marți, 7 februarie 2023
ARMELE LUMINII, noul roman al lui Ken Follett, va fi lansat pe 26 septembrie
luni, 6 februarie 2023
Recenziile Mădălinei 46 - Mica dansatoare de Melanie Leschallas
Titlu: Mica dansatoare
Autor: Melanie Leschallas
Editura: NICULESCU
Titlu original: Little Dancer (2021)
Traducere de Adina Pintea
Anul apariției: 2022
Număr pagini: 312
Vă uitați la noi cum dansăm în costumele noastre din tul și cu
panglicile noastre roz și vă gândiți cât de frumoase suntem. Dar tot ce simțim
este durere. Este alegerea pe care trebuie să o facem, fie asta, fie
prostituția, Monsieur. Nu e o mare diferență. Trupurile noastre sunt tot ce
avem. Nu ne-a mai rămas nimic altceva de vândut.
Cafenele
cochete, mâncăruri alese, băuturi fine, bulevarde împodobite cu flori și
magazine elegante, pe care trec în goană trăsuri somptuoase, domni și doamne
din înalta societate îmbrăcați după ultima modă, galerii de artă înțesate de
ultimele opere ale pictorilor și sculptorilor extravaganți, care și-ar da și
viața ca să creeze ceva unic, cu o valoare inestimabilă, și tinere diletante,
pentru care scena Operei Naționale devine a doua casă, încântând privirile
spectatorilor cu mișcările lor grațioase ca de lebădă. Cu alte cuvinte, Parisul
e un oraș mirific, parcă desprins dintr-un basm, însă sub stratul ăsta gros de
lumini și pomadă ieftină, sălășluiește o lume de coșmar, în care prostimea, așa
cum le place nobililor să-i numească pe cei care fac parte din cele mai de jos
pături ale societății franceze, se zbate, cerșind sau vânzându-și trupurile, ca
să facă rost măcar de o bucată de pâine mucegăită. Imaginea asta nu ne este
străină... O cunoaștem prea bine din romanele lui Victor Hugo, pe care Melanie
Leschallas le așază la temelia propriei sale cărți, dând viață unei alte
Cosette pentru care suferința atinge cote dezastruoase. Țesând laolaltă,
într-un tablou ficțional complex, firele evenimentelor istorice petrecute între
anii 1860-1880 – mai precis revoltele violente de stradă ce au avut drept scop
ridicarea nivelului de trai pentru cei săraci, dar în care și-au pierdut viața
sute de oameni fără vreun rezultat îmbucurător, și acțiunile tot mai agresive,
conduse de Louise Michel, militantă pentru drepturile femeilor și o voce
importantă a poporului înfometat și asuprit de către cei bogați –, cu cele ale
unui destin marcat de durere, autoarea construiește o poveste întunecată,
despre mizerie, depravare, minciuni și disperare, din abisurile cărora o
tânără, pentru care lumea nu mai oferă niciun strop de fericire, trebuie să
iasă cu fruntea sus și cu demnitatea intactă.
Încă
de la o vârstă fragedă, Marie a primit lovitură după lovitură, fiind astfel
aruncată în brațele unei sorți nesigure. Lipsa hranei, uciderea tatălui,
singurul care îi oferea atenția și iubirea de care are nevoie o fetiță,
amenințarea permanentă cu evacuarea din locuința dărăpănată pe care o împarte
cu sora sa mai mare și cu mama lor, descoperirea faptului că mama ei se
prostituează pentru a face rost de bani, lăsându-și fiicele să se descurce așa
cum pot pe străzile pavate cu pericole ale Parisului, făcând apel doar la
farmecele feminine, iar la toate astea se adaugă și faptul că protagonista
noastră a fost forțată să devină balerină la Operă și să îndure privirile
libidinoase ale bărbaților trecuți de prima tinerețe. Însă, oricât de frumoasă
ar fi Marie în lumina reflectoarelor și oricât de mult ar trebui să zâmbească
atunci când se află pe scenă, în spatele cortinei adevărul iese la iveală.
Dincolo de costume și panglici colorate, nu e nimic altceva decât bășici și
răni sângerânde, foame și durere.
O
enigmă de nedezlegat, așa aș descri-o pe Marie, o ființă slabă, pe care
pierderea timpurie a tatălui a făcut-o să caute în fiecare bărbat pe care îl
întâlnește un model patern și afecțiunea de care a fost privată, dar un
caracter puternic în același timp, a cărei viață grea îi întărește și mai mult
convingerile etice și socio-politice. În ciuda faptului că mama și sora ei se
străduiesc s-o inițieze în arta flirtului și sexualității, tânăra știe când să
spună nu, să facă diferența dintre bine și rău și să nu aleagă niciodată calea
ușoară. Însă oricât de hotărâtă ar fi să nu se înjosească, oferindu-și trupul
ca pe un obiect, ea este încă naivă, o copilă care cerșește dragoste cu fiecare
gest, dar și o femeie demnă, cinstită și pură, o patriotă convinsă, care nu
precupețește nicio ocazie pentru a demonstra că poate face un lucru memorabil.
Marie își pune toată încrederea în Louise Michel, privind-o ca pe o zeiță a
libertății și ca pe o mamă adoptivă, care o încurajează la fiecare pas să fie
ea însăși și să-și pună sufletul în slujba mulțimii.
Cu
excepția faptelor istorice, Melanie Leschallas a acordat o atenție deosebită
mișcărilor artistice din Franța de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel îl
regăsim printre personaje pe Edgar Degas (1834-1917), pictor și sculptor
impresionist, care obișnuia să-și caute sursele de inspirație pe scena
teatrelor, în atelierele de croitorie sau la cursele de cai. Autoarea îl
înfățișează ca pe un artist căzut în dizgrație, care se află în căutarea muzei,
iar aceasta va deveni Marie. Degas vrea să creeze o mică dansatoare,
surprinzând suferința ce zace în spatele pozițiilor perfecte de balet. El
subliniază faptul că țelul artei nu este capturarea frumosului și transformarea
acestuia în sublim, ci metamorfozarea urâtului în ceva cu totul deosebit.
Mi-a
plăcut mult ideea romanului, însă nu prea m-am împăcat cu stilul impersonal și
lipsit de emoție al autoarei, care își tratează personajele-marionete cu
indiferență. Frazele scurte mi-au lăsat impresia că acțiunea e formată din cadre
diferite, fiecare întâmplare fiind pictată pe o pânză albă, separată, apoi
unită cu celelalte, pentru a forma o pictură uriașă. Poate chiar asta a fost
intenția autoarei, să zugrăvească un tablou din cuvinte, însă, în cazul meu cel
puțin, asta mi-a creat un disconfort în timpul lecturii. Cu toate acestea,
„Mica dansatoare” spune o poveste interesantă, concentrată în jurul unui nucleu
real, o poveste de viață despre visuri neîndeplinite și dorințe rostite doar în
taină.
sâmbătă, 4 februarie 2023
Recenziile lui Gică 105 - A cincea oară în decembrie de James Kestrel (CRIME CLUB #3)
Titlu: A
cincea oară în decembrie
Autor:
James Kestrel
Editura:
CRIME SCENE PRESS
Titlu
original: Five Decembers (2021)
Traducere
de Horia Nicola Ursu
Anul apariției:
2022
Număr
pagini: 464
Media pe
Goodreads: 4,49 (din 4.613 note)
Mi se pare injust să spun despre
romanul lui James Kestrel că a fost o lectură minunată sau altele de genul... Fără
îndoială, este o capodoperă a literaturii de suspans și nu cred c-ar îndrăzni
cineva, dintre cei care l-au citit deja, să mă contrazică. Dincolo de media
uriașă de pe Goodreads sau de Premiul Edgar, pe care l-a obținut anul trecut,
cartea e o adevărată bijuterie, reușind în peste patru sute de pagini (și nu în
șapte sute, așa cum arăta la început manuscrisul) să redea o realitate
ficționalizată, în care esteticul pierde în favoarea adevărului istoric. Cum
poți să reprezinți într-un mod plăcut o tragedie? Prin ce mijloace ai putea să
înfrumusețezi o crimă împotriva umanității? E clar că nu putem să ștergem
greșelile comise de semenii noștri și să mergem cu fruntea sus mai departe... Și
nu cred că putem vorbi aici despre o lecție, fiindcă un exemplu negativ nu are
forța necesară ca să devină de nerepetat. Nu e vorba despre ce nu trebuie să
mai facem, ci despre ce am putea face în cazul în care nebunia și-ar găsi iar
sălaș în lume.
Detectiv în cadrul forțelor de
poliție din Honolulu, Joe McGrady este solicitat să se ocupe de un terifiant
caz de crimă. Ajuns la scena omorului, el descoperă cadavrul măcelărit al unui
tânăr, ce pare să fi fost eviscerat ca un pește. La mică distanță, în patul
aflat tot în Hambarul Morții, se află încă un trup neînsuflețit, iar după
trăsăturile faciale acum greu de recunoscut, pare să fie vorba despre o fată
japoneză, extrem de frumoasă. La prima vedere totul arată ca o cruntă
răzbunare, criminalul fiind foarte furios pe idila celor doi. Însă imediat ce
băiatul este identificat, lucrurile se complică și mai tare, pentru că e vorba
despre nepotul amiralului Kimmel, care vrea cu orice chip ca vinovatul să fie
(cât mai neoficial) pedepsit. Astfel, McGrady primește cea mai importantă misiune
din viața lui, pornind pe urmele unui ucigaș lipsit de scrupule, pentru care crima
nu e nimic mai mult decât o plăcere nevinovată.
Povestea noastră începe în noiembrie
1941, cu puțin timp înainte ca armata japoneză să ia cu asalt Baza Navală de la
Pearl Harbor. În timp ce oamenii Împăratului declară război Statelor Unite, Joe
McGrady se află în Hong Kong, locul în care l-au condus ultimele descoperiri,
simțind că e tot mai aproape de ținta sa. Însă nu durează mult până când japonezii
invadează orașul, ucigându-i pe chinezi și capturându-i pe englezi și
americani. Astfel, protagonistul ajunge în Țara Soarelui Răsare, acolo unde-și
va petrece următorii ani, așteptând ca războiul să ia sfârșit. Datorită sau din
cauza acestui fapt, ajungem și noi să privim cum aeronavele americane planează
deasupra insulelor, ca niște păsări metalice de vânătoare, așteptând momentul
în care să-și reverse bombele ucigașe asupra celor lipsiți de apărare. Și așa
cum știm din lecțiile de istorie, două orașe au fost șterse atunci de pe
suprafața pământului, lăsând în urmă cadavre carbonizate, cratere uriașe și un întreg
pustiu de cenușă.
Dacă la început McGrady ne este înfățișat
ca un tânăr ascultător, ce răspundea aproape la orice frază a superiorilor cu
„Da, domnule”, în urma investigației și captivității (un parcurs evident
inițiatic) el devine stăpân pe propriile alegeri, ajungând să facă diferența
între ce i se cere să facă și ce ar trebui, de fapt, să facă. În umbra
războiului, dublul omor își pierde importanța, iar Joe este pus în postura de a
decide dacă mai are rost să-și continue urmărirea. Prin urmare, misiunea lui nu
mai reprezintă un ordin, fiindcă nu știe dacă cei ce i-au încredințat-o mai
trăiesc sau mai au aceleași funcții în sânul statului. Însă, oriunde l-ar purta
pasul sau temnicerii, McGrady dă tot peste semnătura inamicului său, și astfel ajunge
să promită că-l va găsi și răpune pe acesta, răzbunându-i pe cei cărora le-a
provocat atâta suferință.
Deloc un soldat ce ar lupta pentru
patria mamă, McGrady este un nomad, un individ care, călătorind dintr-un loc în
altul, nu aparține de niciun stat, prin urmare este dispus să se adapteze
limbii, obiceiurilor și cerințelor societății unde și-a găsit, pentru scurtă
vreme, adăpost. Însă orice drum trebuie să ducă undeva, și el, ca orice om
normal, caută un sens, un loc în care să iubească și să fie iubit la rândul
lui. Însă acest sfârșit e foarte îndepărtat, fiindcă vor trece cinci ierni geroase,
cinci luni de decembrie, pline de speranță și deznădejde, până când războiul se
va termina, iar el se va putea întoarce înapoi în Honolulu, acolo unde Molly se
roagă zi și noapte ca Joe să se întoarcă în brațele ei, teafăr și nevătămat.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui James Kestrel:
vineri, 27 ianuarie 2023
Recenziile Mădălinei 45 - Imagini ascunse de Jason Rekulak
Titlu:
Imagini ascunse
Autor:
Jason Rekulak
Editura:
NEMIRA
Titlu
original: Hidden Pictures (2022)
Traducere
de Roxana Brînceanu
Anul apariției:
2022
Număr
pagini: 400
Media pe
Goodreads: 4,20 (din 73.717 note)
M-am tot gândit ce roman cu litera
„I” să citesc pentru luna ianuarie, și, după multe căutări, m-am oprit la
cartea lui Jason Rekulak, „Imagini ascunse”, câștigătoarea Premiului Goodreads
pentru Horror în 2022. Nu vreau să contest decizia celor care au votat-o la această
categorie, însă eu personal n-am dat peste nimic horror aici, ci doar peste o
poveste de viață, în care lupta cu viciile are o pondere imensă, reintegrarea
în societate devine un joc de noroc, părinții sunt niște maniaci, iar destinele
unor persoane de mult dispărute se suprapun pur și simplu din întâmplare,
explicațiile fiind cât se poate de superficiale și neplauzibile. Ah, da, era să
uit... Mai apar și niște fantome pe acolo, despre care bănuiesc că ar trebui să
producă groază, dar, din păcate, nu e așa. Cu toate astea, nu pot afirma că a
fost un roman plictisitor, ba chiar a fost o lectură interesantă, iar finalul
este excelent.
Mallory duce un război greu cu un
inamic foarte puternic – dependența de droguri –, din cauza căruia și-a pierdut
familia, iar existența ei a devenit un calvar. Dar acum, după un sejur de
neuitat petrecut într-un centru de reabilitare, e curată și gata să înceapă o
viață nouă. Și cum poți face asta mai bine dacă nu găsindu-ți o slujbă căreia
să-ți dedici toată energia. Astfel, tânăra ajunge bonă la familia Maxwell, unde
trebuie să aibă grijă de micuțul Teddy, un băiețel de cinci ani, isteț și
foarte creativ. Totul pare în ordine, până când încep să apară o serie de
desene extrem de amănunțite, care par să spună o poveste de-a dreptul
terifiantă. Mallory devine un pseudo-anchetator, încercând să afle ce vor să
spună, de fapt, desenele care îi apar în cale din senin, însă, din cauză că-și
bagă nasul unde nu-i fierbe oala, ajunge victimă, punându-i-se în cârcă niște
lucruri pe care nu le-a comis, și asta doar pentru că are un trecut întunecat
ce o face vulnerabilă.
Jason Rekulak construiește niște
personaje fără consistență și exagerate, cărora nu prea le-am putut da crezare.
Părinții lui Teddy întruchipează un model de perfecțiune, mereu grijulii și
iubitori, clădind un mic paradis pentru puiul lor drag, însă aparențele înșală
îngrozitor, mai ales când sub masca perfecțiunii zac suflete egoiste și
putrede. Faptul că Mallory intră în familia Maxwell și începe să facă săpături
în ceea ce o privește pe prietena imaginară a băiețelului distruge echilibrul
familiei, fiind periculos de aproape de a elucida enigmele ce planează în jurul
lor. Însă femeia e mult mai puternică decât cred ceilalți, iar caracterul ei
combativ o va ajuta să readucă lucrurile pe făgașul normal.
Mai mult decât orice, avem de-a face
cu un roman despre amintiri și mecanismele de conservare pe care omul le posedă
în mod natural. Memoria nu poate fi așa ușor alterată, poate doar în cazul unor
accidente grave sau a consumului excesiv de alcool și droguri, însă amintirile
nu pot fi smulse cu un clește din mintea cuiva. Iar asta e valabil chiar și în
cazul copiilor. Oricât de mult s-ar strădui cei din jur să le influențeze
amintirile celor mici, impunându-le o altă imagine pe care s-o accepte drept
realitate, rămășițe , urme fine, contururi vagi din ce a fost odată vor fi
mereu prezente în memorie și întotdeauna găsesc o cale de a ieși la suprafață.
În acest caz, desenele sunt mijlocul prin care amintirile îngropate de o forță
din exterior ies la suprafață, încurcând ițele poveștii, iar ăsta e motivul pentru
care i-am acordat patru stele volumului de față.
miercuri, 25 ianuarie 2023
Recenziile lui Gică 104 - Toți cei din familia mea au ucis pe cineva de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB #2)
Titlu: Toți
cei din familia mea au ucis pe cineva
Serie: Ernest
Cunningham #1
Autor:
Benjamin Stevenson
Editura:
TREI
Titlu
original: Everyone in My Family Has Killed Someone (2022)
Traducere
de Mihaela Apetrei
Anul
apariției: 2022
Număr
pagini: 480
Media pe
Goodreads: 3,94 (din 7.270 note)
Conform lui Ronald Knox, membru în cadrul
Clubului Detectivistic din 1930, din care mai făceau parte și Agatha Christie, G.K.
Chesterton și Dorothy L Sayers, există câteva reguli (porunci) de
care trebuie să ții cont atunci când vrei să scrii un roman polițist. În primul
rând, „crima nu trebuie să fie comisă de protagonistul însuși”, așa cum
a procedat Agatha Christie în „Asasinarea lui Roger Ackroyd” sau Edgar Wallace
în „Misterul cercului purpuriu”. Pe urmă, „toate însușirile supranaturale și
inexplicabile sunt excluse de la sine”, prin urmare nu au ce căuta aici „Câinele
din Baskerville”, al lui Arthur Conan Doyle, sau „Fantoma de la operă”, a lui Gaston
Leroux. De asemenea, „criminalul trebuie să fie un personaj menționat încă din
prima parte a poveștii”, nu e necesar să existe mai mult de o cameră secretă
sau o trapă în roman, este interzisă utilizarea unor otrăvuri inventate și, cel
mai important, detectivul trebuie să joace cinstit, împărtășindu-și toate
gândurile și deducțiile celui ce se află dincolo de paginile cărții.
Toți cei din familia lui Ernest
Cunningham au ucis pe cineva, cu toții, chiar și el a făcut-o. Își aduce aminte
că într-o noapte, undeva în jurul orei 04:00, a primit un apel de la Michael, fratele
său, care intrase într-o încurcătură și avea nevoie disperată de ajutor. După
câteva minute, mașina acestuia și-a făcut apariția pe alee, dar înăuntru mai
era încă cineva, un individ cu cagulă, ce părea mort de-a binelea. După ce au
ajuns în pădure, într-un luminiș plin de pânzele păianjenilor migratori, cei
doi s-au pus pe săpat. Însă cel pe care-l credeau decedat a început să dea
semne de viață. Iar atunci Michael s-a apropiat de el, și totul s-a terminat în
câteva secunde. Acum, după trei ani, Michael urmează să iasă din închisoare și
să participe la reuniunea de familie, organizată într-un refugiu montan, locul perfect
în care să-și pună la cale răzbunarea pe fratele care l-a trădat. Mai ales că la
mijloc sunt și 267.000 de dolari, bani ce erau în mașina lui în acea fatidică noapte.
Cu toții am mai citit romane
polițiste și știm la ce să ne așteptăm de la o astfel de scriere. Un detectiv, adesea
protagonistul volumului, un ucigaș, ce bineînțeles că va fi descoperit, o serie
de crime și indicii ce-i leagă pe cei doi și un final al confruntării, în care
adevărul va ieși la suprafață. Ei bine, în cazul de față pornim de la ideea că
toți sunt ucigași. Atunci unde e investigatorul? Ce sens mai au crimele? Care
dintre ei ar trebui să cadă în rolul antagonistului? E mai simplu decât pare,
toți sunt ucigași, dar numai unul e criminalul. Ernest e cel care face pe
detectivul după ce, în refugiul montan, este descoperit un cadavru, un om care,
în ciuda zăpezii din jur, pare să fi murit într-un incendiu. Firul polițist,
deși întortocheat, este destul de vizibil, iar misiunea noastră e să dăm la o parte
artificiile textuale, ca să putem observa intriga principală de dedesubt.
Deopotrivă narator și personaj
principal, Ernest se dezice de toate clișeele ficțiunii detectivistice, indicându-ne
încă din prolog la ce pagină se va petrece fiecare crimă, asta dacă nu suntem
aici pentru a-i asculta povestea, ci doar pentru momentele macabre și grotești,
care se lasă de-obicei cu sânge și trupuri lipsite de viață. Iar în cazul în
care am uitat numărul, el este acolo ca să ne reamintească că peste trei sau
cinci pagini urmează să fie descoperit încă un cadavru. Altfel spus, Ernest răstoarnă
complet ecuația clasică, și astfel, după cum ne repetă nu de puține ori,
telefoanele nu se vor descărca, ca în alte povești de genul, iar ei nu vor
rămâne înzăpeziți pe vârful muntelui, urmând să fie vânați unul câte unul.
Să nu faceți greșeala să credeți cumva
că familia lui Ernie este alcătuită din psihopați. Nu, nicidecum... El e un
scriitor aflat la început de drum, ce încearcă să vândă broșuri despre cum să
scrii un roman polițist pe Amazon, iubita l-a părăsit de curând chiar pentru
Michael, mama sa, Audrey, e o ființă deosebită și sensibilă, dar nu poate trece
peste trădarea propriului fiu, tatăl său vitreg e un avocat important ce și-a
băgat nasul într-o mulțime de cazuri, Sofia, sora lui vitregă, e chirurg într-un
spital cu renume, mătușa Katherine e obsedată de reuniunile de familie și de tabelele EXCEL, iar unchiul Andy
e un bărbat obișnuit, la locul lui, pe lângă care poți să treci fără să-l
observi, un soi de umbră mișcătoare, ce scoate și sunete din când în când.
De la început, până la final, romanul
nostru reprezintă o capcană, o cursă în care, dacă ești un cititor amator de
senzații tari, e foarte posibil să cazi. Nu doar că descrierea și coperta te
induc în eroare, ele au fost create intenționat așa, ca, odată ce te cufunzi în
povestea lui Benjamin Stevenson, să ai acces la întâmplările netrucate, astfel
încât să poți zări adevărul dincolo de vălul de prejudecăți ce-l acoperă. Preluând
Cele 10 Porunci ale lui Ronald Knox, naratorul execută un joc postmodern în
care amestecă ludicul cu realitatea, aruncându-ne într-o lume în care totul
este imprevizibil, și din care dacă vrei să scapi, trebuie să o iei doar pe
cărarea indicată de Ernest, un drum pe care, după ce-l vei demasca pe Limbă
Neagră, vei ieși în sfârșit la liman.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:
miercuri, 18 ianuarie 2023
Recenziile lui Gică 103 - Piatră, hârtie, foarfecă de Alice Feeney (CRIME CLUB #1)
Titlu:
Piatră, hârtie, foarfecă
Autor:
Alice Feeney
Editura:
STORIA BOOKS
Titlu
original: Rock Paper Scissors (2021)
Traducere
de Roxana Brînceanu
Anul
apariției: 2022
Număr
pagini: 314
Media pe
Goodreads: 3,97 (din 208.896 note)
El și ea atunci... Un bărbat și o
femeie ce sunt legați prin căsătorie, dar ale căror lumi interioare par să nu
se întâlnească niciodată. El: un scenarist nu foarte faimos, ce-și petrece tot
timpul cu nasul în cărți, încercând să dea peste povestea care să-l propulseze pe
culmile succesului. Ea: o soție devotată, răbdătoare și iubitoare, care, în
numele dragostei, ar fi dispusă să treacă peste orice... mă rog, aproape peste
orice. El și ea acum... Doi străini ce se află în aceeași mașină, în drum spre
un loc în care să-și încheie socotelile sau, dimpotrivă, să clădească un nou
început. El e sceptic cu privire la intențiile ei, iar ea încearcă să-și dea
seama ce gânduri întunecate-l apasă. Dar se poate citi pe chipurile lor...
amândoi au secrete care sunt pe cale să dea pe dinafară.
Așadar, suntem undeva prin dealurile Scoției, în cel mai
frumos peisaj de pe Pământ. Mașina înaintează spre Blackwater, un sătuc uitat de lume, unde cei doi soți abia așteaptă
să petreacă un sejur de neuitat. Amelia a câștigat această excursie la o
tombolă organizată la locul ei de muncă, adăpostul pentru animale, și este
foarte entuziasmată la gândul că va locui, pentru câteva zile, într-o fostă
biserică, transformată în urmă cu mulți ani într-un cămin modest. Cu ei e și
Bob, labradorul negru al familiei, un câine bătrân pe cât de devotat, pe atât
de fricos. Odată ajunși la destinație, Amelia și Adam își dau seama că ceva nu
e în ordine, fiindcă încep să se petreacă lucruri stranii, iar menajera, după
ce s-a asigurat de toate înainte de venirea lor, pare să fi intrat în pământ.
Deși avem de-a face cu o intrigă specifică pentru un thriller
psihologic comun, povestea noastră debutează ca un roman de factură gotică, plin
de mister și întâmplări, la prima vedere, inexplicabile. Locul pare oarecum să
fie bântuit, apar semne că cineva se joacă cu integritatea lor psihică, iar unele
uși sunt închise, și asta te face să te-ntrebi ce orori s-ar putea afla dincolo
de ele. Capela în sine e un laitmotiv al literaturii de gen, vitraliile,
clopotnița veche cu tot cu liliecii ce și-au făcut sălaș acolo și, în mod clar,
conformația clădirii adaugă un plus de tensiune la episoadele bizare ce urmează
să se petreacă în interiorul și în preajma acesteia. De altfel, biserica e locul
în care te naști în credință, te căsătorești și tot aici ți se va ține și
slujba de înmormântare, marcând astfel cele trei mari evenimente ale vieții. De
asta, pentru cei doi iubiți, ea poate reprezenta ori sfârșitul, ori, dacă
amândoi au fost sinceri unul cu celălalt, un nou început. La toate acestea se
adaugă și solitara lor vecină, o femeie cu păr cărunt, care-i pândește în
permanență din interiorul căsuței sale cu acoperiș de stuf, și care cade, din
cauza istoriei sumbre a satului, în condamnabila postură de vrăjitoare.
Revenind la subiectul romanului, încă din primele pagini ne
dăm seama că ceva nu e în regulă cu cei doi soți. Chiar dacă amândoi susțin că
nu au mai fost niciodată aici, unul dintre ei pare să cunoască ca-n palmă capela,
pentru că știe spre ce camere să se-ndrepte, ce scări scârțâie și unde se află
întrerupătoarele pentru lumină. După cum v-ați dat seama, totul arată ca o
capcană, dar nu știm care dintre ei a pregătit-o. Ea ascunde ceva, la rândul
lui, și el e plin de secrete, și astfel ia naștere un joc mental de-a șoarecele
și pisica, în care fiecare caută să fie cu un pas în fața celuilalt. Prin
intermediul celor două perspective subiective, avem acces și noi la gândurile
lor și așa realizăm că, deși formează un cuplu, Amelia și Adam nu au prea multe
în comun, și, mai mult decât atât, între ei există o tensiune crescândă, ce
abia așteaptă să spargă limitele rațiunii și eticii familiale.
Adam suferă de prosopagnozie, o afecțiune rară, care-l face
să nu poată recunoaște chipurile oamenilor, nici măcar fața sa în oglindă. Prin
urmare, el trebuie să fie atent la îmbrăcămintea și gesturile celorlalți ca să
poată identifica o anumită persoană. Când se uită la chipul soției sau al
altcuiva, imaginea începe să-i joace în fața ochilor, toate curburile faciale
amestecându-se și creând un întreg haos. Mai mult decât o boală, această dizabilitate
reprezintă o metaforă pentru întregul roman, reflectând în mod just incapacitatea
celor doi de a se recunoaște, propriul soț devenind doar un străin lângă care
ai ales să trăiești. Dar noi... noi avem la-ndemână toate piesele, așa că ne
rămâne doar să le punem la un loc, ca să aflăm ce se petrece, care-i vinovatul,
ce ascunde enigmatica lor vecină și cum se va sfârși totul.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alice Feeney:
luni, 16 ianuarie 2023
Recenziile Mădălinei 44 - Sâmbătă seara, în Cișmigiu de Aurelia Chircu
Titlu:
Sâmbătă seara, în Cișmigiu
Autor:
Aurelia Chircu
Editura:
PETALE SCRISE
Anul
apariției: 2022
Număr
pagini: 250
Mai
sunt doar câteva zile până la Crăciun, iar Bucureștiul e în mare fierbere.
Cucoanele sunt în căutarea celor mai elegante rochii, slugile nu mai prididesc
cu împodobitul caselor și cu pregătirea bucatelor alese, săniile și trăsurile
trase de caii năzdrăvani aleargă de colo colo fără-ncetare, vocile cristaline
ale tinerelor domnișoare răsună în Biserica plină de enoriași, vestind
apropierea Nașterii Domnului Iisus Hristos, târgul organizat cu prilejul
sărbătorilor își așteaptă mușteriii, nobili și oameni simpli deopotrivă,
îmbiindu-i cu plăcinte aburinde, vin fiert cu felurite mirodenii și obiecte din
ceramică meșteșugit lucrate, iar, peste acest tablou încântător, fulgii de
zăpadă se aștern într-un model complicat, acoperind urmele celor care trec prin
Parcul Cișmigiu. Însă strălucirea orașului este eclipsată de apariția unui
cadavru. Cu picioarele goale, aruncat în zăpadă asemenea unei păpuși de cârpe,
trupul neînsuflețit al unui tânăr îi întâmpină pe cei care se întorc de la
slujba de seară. Se pare că un criminal nemilos își face de cap prin București,
scoțând la iveală o serie de mistere, a căror deslușire nu va fi tocmai ușoară.
„Sâmbătă seara, în Cișmigiu”, cel
mai recent roman al Aureliei Chircu, o scriitoare foarte dragă sufletului meu, ne
prezintă un scenariu de epocă, în care realismul și fantezia se împletesc, dând
naștere unei povești palpitante, greu de încadrat într-un singur gen. În
construcția romanului, autoarea inserează elemente specifice dramei sociale,
idilei romantice, thrillerului, fantasy-ului și basmului, contopindu-le într-un
rezultat neașteptat și de-a dreptul savuros. Alături de personajele sale,
călătorim cu un veac în urmă, mai precis în 1912, într-o lume plină de
interdicții, sfidări, identități furate, iluzii înnebunitoare, măști în spatele
cărora se ascunde însuși diavolul, superstiții, lacrimi amare și iubiri
neîmplinite. Pactul faustic este unul dintre laitmotivele cărții, slăbiciunile
omului fiind un izvor de fericire pentru diavol, a cărui prezență nu poate
decât să arunce totul în haos.
Anemona Romanescu, o ființă
angelică, suavă, tulburător de frumoasă și de neam, se află în căutarea unui
june chipeș cu care să se căsătorească, iar, ca să se asigure că sortitul îi va
fi dezvăluit cât mai curând, a înființat, împreună cu prietenele sale, un club,
întemeiat în baza unor superstiții străvechi. Demult, se credea că, dacă fetele
nemăritate își pun busuioc sub pernă, alesul le va fi arătat în vis. Zis și
făcut! Domnișoarele noastre au procedat întocmai, fiecare găsindu-și un
pețitor, inclusiv Anemona, care pusese deja ochii pe Adam Filotti, un băiat la
locul lui, respectuos și candid, în ciuda faptului că nu are același rang cu
ea. Însă cei doi au mai multe de împărtășit decât o iubire arzătoare,
adolescentină. Secretele care plutesc în jurul familiei Romanescu, în special
asupra mătușii Anemonei, Lisandra, care, conform mentalității vremii, la cei
douăzeci și cinci de ani ai săi, este considerată a fi fată bătrână, îi
lansează pe cei doi îndrăgostiți într-o serie de investigații bizare. Cadavrele
continuă să apară în Cișmigiu, din ce în ce mai mulți își vând sufletul
necuratului, strigoii bântuie printre cei vii, iar Anemona trebuie să afle cine
transformă Bucureștiul într-o scenă macabră de teatru.
Protagoniștii romanului, Adam și
Anemona, sunt încă niște copii, care abia acum descoperă lumea. Dragostea lor
este una imatură, mistuitoare, a cărei trăinicie poate fi pusă la îndoială.
Naivitatea Anemonei și capacitatea ei de a obține ceea ce vrea, făcând apel la
drăgălășenia pe care o posedă în mod natural, m-au făcut s-o antipatizez puțin.
Ceea ce nu s-a întâmplat și în cazul Lisandrei, care de la început ne este
înfățișată ca o scorpie ce profită de banii și disponibilitatea fratelui său.
Lisandra și tainicul ei ibovnic, Cosma, mi s-au părut de departe cele mai
ingenios construite personaje din roman. Mereu învăluite în mister, două
caractere tari, ce se ciocnesc adesea, unite într-o relație clădită pe atracție
și respingere, comici și tragici deopotrivă, cei doi reprezintă esența poveștii
și tot ei sunt cei care stârnesc o adevărată furtună de confuzii.
Nu o dată am avut impresia că lecturez
un basm, de la coadă la cap, în care protagoniștii sunt împreună de la început,
dar, pe parcurs, universul complotează împotriva lor. Intervențiile
supranaturale, diavolești, ce m-au trimis cu gândul la „Maestrul și Margareta”,
transformă Bucureștiul într-un carnaval, la care participă toate personajele cu
sau fără voia lor. Sacralitatea perioadei în care se petrece acțiunea este
anulată, praznicul Nașterii Domnului rămânând în background, ceea ce ridică o
întrebare esențială, ce se află, în opinia mea, la temelia cărții: Mai poate
exista salvare pentru o lume înghițită de infern?
„Sâmbătă seara, în Cișmigiu” e o
lectură perfectă pentru o seară friguroasă de iarnă. Ritmul desfășurării
întâmplărilor este moderat, lăsându-ți răgazul necesar să te familiarizezi cu
personajele pline de surprize și cu elementele fanteziste și să privești
dincolo de aparențele care, mai mult ca oriunde, sunt înșelătoare.