișat când sunt căutați atât cel care a divulgat identitățile secrete, cât și justițiarii ucigași dezlănțuiți de scurgerile de informații…

 

Înfiorător, sfâșietor, un thriller mare, îndrăzneț, complex. Chris Whitaker

 

O lecție de maestru care te pune pe gânduri. Povestea ți se întipărește în minte. Daniel Cole

 

Un thriller dinamic… Cu ritm rapid, tulburător, îți dă de gândit. Guardian

 

Un roman crime emoționant pentru secolul XXI. Daily Mail

 

În acest thriller profund, dureros, nu există răspunsuri simple. The Sun

 

„Impresionant și plin de compasiune, Ochi pentru ochi ar trebui să câștige premii.“ Literary Review

FRAGMENT

Capitolul 3

 

               Emily Lawrence mergea apăsat, cu capul în jos, prin ploaia torențială. Era o zi întunecată în Bridgend, rece și neiertătoare, iar majoritatea localnicilor se adăposteau înăuntru, ceea ce‑i convenea de minune. N‑avea nevoie de public pentru acest pelerinaj.

Mergea grăbită pe aleea perfect întreținută, aruncând câte o privire spre pietrele de mormânt bine îngrijite de pe ambele părți, unele dintre ele decorate pentru sezonul sărbătorilor. Veneau peste ea nume, date și tragedii de familie — mame care muriseră de tinere, gemeni pierduți la naștere, cupluri îndrăgostite separate ani întregi până la reunirea finală —, dar nu înregistra nimic, abia păsându‑i de dezastrele altora. Probabil că era justificat, pentru că avea motivele ei serioase să fie aici sau poate că așa îi era firea. Lumea spusese dintotdeauna că era egoistă.

Ajunse la o răscruce și coti la dreapta, croindu‑și drum pe pilot automat până la mormintele lor. Venea cu religiozitate, de două ori pe an, la ziua de naștere a lui Susan și apoi a lui Gwyneth, și abia dacă mai era atentă la drum. Picioarele, ca să nu mai vorbim de inima și conștiința ei, o duceau unde avea nevoie. Emily nu pierdea vremea niciodată, nu stătea la palavre, își îndeplinea îndatoririle rapid și eficient, după care se ducea spre casă simțindu‑se pustiită și sumbră. Uneori, după câte o vizită mai tulburătoare ca de obicei, se întreba dacă are cu adevărat nevoie să vină aici, să se supună an după an acestui chin. Dar știa răspunsul înainte să pună măcar întrebarea, și de‑asta se afla din nou la cimitirul din Bridgend. Era foarte potrivit ca vremea să fie așa întunecată azi, și‑a zis ea, copleșită de amintirile dureroase care năvăleau una după alta.

Scuturându‑se de gândurile negre, Emily a încetinit când s‑a apropiat de morminte și a mai verificat o dată să nu fie nimeni prin preajmă înainte să ajungă la ele. Pietrele de mormânt rămâneau imaculate, părând aproape lustruite în strălucirea blândă a soarelui iernatic. Aranjamentele florale erau pline de viață și proaspete, marmura întunecată lucea, iar literele aurii erau curate și se distingeau clar, expunând detaliile tragediei lor:

Susan Slater, născută august 1991, decedată martie 1992

Gwyneth Slater, născută aprilie 1988, decedată noiembrie 1992

Plecate dintre noi prea curând. Rămân veșnic în inimile noastre.

Emily citise cuvintele de nenumărate ori, dar concizia lor, forța lor simplă o lăsa întotdeauna fără suflare. I‑a scăpat un suspin și vederea i s‑a încețoșat când i‑au dat lacrimile. A strâns buchetul la piept, căutând alinare, deși spinii îi intrau dureros în piele. Era prea șocant, prea tulburător de suportat gândul că fetițele astea nevinovate au murit în condiții cumplite, dar n‑avea cum să se ascundă de realitatea chinului lor. Era ceva ce trebuia acceptat, deplin și adesea, ca să țină vie tragedia uciderii lor. Timpul nu vindeca și nici n‑ar fi trebuit să vindece, atunci când morțile lor fuseseră atât de fără rost și de nenorocite.

— Le cunoșteai, nu?

Emily s‑a întors surprinsă și a dat peste un bărbat mai în vârstă care se uita la ea. A clipit ca să scape de lacrimi și l‑a privit pe intrus, genul elegant, militar, apărat de frig de o haină groasă și fular. Avea accent local și privirea pătrunzătoare și inteligentă, însă Emily nu‑l recunoștea, iar întrebarea lui părea să fie nevinovată.

— Nu în mod special, a mințit ea. Voiam doar să le aduc un omagiu.

La început, bărbatul n‑a spus nimic, intrigat poate de motivele pe care le‑ar avea o femeie de vârstă mijlocie să vină pe o asemenea vreme să viziteze mormintele a două străine. Apoi trăsăturile i s‑au relaxat ușor‑ușor și pe chip i s‑a întins un zâmbet trist.

— Tocmai am fost la Iris a mea, dar mă opresc întotdeauna o clipă și aici la întoarcere, să spun o rugăciune pentru micuțe…

I s‑a frânt vocea, iar Emily s‑a întors, dărâmată de emoția străinului.

— E insuportabil să te gândești prin ce‑au trecut…

Emily a încuviințat, dar nu s‑a răsucit cu fața spre el, aplecându‑se în schimb să pună florile pe morminte. Și atunci a observat picături de sânge unde ținuse strâns tijele pline de spini; și‑a băgat repede mâinile în buzunare, ca să ascundă înțepăturile.

— E de nedescris, serios, de ce sunt capabili unii…

Bătrânul se ambala, prins în această tragedie locală celebră, pregătindu‑se probabil pentru o denunțare îngrozitoare, însă Emily nu mai putea asculta nici măcar un singur cuvânt. A dat din cap cu tristețe spre el și a plecat, mergând pe propriile urme pe alee, dornică să scape de prezența lui, să se elibereze de locul ăsta cumplit.

Venea în fiecare an și în fiecare an era disperată să plece, dar de data asta fusese mai rău ca de obicei. Ajunsese să se aștepte la durere, vinovăție și suferință, însă intervenția tăioasă a pensionarului îi readusese un sentiment pe care îl îngropase de mult — teama. Accentul lui local puternic, emoția lui intensă, dezgustul vădit după 30 de ani o aruncaseră înapoi într‑o vreme când numele ei era echivalent cu sălbăticia și răul, când localnicii ar fi dezmembrat‑o cu dragă inimă, când nu era o Emily Lawrence oarecare, onestă și cu nimic ieșită din comun. Amintirile o îngrozeau și acum și simțea cum tremură din toate încheieturile în timp ce se îndrepta spre ieșire. Nicio vizită în Bridgend nu era lipsită de riscuri și probabil că se complăcuse crezând că poate să vină și să plece fără să fie depistată. Bătrânul domn părea destul de amabil și nu părea să îi arunce vreo acuzație anume, dar cum putea fi sigură?

Uneori, simțea că oamenii pot să vadă direct prin ea.

 

Capitolul 4

              

Stătea cu ochii ațintiți în televizor, în timp ce emoțiile îl copleșeau.

— Alături de noi astăzi pe canapea este Alison Burnham, a cărei fiică, Jessie, a fost ucisă în 2013 de elevele Courtney Turner și Kaylee Jones. Autoarele acestei crime cumplite, care aveau doar 11 ani la vremea aceea, au fost ulterior eliberate și trăiesc în comunitate. De‑atunci, Alison a militat neobosit pentru sentințe cu custodie mai lungi pentru minorii care comit crime grave…

Mike Burnham a scuturat furios din cap, nesigur dacă era mai furios pe BBC, care le exploata durerea, sau pe Alison, care fusese de acord să apară în emisiunea lor. Știa că fosta lui soție credea că face ceva bun, că scoate ceva pozitiv dintr‑o tragedie îngrozitoare, însă era foarte dureros să audă ad nauseam detaliile acelei zile și, în plus, la ce bun? Nimeni nu le asculta niciodată pe victime. Făptașii, infractorii erau cei care se alegeau cu toată atenția, iar sistemul justiției penale se dădea peste cap ca să‑i favorizeze pe ei. Poate campania o ajuta pe Alison să  nu se mai gândească la trauma lor comună, dar până la urmă nu schimba nimic.

— Mike, vrei să…?

Și‑a dat seama că secretara showroomului încă îl aștepta să semneze contractul de vânzare. Și‑a trecut privirea peste lista de ferestre și uși, după care și‑a mâzgălit semnătura, apoi s‑a îndepărtat, ducându‑se mai aproape de televizor și sorbind cuvintele prezentatorului:

— Azi‑dimineață, Kyle Peters, cel care l‑a ucis pe Billy Armstrong în Southend în 2015, a fost eliberat și a primit o nouă locuință în Marea Britanie, sub o nouă identitate. Alison, ca o persoană care a trecut deja prin asta, care a trebuit să facă față eliberării ucigașelor fiicei sale, ce simți în dimineața aceasta?

— Păi, evident că toată compasiunea mea se îndreaptă spre familia lui Billy. Știu exact cum se simt, cât de furioși și supărați trebuie să fie. Am crezut dintotdeauna că omorul trebuie să implice o condamnare pe viață obligatorie, indiferent de vârsta făptașului, și iată, avem din nou o situație în care sistemul penal dezamăgește victima și familia ei.

De ce? De ce trebuia s‑o țină tot așa? De fiecare dată când se gândea că ar putea să revină la o oarecare normalitate, când lumea ar fi putut să‑l vadă ca pe un om obișnuit, și nu ca pe tatăl unui copil ucis, hopa! — apărea Alison, la televizor, la radio, vorbind despre Jessica, despre Courtney Turner și Kaylee Jones, băgând povestea pe gâtul tuturor. De ce se simțea obligată să facă așa ceva?

— Bineînțeles, gângurea prezentatorul. Presupun că zile ca asta trebuie să reînvie amintiri dureroase despre ce s‑a petrecut cu familia ta. Moartea micuței Jessie, arestarea, procesul…

— Nu, a șuierat Mike, furios și ofensat. Era Jessica, niciodată Jessie…

În birou începuseră să se întoarcă spre el capete, însă Mike nu se putea abține. Ziarele, canalele de știri hotărâseră să‑i spună fiicei lor „Jessie“, pentru că suna mai drăgălaș, mai tragic. Dar ei nu‑i spusese nimeni așa, niciodată.

— Documentează‑te! Fă‑ți naibii meseria! mormăi el enervat.

La televizor, Alison nu luase în seamă gafa și răspundea la întrebare, intrând în joc.

— A avut un efect profund asupra surorii mai mici a Jessicăi, Rachel, dar toți am suferit. Eu am renunțat la serviciu la scurt timp după ce s‑a întâmplat, apoi căsnicia mi s‑a destrămat…

Când o să se oprească? Ce realiza cu toată povestea asta, în afară de umilirea celor care suferiseră deja destul? Depășea orice imaginație că Alison putea să fie atât de naivă.

— Scuze, Mike, tot eu sunt…

Mike s‑a scuturat și s‑a întors, observând că secretara timidă venise înapoi.

— Te așteaptă clienții tăi de la ora 10…

A făcut semn cu capul spre sala de primire a clienților, unde se foia nerăbdător un cuplu de vârstă mijlocie.

— Scuze, eram departe…

Femeia i‑a zâmbit compătimitor, dar n‑a spus nimic, părând ușor stingherită, de parcă n‑ar fi știut cum să se poarte cu el. Mike și‑a aruncat privirea prin birou și și‑a dat seama că mai mulți colegi se uitau la el, clar neliniștiți de bombănelile lui furioase către televizor. Brusc, s‑a simțit ridicol și jenat, ceea ce n‑a făcut decât să‑l înfurie și mai tare. De ce să fie jenat? Doar el nu făcuse nimic greșit.

Și‑a luat haina și a încercat să se adune, dar cuvintele lui Alison interveniră din nou.

— Bineînțeles, cel mai important e că ne e dor de fetița noastră. Aducea întotdeauna lumină, bucurie în orice cameră intra…

Mike a închis ochii — durerea ascuțită revenea, amenințând să‑l copleșească —, după care s‑a silit să revină în prezent și să‑și înăbușe emoțiile. S‑a întors, a luat telecomanda și a închis furios televizorul, după care s‑a îndreptat cu pași apăsați spre showroom, cu 12 perechi de ochi urmărindu‑i fiecare pas.

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA.

Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii.

De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica.

Recenziile lui Gică 176 - Omul de zăpadă de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Omul de zăpadă  

Serie: Harry Hole (#7)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Snømannen (2007)

Traducere de Bogdan Nicolae Marchidanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,02 (din 138.305 note)

 

            Ia spuneți... Așa-i că v-a fost dor de Harry Hole? Nouă, celor din Crime Club, cu siguranță ne-a fost, așa că am decis ca în aprilie să scriem, printre altele, despre „Omul de zăpadă”, cel de-al șaptelea volum al seriei. (...) Pe repede-înainte, Harry pornește pe urmele unui ucigaș ingenios, poate cel mai viclean de până acum, bineînțeles, asta dacă nu-l punem la socoteală pe Mântuitor. După mult timp, în țara cu cea mai scăzută rată a criminalității, apare (pardon, își face anunțată prezența) un criminal în serie. Dar omul nostru s-a mai confruntat cu așa ceva, în Australia (în „Liliacul”), astfel încât este invitat, chiar de autoproclamatul său rival, printr-o scrisoare, să ia parte la vânătoare, fiindcă e singurul polițist din Norvegia capabil să-l prindă.

            Mami te iubește! Dar mami n-a fost cuminte, și trebuie să fie pedepsită. Mami nu l-a iubit pe tati, a stat cu el doar pentru tine, și în toți anii ăștia și-a făcut de cap cu alți bărbați, întorcându-se acasă cu acel zâmbet suav și inocent pe buze. Dar mami trebuie să primească o lecție. Așa că, odată cu prima ninsoare, Omul de zăpadă a lovit din nou. O crimă fără cadavru, mă rog, ei îi vor spune, în ziare și la televizor, „dispariție”, dar eu știu că nu-i vor găsi niciodată trupul. Pentru că nu e prima, nici ultima, și de fiecare dată am avut grijă să-mi las semnătura la locul faptei, un om de zăpadă (cum altfel). Prima oară am acționat impulsiv, am ciopârțit-o, dar acum sunt mult mai atent la detalii, pentru că acțiunile mele trebuie să transmită un mesaj, un avertisment. Dar aici nu e vorba doar de omoruri, ci de adrenalină, de provocare, și de asta am ales să-l atrag pe Harry Hole, cel mai inteligent inspector din poliția din Oslo, într-o anchetă din care doar unul din noi va scăpa cu viață.

            Luând-o pas cu pas (ca să avem un fir logic), îl regăsim pe Hole în cea mai bună formă a sa de până acum, împăcat (momentan) cu demonii alcoolului și vizitat, în unele nopți, de Rakel – „pentru că nimeni nu părăsește pe cineva cu care a făcut sex de calitate” – în noul său birou fără ferestre, în compania tovarășilor lui morți, ce-l privesc din fotografiile înrămate. Odată cu raportarea dispariției lui Birte Becker, mamă și soție „fidelă”, este reorganizat grupul care urmează să se ocupe de caz, din care va face parte și noua lor colegă, Katrine Bratt, un ofițer care a lucrat în cadrul poliției din Bergen, la departamentul pentru abuzuri sexuale. Ajunși la locuința victimei, Harry și echipa sa sunt întâmpinați de un om de zăpadă, în jurul gâtului căruia se află eșarfa dispărutei. La puțin timp de la tragedie, Hole primește scrisoarea de la făptaș, care-și spune chiar Omul de zăpadă. Dar moartea de acum și cele ce vor urma sunt legate de o crimă din Bergen, care s-a petrecut cu doisprezece ani în urmă, și de care s-a ocupat un investigator extrem de competent, dar căzut în dizgrație, care, pur și simplu, a dispărut.

               Dar de ce ar vrea antagonistul să fie cunoscut drept Omul de zăpadă? Pentru început, oricărui criminal în serie îi trebuie un nume, o poreclă care să rămână pe buzele tuturor chiar și după moarte sau întemnițare. Prin „redenumire”, el se ridică de la poziția de om la statutul de zeu, de entitate care are control asupra destinului celorlalți. Așa-i că Liliacul, Călăul sau Mântuitorul sună dur? Au o altă rezonanță, provoacă frică. Dar cum sună Omul de zăpadă... Cam sec, așa-i? Ei bine, tranziția e mult mai puternică atunci când preschimbi ceva inofensiv în ceva periculos. Frica, poate și groaza, se transformă în teroare, fiindcă normalitatea devine ceva nesigur, încropirea unui om de zăpadă se transformă într-o crimă bine planificată, iar ucigașul se identifică cu o forță a naturii, printr-un anotimp.

               Știm că suntem în urmă, luna trecută a apărut „Cuțitul”, (Harry Hole #12), dar ne străduim să ajungem la zi și sperăm că, prin recenziile noastre, ne adresăm, îndeosebi, celor care nu au citit încă seria. Ca o concluzie la volumul de față, pot să spun că s-a numărat printre cele mai bune, intense și întortocheate (din cele șapte), la același nivel cu „Mântuitorul”. Hole e un personaj pe care, chiar dacă nu-l îndrăgești, ajungi să-l apreciezi, poate nu ca om, dar cu siguranță ca polițist. Și că tot vorbeam de nume și supranume... Cum vă sună „Leopardul”? Fioros, nu? Aveți dreptate, e volumul al optulea, și cu el ne vom întâlni data viitoare. 

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø: 

Falled

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 58 - Ultima petrecere de Clare Mackintosh (CRIME CLUB)

Titlu: Ultima petrecere

Serie: Ffion Morgan (#1)

Autor: Clare Mackintosh

Editura: TREI

Titlu original: The Last Party (2022)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,78 (din 36.467 note)

 

               Ce poate fi mai frumos decât să sărbătorești venirea Anului Nou împreună cu toți locuitorii micii comunități din care faci parte: rude, cei mai buni prieteni și câțiva necunoscuți, oaspeți celebri și bogați, dornici să-și cheltuiască banii într-un loc liniștit și aproape uitat de lume; să dansezi până la epuizare; să dai pe gât, unul după altul, pahare de șampanie, fără să-ți pese la al câtelea ai ajuns; să faci sute de selfie-uri, care mai de care mai provocator, ca să-ți amintești mereu această noapte specială; să uiți de necazuri și, așa cum se spune, să lași toate problemele în vechiul an, pentru că la orizont apare o nouă șansă să îndrepți lucrurile sau să realizezi tot ce ți-ai propus... Iar aici intră și reglarea conturilor cu persoanele cu care ai răfuieli mai vechi, nerezolvate, ce nu mai suportă amânare. Imaginați-vă o astfel de petrecere, toată lumea se distrează, iar cei mai curajoși, printre care se numără majoritatea membrilor așezării în care ne aflăm, în cazul de față satul Cwm Coed, situat chiar pe granița ce desparte Anglia de Țara Galilor, se pregătesc să facă, la miezul nopții, o baie rece în lacul Llyn Drych. Apa nu are mai mult de 4 grade, dar toți sunt înflăcărați și gata să împlinească o tradiție veche, ale cărei începuturi nu se mai cunosc. Însă elanul petrecăreților este tăiat de apariția unui cadavru ce plutește nestingherit printre înotătorii experimentați care spintecă suprafața lucioasă a lacului. Voia bună se preschimbă în teroare, iar cele douăsprezece bătăi ale ceasului anunță o anchetă polițienească învăluită în mister.

După o noapte incendiară – și nu mă refer la petrecerea găzduită de Rhys Lloyd, cântăreț, om de afaceri și proprietarul unor căsuțe de vacanță pe malul Lacului Oglinzii, ci la partenerul cu care a împărțit patul la cumpăna dintre ani – Ffion Morgan își începe anul investigând moartea în condiții suspecte a sus-numitului proprietar. Rhys Lloyd a fost ucis cu sânge rece și aruncat în lac, aidoma unui sac cu cartofi, iar întrebările sunt Cine și de ce. Bărbatul trecut de prima tinerețe este un cântăreț celebru, un tată și soț devotat, un om cinstit până în măduva oaselor și loial intereselor comunității din care face parte, cel puțin în aparență, fiindcă în realitate Rhys este un fustangiu și jumătate, un libidinos fără cusur, care profită de fiecare femeie ce are ghinionul să-i iasă în cale, un mincinos fără scrupule și dator vândut. De fapt, ERA, pentru că cineva a avut grijă să-i facă felul. Acum toți sunt suspecți, iar Ffion  trebuie să navigheze printr-o mare de secrete dezvăluite doar pe jumătate, ferindu-se de pistele false, pentru a ajunge la adevăr.

Dar fiindcă nu se cunoaște momentul exact în care Rhys a murit – imediat după ce a fost lovit în cap cu un obiect contondent sau înecat, după ce a fost aruncat în lac – Ffion trebuie să facă echipă cu Leo Brady, polițist detașat din cadrul forțelor de ordine engleze, având în vedere că Lacul Oglinzii marchează granița dintre cele două țări. Prezența lui Leo o cam încurcă pe protagonistă, pentru că a jurat să nu se mai întâlnească a doua oară cu partenerii ocazionali de sex. Plus că nici ea nu are tocmai conștiința curată, secretele roind în jurul ei ca albinele în jurul stupului. Ostilitatea dintre cei doi este palpabilă, subliniind veșnicul război dintre autoritățile galeze și cele engleze, dar și dintre localnicii galezi care îi privesc cu suspiciune pe englezii care s-au stabilit în trei dintre cele cinci căsuțe ale lui Rhys. Prezența străinilor în comunitate destabilizează într-o oarecare măsură echilibrul acesteia, diferențele de limbă, cultură și mentalitate fiind vizibile cu ochiul liber. Dacă pentru localnici Cwm Coed este căminul ce trebuie protejat cu orice preț de invazia celor de pe celălalt țărm, pentru străini este un simplu loc în care se pot retrage din viața mondenă, unde își pot da frâu liber dorințelor ascunse și poftelor trupești, fără să fie subiect de bârfă prin tabloide. Lucrurile funcționează pe principiul „ce se întâmplă în Vegas, rămâne în Vegas”. Însă Leo, purtând propriul război cu fosta soție pentru a reuși să-și vadă fiul pe care îl iubește mai mult decât orice pe lume, este hotărât să scormonească adânc, elucidând enigma ce planează în jurul morții lui Lloyd.

Povestea se mută din prezent, unde Ffion și Leo își desfășoară ancheta, în trecut, cu câteva luni înainte de sărbători, unde asistăm la punerea pe picioare a afacerii lui Lloyd și la faptele demne de dispreț ale acestuia. Mi-ar fi plăcut ca ritmul narațiunii să fie mult mai alert, scenele sunt mult prea statice, zeci de pagini în care ai impresia că nu se întâmplă nimic; că investigația bate pasul pe loc, doar ca finalul să fie plin de suspans și de-a dreptul exploziv. Nu m-am împăcat cu niciun personaj, toate mi s-au părut superficiale și neșlefuite, niște schițe pentru marele proiect ce va urma. Poate că a fost doar romanul nepotrivit, la momentul nepotrivit, însă, de data asta, Clare Mackintosh nu m-a convins. Dar nu renunț, mai ales că „Ultima petrecere” este doar primul volum al seriei „Ffion Morgan”, prin urmare, mai am o șansă să-mi schimb părerea.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Clare Mackintosh:

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 57 - Crimă la Oxford de Ruth Ware

Titlu: Crimă la Oxford 

Autor: Ruth Ware

Editura: TREI

Titlu original: The It Girl (2022)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,86 (din 231.625 note)

 

               Mesaj pentru Hannah Jones referitor la cazul Strangulatorului din Pelham...

Nici măcar nu mă obosesc să-l deschid. Știu deja ce conține. Este doar unul dintre sutele, poate chiar miile, de e-mailuri pe care le-am primit din acea noapte îngrozitoare. Toți vor să-mi ia un interviu; toți vor informații ca să scrie cine știe ce articole de doi bani despre viețile unor oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată. Toți vor știri de senzație, însă nimănui nu-i pasă cât de multă suferință produc întrebările lor nerușinate. De zece ani mă împotrivesc hărțuirilor ziariștilor și reporterilor care au impresia că înțeleg prin ce am trecut. Dar, în realitate, habar n-au...  Habar n-au cum e să-ți găsești cea mai bună prietenă ucisă într-o cameră de cămin; habar n-au cum e să răspunzi ore în șir la interogatoriile polițiștilor; habar n-au cum e să fii Martorul principal și să bagi la închisoare un om, posibil, nevinovat; habar n-au cum e să te străduiești din răsputeri să-ți construiești o familie, o carieră, o nouă existență, pe rănile ce nu se vor închide niciodată. Ei nu știu cum e să ai coșmaruri în fiecare noapte, cum e să ai senzația că acel chip angelic te urmărește pretutindeni. Nu știu cum e atunci când memoria îți joacă feste din cauza șocului, ștergând detalii importante ce mi-ar fi putut aduce, într-o oarecare măsură, pacea mult visată. Ei nu știu și poate că nu vor afla niciodată... Nici eu n-aș fi vrut să aflu... Dar acum toate fac parte din ființa mea. Sunt sfâșiată fără milă între un trecut plin de momente frumoase, ce anunța un viitor strălucit, dar care, din păcate, a fost curmat de o mână criminală, și un prezent incert, plin de remușcări și îndoieli. Trebuie să fiu tare, dacă nu pentru mine, atunci pentru micuța viață ce crește în interiorul meu.

Ruth Ware revine în lumina reflectoarelor, de această dată cu un thriller incitant, care, deși e scris după o rețetă clasică, vă va cuceri din prima cu o poveste bine închegată, scene de un realism impresionant și personaje atent construite, astfel încât să formeze o paletă variată de caractere și comportamente. Autoarea surprinde cât se poate de bine viața studenților dintr-un campus al Universității Oxford, petrecerile demențiale ce încep imediat după apusul soarelui – firește, după terminarea cursurilor – și se încheie în zorii zilei următoare; jocurile senzuale desfășurate într-o cameră de cămin, care aproape întotdeauna se termină cu unul dintre participanți în pielea goală; întâlnirile de studiu; activitățile extracuriculare; pasiunile  secrete și mistuitoare; relațiile nepotrivite dintre studente și profesori; nopțile fierbinți și dezmățate, și, bineînțeles, aspectele mai puțin plăcute ale coexistenței unor tineri care caută să se distreze cât pot de mult în anii de relativă libertate pe care îi mai au, înainte să-și găsească o slujbă și să se așeze la casa lor – invidie, gelozie, ură, resentimente și altele mult mai rele. Ruth Ware nu scapă nimic din vedere, printre toate inserând și o crimă – am putea-o numi „perfectă” – al cărei motiv a rămas învăluit într-un oarecare mister. Da, cineva a fost acuzat și închis, însă firul narativ este mult mai încâlcit decât pare la prima vedere, autoarea trimițându-ne nu o dată pe o pistă greșită, pentru că, așa cum v-ați obișnuit deja, toți au ceva de ascuns.

Ajunsă în campusul Pelham din Oxford, Hannah e puțin dezorientată. Totul e nou, nu cunoaște pe nimeni, iar bucuria pe care o simte că în sfârșit a ajuns aici este umbrită de nesiguranță. Despachetându-și lucrurile în camera de cămin uriașă sau, mai bine spus, în apartamentul  foarte spațios pe care îl împarte cu o străină, Hannah face cunoștință cu exuberanta și strălucitoarea April Clarke-Cliveden, noua sa colegă de cameră. Cu toate că cele două fete se află la poli opuși – una incredibil de frumoasă și sexy, deșteaptă, chiar dacă lasă impresia că nu se omoară cu învățatul, o maniacă a petrecerilor, dezinvoltă, uneori chiar nerușinat de directă, cu alte cuvinte, o bombă cu ceas și o viperă pregătită să muște când lucrurile nu ies așa cum își dorește, iar cealaltă, liniștită, evitând să spună ceea ce gândește, inteligentă, frumoasă, dar nu ieșită din comun, cu picioarele pe pământ, cumpătată, naivă, prietenoasă, un om de nădejde (vă dați voi seama care-i care) – devin prietene bune, alcătuindu-și un grup, să-i spunem exclusivist, din care mai fac parte Will – băiatul chipeș, râvnit de toate fetele, Ryan – sportivul care pare că uneori are mai mulți mușchi decât creier, Emily – fata bună la suflet, care știe și să se distreze când e cazul, și Hugh – tocilarul, băiatul vulnerabil și ușor de manipulat. Toate bune și frumoase. Prietenia lor se consolidează în timp, învață să aibă încredere unul în celălalt, până când o crimă atroce le sparge gașca. Într-o seară, April este găsită moartă, sugrumată, pe podeaua dormitorului ei, iar vinovatul, John Neville, unul dintre portarii campusului, un bărbat trecut de prima tinerețe și libidinos, este trimis după gratii. Zece ani mai târziu, Neville moare în închisoare, susținând până în ultima clipă că e nevinovat. Măcinată de remușcări, Hannah, acum însărcinată, vrea să afle adevărul, pornind o anchetă pe cont propriu.

Am pomenit mai sus că romanul are la bază o rețetă clasică, adică este structurat pe două planuri, trecut și prezent, capitolele în care este ilustrată viața la Oxford fiind dublate de cele în care Hannah face cercetări pentru a afla dacă John Neville a fost cu adevărat un ucigaș sau doar un bătrân căruia îi plăcea să se uite după fundul studentelor, uneori întrecând măsura buneicuviințe. Protagonista ia legătura cu membrii vechiului grup de prieteni și cu unii profesori, căutând să stoarcă orice informație ce i-ar putea indica direcția în care trebuie să înainteze. Nu e ușor, mai ales că printre potențialii suspecți se află și Will, actualul ei iubit și tatăl copilului pe care îl poartă în pântec, dar și  iubitul din studenție al lui April. Dar Hannah nu se lasă descurajată. În ciuda faptului că moartea prietenei sale, cea care a învățat-o să iasă din zona ei de confort și să-și făurească o identitate solidă, a dărâmat-o, e mai puternică decât crede, reușind să înfrunte și asalturile violente ale ziariștilor care ar face orice pentru un interviu cu cea care a dat un chip criminalului celei mai strălucitoare stele de la Oxford.

Ca în cazul oricărui roman de genul, există și câteva minusuri. Unele scene sunt cam tărăgănate, prea descriptive, un pic trase de păr și repetitive, cu toate că sunt necesare pentru amplificarea tensiunii. Mi-ar fi plăcut să dezvolte mai mult personajul lui Emily, care, spre deosebire de ceilalți, apare adesea ca o umbră, un personaj mai „secundar” decât ar trebui să fie. De altfel, mi-aș fi dorit ca suspansul să fie mai bine distribuit pe parcursul cărții, și nu transpus într-o serie de scene aglomerate în ultima sută de pagini. Cu toate astea, Ruth Ware știe ce face, și de asta îi citesc cu interes cărțile. „Crimă la Oxford” se numără printre cele mai bune romane ale sale și constituie o lectură ușoară, relaxantă și captivantă, ce nu vă va dezamăgi.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 56 - Casa dintre pini de Ana Reyes (CRIME CLUB)

Titlu: Casa dintre pini  

Autor: Ana Reyes

Editura: TREI

Titlu original: The House in the Pines (2023)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,12 (din 133.346 note)

 

            Vine furtuna... Vântul suflă cu putere, zgâlțâind ferestrele casei și crengile pomilor din grădină. Căsuța păsărelelor stă să cadă dintre ramurile ce nu o pot apăra de vijelia dezlănțuită, și am impresia că, odată cu ea, o să mă prăbușesc și eu în abisul amintirilor, fiindcă nimeni nu mă poate proteja de propriul trecut. Mă simt neputincioasă, aidoma unei păpuși de cârpe, captivă într-un vârtej de senzații, forme și culori pe care nu le pot descifra. Poate că și alcoolul ce-mi gonește prin sânge e de vină, învăluindu-mi creierul într-o ceață densă, însă nu pot controla nimic din ceea ce mi se întâmplă. Simt pe limbă gustul fricii, care seamănă izbitor de mult cu voma. Simt mirosul înțepător și amețitor al pinilor de odinioară, iar în dosul pleoapelor închise zăresc conturul cabanei din pădure. Chipul lui mă bântuie, fiori reci de gheață scurgându-mi-se pe șira spinării. Trebuie să fac ceva înainte să fie prea târziu, înainte să mă destram complet.

            La prima vedere ar putea fi vorba despre o poveste de dragoste neîmplinită. Știți voi... scenariul clasic – el și ea se întâlnesc întâmplător, se plac, ies împreună de câteva ori, au o noapte pasională, apoi are loc un eveniment neașteptat și se despart, urmând să se reîntâlnească peste șapte ani, dându-și, din nou, unul altuia existența peste cap. Însă nu avem de-a face cu o poveste de dragoste, ci cu un thriller psihologic plin de variabile și întorsături de situație, totul bine condimentat cu puțină nebunie. „Casa dintre pini”, de Ana Reyes, reprezintă un roman caleidoscopic, în care narațiunea este reorganizată cu fiecare întâlnire a personajelor, tabloul de ansamblu fiind unul enigmatic, cu tușe de incertitudine, teamă și mister, ce devin din ce în ce mai accentuate cu fiecare pagină citită. Aș fi tentată să spun că este un experiment psihanalitic, oarecum exagerat, fiindcă ăsta e rolul ficțiunii, dar cât se poate de incitant. Este sau nu este? Asta-i întrebarea ce stă la temelia cărții, provocându-ne  să urmărim cu atenție povestea și să descoperim de această dată nu cine este criminalul, ci dacă persoana vizată este cu adevărat un criminal.

Orice ar face, Maya nu reușește să uite. Era doar o adolescentă când Aubrey, cea mai bună prietenă a sa, a murit subit în fața ei, lăsând-o să se scalde într-o mare de întrebări fără răspuns. Cum e posibil ca o fată sănătoasă să se prăbușească din senin fără suflare? În cei șapte ani care s-au scurs de atunci, a răsucit momentul pe toate părțile, doar, doar își va  da seama ce s-a petrecut. Însă concluzia la care a ajuns e de-a dreptul nebunească. În ziua în care fata a murit în casa Mayei, cele două tinere nu erau singure. Cu toate că Frank Bellamy, bărbatul de care eroina s-a cam îndrăgostit, n-a atins-o pe Aubrey nici măcar cu un deget, protagonista noastră crede că el e cumva vinovat. Nimeni n-a crezut-o când a depus mărturie împotriva lui, ba chiar i s-a recomandat, fără pic de tact, să consulte un psihiatru. Dar terapia n-a fost de niciun folos. Bănuielile sale au rămas neclintite, iar lacunele pe care le are în memorie îi confirmă că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Cu excepția amintirilor tulburi, Maya poartă un război cu dependența de alcool și cu sevrajul nemilos care îi încețoșează și mai tare gândurile. Însă un lucru este clar, Frank a mai făcut o victimă. După ce femeia  urmărește un clip postat pe internet, în care o tânără moare din senin în plină zi, într-un restaurant, fantomele care o bântuie încep să strige din ce în ce mai tare că ceva nu este în ordine cu acel bărbat.

Romanul este construit pe două planuri, trecut – în care urmărim povestea celor două adolescente, Maya și Aubrey, și relația celei dintâi cu Frank – și prezent – în care asistăm la zbuciumul Mayei și la ancheta detectivistică pe care femeia, dornică să afle adevărul, o întreprinde pe cont propriu. Alternarea celor două planuri nu face decât să surprindă metamorfoza prin care trece protagonista, transformându-se dintr-o tânără naivă, fără curaj, într-o femeie hăituită de coșmaruri, care se străduiește să-și clădească o viață în Boston, alături de iubitul ei, dar hotărâtă să facă lumină și să le demonstreze tuturor că nu e sărită de pe fix. Mult mai eficientă decât poliția – nimeni nu se pune cu o femeie distrusă, care caută să-și recompună identitatea – Maya adună indiciu cu indiciu, punând piesele puzzle-ului cap la cap, și vă garantez că descoperirea pe care o face este de-a dreptul neașteptată.

În caz că vă întrebați care e faza cu titlul romanului, „Casa dintre pini”, vă pot da un singur indiciu. Gândiți-vă la cele trei stadii ale psihicului uman propuse de Freud – conștient, inconștient, subconștient – și la cât de fluidă poate fi limita dintre ele dacă sunt supuse influenței potrivite. Nu vă pot spune mai multe, fiindcă nu vreau să vă stric surpriza. Țineți minte doar că  nimic nu este ceea ce pare la prima vedere. Vă mai zic doar atât... În ciuda subiectului „științific”, Ana Reyes ne pune pe rafturile bibliotecii un roman interesant și intrigant, cu scene pline de suspans, șovăielnic și superficial pe alocuri – mi-ar fi plăcut să fie puțin mai sângeros și mai tenebros, cu alte cuvinte, puțin mai thriller, decât psihologic –, dar captivant, numai bun de savurat după o zi de muncă.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Anei Reyes:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Fragment: Cuțitul (Harry Hole, #12) de Jo Nesbø

Cuțitul

Volumul 12 din seria Harry Hole

Jo Nesbø 

Titlu original: Kniv

Limba originală: engleză

Traducere: Bogdan Nicolae Marchidanu

ISBN: 978-606-40-2180-9

Format: 130x200mm, paperback cu clape

656 pagini

 Comandă: https://www.edituratrei.ro/carte/nesb-jo-cutitul/5133/

 

Îți taie răsuflarea! Jo Nesbø a scris thrillerul perfect. Suspense Magazine

Harry Hole se întoarce ca să-l vâneze pe ucigașul care i-a bântuit întreaga carieră. 

Harry Hole nu e într-o situație bună. Rakel, singura femeie pe care a iubit-o vreodată, a rupt definitiv relația cu el. Detectivul a primit o nouă șansă în poliția din Oslo, la un birou pentru anchete vechi nerezolvate, când el ar vrea să se ocupe de cazuri despre care bănuiește că au legătură cu Svein Finne, un violator și ucigaș în serie, la condamnarea căruia a contribuit demult. Acum Finne e liber, după două decenii de închisoare, și — crede Harry — pregătit să continue de unde rămăsese.

Situația se înrăutățește și mai mult când detectivul se trezește, după o noapte grea, cu sângele altcuiva pe mâini. Acesta e doar începutul unui adevărat coșmar, mai cumplit decât tot ce și-a putut imagina vreodată.

 

Dilemele morale sunt de-a dreptul dostoievskiene, surprizele sunt răvășitoare, umorul e acid, iar suspansul este nemilos. Una dintre puținele cărți masive pe care nu ți-o dorești scurtată nici măcar cu o pagină. The Wall Street Journal

 

Paginile se întorc singure, violența e teribilă, iar personajele sunt bine conturate și misterioase. Fiecare dezvăluire — a făcut-o el? sau ea? — este orchestrată meticulos, pe măsură ce Nesbø își manipulează cititorii. Ultimul volum e remarcabil și-l lasă pe Harry — și pe cititori — întrebându-se ce urmează. Associated Press

 

Mai dens și mai complex decât majoritatea romanelor precedente, Cuțitul seamănă, prin greutate și amploare, cu Pasărea cu piept roșu. Se încheie cu o serie fascinantă de răsturnări de situație care oferă satisfacție din perspectiva ficțiunii, dar sunt delicate din punct de vedere etic pentru lupta reală împotriva criminalității. Los Angeles Times

  

Crime noir la superlativ — provocator, întunecat și etalând unul dintre cele mai bune personaje de detectiv din ficțiunea modernă: Harry Hole. The Providence Journal

FRAGMENT

 

                 8.

(...) Tânărul ajunse în dreptul lor. Era un bărbat un pic peste 30 de ani, zvelt, cu trăsături asiatice. Costumul părea croit pe măsură, cămaşa albă era apretată şi proaspăt călcată, cravata era atent înnodată. Părul des şi negru era tăiat scurt, de o manieră care ar fi putut să fie discretă, dacă n‑ar fi fost atât de calculat de clasică. Detectivul Kripos Sung‑min Larsen mirosea a loţiune pe care Harry o bănuia ca fiind scumpă. La Kripos era cunoscut sub porecla de Indicele Nikkei, în ciuda faptului că prenumele lui — Sung‑min, un prenume pe care Harry îl întâlnise de câteva ori în Hong Kong — era de origine mai degrabă coreeană decât japoneză. Absolvise Academia de Poliţie în primul an când Harry ţinuse cursuri acolo. Harry și‑l mai amintea încă de la cursurile de anchete criminalistice, în principal datorită acelor cămăşi albe şi atitudinii discrete, dar și zâmbetelor viclene când el — încă un profesor lipsit de experienţă — simţea că e pe teren nesigur.

De asemenea, datorită rezultatelor de la examene, cele mai mari note obţinute vreodată la Academia de Poliţie.

— Îmi pare rău, Hole! Condoleanţele mele! zise Sung‑min Larsen.

Era aproape la fel de înalt ca Harry.

— Mersi, Larsen. Ai discutat cu vecinii? zise Harry și dădu din cap înspre carneţelul pe care detectivul Kripos îl ţinea în mână.

— Corect.

— Ceva de interes?

Harry privi în jur. Spaţiile erau mari între casele din Holmenkollen. Multe garduri vii înalte şi şiruri de brazi.

Câteva clipe, Sung‑min Larsen păru să cumpănească dacă putea împărtăşi informaţiile cu Poliţia din Oslo. Mai ales că problema era că Harry era soţul victimei.

— Vecina voastră, Wenche Angondora Syvertsen, spune că n‑a auzit şi nici n‑a văzut nimic neobişnuit sâmbătă seara. Am întrebat‑o dacă dormea cu fereastra deschisă şi a zis că da. A adăugat că poate dormi aşa deoarece sunetele familiare n‑o trezesc. Precum maşina soţului ei, maşinile vecinilor, maşina de gunoi. Şi mi‑a subliniat că locuinţa lui Rakel Fauke are pereți groși din bușteni.

Larsen rosti toate acestea fără să se uite peste însemnări, iar Harry avu senzaţia că îi oferea detalii minore ca un soi de test, să vadă dacă‑i provocau vreo reacţie.

— Mhm, făcu Harry, un soi de mormăit care semnala că auzise tot.

— Deci e casa ei? Nu e casa ta? întrebă Larsen.

— Proprietăţi separate, replică Harry. Eu am insistat. N‑am vrut să creadă cineva că mă însor cu ea pentru bani.

— Era bogată?

— Nu, a fost o glumă.

Harry dădu din cap înspre casă.

— Va trebui să transmiţi toate informaţiile obţinute şefului tău, Larsen.

— E şi Winter aici?

— Cu siguranţă, era cam frig acolo.

Sung‑min Larsen zâmbi politicos.

— Oficial, Winter conduce ancheta tactică, dar se pare că va fi cazul meu. Nu sunt la fel de experimentat ca tine, Hole, dar promit să fac tot ce îmi stă în puteri ca să‑l prind pe cel care ţi‑a ucis soţia.

— Mersi, zise Harry.

Avea senzația că tânărul detectiv vorbise din inimă. În afară de chestia cu experiența. Se uită cum Larsen trece pe lângă maşinile de poliţie către casă.

— Camera ascunsă, rosti Harry.

— Ha? făcu Bjørn.

— Am montat o cameră video pe bradul din mijloc de acolo. Harry dădu din cap înspre pâlcul de arbuşti şi brazi, un mic colţ de pădure norvegiană virgină aflat în faţa gardului proprietăţii învecinate. Presupun că va trebui să‑i spun lui Winter despre ea.

— Nu! rosti emfatic Bjørn.

Harry se uită la el. Nu se întâmpla des să‑l audă atât de hotărât. Bjørn Holm ridică din umeri.

— Dacă a înregistrat ceva care poate ajuta la rezolvarea cazului, nu cred că Winter ar trebui să‑şi asume meritele.

— Da?

— Pe de altă parte, nici tu n‑ar trebui să atingi nimic de pe aici.

— Pentru că sunt suspect, zise Harry.

Bjørn nu răspunse.

— E‑n regulă. Fostul soţ este întotdeauna primul suspect.

— Până eşti eliminat de pe listă, preciză Bjørn. O să iau eu ceea ce a înregistrat camera aia. Copacul din mijloc ai zis?

— Nu e uşor de văzut. E ascunsă într‑un ciorap de aceeaşi culoare cu trunchiul. La doi metri şi jumătate înălţime.

Bjørn se uită amical la Harry. După care ofiţerul criminalist începu să se apropie de copaci cu pași lenți, ușori. Sună telefonul lui Harry. Primele patru cifre ale numărului apelantului îi spuseră că era un apel de pe o linie fixă din birourile publicaţiei VG. Vulturii mirosiseră prada. Iar dacă îl sunau pe el, însemna că ştiau deja numele victimei şi făcuseră conexiunea. Respinse apelul şi îşi băgă telefonul înapoi în buzunar.

Bjørn ajunsese la copaci. Îşi ridică privirea şi îi făcu semn lui Harry să vină spre el.

— Nu te apropia mai mult, zise Bjørn, punându‑și o pereche nouă de mănuşi albe din latex. Cineva a ajuns aici înaintea noastră.

— Ce mama naibii...? şopti Harry.

Ciorapul fusese dat jos şi conţinutul lui zăcea împrăştiat pe sol. Se vedeau resturile rămase din camera video. Cineva o făcuse bucăţi. Bjørn culese resturile.

— Cardul de memorie a dispărut, zise el.

Harry respira tare pe nas.

— A fost tare abil ca să vadă camera cu ciorapul de camuflaj pe ea, zise Bjørn. Trebuie să vii aici, printre copaci, ca s‑o vezi.

Harry încuviință.

— În afară de cazul în care..., rosti el, simţind că creierul lui are nevoie de mai mult oxigen decât îi putea oferi. În afară de cazul în care făptaşul ştia de existenţa camerei.

— Evident. Deci cui ai spus?

— Nimănui. Absolut nimănui. Am montat‑o pe întuneric, în toiul nopţii, aşa că nimeni nu m‑a văzut. Mă rog, nicio fiinţă umană.

Vocea lui Harry era răguşită, iar în prima clipă nu înțelese motivul, simțea doar durerea care îi creştea în piept şi încerca să iasă afară. În acea clipă, îşi dădu seama ce încerca să iasă din el. Ţipătul corbilor. Urletul unui nebun. Un hohot de râs.

 

 

     9.

Ceasul arăta ora 14:30 şi cei mai mulţi clienţi îşi ridicară dezinteresaţi privirile către uşă când aceasta se deschise.

Restaurantul Schrøder.

Restaurant era poate un pic prea pompos, deşi cafeneaua cu decor cafeniu chiar servea o listă de specialităţi norvegiene, cum erau cotletul de porc şi diverse preparate cu untură topită, însă felurile principale erau berea şi vinul. Localul existase pe strada Waldemar Thranes de la jumătatea anilor 1950 şi devenise favoritul lui Harry din anii 1990. Nu mai trecuse pe acolo o perioadă, după ce se mutase cu Rakel în Holmenkollen. Însă acum se întorsese.

Se prăbuşi pe bancheta de la perete, la una dintre mesele de la fereastră.

Bancheta era nouă. În afară de asta, interiorul era la fel de 20 de ani, aceleaşi mese şi scaune, acelaşi tavan cu vitralii, aceleaşi tablouri cu Oslo semnate de Sigurd Fosnes, ba chiar şi aceleaşi feţe de masă roşii cu câte un napron alb în diagonală peste ele. Cea mai mare schimbare pe care şi‑o amintea Harry survenise când intrase în vigoare interdicţia legată de fumat, în 2004, și localul fusese rezugrăvit ca să dispară mirosul de fum impregnat în ziduri. În aceleaşi nuanţe ca înainte. Iar mirosul de fum nu dispăruse niciodată cu totul.

Harry îşi verifică telefonul, dar Oleg nu‑i răspunsese la mesajele în care îi cerea să‑l sune; probabil era tot în avion.

— E groaznic, Harry, tocmai am citit online, zise Nina, luând două pahare de bere de jumătate de litru din faţa lui.

Îşi şterse mâna liberă de şorţ şi se uită la el.

— Tu cum te simţi?

— Nu prea bine, mersi de întrebare, zise Harry.

Aşadar vulturii publicaseră deja numele ei. Era de presupus că reuşiseră să pună laba pe o poză de‑a lui Rakel de undeva. Şi de‑a lui Harry, evident. Aveau o mulţime în arhivele lor, unele dintre ele atât de oribile, încât Rakel îl întrebase dacă nu putea măcar încerca să stea la poză ceva mai bine data viitoare. Ea nu arăta rău în nicio fotografie, chiar dacă încerca. Nu. Nu arătase niciodată. La naiba.

— Cafea?

— Va trebui să‑ţi cer bere azi, Nina.

— Înţeleg ce se petrece, dar nu te‑am servit cu bere de... câţi ani se fac oare, Harry?

— Mulţi. Şi sunt recunoscător pentru grija ta. Dar nu trebuie să mă trezesc din somn, înţelegi?

— Să te trezeşti?

— Dacă mă duc azi undeva unde se servesc spirtoase, probabil că o să beau până mor.

— Ai venit aici pentru că avem licenţă doar pentru bere?

— Şi pentru că de aici găsesc drumul spre casă cu ochii închişi.

 

Chelneriţa durdulie şi încăpăţânată rămase privindu‑l gânditoare, îngrijorată. După care oftă din rărunchi.

— Bine, Harry. Dar eu decid când ţi‑a ajuns.

— Nu îmi este niciodată îndeajuns, Nina.

— Ştiu. Dar cred că ai venit aici fiindcă voiai să fii servit de cineva de încredere.

— Poate.

Nina plecă şi se întoarse cu un pahar de jumătate de litru, pe care îl puse în faţa lui.

— Încet, zise ea. Încet.

Cândva, în cursul celui de‑al treilea pahar, uşa se deschise din nou.

Harry observă că mesenii care îşi ridicaseră capetele nu le coborâseră la loc, iar privirile lor urmăreau o pereche de picioare lungi, îmbrăcate în piele, până ce acestea ajunseră la masa lui Harry.

— Nu răspunzi la telefon, rosti femeia, făcându‑i semn Ninei că nu vrea nimic.

— L‑am închis. Au început să sune cei de la VG şi ceilalţi.

— Habar n‑ai tu. N‑am văzut atâta îmbulzeală la o conferinţă de presă de la cazul vampiristului. Asta și pentru că şeful poliţiei a decis să te suspende până la noi ordine.

— Cum? Am înţeles că n‑am voie să lucrez la caz, dar să fiu suspendat din toate funcţiile? Serios? Fiindcă presa e grămadă la ancheta unei crime?

— Pentru că nu vei fi lăsat în pace indiferent la ce lucrezi, iar acum n‑avem nevoie de o asemenea atenţie.

— Şi?

— Şi ce?

— Zi‑i mai departe.

Harry îşi duse paharul la buze.

— Nu mai e nimic.

— Ba da, e. Chestia politică. Hai să auzim.

Katrine oftă cu năduf.

— De când secţiile Bærum şi Asker au fost mutate la Poliţia din Oslo, suntem responsabili de o cincime din populaţia Norvegiei. Cu doi ani în urmă studiile arătau că 86% din populaţie avea un nivel ridicat sau foarte ridicat de încredere în noi. Procentul ăla a scăzut acum la 65%, din cauza unor cazuri individuale nefericite. Iar asta înseamnă că iubitul nostru şef Hagen a fost convocat la şedinţă de către mai puţin iubitul nostru ministru al Justiţiei, Mikael Bellman. Ca să ţi‑o spun pe şleau: în acest moment, Hagen şi Poliţia din Oslo consideră că n‑ar ajuta deloc ca presa să publice un interviu cu un ofiţer sălbatic care a venit beat la lucru.

— Nu uita şi paranoic. Paranoic, sălbatic şi beat.

Harry îşi dădu capul pe spate şi îşi goli paharul.

— Te rog, Harry, termină cu paranoia. Am vorbit cu Winter de la Kripos şi nu există dovezi care să sugereze că făptaşul e Finne.

— Şi atunci ce sugerează dovezile?

— Nimic.

— O femeie zăcea moartă acolo, aşa că există dovezi.

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor, economist și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry

Hole, Omul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, Regatul, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele unsprezece volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul, Fantoma, Poliția și Setea — precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.