Recenziile Mădălinei 58 - Ultima petrecere de Clare Mackintosh (CRIME CLUB)

Titlu: Ultima petrecere

Serie: Ffion Morgan (#1)

Autor: Clare Mackintosh

Editura: TREI

Titlu original: The Last Party (2022)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,78 (din 36.467 note)

 

               Ce poate fi mai frumos decât să sărbătorești venirea Anului Nou împreună cu toți locuitorii micii comunități din care faci parte: rude, cei mai buni prieteni și câțiva necunoscuți, oaspeți celebri și bogați, dornici să-și cheltuiască banii într-un loc liniștit și aproape uitat de lume; să dansezi până la epuizare; să dai pe gât, unul după altul, pahare de șampanie, fără să-ți pese la al câtelea ai ajuns; să faci sute de selfie-uri, care mai de care mai provocator, ca să-ți amintești mereu această noapte specială; să uiți de necazuri și, așa cum se spune, să lași toate problemele în vechiul an, pentru că la orizont apare o nouă șansă să îndrepți lucrurile sau să realizezi tot ce ți-ai propus... Iar aici intră și reglarea conturilor cu persoanele cu care ai răfuieli mai vechi, nerezolvate, ce nu mai suportă amânare. Imaginați-vă o astfel de petrecere, toată lumea se distrează, iar cei mai curajoși, printre care se numără majoritatea membrilor așezării în care ne aflăm, în cazul de față satul Cwm Coed, situat chiar pe granița ce desparte Anglia de Țara Galilor, se pregătesc să facă, la miezul nopții, o baie rece în lacul Llyn Drych. Apa nu are mai mult de 4 grade, dar toți sunt înflăcărați și gata să împlinească o tradiție veche, ale cărei începuturi nu se mai cunosc. Însă elanul petrecăreților este tăiat de apariția unui cadavru ce plutește nestingherit printre înotătorii experimentați care spintecă suprafața lucioasă a lacului. Voia bună se preschimbă în teroare, iar cele douăsprezece bătăi ale ceasului anunță o anchetă polițienească învăluită în mister.

După o noapte incendiară – și nu mă refer la petrecerea găzduită de Rhys Lloyd, cântăreț, om de afaceri și proprietarul unor căsuțe de vacanță pe malul Lacului Oglinzii, ci la partenerul cu care a împărțit patul la cumpăna dintre ani – Ffion Morgan își începe anul investigând moartea în condiții suspecte a sus-numitului proprietar. Rhys Lloyd a fost ucis cu sânge rece și aruncat în lac, aidoma unui sac cu cartofi, iar întrebările sunt Cine și de ce. Bărbatul trecut de prima tinerețe este un cântăreț celebru, un tată și soț devotat, un om cinstit până în măduva oaselor și loial intereselor comunității din care face parte, cel puțin în aparență, fiindcă în realitate Rhys este un fustangiu și jumătate, un libidinos fără cusur, care profită de fiecare femeie ce are ghinionul să-i iasă în cale, un mincinos fără scrupule și dator vândut. De fapt, ERA, pentru că cineva a avut grijă să-i facă felul. Acum toți sunt suspecți, iar Ffion  trebuie să navigheze printr-o mare de secrete dezvăluite doar pe jumătate, ferindu-se de pistele false, pentru a ajunge la adevăr.

Dar fiindcă nu se cunoaște momentul exact în care Rhys a murit – imediat după ce a fost lovit în cap cu un obiect contondent sau înecat, după ce a fost aruncat în lac – Ffion trebuie să facă echipă cu Leo Brady, polițist detașat din cadrul forțelor de ordine engleze, având în vedere că Lacul Oglinzii marchează granița dintre cele două țări. Prezența lui Leo o cam încurcă pe protagonistă, pentru că a jurat să nu se mai întâlnească a doua oară cu partenerii ocazionali de sex. Plus că nici ea nu are tocmai conștiința curată, secretele roind în jurul ei ca albinele în jurul stupului. Ostilitatea dintre cei doi este palpabilă, subliniind veșnicul război dintre autoritățile galeze și cele engleze, dar și dintre localnicii galezi care îi privesc cu suspiciune pe englezii care s-au stabilit în trei dintre cele cinci căsuțe ale lui Rhys. Prezența străinilor în comunitate destabilizează într-o oarecare măsură echilibrul acesteia, diferențele de limbă, cultură și mentalitate fiind vizibile cu ochiul liber. Dacă pentru localnici Cwm Coed este căminul ce trebuie protejat cu orice preț de invazia celor de pe celălalt țărm, pentru străini este un simplu loc în care se pot retrage din viața mondenă, unde își pot da frâu liber dorințelor ascunse și poftelor trupești, fără să fie subiect de bârfă prin tabloide. Lucrurile funcționează pe principiul „ce se întâmplă în Vegas, rămâne în Vegas”. Însă Leo, purtând propriul război cu fosta soție pentru a reuși să-și vadă fiul pe care îl iubește mai mult decât orice pe lume, este hotărât să scormonească adânc, elucidând enigma ce planează în jurul morții lui Lloyd.

Povestea se mută din prezent, unde Ffion și Leo își desfășoară ancheta, în trecut, cu câteva luni înainte de sărbători, unde asistăm la punerea pe picioare a afacerii lui Lloyd și la faptele demne de dispreț ale acestuia. Mi-ar fi plăcut ca ritmul narațiunii să fie mult mai alert, scenele sunt mult prea statice, zeci de pagini în care ai impresia că nu se întâmplă nimic; că investigația bate pasul pe loc, doar ca finalul să fie plin de suspans și de-a dreptul exploziv. Nu m-am împăcat cu niciun personaj, toate mi s-au părut superficiale și neșlefuite, niște schițe pentru marele proiect ce va urma. Poate că a fost doar romanul nepotrivit, la momentul nepotrivit, însă, de data asta, Clare Mackintosh nu m-a convins. Dar nu renunț, mai ales că „Ultima petrecere” este doar primul volum al seriei „Ffion Morgan”, prin urmare, mai am o șansă să-mi schimb părerea.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Clare Mackintosh:

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 57 - Crimă la Oxford de Ruth Ware

Titlu: Crimă la Oxford 

Autor: Ruth Ware

Editura: TREI

Titlu original: The It Girl (2022)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,86 (din 231.625 note)

 

               Mesaj pentru Hannah Jones referitor la cazul Strangulatorului din Pelham...

Nici măcar nu mă obosesc să-l deschid. Știu deja ce conține. Este doar unul dintre sutele, poate chiar miile, de e-mailuri pe care le-am primit din acea noapte îngrozitoare. Toți vor să-mi ia un interviu; toți vor informații ca să scrie cine știe ce articole de doi bani despre viețile unor oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată. Toți vor știri de senzație, însă nimănui nu-i pasă cât de multă suferință produc întrebările lor nerușinate. De zece ani mă împotrivesc hărțuirilor ziariștilor și reporterilor care au impresia că înțeleg prin ce am trecut. Dar, în realitate, habar n-au...  Habar n-au cum e să-ți găsești cea mai bună prietenă ucisă într-o cameră de cămin; habar n-au cum e să răspunzi ore în șir la interogatoriile polițiștilor; habar n-au cum e să fii Martorul principal și să bagi la închisoare un om, posibil, nevinovat; habar n-au cum e să te străduiești din răsputeri să-ți construiești o familie, o carieră, o nouă existență, pe rănile ce nu se vor închide niciodată. Ei nu știu cum e să ai coșmaruri în fiecare noapte, cum e să ai senzația că acel chip angelic te urmărește pretutindeni. Nu știu cum e atunci când memoria îți joacă feste din cauza șocului, ștergând detalii importante ce mi-ar fi putut aduce, într-o oarecare măsură, pacea mult visată. Ei nu știu și poate că nu vor afla niciodată... Nici eu n-aș fi vrut să aflu... Dar acum toate fac parte din ființa mea. Sunt sfâșiată fără milă între un trecut plin de momente frumoase, ce anunța un viitor strălucit, dar care, din păcate, a fost curmat de o mână criminală, și un prezent incert, plin de remușcări și îndoieli. Trebuie să fiu tare, dacă nu pentru mine, atunci pentru micuța viață ce crește în interiorul meu.

Ruth Ware revine în lumina reflectoarelor, de această dată cu un thriller incitant, care, deși e scris după o rețetă clasică, vă va cuceri din prima cu o poveste bine închegată, scene de un realism impresionant și personaje atent construite, astfel încât să formeze o paletă variată de caractere și comportamente. Autoarea surprinde cât se poate de bine viața studenților dintr-un campus al Universității Oxford, petrecerile demențiale ce încep imediat după apusul soarelui – firește, după terminarea cursurilor – și se încheie în zorii zilei următoare; jocurile senzuale desfășurate într-o cameră de cămin, care aproape întotdeauna se termină cu unul dintre participanți în pielea goală; întâlnirile de studiu; activitățile extracuriculare; pasiunile  secrete și mistuitoare; relațiile nepotrivite dintre studente și profesori; nopțile fierbinți și dezmățate, și, bineînțeles, aspectele mai puțin plăcute ale coexistenței unor tineri care caută să se distreze cât pot de mult în anii de relativă libertate pe care îi mai au, înainte să-și găsească o slujbă și să se așeze la casa lor – invidie, gelozie, ură, resentimente și altele mult mai rele. Ruth Ware nu scapă nimic din vedere, printre toate inserând și o crimă – am putea-o numi „perfectă” – al cărei motiv a rămas învăluit într-un oarecare mister. Da, cineva a fost acuzat și închis, însă firul narativ este mult mai încâlcit decât pare la prima vedere, autoarea trimițându-ne nu o dată pe o pistă greșită, pentru că, așa cum v-ați obișnuit deja, toți au ceva de ascuns.

Ajunsă în campusul Pelham din Oxford, Hannah e puțin dezorientată. Totul e nou, nu cunoaște pe nimeni, iar bucuria pe care o simte că în sfârșit a ajuns aici este umbrită de nesiguranță. Despachetându-și lucrurile în camera de cămin uriașă sau, mai bine spus, în apartamentul  foarte spațios pe care îl împarte cu o străină, Hannah face cunoștință cu exuberanta și strălucitoarea April Clarke-Cliveden, noua sa colegă de cameră. Cu toate că cele două fete se află la poli opuși – una incredibil de frumoasă și sexy, deșteaptă, chiar dacă lasă impresia că nu se omoară cu învățatul, o maniacă a petrecerilor, dezinvoltă, uneori chiar nerușinat de directă, cu alte cuvinte, o bombă cu ceas și o viperă pregătită să muște când lucrurile nu ies așa cum își dorește, iar cealaltă, liniștită, evitând să spună ceea ce gândește, inteligentă, frumoasă, dar nu ieșită din comun, cu picioarele pe pământ, cumpătată, naivă, prietenoasă, un om de nădejde (vă dați voi seama care-i care) – devin prietene bune, alcătuindu-și un grup, să-i spunem exclusivist, din care mai fac parte Will – băiatul chipeș, râvnit de toate fetele, Ryan – sportivul care pare că uneori are mai mulți mușchi decât creier, Emily – fata bună la suflet, care știe și să se distreze când e cazul, și Hugh – tocilarul, băiatul vulnerabil și ușor de manipulat. Toate bune și frumoase. Prietenia lor se consolidează în timp, învață să aibă încredere unul în celălalt, până când o crimă atroce le sparge gașca. Într-o seară, April este găsită moartă, sugrumată, pe podeaua dormitorului ei, iar vinovatul, John Neville, unul dintre portarii campusului, un bărbat trecut de prima tinerețe și libidinos, este trimis după gratii. Zece ani mai târziu, Neville moare în închisoare, susținând până în ultima clipă că e nevinovat. Măcinată de remușcări, Hannah, acum însărcinată, vrea să afle adevărul, pornind o anchetă pe cont propriu.

Am pomenit mai sus că romanul are la bază o rețetă clasică, adică este structurat pe două planuri, trecut și prezent, capitolele în care este ilustrată viața la Oxford fiind dublate de cele în care Hannah face cercetări pentru a afla dacă John Neville a fost cu adevărat un ucigaș sau doar un bătrân căruia îi plăcea să se uite după fundul studentelor, uneori întrecând măsura buneicuviințe. Protagonista ia legătura cu membrii vechiului grup de prieteni și cu unii profesori, căutând să stoarcă orice informație ce i-ar putea indica direcția în care trebuie să înainteze. Nu e ușor, mai ales că printre potențialii suspecți se află și Will, actualul ei iubit și tatăl copilului pe care îl poartă în pântec, dar și  iubitul din studenție al lui April. Dar Hannah nu se lasă descurajată. În ciuda faptului că moartea prietenei sale, cea care a învățat-o să iasă din zona ei de confort și să-și făurească o identitate solidă, a dărâmat-o, e mai puternică decât crede, reușind să înfrunte și asalturile violente ale ziariștilor care ar face orice pentru un interviu cu cea care a dat un chip criminalului celei mai strălucitoare stele de la Oxford.

Ca în cazul oricărui roman de genul, există și câteva minusuri. Unele scene sunt cam tărăgănate, prea descriptive, un pic trase de păr și repetitive, cu toate că sunt necesare pentru amplificarea tensiunii. Mi-ar fi plăcut să dezvolte mai mult personajul lui Emily, care, spre deosebire de ceilalți, apare adesea ca o umbră, un personaj mai „secundar” decât ar trebui să fie. De altfel, mi-aș fi dorit ca suspansul să fie mai bine distribuit pe parcursul cărții, și nu transpus într-o serie de scene aglomerate în ultima sută de pagini. Cu toate astea, Ruth Ware știe ce face, și de asta îi citesc cu interes cărțile. „Crimă la Oxford” se numără printre cele mai bune romane ale sale și constituie o lectură ușoară, relaxantă și captivantă, ce nu vă va dezamăgi.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 56 - Casa dintre pini de Ana Reyes (CRIME CLUB)

Titlu: Casa dintre pini  

Autor: Ana Reyes

Editura: TREI

Titlu original: The House in the Pines (2023)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,12 (din 133.346 note)

 

            Vine furtuna... Vântul suflă cu putere, zgâlțâind ferestrele casei și crengile pomilor din grădină. Căsuța păsărelelor stă să cadă dintre ramurile ce nu o pot apăra de vijelia dezlănțuită, și am impresia că, odată cu ea, o să mă prăbușesc și eu în abisul amintirilor, fiindcă nimeni nu mă poate proteja de propriul trecut. Mă simt neputincioasă, aidoma unei păpuși de cârpe, captivă într-un vârtej de senzații, forme și culori pe care nu le pot descifra. Poate că și alcoolul ce-mi gonește prin sânge e de vină, învăluindu-mi creierul într-o ceață densă, însă nu pot controla nimic din ceea ce mi se întâmplă. Simt pe limbă gustul fricii, care seamănă izbitor de mult cu voma. Simt mirosul înțepător și amețitor al pinilor de odinioară, iar în dosul pleoapelor închise zăresc conturul cabanei din pădure. Chipul lui mă bântuie, fiori reci de gheață scurgându-mi-se pe șira spinării. Trebuie să fac ceva înainte să fie prea târziu, înainte să mă destram complet.

            La prima vedere ar putea fi vorba despre o poveste de dragoste neîmplinită. Știți voi... scenariul clasic – el și ea se întâlnesc întâmplător, se plac, ies împreună de câteva ori, au o noapte pasională, apoi are loc un eveniment neașteptat și se despart, urmând să se reîntâlnească peste șapte ani, dându-și, din nou, unul altuia existența peste cap. Însă nu avem de-a face cu o poveste de dragoste, ci cu un thriller psihologic plin de variabile și întorsături de situație, totul bine condimentat cu puțină nebunie. „Casa dintre pini”, de Ana Reyes, reprezintă un roman caleidoscopic, în care narațiunea este reorganizată cu fiecare întâlnire a personajelor, tabloul de ansamblu fiind unul enigmatic, cu tușe de incertitudine, teamă și mister, ce devin din ce în ce mai accentuate cu fiecare pagină citită. Aș fi tentată să spun că este un experiment psihanalitic, oarecum exagerat, fiindcă ăsta e rolul ficțiunii, dar cât se poate de incitant. Este sau nu este? Asta-i întrebarea ce stă la temelia cărții, provocându-ne  să urmărim cu atenție povestea și să descoperim de această dată nu cine este criminalul, ci dacă persoana vizată este cu adevărat un criminal.

Orice ar face, Maya nu reușește să uite. Era doar o adolescentă când Aubrey, cea mai bună prietenă a sa, a murit subit în fața ei, lăsând-o să se scalde într-o mare de întrebări fără răspuns. Cum e posibil ca o fată sănătoasă să se prăbușească din senin fără suflare? În cei șapte ani care s-au scurs de atunci, a răsucit momentul pe toate părțile, doar, doar își va  da seama ce s-a petrecut. Însă concluzia la care a ajuns e de-a dreptul nebunească. În ziua în care fata a murit în casa Mayei, cele două tinere nu erau singure. Cu toate că Frank Bellamy, bărbatul de care eroina s-a cam îndrăgostit, n-a atins-o pe Aubrey nici măcar cu un deget, protagonista noastră crede că el e cumva vinovat. Nimeni n-a crezut-o când a depus mărturie împotriva lui, ba chiar i s-a recomandat, fără pic de tact, să consulte un psihiatru. Dar terapia n-a fost de niciun folos. Bănuielile sale au rămas neclintite, iar lacunele pe care le are în memorie îi confirmă că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Cu excepția amintirilor tulburi, Maya poartă un război cu dependența de alcool și cu sevrajul nemilos care îi încețoșează și mai tare gândurile. Însă un lucru este clar, Frank a mai făcut o victimă. După ce femeia  urmărește un clip postat pe internet, în care o tânără moare din senin în plină zi, într-un restaurant, fantomele care o bântuie încep să strige din ce în ce mai tare că ceva nu este în ordine cu acel bărbat.

Romanul este construit pe două planuri, trecut – în care urmărim povestea celor două adolescente, Maya și Aubrey, și relația celei dintâi cu Frank – și prezent – în care asistăm la zbuciumul Mayei și la ancheta detectivistică pe care femeia, dornică să afle adevărul, o întreprinde pe cont propriu. Alternarea celor două planuri nu face decât să surprindă metamorfoza prin care trece protagonista, transformându-se dintr-o tânără naivă, fără curaj, într-o femeie hăituită de coșmaruri, care se străduiește să-și clădească o viață în Boston, alături de iubitul ei, dar hotărâtă să facă lumină și să le demonstreze tuturor că nu e sărită de pe fix. Mult mai eficientă decât poliția – nimeni nu se pune cu o femeie distrusă, care caută să-și recompună identitatea – Maya adună indiciu cu indiciu, punând piesele puzzle-ului cap la cap, și vă garantez că descoperirea pe care o face este de-a dreptul neașteptată.

În caz că vă întrebați care e faza cu titlul romanului, „Casa dintre pini”, vă pot da un singur indiciu. Gândiți-vă la cele trei stadii ale psihicului uman propuse de Freud – conștient, inconștient, subconștient – și la cât de fluidă poate fi limita dintre ele dacă sunt supuse influenței potrivite. Nu vă pot spune mai multe, fiindcă nu vreau să vă stric surpriza. Țineți minte doar că  nimic nu este ceea ce pare la prima vedere. Vă mai zic doar atât... În ciuda subiectului „științific”, Ana Reyes ne pune pe rafturile bibliotecii un roman interesant și intrigant, cu scene pline de suspans, șovăielnic și superficial pe alocuri – mi-ar fi plăcut să fie puțin mai sângeros și mai tenebros, cu alte cuvinte, puțin mai thriller, decât psihologic –, dar captivant, numai bun de savurat după o zi de muncă.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Anei Reyes:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 55 - Femeile din umbră de Kristin Hannah

Titlu: Femeile din umbră 

Autor: Kristin Hannah 

Editura: LITERA

Titlu original: The Women (2024)

Traducere de Raluca-Nadia Contiu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,71 (din 140.566 note)

 

            Am vrut să fiu eroină... Mi-am dorit ca tatăl meu să-mi așeze cu mândrie fotografia pe peretele din biroul său, alături de cea a fratelui meu, care a murit pentru țară. Am vrut să fiu altcineva, să scap de soarta nedreaptă hărăzită femeilor. Am vrut să fiu apreciată pentru ceea ce știu și pot să fac, nu numai pentru cum arăt sau pentru c-aș fi o partidă bună pentru bărbatul care m-ar lua de soție. Am vrut să văd cu ochii mei ce înseamnă să lupți pentru viață, iar în egoismul și aroganța mea, am vrut să fiu admirată și lăudată pentru că le-am oferit o nouă șansă celor care au fost la un pas de moarte. Însă nu a fost deloc așa. Am devenit o paria, am fost scuipată și huiduită, întâmpinată cu ură chiar de propria familie, judecată și zdrobită sub greutatea acuzațiilor mișelești, adusă în pragul nebuniei și exclusă dintr-o societate pe care mult timp nu am înțeles-o. N-a contat că am fost martora ororilor războiului; n-a contat c-am muncit până la epuizare, trăind în condiții îngrozitoare; n-a contat c-am plâns până am rămas fără lacrimi pentru toți tinerii și copiii care mi s-au stins în brațe; n-a contat c-am fost înconjurată de bombe și de avioane care în clipa asta zburau în înaltul cerului, ca în următoarea să se prăbușească într-o masă diformă de metal fumegând; n-a contat că-mi afundam mâinile până la cot în abdomenul vreunui soldat, pipăindu-i intestinele doar ca să-i opresc hemoragia și să-i mai dau un motiv ca să zâmbească a doua zi. Nimic n-a contat, iar acum trebuie să-mi înfrunt singură traumele, coșmarurile, vina și dezamăgirea pe care nici măcar alcoolul sau somniferele nu le pot amuți.

            Imagini brutale, scene de-o violență inimaginabilă, scăldate în sânge și mutilate în chipuri grotești, împletite cu cele mai pure sentimente, dragoste, ambiție și dorință, adunate la un loc într-o cronică de război, zugrăvită în culorile stridente ale disperării și speranței: roșu, maro, negru, portocaliu și galben – așa aș descrie cel mai recent roman al lui Kristin Hannah. Femeile din umbră reprezintă o ficțiune istorică excelentă, ce aduce în prim plan unul dintre conflictele majore din a doua jumătate a secolului al XX-lea, Războiul din Vietnam (1961-1975), care a scindat societatea americană, stârnind revolte și mișcări de stradă menite să pună capăt războiului în care tinerii din SUA au fost trimiși să lupte pentru a descuraja extinderea regimului comunist asupra statelor asiatice care nu de mult își câștigaseră independența, dar și pentru reunificarea țării, despărțită temporar din cauza înfrângerilor suferite în 1954, sub o unică guvernare. Mai mult decât atât, autoarea nu ne prezintă situația de pe front din perspectiva bărbaților – piloți, soldați, ofițeri ai marinei, prizonieri, evadați etc, eroii ale căror nume au fost rostite de mii de ori de buzele celor rămași acasă –, ci din perspectiva femeilor care și-au petrecut zilele și nopțile alergând de la un pat la altul, între pereții rudimentari ai spitalelor de campanie, tăind, bandajând, operând, salvându-le viețile soldaților răniți și alinându-i pe cei care și-au dat duhul singuri, departe de soțiile, mamele și copiii lor. Ele sunt adevăratele eroine ale acestui roman, asistentele medicale ale căror ochi au văzut cum trupul uman poate fi transformat într-o cârpă însângerată, o masă amorfă de carne și oase, aruncată de colo-colo de suflul unei bombe; cele care au auzit văicărelile, urletele de durere ale celor împușcați, răspunzându-le cu o mângâiere și un zâmbet cald chiar și în cele mai cumplite circumstanțe; cele care au murit zi de zi, puțin câte puțin, cu fiecare nou transport de victime, îmbărbătându-se una pe cealaltă atunci când epuizarea le punea la pământ. Și, cu toate astea, au rămas în umbră, neînțelese, necunoscute, privite cu dispreț doar pentru că au vrut să schimbe mentalitatea conservatoare a societății americane, croindu-și un drum care să le ridice mai presus de aparențe.

            Acestea fiind spuse, trebuie să facem cunoștință cu Frankie, protagonista cărții și reprezentanta de hârtie a zecilor, poate chiar sutelor, de femei care au ales, de bunăvoie, să plece în Vietnam. Experiența războiului a transformat-o pe Frankie dintr-o păpușă de porțelan, o tânără crescută într-o bulă, departe de adevărurile crunte, supusă, care nu încălca eticheta și făcea doar ceea ce societatea se aștepta să facă o domnișoară de condiție bună, într-o femeie hăituită de coșmaruri, dependentă de pastile și alcool, incapabilă să-și întemeieze o familie și să-și păstreze slujba, tot timpul în alertă, gata să se rostogolească sub pat, indiferent de împrejurare, la un zgomot mai puternic. A cerut ajutor, dar nu l-a primit. I s-a spus că doar veteranii, adică bărbații care au fost pe front, pot beneficia de terapie, de consilierea necesară reabilitării. Sufletul și încrederea i-au fost zdrobite cu fiecare nouă încercare de a se reintegra într-un univers în care războiul există doar în ziare și la radio; într-o lume în care doar bărbații, dând dovadă de un misoginism exagerat, au dreptul să spună că au trăit războiul.

            De fapt, avem de-a face cu o luptă mult mai acerbă decât conflictul armat din Vietnam. Este vorba despre războiul purtat de femei pentru recunoaștere, pentru dobândirea unui alt statut față de cel predestinat – soție devotată și mamă. Frankie a demonstrat că femeile pot face tot ce-și doresc, pot iubi, pot visa, pot fi mai dure decât o stâncă, indiferent de părerea bărbaților și doamnelor rafinate care nu și-au părăsit căminul confortabil, și care le tratează cu superioritate pe cele ce-au sfidat cu nerușinare regulile bunei cuviințe. Pe front nu există diferențe. Toți sunt egali; toți sunt prieteni. Nu mai contează culoarea pielii, sexul sau religia. Toți sunt oameni, toți sunt uniți în fața conflictului devastator, apărându-se unii pe alții. Însă, odată întorși în Statele Unite, lucrurile se schimbă radical. Prietenele pe care Frankie și le-a făcut în spitalele de campanie au fost cele care au salvat-o, cele care au strigat până au răgușit că este nedrept ce li se întâmplă femeilor care au slujit statul în condiții inumane. Protestele, de multe ori violente, și mișcările inițiate pentru sprijinirea veteranelor au scos la iveală povești emoționante, la fel ca istoria protagonistei noastre, amintiri ce nu vor dispărea niciodată, dar pe care fiecare asistentă medicală trebuie să le ducă pe umeri, aidoma unei cruci, uneori împiedicându-se, alteori, surâzând cu fruntea sus, având încredere că, datorită celor care au avut curajul să spună lucrurilor pe nume, nu vor mai fi niciodată singure.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 175 - Un motiv bun pentru a muri de Morgan Audic (CRIME CLUB)

Titlu: Un motiv bun pentru a muri  

Autor: Morgan Audic

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: De bonnes raisons de mourir (2019)

Traducere de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 4,07 (din 1.124 note)

 

            Scurtă și necesară lecție de istorie... La data de 26 aprilie 1986, reactorul numărul patru al centralei Vladimir Ilici Lenin a explodat. Mai bine de 2000 de kilometri din Ucraina și Belarus au fost iradiați, precipitațiile purtând radiațiile și pe teritoriul Rusiei. Din cauza secretizării sovietice, nu s-a putut aproxima numărul victimelor Accidentului Nuclear de la Cernobîl. Pe lângă muncitorii de la centrală și pompierii ce și-au pierdut viața în momentul deflagrației, o mare parte a populației din zonă a fost contaminată, fiind depistată, în lunile și anii ce au urmat, cu cancer sau alte boli greu sau imposibil de tratat. Într-un lung proces natural de decontaminare fiziologică, afecțiunile și-au făcut apariția de la o generație la alta, de la bătrâni la nou-născuți, variind de la ușoare la grave, de la deficiențe de motricitate, auz sau vedere, până la absența unora dintre membre sau chiar a sistemului limfatic.

            Povestea noastră, incredibil de plină de suspans, se deschide cu o scenă greu de digerat. Cadavrul unui bărbat stă suspendat, cu ajutorul unor cabluri, pe fațada Turnului Voshod, cea mai înaltă clădire din Pripiat. Mortul cu pleoapele cusute, al cărui trup prezintă urme clare de tortură, a fost descoperit de către un grup de turiști, al cărui ghid a chemat imediat autoritățile. După o analiză superficială, autopsia fiind imposibil de realizat din cauza trupului iradiat, căpitanul Joseph Melnik și ofițerul Galina Novak ajung la concluzia că la mijloc e vorba de o răzbunare, victima fiind Leonid Vektorovici Sokolov, fiul lui Vektor Sokolov, un magnat al petrolului și fost ministru al Energiei. În tot acest timp, în Rusia, Alexandr Ribalko, un polițist cu relații în lumea interlopă și cu grave probleme cu femeile și alcoolul, primește vestea că suferă de mai multe forme de cancer, la nivelul ficatului, plămânilor și stomacului, astfel încât doctorul îi mai dă doar câteva luni de trăit. Și fiindcă soarta lui e pecetluită, dar mai ales pentru că s-a născut la Pripiat și vorbește ucraineana, este angajat de Vektor Sokolov ca să investigheze moartea fiului său. Și pentru că are nevoie de bani pentru operația fiicei sale, Tassia (Anastasia), care suferă de deficiențe de auz, polițistul pleacă spre Cernobîl, împins de un motiv bun pentru care merită să moară.

            La scurt timp de la cumplita descoperire, căpitanul Melnik primește un colet anonim în care se află o rândunică împăiată, aceeași pasăre pe care o găsește, printre alte animale împăiate, și Ribalko în apartamentul din care pare să fi fost suspendat Leonid. Se pare că au de-a face cu un ucigaș cu sânge rece, pasionat de taxidermie. Dar ce reprezintă pasărea? E semnătura criminalului sau mesajul pe care acesta vrea să-l transmită? Însă până la deznodământ e un drum lung și abrupt. Odată ce pornesc în cercetare, în paralel, neștiind unul de celălalt, prin zona interzisă, cei doi polițiști pășesc pe un teritoriu minat (pardon, iradiat), cu floră și faună contaminate, un pustiu în care moartea și-a lăsat amprentele toxice, aidoma petelor de pe blana unui leopard. Case abandonate, cai iradiați ce pasc vegetația contaminată, blocuri, biserici și școli în ruină, dar și locuitori, foști localnici care, neavând încotro sau din cauza nostalgiei sau patriotismului, s-au întors acasă, dar și braconieri și tâlhari care se strecoară prin gardul de sârmă, găurit ca un cașcaval elvețian, ca să vâneze sau să taie copacii al căror lemn urmează să ajungă pe piața neagră, preschimbat în mobilier și vândut clienților bogați, care nici nu-și închipuie la ce riscuri se expun. Cernobîl e mai mult decât un nume, o zonă, un accident, e blestemul pe care-l ducem mai departe, e moartea pe care doar timpul și douăzeci de generații de sacrificiu o vor putea opri.

            Acțiunea romanului lui Morgan Audic are loc în 2019, astfel încât este abordat, prin intermediul fiului lui Melnik, Nikolai, și subiectul conflictelor armate din Republica Donețk. Realitatea și ficțiunea se împletesc, schițând un portret, pe cât se poate de fidel, al măcelului din Donbas, unde copiii se joacă de-a soldații, iar mamele stau la rând, la morgi, ca să identifice trupurile împușcate și sfâșiate ale propriilor băieți, cadavre așezate claie peste grămadă, care urmează să fie îngropate, fără sicrie, la un loc. Proaspeții soldați nu doar că nu au fost pregătiți să ia parte la operațiunile militare, dar le lipsesc și antrenamentul, armamentul și vestele antiglonț. Războiul (care va urma) nu e nimic mai mult decât o confruntare între victime, din care vor ieși victorioși doar politicienii și oligarhii ruși, printre care se numără și Vektor Sokolov, cei care urmăresc, netulburați, masacrul, de la o distanță sigură și comodă.

            „Un motiv bun pentru a muri” e, fără discuție, o capodoperă. Pe de-o parte, roman Polar, pe de alta, ficțiune istorică/contemporană, cartea ne aruncă în vâltoarea unor evenimente imposibil de controlat, într-un ținut sterp, al sufletelor damnate și rătăcite, unde cei doi protagoniști încearcă să-l prindă/anihileze (depinde de intențiile fiecăruia) pe ucigașul cu rândunica. Dacă Melnik e fostul milițian și actualul polițist care vrea să facă dreptate, Ribalko e omul care nu mai are nimic de pierdut, dându-și sufletul diavolului la schimb pentru sănătatea fiicei și bunăstarea fostei sale familii. Așadar, un erou și un antierou, ambii urmărind același scop, două anchete care se completează una pe cealaltă și un antagonist care și-a planificat ani în șir crimele... trei personaje prinse, încă din 1986, în pânza  de păianjen a morții.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Morgan Audic:

Literatura pe tocuri

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 174 - Ascensiunea de Nicholas Binge

Titlu: Ascensiunea 

Autor: Nicholas Binge

Editura: RAO

Titlu original: Ascension (2023) 

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,59 (din 8.083 note)

 

            „Ascensiunea” nu e un roman Science-Fiction în sensul clasic al sintagmei. Știu, există câteva categorii literare în care ar putea fi încadrat, însă eu l-am perceput mai mult ca pe un exercițiu de imaginație, științific, dar oarecum fără o miză științifică (asta înțelegi doar după ce citești cartea), o încercare de a devia de la realitate, de a da peste cap fizica, chimia și geologia, cu scopul de a ajunge la eterna întrebare: de ce și pentru ce/cine? De ce urcă Sisif în continuare bolovanul pe munte dacă știe că acesta o va lua la vale? De ce încercăm să măsurăm și să analizăm o lume în continuă schimbare? Și dacă totul e regizat deja de altcineva? Dacă, în universul ăsta lipsit de limite spațio-temporale, noi suntem, de fapt, niște furnici într-un imens borcan de sticlă? Și ce s-ar întâmpla dacă dintr-odată ne-am trezi într-un mușuroi necunoscut, în care mișună alte specii (nemaiîntâlnite) înzestrate cu rațiune?

În mijlocul Oceanului Pacific a apărut un munte enorm, acoperit de zăpadă. Experții estimează că ar avea o altitudine între 11.500 de metri și 12.800, cu vreo 3.000 de metri mai mult decât Everestul. Orogeneza sa, în urmă cu două luni, nu a putut fi explicată științific, de asemenea, nu este însoțit de un lanț montan care să-l susțină. Și pentru a lămuri misterul, o organizație privată, cu milioane de dolari în cont, îi contactează pe cei mai competenți oameni de știință, din toate colțurile lumii, alcătuind o echipă de elită (altă echipă de elită) care urmează să pornească spre vârf. Avem un chimist, un biolog, un geolog, un fizician, un medic, un antropolog (nimeni nu înțelege de ce e nevoie de el aici), un Paznic (așa s-a prezentat), un colonel, trei soldați care să le asigure paza, un alpinist faimos, pe cât de egocentrist, pe atât de curajos, și, bineînțeles, pe protagonist, Harold Tunmore, un geniu bun la toate, pasionat de călătorii și aventuri, specializat, printre multe altele, în medicină.

La puțin timp după ce încep urcușul spre tabăra unde urmează să poposească câteva zile, ca să se aclimatizeze și să facă rost de provizii, evenimente stranii încep să se petreacă. Timpul pare să curgă altfel, siluete fantomatice își fac apariția pe cealaltă parte a versantului și creaturi monstruoase, parcă desprinse din romanele lui Lovecraft, îi vizitează în timp ce dorm, ucigându-l pe unul dintre soldați. Cu întunericul și frigul care se simt tot mai acut cu fiecare kilometru parcurs, oamenii noștri își anticipează sfârșitul, realizând că doar dacă vor ajunge în vârf își vor găsi salvarea. La rândul lui, muntele e o ciudățenie, un soi de identitate parazitată ce-și doarme somnul de veci, o zeitate nepăsătoare la soarta celor c trăiesc, la propriu, în spinarea sa. Încet-încet, în mintea lui Harold Tunmore începe să se facă lumină, înțelegând, cu fiecare revelație și așa cum spune clișeul, că nu suntem singurele ființe cu rațiune din univers. Dar de unde vin acești monștri? Sunt extratereștri sau o specie inteligentă care a evoluat în paralel cu omenirea?

Pe lângă povestea principală, ne sunt relatate, prin intermediul jurnalului lui Harold Tunmore, scris înainte și în timpul expediției, adresat nepoatei sale, și câteva dintre amintirile marcante ale acestuia, din vremurile când a reușit să-și găsească un scop și un loc, o familie. Din clipa în care o reîntâlnește pe Naoko Tanaka, fosta lui soție și medicul din cele două expediții, care a scăpat cu trupul întreg, dar nu și cu mintea, din prima călătorie, protagonistul își reanalizează greșelile, faptele care au condus la fuga lui de responsabilități și repercusiuni. Dincolo de înfățișarea lui de savant, se află un suflet sensibil, de copil, legat de o minte de geniu, care nu poate înțelege dramele personale și eșecurile. Dar nici ceilalți oameni de știință nu sunt mai întregi la cap. În timp ce unii încearcă să găsească logica din ecuația universală din care fac parte, alții se lasă pradă halucinațiilor, fiind mai ușor de vânat de fiarele din ceață și umbră.

Dincolo de dimensiunea SF, romanul lui Nicholas Binge își trage seva, așa cum v-ați dat deja seama, din literatura Horror. „Ascensiunea” e un omagiu adus lui H.P. Lovecraft, o rescriere curajoasă a capodoperei „În munții nebuniei”. De altfel, muntele devine aici o metaforă, o provocare, o cale spre zei. Poate fi Muntele lui Sisif (sau Olimp), din mitologia greacă, dar și cel pe care a urcat Moise pentru a primi Tablele Legii, din Creștinism. Poate fi orice munte, din orice mitologie, de pe oricare continent sau planetă. Nu forma lui contează aici, ci funcția. De asta, scăparea se află doar în vârf, acolo unde vor fi răsplătiți cu supremul adevăr. Dar câți dintre ei vor supraviețui? Și dacă așa stau cu adevărat lucrurile, atunci ce sunt monștrii? Aventurieri asemenea lor sau gardieni?

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 173 - Marea Liniștii de Emily St. John Mandel

Titlu: Marea Liniștii 

Autor: Emily St. John Mandel

Editura: TREI

Titlu original: Sea of Tranquility (2022) 

Traducere de Mariana Piroteală

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 264

Media pe Goodreads: 4,09 (din 226.553 note)

 

            Nominalizat la Premiile Locus 2023 și câștigător al Premiului Goodreads pentru Science-Fiction în 2022, „Marea Liniștii”, de Emily St. John Mandel, este un roman vizionar, care aduce în discuție o gamă largă de teme vechi și de actualitate, precum pandemia, călătoria în timp, coloniile de pe lună, inteligența artificială și realitatea virtuală. Comprimată în 264 de pagini, cartea reprezintă un Soft SF, pe cât de ușor de parcurs, pe atât de dificil de înțeles pe alocuri, care prinde contur în jurul unei intrigi detectivistice originale. Clarul și obscurul se întrepătrund, ceea ce pornește drept o poveste istorică se transformă într-un demers interogativ, într-o căutare a sensului și a propriei identități. Trecutul, prezentul și viitorul funcționează ca un tot unitar, ca un sistem bine pus la punct, însă în codul de bază al căruia s-ar putea strecura oricând o eroare colosală.

În 1912, Edwin St. John Andrew, un tânăr de 18 ani, fiul exilat al unui conte britanic, puțin rătăcit spiritual, are parte de o experiență inedită în Insula Vancouver, în apropierea unei păduri din nord, unde cerul s-a întunecat dintr-odată, iar niște sunete venite parcă din altă lume au reverberat peste copaci, anomalia ținând doar câteva secunde. După un secol, mai exact în 2020, Gaspery Roberts, un detectiv misterios, cu un nume la fel de misterios, se întâlnește cu un compozitor de nișă, după o reprezentație, fiind interesat, îndeosebi, de videoclipul în care s-a strecurat o eroare în momentul filmării, redat în timpul concertului și realizat de Vincent, sora artistului, care a dispărut în urmă cu ceva timp de pe un vapor. La aproape 500 de ani în viitor, Olive Llewellyn, o scriitoare cunoscută pe tot mapamondul, dar și în coloniile din spațiu, se află într-un turneu de promovare a celui mai nou roman al său, prin orașele de pe Pământ. Dar în curând o molimă va face ravagii pe Terra, punându-i viața în pericol.

            Deși tematica romanului este extrem de vastă, autoarea abordează în mod recurent subiectul pandemiei. Ca să oprim o molimă, trebuie mai întâi să înțelegem ce este ea și de unde provine. Când romanii au invadat Mesopotamia, s-au întors acasă cu un nou virus mortal. Să fi contribuit schimbările de climă și de biotop natural la mutație? Oare microorganismele au stat în tot acest timp într-o formă inactivă, inofensivă? Sau ceva le-a activat, perturbându-le mediul? Revenind la subiect, Emily St. John Mandel pune o întrebare ce îndeamnă la reflecții. Dacă noi trăim într-o simulare, într-un soi de computer, iar lumea din jur și subiecții săi sunt creați pe baza unui algoritm, atunci molimele ar putea reprezenta, de fapt, niște viruși care atacă fișierele? Să existe în folderul acesta universal și fișiere corupte? Și dacă da, atunci anomalia din realitate, și apoi din filmare, să fie un astfel de fișier virusat? Dar dacă scopul pandemiilor e să reseteze, o dată la câteva sute de ani, configurația (evoluată) la care am ajuns? Care/cine sunt virușii până la urmă? Ei sau noi?

            Protagonistul poveștii de față, Gaspery Roberts, este detectivul pe care l-am găsi, mai degrabă, în scrierile lui Isaac Asimov. Aparițiile lui repetate, fragmentare, nu fac decât să ne îndepărteze de firul roșu al romanului. De altfel, dincolo de construcția SF ostentativă, cartea constituie și un experiment postmodern de narare, în care personajele fac trecerea de la constante la variabile. Sunt schițate, dispar, reapar, mor, ba, pardon, supraviețuiesc, asta depinde doar de intenție, fiind angrenate într-un haos organizat, fără cap și coadă, ale căror istorii sunt legate în mod direct de anomalia centrală. De fapt, cred că putem spune că fenomenul auditiv și vizual inexplicabil preia rolul principal, pentru că misterul pune toate mecanismele și caracterele în mișcare. Timpul nu mai are o axă clară, îl regăsim pe erou în toate perioadele menționate, continuându-și munca de investigator, punând întrebările potrivite și camuflându-se printre indivizii secolului respectiv. Cam atât despre carte, chiar nu are rost s-o mai lungesc, pentru că aici nu funcționează formula incipit-deznodământ, revelația aflându-se undeva la mijloc, în bucla temporală, la îndemâna celor care au găsit răspunsurile potrivite la întrebările ce au luat naștere, spontan,  pe parcurs.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 172 - Stăpânul Muntelui de Anders de la Motte (CRIME CLUB)

Titlu: Stăpânul Muntelui 

Serie: Leo Asker (#1)

Autor: Anders de la Motte

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Bortbytaren (2022)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 4,19 (din 1.772 note)

 

Dacă Anders de la Motte ar fi fost american, cu siguranță numele lui s-ar fi regăsit în topurile celor de la The New York Times, alături de John Grisham și David Baldacci. Autorul suedez nu doar că scrie cu o măiestrie greu de egalat, ci reușește și să se adapteze subgenurilor și tendințelor din spațiul scandinav și cel anglo-saxon. Cărțile sale sunt provocatoare și ludice, așa cum am putut observa în trilogia „Jocul” (Jocul, Buzz și Bubble), comice și pline de vitalitate, precum „O casă mortală”, și serioase, violente și întunecate, precum „Stăpânul Muntelui”. Combinând atmosfera specifică Nordic Noirului cu suspansul prezent în romanele cu criminali în serie, fostul polițist dezvoltă un thriller impecabil, complex, trepidant și tensionat, în centrul căruia plasează un ucigaș diabolic și meticulos, nebun și  inteligent deopotrivă, ce ne aduce aminte de faimoșii antagoniști ai lui Mo Hayder și Jeffery Deaver.

            Faceți loc, intră în scenă inspectorul Leonore Asker! Competentă și cu o mulțime de cazuri rezolvate la activ, Leo urmează să fie avansată în funcția de șefă a Departamentului Infracțiuni Grave. Însă după ce fostul ei coleg (și iubit), Jonas Hellman, se întoarce la secția din Malmo și-și reface echipa, Leo nu doar că pierde ancheta mediatizată la care lucrase, ci este expediată de superiori la subsol, acolo unde urmează să conducă Departamentul Cazurilor Rătăcite și al Suflete­lor Pierdute. Și în timp ce polițiștii de la etajele superioare investighează dispariția Smillei Holst și a iubitului ei, Malik Mansur (MM), Leonore face cunoștință cu noii ei colegi, niște agenți scoși elegant din joc, puțin săriți de pe fix, care, în lipsa oricărei activități fizice sau intelectuale, așteaptă ziua pensionării. Dar inspectoarea noastră nu vrea nici în ruptul capului să stea deoparte, așa că își continuă cercetarea pe cont propriu, fiind sigură că, dacă va elucida misterul dispariției celor doi îndrăgostiți, va reuși să-și spele reputația și  să revină la suprafață.

            Și astfel, folosindu-se de notițele fostului șef al Departamentului Sufletelor Pierdute, în prezent aflat în comă după un atac de cord, care anchetase în secret dispariția Smillei și a lui MM, Leo ajunge la clubul de modelism feroviar din Hassleholm, unde cineva plasează pe ascuns figurine de plastic într-o machetă feroviară, ultima reprezentând-o chiar pe Smilla. Dar de ce și-ar fi lăsat răpitorul amprenta tocmai aici? Pe lângă faptul că-și asumă acțiunile, vrea să perturbe microuniversul utopic, să pângărească frumusețea și perfecțiunea. Printre locomotive și vagoane în miniatură, căsuțe, copăcei, oameni, câini și pisici, monstrul își potrivește micile siluete pictate, sfidând ordinea stabilită, modificând scenariul în funcție de viziunea lui bolnavă. El e un Bortbytaren (acesta fiind titlul original), o creatură fantastică din mitologia celtică și scandinavă, care fură lucruri și răpește persoane, în special copii, pe care îi înlocuiește cu ființe identice ca aspect, însă diabolice asemenea lui.

            Leonore Asker e polițista cu care nu vrei să ai de-a face... Dacă ai ceva de ascuns, ar fi bine să stai departe de ea, pentru că poate fi foarte convingătoare și nu dă niciodată înapoi. Iar dacă ai de gând s-o confrunți, poate s-o iei la palme și pumni, cu siguranță ți-ai semnat sentința. Practică arte marțiale și se antrenează zilnic, până și Attila, fostul instructor de autoapărare al poliției, o privește cu interes neprefăcut cum lovește în sacul de box, de parcă l-ar înfrunta însuși pe diavol. Tatăl ei, un autoproclamat Predicator al Apocalipsei, a pregătit-o pentru Sfârșit, instruind-o cum să recunoască și să utilizeze armele de foc, trezind-o în crucea nopții și urmărind-o prin ochelarii cu infraroșu cum se străduiește să ajungă la barcă, la posibila lor salvare în caz de cataclism. Și acum, la ani buni după ce a evadat de la Fermă, Leo își dă seama când ceva e în plus sau nelalocul lui. Sau dacă cineva o urmărește prin binoclu, camuflat de învelișul verde și des al pădurii.

            Ce să vă mai zic? E exact ce trebuie, un thriller bine scris, plin de acțiune, cu o protagonistă deosebită și un antagonist pe măsură. De multe ori ai impresia că ești pe drumul cel bun, pentru că piesele se potrivesc la fix, însă după câteva pagini îți dai seama că ai căzut în capcană. Firul narativ principal e întrerupt de capitolele în care este dezvoltată povestea Stăpânului Muntelui, din trecut și până acum, astfel încât să ne putem face o idee despre evenimentele stranii și tragice care i-au marcat evoluția psihologică, transformându-l într-o ființă egoistă, perversă și sadică, într-un adevărat prădător. De la mine primește, clar, cinci stele, și abia aștept să fie tradus și cel de-al doilea volum, pentru că data viitoare vom fi vizitați de ucigași fără ochi, din alte lumi.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Anders de la Motte:

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA