Recenziile Mădălinei 48 - Ultimul zbor de Julie Clark

Titlu: Ultimul zbor  

Autor: Julie Clark

Editura: TREI

Titlu original: The Last Flight (2020)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.203 note)

 

            Cu timpul va fi mai bine... Așa sunt bărbații... – de multe ori violenți, maeștrii în manipulare, avizi de putere, niște brute care se prefac că sunt adevărați gentlemeni doar ca să lase mulțimii ce-i privește cu admirație impresia că totul e perfect în viața și-n căsnicia lor –, însă asta nu e decât o iluzie, o minciună pe care o murmură în taină femeile slabe de înger, care nu sunt capabile să se smulgă din jugul torționarului lor, spunându-și adesea, într-un impuls sado-masochist, că realitatea poate fi mult mai crudă de atât. Atunci când îți lipsește curajul, cel mai greu e să spui NU, da’ chiar și așa, există o limită, dincolo de care doar disperarea te poate împinge. Câtă umilință poți îndura? Câte palme și cuvinte de ocară poți suporta? Câte drepturi poți lăsa să-ți fie încălcate? Cât timp te mai poți ascunde în spatele unei măști de păpușică, mereu coafată și machiată impecabil, îmbrăcată cu rochii de lux, participând la dineuri și serate somptuoase, la care trebuie doar să zâmbești și să reciți textul învățat de-acasă, fără să te abați, fie  și cu un simplu gest, de la voința celui ce-ți dirijează fiecare pas, înainte să te împotrivești?

            Claire Cook și-a petrecut ultimele luni  plănuindu-și evadarea, nu din închisoare, nici din bârlogul infect al vreunui răpitor dornic să obțină o recompensă grasă, ci din viața perfectă pe care i-a clădit-o soțul ei, om influent și putred de bogat, dar cu o atitudine de dictator, care nu se sfiește să-și pedepsească nevasta dacă aceasta întrece cumva măsura sau îndrăznește să-l contrazică. Protagonista noastră a fost nevoită să renunțe la locul de muncă, la ieșirile cu tovarășele din adolescență și la multe alte lucruri ce îi conturau personalitatea. Acum, la fiecare pas, cineva e cu ochii pe ea, dându-i raportul soțului extrem de temperamental. Picătură cu picătură, paharul s-a umplut, și nici măcar banii, casa impunătoare de dimensiunile unui castel, decorată după ultima modă, limuzina și droaia de asistenți personali nu o mai pot convinge să se prefacă în continuare. Ba mai mult, tot luxul ăsta gratuit îi reamintește în fiecare zi că e prizoniera unui maestru în a-i distruge stima de sine și identitatea, transformând-o într-o pustnică, fără prieteni, rude sau înțelegerea celor din jur; într-un pion mutat pe o tablă invizibilă la porunca celui care și-a asumat rolul de rege. Astfel, Claire decide să fugă. Face rost de bani, documente false și un bilet de avion, dar planurile îi sunt năruite. Însă niciodată să nu vă puneți cu o femeie disperată, care vrea cu orice preț să înceapă o viață nouă, departe de abuzuri și de frica permanentă că oricând poate fi victima unei crime odioase.

            În aeroport, Claire face cunoștință cu Eva, o femeie ciudată, care pare să împărtășească aceeași soartă cu ea. Și ea e fugară, victima agresiunii, însă o mincinoasă desăvârșită, care ascunde mult mai multe secrete decât lasă să se vadă. Aflate într-o cursă contracronometru și mânate de o sclipire de nebunie, cele două decid să facă schimb de identități, ca să-i arunce pe o pistă falsă pe cei care le urmăresc cu atâta îndârjire. Abia acum lucrurile încep să o ia razna. În zborul cu care trebuia să plece Claire se îmbarcă Eva, însă avionul se prăbușește, iar zvonul morții doamnei Cook se răspândește cu viteza luminii. Claire trebuie să stea ascunsă și să învețe să trăiască în pielea altcuiva, ceea ce nu e deloc ușor, pentru că străina din aeroport, cu a cărei viață s-a pricopsit, are o mulțime de dușmani care vor să-i facă felul.

            Julie Clark scrie un thriller psihologic alert, ce nu te va lăsa nici măcar să clipești, în care bărbații sunt reprezentați ca niște monștri, ca niște masculi alpha, a căror abilitate principală este dominarea și înjosirea sexului slab, iar femeile sunt întotdeauna cele maltratate, indiferent de alegerile pe care le fac. Din punctul ăsta de vedere, personajele sunt duse la extrem și puțin credibile, dar, luând în considerare că miza romanului este atragerea atenției asupra violenței conjugale și asupra altor tipuri de agresiune, un pic de exagerare nu strică, ba chiar le scoate în evidență construcția impecabilă. Claire poate fi privită ca un model de curaj printre femeile abuzate, firește, cu mențiunea că, deși povestea ei are un sâmbure de adevăr, autoarea transformă o realitate de o mie de ori mai crudă într-o ficțiune plină de acțiune.

            în ciuda faptului că ne sunt ilustrate două planuri temporale diferite și două eroine, eu aș merge pe ideea că în roman există o singură protagonistă, și anume Claire, povestea Evei ieșind la iveală și căpătând semnificație abia după ce aceasta dispare din scenă. Autoarea nu se dă în lături de la uciderea propriului său personaj, ba chiar tratează acest eveniment cu o oarecare superficialitate, fapt pentru care Eva poate fi privită ca un declanșator al intrigii, și nu ca un participant direct. În orice caz, romanul a fost excelent, chiar dacă tema este des întâlnită, poate chiar epuizată în literatura de suspans cu tente psihologice, dar lejeritatea stilului și ritmul fugitiv m-au convins să-i acord, fără să stau pe gânduri, patru steluțe pe Goodreads.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 47 - Cercul Polar de Liza Marklund (CRIME CLUB #5)

Titlu: Cercul Polar 

Serie: Cercul Polar #1 

Autor: Liza Marklund 

Editura: TREI

Titlu original: Polcirkeln (2021)

Traducere de Raluca Pop

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,46 (din 1.985 note)

 

            Cinci adolescente ce împărtășesc o pasiune nebună pentru literatură, cinci romane ce stârnesc conflicte și produc fisuri într-o prietenie în aparență trainică, droguri, secrete, sex, băieți și iubiri fără sorți de izbândă, toate astea încununate de descoperirea unui cadavru îngropat la temelia unui pod în ruină – cu alte cuvinte, avem de-a face cu o intrigă dedicată în mod special invidiei, geloziei și trădării, fără să-i pese cuiva de consecințele propriilor decizii. „Cercul Polar”, un thriller psihologic scris la zero grade, aduce în prim plan o serie de personaje decăzute din punct de vedere moral, care nu precupețesc niciun mijloc, fie vorba și de acțiuni ilegale, ca să iasă basma curată din orice împrejurare. În ciuda faptului că avem de-a face cu o crimă care este descoperită abia la patruzeci de ani de la momentul comiterii ei, povestea se îndepărtează puțin de sfera thrillerului și se orientează spre cea YA, iar unul dintre motive ar fi faptul că autoarea pune accent pe trăirile și crizele adolescentine, dictate de hormonii dezlănțuiți, ceea ce transformă miza cărții într-una puerilă. Însă există și o mulțime de momente tensionate, ce te țin cu sufletul la gură și te ghidează pas cu pas spre revelația din final.

            1980. Pentru Carina, Susanne, Agneta, Sofia și Brigitta, prietene bune și singurele membre ale clubului de lectură Cercul Polar, acesta este ultimul an de liceu și punctul în care viețile lor se vor schimba pentru totdeauna. Cu toate că se apropie clipa în care fiecare o va lua pe propriul drum, întâlnirile Clubului de carte continuă, de dragul legăturilor și obișnuinței deja formate. Prin urmare, fiecare fată propune câte un roman ce urmează să fie discutat la una dintre întâlnirile lunare ale Cercului, acestea încheindu-se adesea cu certuri aprinse, lacrimi și plecări vijelioase. Așa cum e și normal într-un grup, fie el și unul extrem de restrâns, membrii nu pot împărtăși mereu aceeași părere, dar, în cazul Cercului Polar, Mărul Discordiei devine un membru de onoare. Astfel, ceea ce trebuia să fie o dezbatere liniștită despre ce le-a plăcut sau nu la cartea aleasă se transformă într-un joc de putere și inteligență, într-o discuție contradictorie, dacă Lolita este sau nu un roman pornografic, dacă Rădăcini și Tom Sawyer vorbesc despre exploatarea minorităților rasiale sau dacă Pasărea Spin ascunde o filosofie profundă sau o temă banală, reprodusă de n ori în literatură. Iar cele care îndrăznesc să aibă o viziune diferită față de cea a deșteptei grupului sunt tratate cu superioritate. Însă ultima adunare a clubului le năruiește complet prietenia din ce în ce mai fragilă, iar atunci când una dintre ele dispare fără urmă, semnele de întrebare și suspiciunea se înalță ca un zid între cele patru tovarășe rămase. Relațiile se răcesc, fiecare străduindu-se să-și țină secretele departe de ochii iscoditori, iar amintirea a ceea ce a fost cândva în liceu se estompează treptat, rămânând într-o stare latentă, până în momentul declanșării haosului.

            2019. Un trup decapitat este descoperit în fundația unui pod rutier, și, după primele cercetări criminalistice, pare să fie corpul Sofiei, una dintre membrele Cercului Polar. Toată lumea care a cunoscut-o vreodată pe victimă devine suspectă de crimă. Fostele prietene, acum căsătorite, mame, văduve chiar, sunt aduse laolaltă, doar, doar se va descoperi cine a comis o asemenea atrocitate. Sinceră să fiu, ancheta poliției mi s-a părut superficială, indicii dezlânate, concluzii ce nu au un fundament solid, iar, din acest motiv, am citit cu mai mare interes capitolele din trecut. Ceea ce pot spune cu certitudine e că, în ciuda faptului că au trecut aproape patruzeci de ani, personajele nu s-au schimbat foarte mult, fiind la fel de enervante și false ca înainte, numai că acum au mai multă experiență în ceea ce privește tăinuirea lucrurilor ce nu trebuie, nici în ruptul capului, aflate.

            Nu am putut empatiza cu niciun personaj... Toate sunt construite în așa fel încât să înfățișeze defecte umane, calitățile pierzându-se undeva în fundal. Carina – deșteapta grupului, cea care te poate face să te simți inferior doar din două cuvinte, care îți demonstrează mereu că argumentele tale nu sunt solide și că ai face mai bine să taci și să fi de-acord cu ea, decât să-ți spui opinia; Brigitta – fata care are mereu ceva de ascuns, și dacă  ar fi să aleg un personaj secundar, ea ar fi, prezența ei putând fi omisă cu ușurință; Sofia – un înger de fată în spatele căreia se ascunde o dezmățată, care nu se sfiește să-și vândă trupul pentru bani; Susanne – fata fără personalitate, care se aciuează pe lângă cea mai puternică din grup, dar care, dacă își dă drumul la gură, poate distruge încrederea în sine a multora; Agneta – cea mai liniștită dintre toate, cea care își duce existența cu resemnare, muncind și spetindu-se pentru a-și întreține mama bolnavă, și care are ghinionul de a fi iubită de cel mai râvnit băiat din oraș. Interesant e faptul că, deși sunt prietene, ele nu știu aproape nimic una despre cealaltă, ceea ce le face să fie de fapt niște străine, legate de anumite împrejurări nu tocmai plăcute.

Dacă ar fi să trag o concluzie din acest roman, ei bine... asta ar fi: Trecutul nu poate fi șters cu una cu două, oricât de mult ai încerca să îndepărtezi persoana care ai fost cândva. O frântură cât de mică dintr-o viață anterioară va ieși mereu la iveală, te va bântui și îți va da existența peste cap, până când vei ajunge să te pierzi în minciuni și regrete, care, oricum, nu vor mai conta. Iar în cazul fetelor noastre, trecutul joacă un rol esențial în modelarea prezentului, amintirile și vechile ranchiune continuând să scoată la lumină motivele din cauza cărora Sofia ar fi putut fi ucisă de oricare dintre presupusele ei prietene.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Lizei Marklund:

Literatura pe tocuri

Pălărisme.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 109 - Dacă am fi ticăloși de M.L. Rio

Titlu: Dacă am fi ticăloși  

Autor: M.L. Rio

Editura: ALICE BOOKS

Titlu original: If We Were Villains (2017)

Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,23 (din 147.751 note)

 

Este cunoscut de către toți criticii literari faptul că în operele sale William Shakespeare abordează în mod direct sau metaforic toate temele mari ale omenirii. De la nașterea sub un destin implacabil, la moartea sub spada tiranilor sau a propriului popor, de la dragostea ce n-are sorți de izbândă, până la răzbunarea fiului bântuit de fantoma regelui lipsit de veșnica odihnă. Sub împărăția stelelor, toți sunt niște pioni aflați în vâltoarea sentimentelor intense, prinși într-un joc al violenței și al desfrâului ce va ajunge în cele din urmă, inevitabil, la paroxism. Puse la un loc, textele shakespeariene se completează unul pe celălalt, instaurându-se ca un cronotop individual, ce ia naștere odată cu dorința Magului-Vrăjitor Prospero de a clădi o „minunată lume nouă”, și care își găsește sfârșitul în „Hamlet”, în regatul în care cei doi pioni principali ai universului, regele și bufonul, sunt morți dinainte ca Spectacolul să-nceapă.

În urmă cu zece ani, Oliver Marks, student în ultimul an la Teatru, la un conservator de artă de elită, a fost acuzat pentru o crimă despre care nici acum nu se știe sigur dacă el a comis-o. În prezent, în ziua eliberării, Oliver este vizitat de Joseph Colborne, detectivul care s-a ocupat la vremea respectivă de caz, de curând pensionat, care în tot acest timp a bănuit că ceva i-a scăpat din vedere și vrea să afle, pentru propria satisfacție, adevărul. Și astfel, alături de protagonist și de confidentul său, dăm timpul înapoi și pătrundem în Campusul Dellecher, locul unde a început și se va sfârși totul. Aici îi întâlnim pe cei șapte colegi pasionați de arta shakespeariană: Richard, un bărbat puternic și plin de patimă, perfect pentru rolul lui Richard Al III-lea sau al altor monarhi zeloși; Meredith, o roșcată cu ochii verzi și forme voluptuoase, care poate obține tot ce-și dorește datorită frumuseții sale ieșite din comun; Wren, verișoara lui Richard, o fată firavă și uneori prea grijulie, care pune pasiune în tot ce face; Alexander, un om de nădejde și glumeț, ce-aduce adesea a măscărici, dar care are probleme cu consumul de droguri; Filippa, cea care spune lucrurilor pe nume și, totodată, fata pe care poți să te bazezi la nevoie; James, un tânăr ce are o carieră de succes înainte datorită părinților săi care văd în artă împlinirea supremă; și Oliver, eroul principal, pentru care lumea nu depășește cu mult granițele operei dramatice.

Povestea de față se construiește ca o mărturisire, ca o devoalare a mecanismelor regizorale ce sunt puse în mișcare în spatele scenei. Pornim de la un dat, de la un omor aparent soluționat, și ajungem la un deznodământ revelatoriu, ilustrat, în mod metaforic, de momentul în care măștile vor cădea. Doar că pe tot parcursul lecturii costumațiile nu vor să-și părăsească posesorii, pentru că omul nu mai e doar un om, ci un recipient trupesc în care s-au infiltrat, spectral, constructele shakespeariene. Așa cum ne spune și Oliver, cel de pe scenă nu mai este stăpânul propriilor gânduri, fiindcă el își împarte mintea și corpul cu un duh al artei, o entitate aidoma unui Spirit-Zeu. Acest joc al duplicității asumate se regăsește în special la nivelul limbajului, fiindcă persoanele, după ce și-au părăsit aparent personajele, încă vorbesc prin replici teatrale, versuri ce aduc, firește, a Versete Biblice. Și astfel lumea lor nu mai împarte nimic cu realitatea, dumnezeul în care credeau sau nu fiind înlocuit complet cu figura eternului William Shakespeare.

Dacă ne concentrăm puțin atenția asupra campusului universitar, putem observa că și acesta face parte dintr-un topos shakespearian. Studenții din anul patru locuiesc într-o clădire gotică cu turn, pe care toți o cunosc drept Castelul, dacă arunci o privire pe fereastră, vei întrezări lacul, un spațiu acvatic micro, dar care poate fi utilizat la nivel macro, drept mare sau ocean, iar între cele două repere se află pădurea, locul sacru al duhurilor, în care Lear și-a aflat sălaș pentru nebunie, iar Macbeth și-a întâlnit, prin intermediul celor trei vrăjitoare, sângerosul destin. Însă nu trebuie să uităm că în centrul țesăturii narative există o crimă, iar mortul, aidoma stafiei Regelui Hamlet sau fantomei lui Iulius Cezar, nu poate părăsi cele lumești până când vinovatul nu va fi pedepsit. Astfel, cei șase studenți rămași sunt în permanență bântuiți de vină, iar integritatea lor psihică pare să se șubrezească de la o zi la alta.

Împletind o intrigă de roman polițist, specifică pentru stilul lui Lucy Foley și Ashley Winstead, cu o structură de piesă de teatru, organizată în Acte și Scene, M.L. Rio scrie un volum de factură postmodernă, clasic și modern deopotrivă. Thrillerul psihologic de astăzi își regăsește, prin intermediul lui Shakespeare, rădăcini în tragediile vechilor greci, iar moartea, și acum ca și atunci, reprezintă un mijloc de divertisment al maselor, un proces prin care cititorii și privitorii au parte de purificatorul și mult doritul catharsis. Dar până acolo-i o cale lungă, plină de gânduri negre și regrete, iar revelația ne așteaptă la final, pentru că adevăratul regizor este însuși Oliver, personajul, singurul care poate dezgropa misterul pentru care ne aflăm cu toții aici.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 107 - Nemesis de Jo Nesbø (WILD CRIME CLUB - Februarie, 2023)

Titlu: Nemesis 

Serie: Harry Hole #4 

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Sorgenfri (2002)

Traducere de Lorena Mihăeș

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 3,98 (din 70.713 note)

 

            La început a fost răzbunarea... sau dreptatea, depinde cum alegem să-i spunem. În viziunea creștină, Adam și Eva, neascultând de Legea lui Dumnezeu, au fost pedepsiți, fiind nevoiți să-și ducă restul existenței pe Pământ, unde au cunoscut frigul, foamea și durerea. Într-un alt construct cultural, specific pentru antichitatea greacă, Oreste, al cărui mare tată războinic, Agamemnon, a fost ucis mișelește de propria soție, se pregătește să aducă jertfe zeilor, astfel încât să nu intre, din cauza matricidului, în hybris. Într-o altă cetate, Penteu, nerecunoscându-l pe Dionisos, ajunge să fie sfâșiat chiar de mama sa, fiind pedepsit pentru atitudinea lui sfidătoare față de orgiasticul Bacchus. Oriunde ne-am uita în religie, istorie sau mitologie, o vom zări acolo, în diverse forme, pe apriga Nemesis, cea care, în lumea modernă, veghează, legată la ochi, asupra societății civilizate, așteptând să-i pedepsească pe hoți, agresori și criminali, aruncându-i după gratii, acolo unde se vor putea gândi ani în șir la delictele pe care le-au comis.

            Dar să revenim la oile noastre, fiindcă de curând a avut loc un jaf la una dintre cele mai mari bănci din capitala Norvegiei. Un individ îmbrăcat în negru și cu cagulă a intrat (așa cum se cuvine) înarmat în bancă și a solicitat o imensă sumă de bani, amenințând că, dacă ordinele nu i vor fi ascultate, o va împușca pe una dintre angajate. Zis și făcut... tipul de la seif, speriat de moarte, aproape că nu se încadrează în secundele solicitate, iar colega lui se alege cu o frumoasă gaură de glonț în frunte. Trimis să dea o mână de ajutor celor de la Divizia Jafuri, Harry Hole urmărește, în mod repetat, filmarea de la locul spargerii și își dă seama că ceva nu e deloc în ordine... De ce mascatul a ales să ucidă în loc să ia banii și să-și vadă de drum? De ce s-a aflat atât de aproape de victima lui? Și cea mai importantă întrebare: ce spune, în șoaptă, femeia înainte să fie omorâtă?

            Însă distracția nu pare să se sfârșească prea curând, fiindcă mai urmează câteva jafuri cu același mod de operare. Deja presa îl prezintă pe Bandit drept „Călăul”, și poliția nu are nicio pistă care să ducă la el. Dar al nostru Harry are probleme și mai mari pe cap, fiindcă noaptea trecută, după ce nu-și mai amintește ce s-a întâmplat și cum a ajuns acasă de la Anna, tânăra a fost găsită ucisă, iar totul arată ca o sinucidere. Dar Hole știe că femeia nu avea vreun motiv ca să-și pună capăt zilelor, așa că pornește o investigație pe cont propriu, o anchetă în care el devine principalul suspect. Însă, înainte ca Anna să-și piardă viața, ea lucra la un triptic, o operă de artă care să-i aducă un renume, pe care a numit-o Nemesis, după zeița greacă a răzbunării.

            Colac peste pupăză, în ambele cazuri își bagă nasul și Tom Waaler, polițistul despre care Harry bănuiește că este responsabil pentru moartea colegei și prietenei sale, Ellen Gjelten. Pe lângă cei doi, în scenă intră încă două personaje magistrale: Beate Lønn, fiica unui investigator celebru, care, datorită abilității sale speciale, nu poate uita o față odată ce-a văzut-o, și Raskol Baxhet, un țigan născut lângă București, recunoscut pentru grandioasele jafuri la care a luat parte, înainte să se predea, fără nicio explicație, forțelor de ordine din Oslo. Mai mult decât un răufăcător cu conștiință, Raskol e o legendă printre țigani, având acces, din celula sa în permanență supravegheată, la resurse și informații greu de obținut. Datorită lui, Hole ajunge să-i privească cu alți ochi pe rromi, pe cei pe care societatea i-a însemnat cu stigmatul lui Cain, neluând în considerare toate suferințele pe care acest popor nomad le-a îndurat pe tot parcursul istoriei.

            Pagină după pagină, capitol după capitol, ne cufundăm tot mai adânc în cele două anchete, urmărind deducțiile lui Harry și ale colegilor săi, așteptând cu sufletul la gură momentul în care răufăcătorii vor fi pedepsiți. Însă, după cum ne-a obișnuit marele Jo Nesbø, lucrurile nu sunt niciodată simple, iar acolo unde se întrezărește un capăt de drum, nu e decât un început pentru o altă pistă, pentru o altă poveste de pe margine ce se va adăuga la mozaicul complex din final. Încerci să-ți dai seama ce s-a întâmplat de fapt și cine ar putea fi vinovații, însă ajungi să capitulezi, pentru că devii conștient că e imposibil să descoperi, fără voia autorului, adevărul. Însă nu trebuie să uiți nicio clipă că Justiția stă mereu la pândă, cu sabia într-o mână și cu balanța în cealaltă, pentru că orice delict trebuie răzbunat, iar ea este cea mai în măsură să-i pedepsească pe cei răi, aruncându-i afară din societate, din lumea celor drepți și veșnic ascultători. Acestea fiind spuse, odiseea noastră merge mai departe, iar data viitoare vom vorbi despre „Steaua diavolului”, cel de-al cincilea volum al seriei de față.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

Ciobanul de Azi

Falled

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 106 - Criminalul fără chip de Lance Hawvermale

 
Titlu: Criminalul fără chip

Autor: Lance Hawvermale

Editura: RAO

Titlu original: Face Blind (2016)

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 360

 

            Am început cartea asta cu gândul că voi face o pauză între lecturile despre care trebuie să scriu. Mi-a plăcut subiectul descrierii și am zis că merită să-i dau o șansă, în ciuda numărului mic de cititori de pe Goodreads. Și surpriză... momentul meu de respiro a fost complet anulat, pentru că m-am trezit prins într-o poveste excelentă, cu multe ițe încurcate și suspans de zile mari. La început am avut impresia că totul nu e decât o glumă, însă foarte repede lucrurile au escaladat, și am fost proiectat într-un loc întunecat și înghețat, în care doar speranța și morala mai au puterea să schimbe ceva. Personaje unul și unul (în cel mai profund sens al expresiei), un deșert în care moartea nu mai are nicio forță și o istorie sângeroasă, marcată de dispariții și crime înfiorătoare. Dar s-o luăm cu începutul...

            Gabriel Traylin este un tânăr doctorand, care, pentru a-și efectua stagiul de practică pentru proiectul universitar, lucrează ca astronom la un observator din mijlocul deșertului Atacama, din Chile. Într-o seară, în timp ce savurează o țigară, observă o siluetă ce se apropie parcă plutind de el, o fantomă care ia repede forma unui bărbat. Însă, înainte ca individul să intre în clădire, acesta pur și simplu se prăbușește, iar Gabe își dă seama că omul a fost împușcat. Așa cum e și normal să procedeze, îi anunță pe ceilalți astronomi, care la rândul lor cheamă poliția, însă, când ies afară ca să vadă cadavrul, nu mai găsesc nimic, în afară de o pată imensă de sânge întinsă pe solul dur. Dar Gabe nu vrea să se dea bătut, așa că împrumută o mașină și, împreună cu un coleg, pleacă în cercetare, sperând că vor găsi trupul rătăcitorului fără chip.

            În drumul lui, va întâlni trei personaje excentrice: pe Ben, un scriitor rămas fără inspirație și care susține că nu poate fi împușcat, fiindcă oasele lui sunt mai dure decât oțelul; pe Luke, un tânăr cu Sindromul Down, pasionat de literatura Science-Fiction, dar care, din cauza dislexiei, poate citi doar cartea lui Ben; și pe Mira, sora geamănă a lui Luke, care și-a sacrificat tinerețea având grijă de dragul ei frățior. La grupul acestora bineînțeles că se adaugă și Gabe, fiindcă el suferă de prosopagnozie, o afecțiune ce-l împiedică să recunoască trăsăturile faciale ale celorlalți oameni. Și așa, alături de cei patru muschetari din inima pustiului, pornim într-o aventură de proporții, în care vor fi vânați de un ucigaș fără milă, condus întreaga viață de răzbunare. Deși latura de thriller pare să acapareze toată narațiunea, autorul profită de fiecare popas ca să-și elogieze personajele, menționând cu fiecare ocazie că „problemele” lor sunt de fapt niște avantaje, alte moduri prin care pot să perceapă lumea din jur.

            Dincolo de toate aspectele, cel mai interesant personaj este însuși deșertul, fiind locul care poate aduce moartea, dar și spațiul nimănui, pământul în care omul nu-și mai poate exercita puterea, devenind doar o victimă a capriciilor naturii. Pentru unii, el reprezintă un vid, un gol imens aidoma universului, pentru alții, Vestul Sălbatic, cu orașe-fantomă și pistolari ce apar din neant, iar pentru cei cu imaginație debordantă, chiar planeta Marte, un ținut sterp și fascinant, care se află la începutul unui lung proces de terraformare. Însă atât Atacama, cât și statul Chile, au o istorie sumbră, legată de fostul dictator Augusto Pinochet, omul care a fost responsabil pentru dispariția unor bărbați, femei și copii, despre care se speculează că ar fi fost supuși unor experimente îngrozitoare.

            Am vrut să scriu câteva rânduri despre ea, și uite că, datorită complexității textului, am ajuns la o recenzie. Pe de o parte, e un Crime cu nuanțe superficiale de SF, pe de alta, un spectacol de divertisment în pagini, în care umorul își face loc la tot pasul. Situațiile tragice, chiar grotești, sunt depășite prin demnitate și curaj, iar pionii noștri, în ciuda faptului că ajung niște ținte sigure, pun totul în joc pentru a dezlega misterul. Și, ca de-obicei, drumul lor în căutarea dreptății se transformă într-unul inițiatic, la sfârșitul căruia fiecare va avea un nou țel în viață. Nu e de cinci stele, însă pe cele patru, pe care i le voi oferi pe Goodreads, le merită din plin, și sper în sinea mea că nu va fi  prima și, totodată, ultima carte pe care o voi citi de la acest autor prolific, încă nu foarte cunoscut.

COMANDĂ CARTEA

ARMELE LUMINII, noul roman al lui Ken Follett, va fi lansat pe 26 septembrie

„Nu este ca și cum am planificat-o. M-am limitat la a explora trecutul pentru povești convingătoare care au arătat oameni obișnuiți ce se luptă cu marile schimbări din istorie. Abia atunci mi-am dat seama că romanele formează un singur corpus. Mă fascinează modul în care oamenii au luptat pentru libertate, și au câștigat. Majoritatea poveștilor mele au acest subiect. Tema din spatele romanului Armele luminii este libertatea de exprimare”, a spus Ken Follett

 

„Acest al cincilea roman din seria Stâlpii Pământului, a cărui acțiune este plasată în timpul Revoluției Industriale, încheie o serie mai amplă de opt volume ce cuprinde cu măiestrie o istorie a ultimilor o mie de ani ai civilizației occidentale... Acțiunea romanului începe în universul imaginar Kingsbridge la sfârșitul secolului al 18-lea. Povestea se rezumă în jurul unui grup de familii legate între ele, ale căror vieți sunt date peste cap de noua eră a mașinăriilor. Personajele lui Follett sunt implicate în revolte și greve și se opun cu violență în fața recrutării obligatorie în armată. Parlamentul britanic întâmpină protestele cu noi legi represive care fac din criticarea acțiunilor guvernului o nouă crimă... Greutățile și brutalitatea revoluției industriale sunt intensificate de un război de 23 de ani între Marea Britanie și Franța, un război care atinge punctul culminant în bătălia de la Waterloo. Ca întotdeauna, Follett subliniază rolul personajelor feminine atât pe timp de pace, cât și în timpul războiului”, a declarat editorul.

  

Armele luminii reprezintă puntea de legătură dintre cele două serii ale autorului

(Kingsbridge și Trilogia secolului).

Recenziile lui Gică 105 - A cincea oară în decembrie de James Kestrel (CRIME CLUB #3)

Titlu: A cincea oară în decembrie  

Autor: James Kestrel

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Five Decembers (2021)

Traducere de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,49 (din 4.613 note)

 

            Mi se pare injust să spun despre romanul lui James Kestrel că a fost o lectură minunată sau altele de genul... Fără îndoială, este o capodoperă a literaturii de suspans și nu cred c-ar îndrăzni cineva, dintre cei care l-au citit deja, să mă contrazică. Dincolo de media uriașă de pe Goodreads sau de Premiul Edgar, pe care l-a obținut anul trecut, cartea e o adevărată bijuterie, reușind în peste patru sute de pagini (și nu în șapte sute, așa cum arăta la început manuscrisul) să redea o realitate ficționalizată, în care esteticul pierde în favoarea adevărului istoric. Cum poți să reprezinți într-un mod plăcut o tragedie? Prin ce mijloace ai putea să înfrumusețezi o crimă împotriva umanității? E clar că nu putem să ștergem greșelile comise de semenii noștri și să mergem cu fruntea sus mai departe... Și nu cred că putem vorbi aici despre o lecție, fiindcă un exemplu negativ nu are forța necesară ca să devină de nerepetat. Nu e vorba despre ce nu trebuie să mai facem, ci despre ce am putea face în cazul în care nebunia și-ar găsi iar sălaș în lume.

            Detectiv în cadrul forțelor de poliție din Honolulu, Joe McGrady este solicitat să se ocupe de un terifiant caz de crimă. Ajuns la scena omorului, el descoperă cadavrul măcelărit al unui tânăr, ce pare să fi fost eviscerat ca un pește. La mică distanță, în patul aflat tot în Hambarul Morții, se află încă un trup neînsuflețit, iar după trăsăturile faciale acum greu de recunoscut, pare să fie vorba despre o fată japoneză, extrem de frumoasă. La prima vedere totul arată ca o cruntă răzbunare, criminalul fiind foarte furios pe idila celor doi. Însă imediat ce băiatul este identificat, lucrurile se complică și mai tare, pentru că e vorba despre nepotul amiralului Kimmel, care vrea cu orice chip ca vinovatul să fie (cât mai neoficial) pedepsit. Astfel, McGrady primește cea mai importantă misiune din viața lui, pornind pe urmele unui ucigaș lipsit de scrupule, pentru care crima nu e nimic mai mult decât o plăcere nevinovată.

            Povestea noastră începe în noiembrie 1941, cu puțin timp înainte ca armata japoneză să ia cu asalt Baza Navală de la Pearl Harbor. În timp ce oamenii Împăratului declară război Statelor Unite, Joe McGrady se află în Hong Kong, locul în care l-au condus ultimele descoperiri, simțind că e tot mai aproape de ținta sa. Însă nu durează mult până când japonezii invadează orașul, ucigându-i pe chinezi și capturându-i pe englezi și americani. Astfel, protagonistul ajunge în Țara Soarelui Răsare, acolo unde-și va petrece următorii ani, așteptând ca războiul să ia sfârșit. Datorită sau din cauza acestui fapt, ajungem și noi să privim cum aeronavele americane planează deasupra insulelor, ca niște păsări metalice de vânătoare, așteptând momentul în care să-și reverse bombele ucigașe asupra celor lipsiți de apărare. Și așa cum știm din lecțiile de istorie, două orașe au fost șterse atunci de pe suprafața pământului, lăsând în urmă cadavre carbonizate, cratere uriașe și un întreg pustiu de cenușă.

            Dacă la început McGrady ne este înfățișat ca un tânăr ascultător, ce răspundea aproape la orice frază a superiorilor cu „Da, domnule”, în urma investigației și captivității (un parcurs evident inițiatic) el devine stăpân pe propriile alegeri, ajungând să facă diferența între ce i se cere să facă și ce ar trebui, de fapt, să facă. În umbra războiului, dublul omor își pierde importanța, iar Joe este pus în postura de a decide dacă mai are rost să-și continue urmărirea. Prin urmare, misiunea lui nu mai reprezintă un ordin, fiindcă nu știe dacă cei ce i-au încredințat-o mai trăiesc sau mai au aceleași funcții în sânul statului. Însă, oriunde l-ar purta pasul sau temnicerii, McGrady dă tot peste semnătura inamicului său, și astfel ajunge să promită că-l va găsi și răpune pe acesta, răzbunându-i pe cei cărora le-a provocat atâta suferință.  

            Deloc un soldat ce ar lupta pentru patria mamă, McGrady este un nomad, un individ care, călătorind dintr-un loc în altul, nu aparține de niciun stat, prin urmare este dispus să se adapteze limbii, obiceiurilor și cerințelor societății unde și-a găsit, pentru scurtă vreme, adăpost. Însă orice drum trebuie să ducă undeva, și el, ca orice om normal, caută un sens, un loc în care să iubească și să fie iubit la rândul lui. Însă acest sfârșit e foarte îndepărtat, fiindcă vor trece cinci ierni geroase, cinci luni de decembrie, pline de speranță și deznădejde, până când războiul se va termina, iar el se va putea întoarce înapoi în Honolulu, acolo unde Molly se roagă zi și noapte ca Joe să se întoarcă în brațele ei, teafăr și nevătămat.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui James Kestrel:

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Pălărisme.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 104 - Toți cei din familia mea au ucis pe cineva de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB #2)

Titlu: Toți cei din familia mea au ucis pe cineva  

Serie: Ernest Cunningham #1 

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone in My Family Has Killed Someone (2022)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,94 (din 7.270 note)

 

            Conform lui Ronald Knox, membru în cadrul Clubului Detectivistic din 1930, din care mai făceau parte și Agatha Christie, G.K. Chesterton și Dorothy L Sayers, există câteva reguli (porunci) de care trebuie să ții cont atunci când vrei să scrii un roman polițist. În primul rând, „crima nu trebuie să fie comisă de protagonistul însuși”, așa cum a procedat Agatha Christie în „Asasinarea lui Roger Ackroyd” sau Edgar Wallace în „Misterul cercului purpuriu”. Pe urmă, „toate însușirile supranaturale și inexplicabile sunt ex­cluse de la sine”, prin urmare nu au ce căuta aici „Câinele din Baskerville”, al lui Arthur Conan Doyle, sau „Fantoma de la operă”, a lui Gaston Leroux. De asemenea, „criminalul trebuie să fie un personaj menționat încă din prima parte a poveștii”, nu e necesar să existe mai mult de o cameră secretă sau o trapă în roman, este interzisă utilizarea unor otrăvuri inventate și, cel mai important, detectivul trebuie să joace cinstit, împărtășindu-și toate gândurile și deducțiile celui ce se află dincolo de paginile cărții.

            Toți cei din familia lui Ernest Cunningham au ucis pe cineva, cu toții, chiar și el a făcut-o. Își aduce aminte că într-o noapte, undeva în jurul orei 04:00, a primit un apel de la Michael, fratele său, care intrase într-o încurcătură și avea nevoie disperată de ajutor. După câteva minute, mașina acestuia și-a făcut apariția pe alee, dar înăuntru mai era încă cineva, un individ cu cagulă, ce părea mort de-a binelea. După ce au ajuns în pădure, într-un luminiș plin de pânzele păianjenilor migratori, cei doi s-au pus pe săpat. Însă cel pe care-l credeau decedat a început să dea semne de viață. Iar atunci Michael s-a apropiat de el, și totul s-a terminat în câteva secunde. Acum, după trei ani, Michael urmează să iasă din închisoare și să participe la reuniunea de familie, organizată într-un refugiu montan, locul perfect în care să-și pună la cale răzbunarea pe fratele care l-a trădat. Mai ales că la mijloc sunt și 267.000 de dolari, bani ce erau în mașina lui în acea fatidică noapte.

            Cu toții am mai citit romane polițiste și știm la ce să ne așteptăm de la o astfel de scriere. Un detectiv, adesea protagonistul volumului, un ucigaș, ce bineînțeles că va fi descoperit, o serie de crime și indicii ce-i leagă pe cei doi și un final al confruntării, în care adevărul va ieși la suprafață. Ei bine, în cazul de față pornim de la ideea că toți sunt ucigași. Atunci unde e investigatorul? Ce sens mai au crimele? Care dintre ei ar trebui să cadă în rolul antagonistului? E mai simplu decât pare, toți sunt ucigași, dar numai unul e criminalul. Ernest e cel care face pe detectivul după ce, în refugiul montan, este descoperit un cadavru, un om care, în ciuda zăpezii din jur, pare să fi murit într-un incendiu. Firul polițist, deși întortocheat, este destul de vizibil, iar misiunea noastră e să dăm la o parte artificiile textuale, ca să putem observa intriga principală de dedesubt.

            Deopotrivă narator și personaj principal, Ernest se dezice de toate clișeele ficțiunii detectivistice, indicându-ne încă din prolog la ce pagină se va petrece fiecare crimă, asta dacă nu suntem aici pentru a-i asculta povestea, ci doar pentru momentele macabre și grotești, care se lasă de-obicei cu sânge și trupuri lipsite de viață. Iar în cazul în care am uitat numărul, el este acolo ca să ne reamintească că peste trei sau cinci pagini urmează să fie descoperit încă un cadavru. Altfel spus, Ernest răstoarnă complet ecuația clasică, și astfel, după cum ne repetă nu de puține ori, telefoanele nu se vor descărca, ca în alte povești de genul, iar ei nu vor rămâne înzăpeziți pe vârful muntelui, urmând să fie vânați unul câte unul.

            Să nu faceți greșeala să credeți cumva că familia lui Ernie este alcătuită din psihopați. Nu, nicidecum... El e un scriitor aflat la început de drum, ce încearcă să vândă broșuri despre cum să scrii un roman polițist pe Amazon, iubita l-a părăsit de curând chiar pentru Michael, mama sa, Audrey, e o ființă deosebită și sensibilă, dar nu poate trece peste trădarea propriului fiu, tatăl său vitreg e un avocat important ce și-a băgat nasul într-o mulțime de cazuri, Sofia, sora lui vitregă, e chirurg într-un spital cu renume, mătușa Katherine e obsedată de reuniunile de familie și de tabelele EXCEL, iar unchiul Andy e un bărbat obișnuit, la locul lui, pe lângă care poți să treci fără să-l observi, un soi de umbră mișcătoare, ce scoate și sunete din când în când.

            De la început, până la final, romanul nostru reprezintă o capcană, o cursă în care, dacă ești un cititor amator de senzații tari, e foarte posibil să cazi. Nu doar că descrierea și coperta te induc în eroare, ele au fost create intenționat așa, ca, odată ce te cufunzi în povestea lui Benjamin Stevenson, să ai acces la întâmplările netrucate, astfel încât să poți zări adevărul dincolo de vălul de prejudecăți ce-l acoperă. Preluând Cele 10 Porunci ale lui Ronald Knox, naratorul execută un joc postmodern în care amestecă ludicul cu realitatea, aruncându-ne într-o lume în care totul este imprevizibil, și din care dacă vrei să scapi, trebuie să o iei doar pe cărarea indicată de Ernest, un drum pe care, după ce-l vei demasca pe Limbă Neagră, vei ieși în sfârșit la liman.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Literatura pe tocuri

Pălărisme.ro

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Falled

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 103 - Piatră, hârtie, foarfecă de Alice Feeney (CRIME CLUB #1)

Titlu: Piatră, hârtie, foarfecă   

Autor: Alice Feeney

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Rock Paper Scissors (2021)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 314

Media pe Goodreads: 3,97 (din 208.896 note)

 

            El și ea atunci... Un bărbat și o femeie ce sunt legați prin căsătorie, dar ale căror lumi interioare par să nu se întâlnească niciodată. El: un scenarist nu foarte faimos, ce-și petrece tot timpul cu nasul în cărți, încercând să dea peste povestea care să-l propulseze pe culmile succesului. Ea: o soție devotată, răbdătoare și iubitoare, care, în numele dragostei, ar fi dispusă să treacă peste orice... mă rog, aproape peste orice. El și ea acum... Doi străini ce se află în aceeași mașină, în drum spre un loc în care să-și încheie socotelile sau, dimpotrivă, să clădească un nou început. El e sceptic cu privire la intențiile ei, iar ea încearcă să-și dea seama ce gânduri întunecate-l apasă. Dar se poate citi pe chipurile lor... amândoi au secrete care sunt pe cale să dea pe dinafară.

Așadar, suntem undeva prin dealurile Scoției, în cel mai frumos peisaj de pe Pământ. Mașina înaintează spre Blackwater, un sătuc uitat de lume, unde cei doi soți abia așteaptă să petreacă un sejur de neuitat. Amelia a câștigat această excursie la o tombolă organizată la locul ei de muncă, adăpostul pentru animale, și este foarte entuziasmată la gândul că va locui, pentru câteva zile, într-o fostă biserică, transformată în urmă cu mulți ani într-un cămin modest. Cu ei e și Bob, labradorul negru al familiei, un câine bătrân pe cât de devotat, pe atât de fricos. Odată ajunși la destinație, Amelia și Adam își dau seama că ceva nu e în ordine, fiindcă încep să se petreacă lucruri stranii, iar menajera, după ce s-a asigurat de toate înainte de venirea lor, pare să fi  intrat în pământ.

Deși avem de-a face cu o intrigă specifică pentru un thriller psihologic comun, povestea noastră debutează ca un roman de factură gotică, plin de mister și întâmplări, la prima vedere, inexplicabile. Locul pare oarecum să fie bântuit, apar semne că cineva se joacă cu integritatea lor psihică, iar unele uși sunt închise, și asta te face să te-ntrebi ce orori s-ar putea afla dincolo de ele. Capela în sine e un laitmotiv al literaturii de gen, vitraliile, clopotnița veche cu tot cu liliecii ce și-au făcut sălaș acolo și, în mod clar, conformația clădirii adaugă un plus de tensiune la episoadele bizare ce urmează să se petreacă în interiorul și în preajma acesteia. De altfel, biserica e locul în care te naști în credință, te căsătorești și tot aici ți se va ține și slujba de înmormântare, marcând astfel cele trei mari evenimente ale vieții. De asta, pentru cei doi iubiți, ea poate reprezenta ori sfârșitul, ori, dacă amândoi au fost sinceri unul cu celălalt, un nou început. La toate acestea se adaugă și solitara lor vecină, o femeie cu păr cărunt, care-i pândește în permanență din interiorul căsuței sale cu acoperiș de stuf, și care cade, din cauza istoriei sumbre a satului, în condamnabila postură de vrăjitoare.

Revenind la subiectul romanului, încă din primele pagini ne dăm seama că ceva nu e în regulă cu cei doi soți. Chiar dacă amândoi susțin că nu au mai fost niciodată aici, unul dintre ei pare să cunoască ca-n palmă capela, pentru că știe spre ce camere să se-ndrepte, ce scări scârțâie și unde se află întrerupătoarele pentru lumină. După cum v-ați dat seama, totul arată ca o capcană, dar nu știm care dintre ei a pregătit-o. Ea ascunde ceva, la rândul lui, și el e plin de secrete, și astfel ia naștere un joc mental de-a șoarecele și pisica, în care fiecare caută să fie cu un pas în fața celuilalt. Prin intermediul celor două perspective subiective, avem acces și noi la gândurile lor și așa realizăm că, deși formează un cuplu, Amelia și Adam nu au prea multe în comun, și, mai mult decât atât, între ei există o tensiune crescândă, ce abia așteaptă să spargă limitele rațiunii și eticii familiale.

Adam suferă de prosopagnozie, o afecțiune rară, care-l face să nu poată recunoaște chipurile oamenilor, nici măcar fața sa în oglindă. Prin urmare, el trebuie să fie atent la îmbrăcămintea și gesturile celorlalți ca să poată identifica o anumită persoană. Când se uită la chipul soției sau al altcuiva, imaginea începe să-i joace în fața ochilor, toate curburile faciale amestecându-se și creând un întreg haos. Mai mult decât o boală, această dizabilitate reprezintă o metaforă pentru întregul roman, reflectând în mod just incapacitatea celor doi de a se recunoaște, propriul soț devenind doar un străin lângă care ai ales să trăiești. Dar noi... noi avem la-ndemână toate piesele, așa că ne rămâne doar să le punem la un loc, ca să aflăm ce se petrece, care-i vinovatul, ce ascunde enigmatica lor vecină și cum se va sfârși totul. 

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alice Feeney:

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Falled

Pălărisme.ro

Biblioteca lui Liviu

                                                           Analogii, Antologii

                                                                  

COMANDĂ CARTEA