Recenziile lui Gică 128 - Șase cocori stacojii de Elizabeth Lim

Titlu: Șase cocori stacojii  

Serie: Șase cocori stacojii

Autor: Elizabeth Lim

Editura: CORINTEENS (CORINT)

Titlu original: Six Crimson Cranes (2021)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,25 (din 52.955 note)

 

Ca o scurtă introducere, înainte să trecem la romanul de față, este necesar să vă spun că în lumea întreagă există peste două sute de variante ale basmului cu Prințesa și Lebedele, dintre care noi, occidentalii, cunoaștem doar două cu de-amănuntul: „Cele șase lebede”, versiunea culeasă de Frații Grimm, și „Lebedele”, faimoasa poveste a lui Hans Christian Andersen. De asemenea, numărul fraților preschimbați variază, în funcție de registrul cultural, de la șase la unsprezece, iar într-o variantă indiană ajungem s-avem de-a face cu o sută unu de feciori blestemați. Deși în ambele povești menționate băieții se transformă în lebede, se regăsesc din nou situații în care tinerii sunt metamorfozați în porumbei, corbi sau gâște sălbatice. Dacă, în folclorul german, Eliza trebuie să croiască șase cămăși din Flori de Stea, în varianta daneză prințesa trebuie să culeagă urzici, pe care să le strivească cu picioarele pentru a obține firele cu care urmează să țeasă cele unsprezece cămăși fermecate.

Povestea noastră începe cu scenariul clasic: o împărăteasă moartă de câțiva ani buni, un împărat ce și-a luat o a doua soție, șase frați viteji și ageri la minte și o soră extrem de frumoasă (destinată să se căsătorească cu un lord de la Miazănoapte). Deși își iubește mama vitregă, Shiori, prințesa din Gindara, bănuiește că Raikama are un mare secret, așa că o urmărește într-o grădină ascunsă, unde consoarta imperială, după ce face câteva descântece, își dă la iveală chipul monstruos de vrăjitoare. Odată ce prinții sunt informați despre adevărata ei identitate, mama vitregă îi blestemă, transformându-i în șase cocori cu coroane stacojii. La rândul ei, Shiori cade pradă magiei negre, punându-i-se pe cap un blid din lemn de nuc, care să-i ascundă pe jumătate chipul și trăsăturile princiare, imposibil de îndepărtat. Însă asta nu e tot, pentru că ea nu mai are voie să vorbească, fiindcă, la fiecare cuvânt ce-i va părăsi buzele, un frate se va prăbuși mort, sugrumat sau mușcat de unul dintre șerpii Raikamei.

Elizabeth Lim nu ne spune un basm nou, ci cârpește o lume din mai multe povești deja cunoscute. Este evident că totul pornește de la narațiunea Lebedelor, însă putem întrezări și câteva fragmente din „Cenușăreasa”, „Fiica morarului”, „Frumoasa din pădurea adormită” sau chiar din „Scufița Roșie”. Fie că ne raportăm la universul creat ca la unul feeric, îndepărtat de realitate, construit pe o temelie magică, fie că putem regăsi o perioadă istorică reală și relevantă pentru acțiune, undeva între Ev Mediu și Renaștere, romanul rămâne în permanență undeva la graniță, fabulosul fiind ilustrat ca elementul dezechilibrator, ducând ori la victorie, ori la nesfârșita damnare. Preluând câteva modele înrădăcinate în memoria culturală europeană, autoarea își plasează istorisirea într-un cronotop asiatic, nu atât de exploatat. Așadar, pe lângă mitologia chineză, prezentă atât prin dragonii apelor din Regatul Subacvatic, cât și prin Munții Sfinți ai Curajului, în care sunt închiși demonii, foștii vrăjitori ce și-au încălcat jurămintele, putem observa și frânturi de simboluri specifice Japoniei, de la legenda celor O mie de cocori, până la basmul „Fata cu potirul pe cap”, înlocuit aici, așa cum am spus, de blidul din lemn de nuc.

Dar să nu pierdem din vedere firul principal... Shiori este exilată (paradoxal) la Miazănoapte, unde devine mai întâi  slujitoare într-un han sărăcăcios, iar pe urmă bucătăreasă la curtea unei familii de lorzi. Căderea ei, de la prințesă, la servitoare, nu e nimic mai mult decât o reîntoarcere la statutul fetei de rând, care, prin muncă și dedicare, va ajunge într-un final femeie, iar după aceea, mamă. Ei bine, nu putea să nu existe și aici o direcție feministă (și chiar nu sunt ironic de data asta). Prințesa nu vrea să se mărite cu cel sortit, de aceea fuge de la logodnă, ba mai mult, ea nu vrea să se căsătorească niciodată, pentru că se consideră o fire independentă. De altfel, muncile ei de Hercule au și un puternic caracter masculin. Nu se dedă doar la treburi ușoare, ci execută, oricât i-ar fi de greu, orice sarcină i se încredințează. Revenind... ca să-și salveze frații și să-și înfrângă mama vitregă, ea are nevoie de adevăratul nume al Raikamei și de o plasă de scântelar, o plantă cu țepi ascuțiți, prin care curge focul demonilor, ce păstrează atât modelul Florilor de Stea din basmul Fraților Grimm, cât și trăsăturile de urzică, din varianta scriitorului danez. De altfel, din alcătuirea ei face parte și sângele stelelor, și aici e clar o trimitere la prima ei dilogie, care, din câte am auzit (încă necitind-o), face parte din același univers.

Odată cu trecerea de la basm la Fantasy, moartea nu mai e ceva ce poate fi alungat prin magie, ci o fatalitate, cei plecați fiind duși pentru totdeauna. Oricât de optimist ar părea tonul cărții, umbra planează asupra personajelor la tot pasul, gravitatea simțindu-se cu fiecare răsturnare nefericită. Departe de casă, Shiori află că răul este mult mai puternic decât ar fi crezut, că există vrăjitori mai nemiloși decât propria mamă și că lumea pe care o știe este pe punctul de a se prăbușii în abisul demonilor. Dar, cu ajutorul lui Seryu, un nepot al Regelui-Dragon, ce-i cam face ochi dulci, și al lui Kiki, pasărea ei devotată de hârtie, prințesa se pregătește să se întoarcă în Gindara, ca să rupă o dată pentru totdeauna blestemul ce i-a schimbat destinul și i-a distrus familia.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 127 - Moartea în Camargue de Cay Rademacher (CRIME CLUB)

Titlu: Moartea în Camargue  

Serie: Roger Blanc #2

Autor: Cay Rademacher

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Tödliche Camargue (2015)

Traducere de Ionuț Irimiea

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 364

Media pe Goodreads: 3,89 (din 544 note)

 

Lumea antică, indiferent dacă ne referim în proximitate, la greci, romani, vikingi... sau ne îndepărtăm, spre popoarele amerindiene, azteci, incași, mayași... a avut o predilecție pentru sacrificiile umane și animale, aducând jertfe de sânge unor zei păgâni, cruzi și orgolioși, ce-și amenințau adulatorii cu pedepse crunte, precum potopul sau dispariția soarelui înainte de următorul răsărit. Mai târziu, ca o reminiscență a vitelor ucise pe altar, în lumea hispanică au apărut celebrele coride, confruntările, sub formă de divertisment, între om și taur, ce se purtaseră cândva între muritor și zeu. În prezent, putem găsi o variantă adaptată a acestora în sudul Franței, mai exact în Camargue, unde jucătorii, cunoscuți ca raseteur-i, încearcă să scoată, cu o unealtă specială, asemănătoare unei furci, cocardele din coarnele taurilor, înainte ca animalele antrenate ani la rând să se repeadă asupra lor și să-i spintece.

Când căpitanul Roger Blanc este trimis în Camargue să arunce o privire la un accident tragic, el bănuiește că, de fapt, la mijloc ar fi vorba despre o crimă. Un cadavru spintecat zace pe asfalt, cu intestinele pe-afară. Se pare că ucigașul, un taur de patru ani, antrenat pentru întrecerile locale, ar fi ieșit pe poarta (aparent) deschisă și și-ar fi luat în coarne victima, un faimos jurnalist ce avea obiceiul să se plimbe cu bicicleta (zilnic) prin zonă. Deși colegul și amicul său excentric, Marius Tonon, și șefii îi cer să facă un raport formal, în care să specifice că a avut loc doar o întâmplare nefericită, Blanc vrea să afle cine a avut un motiv serios să-l ucidă pe reporterul abia ieșit dintr-un centru de dezintoxicare, cu alte cuvinte, cine i-a deschis poarta animalului furios. Astfel, ancheta începe, iar printre secrete și mărturisiri șocante, polițistul nostru ager trebuie să aibă grijă să nu-i supere pe cei de la Paris, în special pe secretarul de stat ce l-a expediat nu de mult în sud.

Veșnic curios și perseverent, niciodată cu toate țiglele pe casă, Roger Blanc se înscrie în tipologia detectivului din Nord (și aici mă refer strict la Nordic Noir), reușind să-și ducă investigația mai departe chiar și atunci când aproape toată lumea din jur îi cere să renunțe. Cu o soție infidelă, ce l-a părăsit pentru un bărbat mai tânăr, și cu doi copii care nu mai vor să audă de el, polițistul se dedică trup și suflet investigației, excelând pe singurul plan pe care nu a dat (încă) greș. Uneori ursuz, înclinat spre izolare, alteori sociabil, dedicat persoanei cu care stă de vorbă, Roger nu duce lipsă de prieteni și dușmani, indivizi care ori îi complică viața, ori aduc liniște și împlinire în cele mai dificile momente. Colegi, vecini și o iubită secretă (despre care doar el crede că nimeni nu știe), toată lumea vrea să stea în preajma lui, pentru că misterul devine cu adevărat incitant doar atunci când omul potrivit intră în scenă.

Cât despre enigma de astăzi, urmele-l duc pe erou la locuința celui mai important editor din Franța, acolo unde a stat jurnalistul înainte să fie omorât. Evident că gazda, un bărbat ce preferă să-și petreacă mai degrabă weekendurile pe propriul iaht și prin capitală, în brațele unor frumuseți la pubertate, decât cu familia, trece automat pe lista posibililor suspecți, alături de soția sa, o femeie foarte frumoasă, obsedată de orezul roșu de Camargue, și de fiica lor, o tânără scârbită de toți și de toate, dependentă de cocaină. Câțiva pași mai departe, ne lovim de furtul, cu trei decenii în urmă, unui celebru tablou de Vincent Van Gogh, dintr-un muzeu din apropiere, ce s-a pus pe seama unui paznic, dar a cărui vinovăție nu a putut fi dovedită nici până astăzi. Astfel, intrăm iar în lumea artei, făcând cunoștință cu un specialist în pictură, care ar recurge la orice ca numele său să rămână pe buzele tuturor chiar și după moarte, un ciudat pe care, s-o zicem pe-aia dreaptă, nimeni nu-l prea suportă.

Din nou, un mare plus, pe lângă acțiune, îl reprezintă decorul impresionist, orașul cu mai multe mlaștini decât drumuri sigure fiind ilustrat ca un mic colț de rai, un paradis ce a luat naștere prin efortul și sudoarea muncitorilor/sclavilor vietnamezi ce au lucrat pe câmpurile de orez. Vitele pasc libere, fermierii își pregătesc taurii pentru întrecere, tăuni cât degetul mare ți se așază pe piele și te mușcă, iar familiile bogate își cumpără case aici, sfidând trecutul întunecat al locului. Cu bune și rele, Camargue are de toate, oameni cinstiți și ticăloși, și dacă ai suficient sânge-n vene, poți să te joci de-a raseteur-ul, ca să-ți testezi inteligența și viteza cu un substitut al zeului, într-o confruntare care, în ciuda faptului că și-a pierdut sacralitatea, încă ține de tradiție, de specificul renumitei localități din Provence.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 126 - Apartamentul din Paris de Lucy Foley (CRIME CLUB)

Titlu: Apartamentul din Paris 

Autor: Lucy Foley

Editura: TREI

Titlu original: The Paris Apartment (2022) 

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,68 (din 351.452 note)

 

De fiecare dată când termin de citit o carte de Lucy Foley (deja sunt trei) îmi spun că gata, asta sigur a fost ultima. Cred că problema e că-mi doresc de la început să fie oarecum pe gustul meu, să mă prindă și să-mi dea drumul abia spre ultimele pagini. De altfel, asta așteptăm cu toții de la o carte ce poartă cu mândrie eticheta de thriller psihologic, nu? Din păcate, „Lista de invitați” (așa cum e ea, cu părți mai bune și mai puțin bune) rămâne undeva acolo sus, iar celelalte două, „Petrecerea de vânătoare” și „Apartamentul din Paris”, ne arată cât de ușor e, după ce ți-ai format un public uriaș și generos, să reutilizezi aceeași formulă mystery, fiindcă oamenii asta așteaptă, cu asta i-ai obișnuit. Nominalizări peste nominalizări, premii peste premii, se creează deja un brand, o modă pentru tinerei, de care noi, adulții și (să nu fiu ipocrit) câțiva tineri, ne-am cam săturat.

       Povestea de față se deschide într-o noapte, în apartamentul lui Ben Daniels, la numărul 12 pe Rue des Amants. În timp ce înregistrează un mesaj vocal pentru sora lui vitregă, care urmează să ajungă aici peste câteva ore, o umbră misterioasă se furișează în cameră, cu un obiect lucios și ascuțit în mână. Odată ce Jess intră în apartamentul fratelui ei, își dă seama că ceva nu e în regulă, senzație justificată de absența lui Ben și de pata de sânge de pe podea. Pornind în căutarea unor răspunsuri prin vechea clădire, tânăra intră în contact cu locatarii acesteia, câțiva indivizi dubioși ce nu văd cu ochi buni sosirea ei în acest loc. Fata de la etajul patru îi trântește ușa în nas, cel mai bun prieten al fratelui ei, care, neîntâmplător, locuiește și el tot aici, nu știe nimic, iar doamna de la Penthouse, deși pare dispusă să-i asculte povestea, nu e prea încântată să audă că în blocul soțului ei ar fi putut avea loc o crimă.

       Câte personaje, tot atâtea personalități extreme. Dacă amicul Nick este construit în așa fel încât să reprezinte inocența pătată, bărbatul ce a rămas traumatizat de la șaisprezece ani, când tatăl său i-a făcut cadou o prostituată, atunci Mimi se regăsește, deși are deja nouăsprezece ani, în rolul adolescentei frustrate, educată la o școală catolică, care nu s-a putut bucura nici măcar o dată de latura ei sexuală. În cazul ei, virginitatea nu apare ca un avantaj, nicidecum în Paris, ci mai mult ca un stigmat, un însemn al fetei conduse după regulile injuste ale părinților. Dacă urcăm la ultimul etaj, la Penthouse, o găsim, printre tablouri de o valoare inestimabilă, pe Sophie, cu cățelul ei, așa-zisa Madame, femeia care a trăit toată viața în lux, nepăsătoare la soarta celor lipsiți de avuție. A, da, mai e și Antoine, bețivul ce nu ezită să-și jignească și maltrateze soția, care (vești bune) de curând l-a părăsit. Însă cel mai interesant personaj, atoatevăzător și veșnic prezent, este bătrâna portăreasă, care, după cum ne spune chiar ea, face parte din clădire, devenind, încă de când a ajuns aici, o extensie necesară și asumată a acesteia.

            Deși nu ne mai aflăm pe o insulă pustie, bântuită, sau într-un refugiu montan, înghețat și izolat, construcția de pe Rue des Amants păstrează în structura ei o oarecare atmosferă gotică, potrivită pentru personajele ce locuiesc în ea. Blocul în formă de „U” nu doar că amplifică sentimentul de angoasă, de spațiu semi-închis, ci și reflectă posibilitatea unei singure căi de evadare. Pe de-o parte, capcană pentru musafirii nedoriți, pe de alta, un cerc al infernului pentru locatarii săi, clădirea, cu toată frumusețea ei arhitecturală, prezintă o altă fațetă a splendidului Paris. Orașul Luminilor strălucește doar pentru bogătași și parveniți, luxul și opulența costă bani, iar cei ce pășesc pe aceste străzi trebuie să ia aminte că, sub toată poleiala asta aparent scumpă, există multă mizerie, suferință și dezolare.

            Dacă nu ați apucat să numărați personajele, vă spun eu că sunt șase, de fapt, șapte cu tot cu Ben, care, din motive evidente, nu prea ne încântă cu prezența lui. Însă din gândurile și spusele celorlalți reiese c-ar fi mai bine să nu-l cunoaștem, fiindcă omul e periculos, iar cine i-a făcut (sau nu) de petrecanie a avut un motiv serios să recurgă la un asemenea gest. Astfel, ca într-o piesă de teatru pe jumătate absurdă, glasul se mută de la un locatar la celălalt, fiecare contribuind cu detalii esențiale care s-o conducă pe Jess la elucidarea misterului. Și fiindcă protagonista noastră nu a avut parte de o viață ușoară, nu se va da îndărăt de la nimic, în niciun caz în fața unor paraziți ce n-au muncit nici măcar o zi pentru o amărâtă de lețcaie, așa că, orice s-ar întâmpla, ea a venit aici pentru fratele ei vitreg și nu va pleca până când bunii ei vecini nu-i vor oferi câteva răspunsuri pertinente.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 125 - Cult de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Cult 

Serie: Mina Dabiri & Vincent Walder #2 

Autor: Camilla Läckberg & Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Kult (2022)

Traducere de Carmen Vioreanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 784

Media pe Goodreads: 3,99 (din 1.855 note)

 

Spre deosebire de primul volum, unde părerile au fost împărțite, și care mie unuia mi s-a părut excelent, „Cult” vine ca o continuare necesară, fadă și lipsită de substanță, a doua parte dintr-un proiect despre care sunt sigur că nu se va opri la formatul de trilogie. Cât despre personaje, cele de-acum par să nu aibă prea multe în comun cu acelea din trecut, fiindcă dau dovadă de o naivitate ieșită din comun, părând că n-au învățat nimic din ancheta anterioară. Deși toate elementele enigmei sunt puse pe tablă până la pagina 300, povestea merge mai departe, încă vreo 500 de pagini, până când eroii noștri „ageri” încep să facă niște legături și, inevitabil, să fie luați pe sus de răsturnarea din final. Nu de puține ori autorii se opresc în mijlocul intrigii polițiste pentru a ne împărtăși problemele personale ale fiecărui caracter (și aici intră și cele care nu apar mai mult de zece pagini), aducându-i pe toți pe aceeași treaptă de jos, plini de frustrări, regrete și sentimente imposibil de controlat.

Un băiețel este răpit de la grădiniță ziua-n amiaza mare, în timp ce îngrijitorii se ocupă de ceilalți copii de la locul de joacă. Există un singur martor, o fetiță, ce le spune polițiștilor că Ossian a fost luat de către o străină ce-i promisese că, dacă o va urma în mașină, îi va arăta mașinuțele ei de jucărie și cei doi căței. Părinții nu știu nimic, nu s-au gândit niciodată că cineva le-ar dori răul. După trei zile, copilul este descoperit mort, abandonat pe un debarcader, iar lângă el este găsit un ghiozdan roz, care, după spusele părinților, nu-i aparținea. În următorul moment, oamenii de la Palatul Poliției fac legătura cu un caz de anul trecut, atunci când o altă fetiță a dispărut, trupul neînsuflețit fiind găsit tot după atâtea zile, din nou în apropierea apei. De data asta răpitorii par să fi fost un cuplu de bătrâni, încă neidentificat.

Și gata, avem un nou scenariu provocator, eliptic, care poate fi completat doar de ambiția Minei Dabiri și de inteligența lui Vincent Walder. Dar pe firul poliției intră o specialistă în culte, care-i fură, inițial, locul mentalistului. Nova se ocupă de foști membri ai sectelor (mai mult sau mai puțin religioase), pe care încearcă să-i aducă pe calea cea bună, integrându-i totodată în noua ei familie spirituală, guvernată după câteva teze (reinterpretate) ale epicurismului. În viziunea ei, suferința este o constantă a vieții, un element de care trebuie să te folosești pentru a ajunge la împlinire. Însă, paradoxal (undeva lipsesc niște explicații), durerea trebuie să rămână undeva în spate, într-un punct în care nu trebuie să te mai întorci. După cum am subliniat, filosofia asta e destul de slabă, unele aspecte se contrazic de la sine, iar membrii cultului par mai mult spălați pe creier, decât liberi să-și aleagă o nouă direcție în care să-și investească încrederea și energia.

Revenind la personajele noastre, le regăsim aproape pe toate în pragul schimbării, dornice s-o ia de la capăt. Mina, deși se simte pregătită pentru o nouă relație, ocazie cu care și-a făcut și Tinder, nu poate uita de Vincent, bărbatul pe care l-a lăsat să se apropie cel mai mult de „învelișul ei antibacterian”. De cealaltă parte, Vincent e în continuu cu gândul la Mina, așteptând s-o revadă printre cei din public, după fiecare spectacol de iluzionism. Atrași ca un magnet unul de celălalt, polițista va face tot ce-i stă în putință ca să-l aducă pe mentalist în mijlocul investigației, adică în proximitatea sa. Cât despre Ruben, de care sunt sigur că v-a fost dor, acum nu mai e masculul alfa ce se aruncă pe orice femeie din perimetru, nu, zilele astea merge la psiholog, ca să-și vindece o rană din trecut. Și pentru că nu putea să lipsească corectitudinea politică, la echipă se alătură un agent nou, Adam, un bărbat de culoare, șicanat adesea de mama sa care-și dorește să aibă grijă de cât mai mulți nepoți.

Unele părți au curs de la sine, de altele am cam tras cu dinții, dar, după câteva zeci de pagini copiate la xerox, am ajuns la deznodământ, moment în care mi-am dat seama că lucrurile puteau sta cu totul altfel, finalul fiind de-a dreptul nesatisfăcător. Din păcate, ancheta polițistă reprezintă cam 20% din carte, care, după cum ați văzut, nu e deloc scurtă, și asta m-a făcut să am rezerve în ceea ce privește lecturarea următorului volum. Totuși, nu pot să neg că a existat mister, că unele elemente mi-au stârnit interesul și imaginația și că încă sunt curios cine vrea cu orice preț să-l pedepsească pe Vincent. Oricum, simt că povestea noastră de dragoste se va mai întinde mult și bine, până când cei doi vor fi în stare să renunțe la convențiile sociale și să-și dea frâu liber sentimentelor intense, ce-i macină de două cărți încoace.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 124 - Calul de bătaie de Lynda La Plante (CRIME CLUB)

Titlu: Calul de bătaie 

Serie: Jack Warr #2

Autor: Lynda La Plante

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Judas Horse (2021)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 4,27 (din 4.822 note)

 

            Trebuie să recunosc că a fost mult mai bun decât primul volum. În sfârșit, Lynda La Plante și-a lăsat Văduvele în urmă și s-a concentrat în totalitate pe noul ei protagonist, pe care l-a plasat în centrul unui caz de jaf prin care să-i pună toate abilitățile (deprinse sau moștenite) în valoare. Încă nu avem o imagine clară a adevăratului Jack Warr, dar, spre deosebire de „Secrete îngropate”, unde rolul său a fost minimizat, aici putem observa un amplu proces de metamorfozare a eroului, care luptă în permanență cu cele două identități paterne. Deși la prima vedere pare să existe un echilibru, imaginea tatălui corect, responsabil, este adesea pusă în umbră de cea a faimosului gangster, șef de bandă, care știe cum să profite de slăbiciunile celorlalți, dar mai ales cum să întindă o capcană celor ca el, infractorilor lipsiți de scrupule.

            Datorită intuiției sale excepționale, Jack Warr, copoiul nostru din cadrul Poliției Metropolitane, a ajuns celebru în breaslă, după ce a contribuit, în nenumărate rânduri, la prinderea unor nelegiuiți ce tot le scăpaseră forțelor de ordine printre degete. După ce dă o mână de ajutor la capturarea Prădătorului de la Wimbledon, Jack este solicitat în Chipping Norton, unde o bandă de hoți experimentați dă jaf după jaf, spărgând seifurile din casele localnicilor cu un laser. Aur, bijuterii, obiecte de valoare, nimic nu le scapă bandiților, iar dacă la început acționau în liniște, când toată lumea era plecată de-acasă, în seara asta au intrat peste un tânăr cu probleme, pe care l-au snopit în bătaie cu o rangă. De la furt, la crimă, e doar un pas, iar infractorii noștri nu par să se dea în lături de la nimic. Dar Jack este sigur că le poate întinde o capcană, iar dacă totul va merge conform planului, bandiții ar trebui să ajungă pe mâna poliției înainte de evenimentul hipic de săptămâna viitoare.

Poate am uitat să vă spun, dar Jack a devenit de curând tată, un rol pe care preferă să și-l asume de la distanță. Nu că nu și-ar iubi fiica, nicidecum nu e vorba despre așa ceva, doar că nu se regăsește în viața de familie agitată, cu scutece murdare și urlete din oră-n oră. Simțind că nu-și mai găsește locul acasă, preferă să stea mai mult pe la serviciu, chiar dacă și-a luat concediu de paternitate, așa că profită din plin de ancheta ce i-a fost încredințată. Când ajunge în Chipping Norton, realizează dintr-o privire că misiunea lui nu va fi deloc ușoară, fiindcă locuințele prădate se află la kilometri distanță una de cealaltă. În peisajul bucolic, plin de fermieri, cai, vaci și căpițe de fân, protagonistul trebuie să găsească un element comun, ceva ce leagă toate cazurile, ceva de care ar putea să profite pentru a întinde într-un final o cursă bandei. Norocul lui e că polițiștii de la țară, deși ținuți în frâu de superiori, au o dorință puternică de afirmare, astfel încât sunt dispuși să întreprindă orice, atâta timp cât au sentimentul că prezența lor e cu adevărat importantă.

            După ce Jack îl întâlnește pe Iuda, mustangul fioros ce ascultă doar de stăpâna lui, Charlotte, îi vine o idee... Are nevoie de un cal de bătaie: „când caii sălbatici aleargă în libertate, prinzi unul și-l dresezi. Poate dura câteva săptămâni, poate chiar câteva luni, dar, când e gata, îl poți elibera și el va aduce toată turma în țarc, ca un Iuda care-și trădează frații.” Așadar, are nevoie de un colaborator al bandei, poate chiar de cel ce-i informează despre case și despre când proprietarii sunt plecați. Dar, ca să „intre în miezul problemei”, Jack trebuie să se transforme într-unul dintre ei. Astfel, iese în față caracterul tatălui bandit, care știe pe unde-și fac veacul cei asemenea lui, cum să discute cu ei și cum să pară că deține controlul chiar și atunci când pericolul se află de cealaltă parte a mesei. Omul nostru nu joacă un rol, ci își asumă cea de-a doua identitate a lui, pe care a renegat-o mult timp, dar de care profită acum la maximum.

Din nou, un thriller nu foarte alert, dar care câștigă mult prin realism și simplitate. După cum ne-a obișnuit, La Plante nu mizează pe caractere supraumane, eroi fără cusur ce-i prind pe răufăcători după miros, ci pe personaje credibile, umane, ce se confruntă cu suișurile și coborâșurile vieții. E drept că Jack Warr iese în evidență prin construcția sa atipică, polițist și pseudo-infractor, însă dublul joc ține strict de psihologia lui, rămânând la latitudinea noastră în ce lumină preferăm să-l vedem. Eroul lucrează atât din exterior, asumându-și poziția de polițist, cât și din interior, metamorfozându-se atunci când are nevoie de latura întunecată. Pregătiri peste pregătiri, povestea se apropie de punctul culminant, și e doar o chestiune de pagini până când bandiții vor cădea în plasa întinsă de Jack Warr/Rawlins.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 123 - Omul fără urmă de Catherine Ryan Howard (CRIME CLUB)

Titlu: Omul fără urmă 

Autor: Catherine Ryan Howard 

Editura: TREI

Titlu original: The Nothing Man (2020)

Traducere de Mihaela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,18 (din 22.809 note)

 

Ted Bundy, Jeffrey Dahmer, John Wayne Gacy, Ed Gein, Fred West, Peter Suteliffe și Harold Shipman. Gary Ridgway, alias Green River Killer, Richard Ramirez, alias Night Stalker, Dennis Rader, alias BTK și Ted Kaczynski, alias Unabomber. Pe majoritatea dintre ei îi cunoaștem după nume sau porecle. Știm că se numără printre cei mai mari criminali în serie din ultima sută de ani, poate avem o vagă sau argumentată idee și despre modul în care au operat. Însă ce știm despre victimele lor? În mod cert, nimic sau, oricum, nu prea multe. Problema e că atracția noastră pentru morbid i-a plasat pe ucigași undeva deasupra verosimilului, le-am pus pe chipuri câte o mască de Hannibal și am uitat complet de cei uciși, de aceia care meritau, de fapt, să rămână în memoria colectivă. Monstrul a fost așezat pe piedestal, publicul l-a privit cu admirație și frică, uitând în următorul moment de toată suferința pe care a provocat-o.

Între anii 2000 și 2002, un ucigaș a terorizat comitatul Cork din Irlanda, intrând prin efracție în case, legându-i și ucigându-i pe locatari. Au avut loc cinci spargeri, tot atâtea crime, și, deși a existat un portret robot, realizat pe baza descrierii unei șoferițe ce a văzut un bărbat fugind prin noapte în apropierea uneia dintre locuințe, nimeni nu l-a putut identifica pe făptaș. Evelyn avea doisprezece ani atunci când un străin i-a ucis tatăl, violat și omorât mama și sufocat sora de șapte anișori, care, după câteva ore, a murit la spital. De atunci au trecut douăzeci de ani, iar acum Eve Black, femeie matură și scriitoare de curând celebră, este în sfârșit pregătită să-l prindă pe cel ce i-a distrus familia. Povestea ei o regăsiți în cartea „Omul fără urmă” (numele pe care i-l dăduse presa criminalului la acea vreme), volumul pe care-l răsfoiește, chiar în acest moment, Jim Doyle, un paznic de supermarket, trecut de șaizeci de ani, amintindu-și cu nostalgie și entuziasm de faptele monstruoase pe care le-a săvârșit în trecut.

În epoca detectivilor de canapea, Eve este conștientă că, dacă vrea să-l confrunte pe ucigașul retras de două decenii din activitate, trebuie să-i întindă o momeală, ca să-l facă să revină la vechea lui îndeletnicire. Volumul ei de memorii, pe alocuri investigativ, îl atrage ca un magnet pe Jim, căruia i se promite, încă de la primele pagini, că-i va fi dezvăluită identitatea. Curios și surescitat, antagonistul, deopotrivă personaj principal, dă filă după filă, rememorându-și isprăvile, comparându-le cu perspectivele celorlalte caractere, victime rămase în viață sau foști participanți la anchetă. Cartea nu doar că stârnește interesul unui public uriaș, așezat la cozi interminabile pentru a primi autograful autoarei supraviețuitoare, ci și readuce la actualitate vechiul caz, la care adaugă noi unghiuri din care să privim întâmplările. Fiecare cititor devine un pion în ampla investigație pe care o desfășoară Eve, pentru că Omul fără urmă, la urma urmelor, e un om ca oricare altul, fiul, fratele sau soțul cuiva.

Pe parcursul narațiunii principale, asistăm la un amplu proces de demistificare, prin care Omul fără urmă este coborât de pe piedestal și identificat drept un monstru obișnuit, ratat atât pe plan profesional, cât și personal și social. Jim e vecinul irascibil ce-ți bate-n ușă ca să-ți urle-n față că potaia ta iar i-a umplut grădina de rahat, e tatăl căruia nu i-a păsat niciodată de cariera sau problemele fiicei sale și soțul ce a trăit toată viața lângă o femeie devotată, pe care nu a știut s-o prețuiască cu adevărat. La supermarket, e paznicul ce e certat mai mereu și tratat cu scârbă de superiorul său, e fostul polițist irascibil care a fost mutat la o altă secție, după ce-i aruncase cafeaua fierbinte în față fostului șef. Porecla lui i se datorează faptului că nu a lăsat niciodată vreo urmă la locul crimei, dar, conform lui Eve, adevărul e că nu a avut, de fapt, ce să lase în urmă, fiindcă el a fost și este un nimeni, un dezaxat retras în propria lume a anonimității.

Catherine Ryan Howard scrie un thriller cuminte, cumpătat, un roman de suspans fără suspans, ce se transformă adesea într-un documentar detectivistic de amploare. Miza cărții nu stă doar în relatarea unor întâmplări cumplite, ci și în relația postmodernă dintre autor și cititor, cel din urmă regăsindu-se în postura lui Jim Doyle, protagonistul care ajunge să-și lectureze, alături de noi, povestea. De altfel, aproape întregul roman este unu la unu cu volumul (cartonat și cu supracopertă) din interior, lăsând, ca niște observații scrise pe margine, câteva secvențe despre viața de familie a lui Doyle și episoadele de la muncă. Una peste alta, a fost OK, undeva la trei stele pe Goodreads, bun ca premisă, dar prea static pentru gustul meu, solicitându-mi în continuu atenția și, în special spre final, răbdarea. Repet, asta e strict părerea mea, iar dacă veți ajunge s-o citiți, aștept cu interes și alte păreri despre ea.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 122 - Condamnarea celor vii de Marco De Franchi

Titlu: Condamnarea celor vii  

Autor: Marco De Franchi

Editura: LITERA

Titlu original: La condanna dei viventi (2022)

Traducere de Georgiana-Monica Iorga

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 688

Media pe Goodreads: 3,98 (din 199 note)

 

Arta nu doar că transcende moartea, ci și o conține. Pictorul sau sculptorul lucrează cu forme și imagini vii, pe care le capturează pe pânză sau în piatră, încercând să redea o replică fidelă sau (intenționat) eronată. În cele din urmă, produsul finit, oricât de estetic sau grotesc s-ar prezenta, păstrează în el atât ideea a ceea ce a fost, un lucru vital, cât și conștiința morții, a condamnării la neființă. În toate portretele sale, Michelangelo Merisi (Caravaggio) a pictat fețele unor oameni obișnuiți, prieteni de-ai săi sau pur și simplu femei și bărbați de pe stradă, păstrându-le astfel chipurile pentru eternitate. Prin urmare, chiar dacă acei oameni au murit cu sute de ani în urmă, le putem regăsi trăsăturile faciale în personalitățile din picturi, de la reprezentări ale Mântuitorului și Sfinților, până la scene în care apar diverse personaje istorice sau mitologice.

Undeva, într-un sat din apropierea Toscanei, un băiat dispare, și este găsit câteva zile mai târziu într-o pădure, alergând nebunește ca să-și salveze viața. Din spusele sale, Fosco fiind numele lui, s-a trezit într-o dubă, ce avea pereții acoperiți de jos până la plafon cu portrete, și a luat-o la goană, fiind sigur că individul cu părul alb, legat într-o coadă, ce meșterea prin hambarul dărăpănat, nu avea tocmai intenții curate cu privire la el. De asemenea, tânărul nostru le-a povestit polițiștilor și despre celălalt băiat din dubă, care ori dormea foarte adânc, ori, cel mai probabil, era mort. Însă, câteva zile mai târziu, la mai puțin de 100 de kilometri de aici, Andrea este răpit, iar tatăl său este descoperit ucis în ușa locuinței, înjunghiat în abdomen și piept de zeci de ori. Nu doar că Fosco și Andrea au aceeași vârstă, ei seamănă izbitor de mult, de parcă ar fi fost croiți din același material genetic.

Ancheta cade în mâinile Valentinei Medici, o polițistă dedicată, ce este decisă să treacă peste ordinele superiorilor pentru a-l găsi pe monstrul care a putut să le facă rău celor trei copii. Însă, pe parcurs ce ceața se evaporă, și drumul începe să devină din ce în ce mai vizibil, protagonista realizează că a intrat pe un teren periculos, presărat cu orori la fiecare răscruce. Și, ca să înainteze cu investigația, are nevoie de ajutorul lui Fabio Costa, un agent căzut în dizgrație, acuzat de hărțuire sexuală și violență la locul de muncă. Dar, dincolo de tot ce se crede despre el, Costa este un geniu printre polițiști, rezolvând cu brio toate cazurile de care se ocupase în trecut. Împreună, dar ajutați și de câteva personaje memorabile, printre care se numără un expert în calculatoare, un specialist în arta renascentistă și barocă și un agent novice, dornic să dea tot timpul o mână de ajutor, echipa de șoc se pune în mișcare, afundându-se într-o lume a sângelui vărsat și a tenebrelor, unde răului pur i se aduc tot mai des jertfe umane.

De cealaltă parte a baricadei, răpitorul își vede liniștit de treabă, lucrând de zor la proiectul său odios. Nu are nevoie nici de Fosco, nici de Andrea, ci doar de chipul lor, de modelul pe care Caravaggio a reușit să-l portretizeze într-una dintre picturile sale. Fețele victimelor nu le aparțin cu adevărat, sunt doar niște consecințe ale geneticii ce s-au repetat de-a lungul timpului. Dar arta... arta are nevoie de sacrificii, așa că el este dispus să ucidă, dacă situația o cere, totul ca mărețele opere de artă să fie duse la bun sfârșit. Dar copoii se apropie și bănuiesc deja pe unde-și face veacul, iar el va trebui să fie mult mai atent și tenace, ca să rămână ascuns până-n momentul crucial. Colecția lui e abia la început, cei trei copii nu au fost nicidecum primele victime, însă acum e mult mai priceput, pregătit în sfârșit să-i primească pe vizitatori în fascinanta galerie a morții.

Ideea nu e originală, o mai regăsim în „Arta crimei”, de Michael White, și în „Lucia”, de Bernard Minier (care, apropo, este în curs de apariție la Editura TREI), însă Marco De Franchi are câteva lecturi în spate și știe că, dacă vrea să ne țină prinși în pânza textuală, trebuie să ducă povestea la un alt nivel, unul de-a dreptul terifiant. Începutul nu promite multe... prea multe dialoguri, prea dezlânată intriga, dar, după ce treci de primele două sute de pagini, descoperi un thriller bun, croit așa cum trebuie, cu mult suspans și răsturnări de situație radicale. Cred că, dincolo de replici și context, esența cărții stă în personaje, pe care nu ai cum să nu le îndrăgești sau respecți. Protagoniștii noștri dau dovadă de prietenie sinceră, fiind pregătiți să sară-n foc unul pentru celălalt. Deși unii au văzut acest roman ca fiind uniform, eu simt nevoia unei continuări, fiindcă multe aspecte au rămas încă neclare, și abia aștept să văd cu ce bestie se va confrunta echipa noastră data viitoare.

COMANDĂ CARTEA