Fragment în avanpremieră: Păzitoarea crocodilului de Katrine Engberg (Crime Scene Press)

Titlu: Păzitoarea crocodilului

Serie: Korner & Werner #1 

Autor: Katrine Engberg

Editura: Crime Scene Press

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 352

 

Serie vândută în 28 de țări, aflată în topul clasamentelor din Norvegia și Suedia

#1 în topul vânzărilor celui mai important lanț de librării din Norvegia

O tânără este ucisă cu brutalitate în apartamentul ei. Pe chip îi sunt săpate linii care formează un model straniu. Polițiștii Jeppe Kørner și Anette Werner primesc cazul și stabilesc rapid o legătură între victimă, Julie Stender, și proprietara apartamentului în care locuia, Esther de Laurenti. Lui Esther îi place cam mult să bea și dă petreceri nebune cu prietenii ei artiști. Se dovedește că Esther este și scriitoare în curs de afirmare – iar când Julie apare ca victimă a unei crime în manuscrisul încă neterminat al romanului, legătura dintre ficțiune și realitate devine mai neclară și mai periculoasă.

Dar rolul lui Esther în acest scenariu încurcat nu este tocmai limpede. Este ea ucigașul, sau este la rândul ei victimă într-un joc bolnav al răzbunării? Anette și Jepe trebuie să se cufunde în trecutul celor două femei ca să descopere identitatea crudului păpușar care trage sforile.

FRAGMENT

PROLOG

Praful se ridica dintre draperiile grele, în lumina dimineții. Șezând în fotoliu, Gregers Hermansen privea firele dansând prin sufragerie. Îi lua atât de mult să se trezească, în ultimele zile, încât nu prea mai vedea rostul. Se sprijini pe brațele netede, lustruite ale fotoliului, își dădu capul pe spate și închise ochii, în lumina nesigură, până ce auzi ultimele icnete ale cafetierei din bucătărie.

După o scurtă numărătoare inversă, se ridică, își găsi papucii de casă și își târșâi picioarele spre podeaua de linoleum din bucătărie. Mereu aceeași rută: de-a lungul dulapului de mahon, pe lângă fotoliul verde și mânerul nenorocit din perete, montat de asistent anul trecut.

„Dar mă descurc și fără”, insistase. „Mersi, oricum.”

De parcă m-ar fi ascultat.

În bucătărie, aruncă zațul din cafetieră în coșul de sub chiuvetă. Iar e plin. Gregers desfăcu sacul și, sprijinindu-se de masă, reuși să deschidă ușa din spate cu mâna liberă. Măcar își putea duce singur gunoiul. Se uită pieziș la colecția de sticle de pe casa scării. Aparținea vecinei sale de sus. Esther de Laurenti. Băutoare de cursă lungă, care dădea petreceri zgomotoase și prelungite până târziu în noapte, pentru prietenii ei artiști. Dar era proprietara clădirii, așa că nu se putea plânge.

Treptele gemură sub el. Se ținea bine de balustradă. Poate că ar fi fost mai înțelept să se mute într-un loc sigur, cu mai puține scări. Dar locuise toată viața în centrul Copenhagăi și prefera să se aventureze pe treptele șubrede în loc să putrezească în vreun azil de la periferie. La primul etaj, lăsă sacul deoparte și se sprijini de cadrul ușii vecinelor de jos. Cele două studente care împărțeau apartamentul erau o sursă permanentă de iritare pentru el, însă îi provocau și o dorință stânjenitoare. Tânjea după serile de vară petrecute lângă canal și după săruturile îndepărtate, iar zâmbetele lor lipsite de griji îi aminteau de vremurile când totul părea încă posibil.

După ce-și reveni, observă că ușa era întredeschisă. Lumina puternică se revărsa prin crăpătura îngustă. Erau tinere și flușturatice, însă cu siguranță nu atât de nechibzuite încât să doarmă cu ușa din spate deschisă! Era ora 6:30. Poate că tocmai se întorseseră după o noapte în oraș. Dar chiar și așa.

— Hei! strigă el. E cineva acasă?

Cu vârful papucului, împinse cu grijă ușa. Se deschise ușor. Gregers se dădu înapoi, din reflex. În fond, nu voia să fie acuzat că ar fi un bătrân pervers. Mai bine închidea ușa la loc și scotea odată gunoiul, înainte să i se amărască prea tare cafeaua.

Se ținu bine de cadrul ușii și se aplecă să apuce clanța, dar calculă greșit distanța. Pentru o clipă oribilă, nesfârșită – ca atunci când te aruncă un cal și atât durează până ce lovești pământul – își dădu seama că nu era suficient de puternic să-și țină propria greutate. Papucii îi alunecară pe parchetul de lemn neted și își pierdu echilibrul.

Se luptă cu toată puterea pe care nu o mai avea și căzu în apartamentul celor două femei, lovind cu un bufnet podeaua. Era zgomotul jalnic al unui corp sfrijit, de bătrân, într-un halat de flanel.

Gregers încercă să se calmeze, inspirând adânc. Își fracturase șoldul? Ce va zice lumea? Pentru prima dată în mulți ani, simți că îi venea să plângă. Închise ochii și așteptă să fie găsit.

Casa scării era tăcută. Crezu că va auzi strigăte sau pași, dar nu se întâmplă nimic. După câteva minute, deschise ochii și încercă să se orienteze. Un bec fără abajur atârna din tavan, orbindu-l, însă vedea vag un perete alb, un raft cu oale și condimente, iar sprijinit de perete un șir de pantofi și cizme. Era convins că zăcea chiar pe una dintre încălțările acelea. Cu grijă, întoarse capul dintr-o parte în alta. Totul i se părea intact. Strânse pumnii. Da, și asta părea în regulă. Nenorocitul de pantof. Gregers încercă să-l împingă de sub el, dar nu se clinti.

Se uită în jos și încercă să se concentreze asupra lui. Senzația neplăcută din stomac deveni o paralizie sufocantă, care i se răspândi prin corp. Din pantof ieșea un picior gol, pe jumătate ascuns de șoldurile care-i pulsau de durere. Piciorul se termina cu un trup contorsionat. Arăta ca un picior de manechin, dar Gregers simți pielea moale sub mâna lui și știu exact ce era. Ridică mâna și văzu sângele: pe piele, pe podea, pe pereți. Sânge peste tot.

Inima lui Gregers începu să bată ca a unui canar care-și căuta o cale de scăpare din colivie. Nu se putea mișca. Panica îi acaparase trupul neputincios. O să mor, se gândi. Voia să țipe după ajutor, dar puterea aceea îl părăsise, cu mulți ani în urmă.

Așa că începu să plângă.

PRECOMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 36 - Rășină de Ane Riel

Titlu: Rășină  

Autor: Ane Riel

Editura: Crime Scene Press

Titlu original: Harpiks (2015)

Traducere de Diana Polgar

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 288

Media pe Goodreads: 4,05 (din 2.648 note)

 

De câţiva ani încoace, am început să am o afinitate pentru scriitorii danezi. În prima fază, l-am descoperit pe A. J. Kazinski, ale cărui cărţi pur şi simplu le-am devorat. Pe urmă, am dat peste alţi autori, precum: Jussi Adler Olsen, Jens Henrik Jensen şi Søren Sveistrup, care mi-au întărit şi mai tare convingerea că literatura daneză are un loc aparte pe lista mea de lecturi. Însă nu doar pe lista mea. Regatul nordic are foarte multe de oferit în acest domeniu, iar atunci când iese la lumină un nou autor, cărţile lui sunt imediat traduse în multe limbi. De altfel, majoritatea romanelor din acest spaţiu au reuşit să obţină premii de prestigiu, regăsindu-se, astfel, nu de puţine ori, în topul celor mai importante ficţiuni poliţiste. Iar zilele acestea, colindând pe la standurile din Cărtureşti, am găsit unul dintre cele mai recente texte apărute la Crime Scene Press, „Răşină”, un roman multi-premiat, fapt pentru care nu am ezitat să deschid volumul şi să mă cufund în lumea tenebroasă, creată de Ane Riel.

Cartea ne prezintă povestea familiei Horder, o şleahtă de indivizi atipici care locuiesc pe o insuliţă retrasă din Danemarca. Jens, capul familiei, este meşter în lemn, iar pasiunea lui cea mai mare este cea de a conserva totul. El este fascinat de capacitatea naturii de a ucide şi, totodată, de a proteja. De asta, Jens vrea, cu orice preţ, să-şi apere familia, chiar dacă asta înseamnă să se izoleze cu totul de restul societăţii. Iar pentru ca Liv, fiica lui, să iasă din evidenţele populaţiei, ia decizia de a-i înscena moartea. Astfel, fetiţa este dată dispărută, iar dovezile, pe care le prezintă tatăl îndurerat, conduc la bucăţile unei bărci care s-a izbit de stâncile ascuţite, fapt ce confirmă tragica moarte a copilei.

„Răşină” este un roman bizar din toate punctele de vedere. Nu doar personajele sunt ieşite din comun, ci şi construcţia narativă este aparte, fiind realizată din capitole şi pasaje de scrisori. După ce suntem aruncaţi brusc în mijlocul acţiunii, povestea se întoarce mult în timp, pentru a ilustra, cu lux de amănunte, evoluţia personajelor şi cauzele care au dus la declinul familiei. Există o ambiguitate intenţionată în ceea ce priveşte temporalitatea, pasajele epistolare având rolul de a ne informa atât despre ce se petrece în prezent, cât şi despre evenimentele din trecut. Ba mai mult decât atât, în timpul lecturii, cititorul devine primul martor al întâmplărilor.

Jens este un personaj parcă scos din „Familia Addams”. Sentimentul de a-i proteja pe ceilalţi devine obsesiv, iar din această cauză, în mintea lui se instaurează paranoia şi teama. El vrea să înlăture orice formă de pericol din jur, gest care duce la o autocondamnare a familiei. Soţia şi fiica lui Jens nu sunt persoane libere, aşa cum dă el de-înţeles, ci prizonieri ai propriei securităţi. Însă personajul nostru nu trebuie judecat cu asprime, deoarece acesta este stilul său de viaţă şi modul în care percepe lumea. Nici o secundă nu e vorba despre morală sau despre pedeapsă, acţiunile lui Jens confirmând doar un caracter excentric.

Nu ştiu dacă e cazul aici să vorbesc despre un protagonist, deoarece atât Jens, cât şi fiica lui se află în centrul naraţiunii. Liv este o fetiţă care nu a cunoscut alţi oameni, în afară de propria familie. Tatăl ei a învăţat-o cum să vâneze şi cum să adune răşină, astfel ea a devenit o sălbatică a locului, ajungând, dese ori, să se furişeze prin casele din comunitate, pentru a fura diverse lucruri necesare traiului. Dacă în cazul lui Jens nu putem vorbi despre un călău, în cazul fetei lucrurile stau diferit, pentru că ea devine o victimă a unui sistem de viaţă bolnav.

Mi-a făcut mare plăcere să citesc acest volum şi mă bucură faptul că editura Crime Scene Press are în plan încă un roman de aceeaşi autoare. Dar până atunci, vă recomand „Răşină”, o poveste întunecată care vă va face să vă reevaluaţi modul în care percepeţi natura şi moartea. Aşa că vă invit la o călătorie incitantă, printr-o lume în care mizeria şi urâtul capătă valoare, şi în care iubirea unui tată pentru familia sa devine nocivă şi periculoasă.

COMANDĂ CARTEA

Rășină de Ane Riel

Titlu: Rășină   

Autor: Ane Riel

Editura: Crime Scene Press

Traducere de Diana Polgar

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 288

 

Singurul roman care a câștigat toate cele mai importante patru premii scandinave pentru literatură mystery & thriller: The Glass Key, The Golden Bullet, Premiul Harald Morgensen și premiul Academiei Suedeze a Scriitorilor de Literatură Polițistă pentru cel mai bun roman.

Liv petrece mult timp în atelierul tatălui ei. Îi place natura și, din când în când, noaptea, se joacă de-a împrumutul cu locuitorii din orașul învecinat ca să asigure cele trebuincioase familiei. Pentru că întunericul alină durerea.

Numai că există o problemă.

Liv a murit când avea șase ani.

Cel puțin, asta cred autoritățile.

Tatăl ei știe că el e singura persoană pe lumea asta care o poate ocroti, așa că într-o seară trimite o barcă pe apă și o privește cum se sfărâmă de stânci, apoi străbate lungul drum spre oraș ca să anunțe că singurul lui copil a dispărut. Așa, Liv nu va trebui să meargă vreodată la școală, nu va trebui să-și părăsească niciodată părinții. Așa, va fi în siguranță pentru totdeauna.

Însă iubirea lui Jens Horder se transformă în obsesie bolnavă, ajungând să mistuie orice urmă de umanitate în calea ei.

O poveste emoționantă și plină de suspans despre ce se poate întâmpla când iubești prea mult pe cineva, când dorința de a-l ocroti devine exact lucrul care-i face răul cel mai mare.

„Un studiu plin de atmosferă și extraordinar de tulburător asupra iubirii obsesive și posesive.”

The Guardian

„O lectură proaspătă, originală. Excepțional de captivantă.”

Karin Fossum

„Mi-a amintit de cel mai bun Stephen King: înspăimântătoare, dar extrem de umană cu fiecare personaj, oricât de rătăcit ar fi el.”

Jake Kerridge, Daily Telegraph

„Una dintre cele mai remarcabile cărți pe care le-am citit de mult timp încoace.”

Jon Coates, The Daily Express

COMANDĂ CARTEA

Sufocare de George Arion

Titlu: Sufocare   

Autor: George Arion

Editura: Crime Scene Press

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 216

 

Ned și-a pierdut părinții și bunicii încă din copilărie. A moștenit o avere impresionantă și a călătorit pe tot globul. A dobândit cunoștințe și a avut parte de experiențe care multora le sunt inaccesibile. Visul lui – să devină cel mai bun scriitor de piese polițiste din lume.

Însă niște glasuri nu-i dau pace. Glasuri pe care le aude încă de când era mic, când a văzut cum trei copii ucid cocoși sugrumându-i cu ajutorul unor cabluri.

Între timp, în Barintown începe să acționeze un criminal care-și omoară victimele în același mod. Ned începe singur o investigație, încercând să dea de urma celor care i-au marcat copilăria.

Însă Tom Redford, anchetatorul care se ocupă de caz, are o cu totul altă teorie în privința identității ucigașului…

 „George Arion dovedește, încă o dată, că literatura polițistă este în mod esențial și înainte de orice altceva, literatură.”

Caius Dobrescu

„George Arion se înscrie în cea mai bună tradiție a romanului polițist.”

Claude Le Nocher

„Un autor emblematic al policer-ului românesc.”

Jean Harris

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Ultima vînătoare de Jean-Christophe Grangé

Titlu: Ultima vînătoare

Serie: Pierre Niémans #2 

Autor: Jean-Christophe Grangé

Editura: Crime Scene Press

Titlu original: La Dernière chasse (2019)

Traducere din limba franceză de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 408

 

Continuarea volumului Rîuri de purpură

 

Trupul neînsuflețit al unui bărbat e descoperit la câțiva kilometri de lacul Titisee. Victima, Jürgen von Geyersberg, moștenitorul uneia dintre cele mai mari averi din Germania, a fost mutilat.

Comandantul Pierre Niémans și colega lui, locotonentul Ivana Bogdanoviç, membri ai unui organism nou care ajută poliția și jandarmeria în cazurile dificile, sunt trimiși în Munții Pădurea Neagră. Ancheta îi poartă pe urmele Vânătorilor negri, un batalion de nelegiuiți înrolați de Himmler în 1941, specializați în vânătoarea de oameni.

Pe măsură ce se întorc în trecut la sursa răului au parte de întâlniri tot mai stranii – o preoteasă a apelor termale, crescători de câini, vindecători. Însă fiara ucigașă nu e ceea ce cred ei…

Ultima vânătoare a început.

„O carte care te captivează, te tulbură, te devorează încă de la prima pagină.”

„Le Monde”

„O acțiune cizelată, un cadru bine închegat care intră direct în subiect. Nu are niciun timp mort.”

Laurence Caracalla, „Le Figaro”

„O poveste orchestrată magistral care, pe rând, te tulbură și te entuziasmează și se dovedește teribil de eficientă.”

François Vey, „Le Journal du dimanche” 

„Cu o mână de maestru, Grangé reușește să ofere un roman bulversant. Când termini să-l citești ești în stare de șoc și, deja, în sevraj.”

„Le Point”

 

FRAGMENT 

Capitolul 1

 

Nici o amintire, sau aproape nici una.

Atunci cînd fusese pescuit din apele repezi ale rîului de munte, cu pîntecele despicat de jos pînă sus, era plin de apă, ca burduful unui puitor de capcane. În acel moment încă nu-și pierduse cunoștința. Era conștient, în măsura în care starea în care se afla putea fi numită astfel.

Mai tîrziu, în ambulanță, intrase în comă. Astfel trecuseră două săptămîni. Două săptămîni de neant, pînă cînd în adîncul minții sale se aprinsese o luminiță firavă. Avusese senzația că se afla în fundul unui puț scăldat într-o lumină lăptoasă, din care se iveau la întîmplare forme vagi ale unor obiecte, creaturi informe, crîmpeie de viață... În acest stadiu, ideea de spermă era cea predominantă.

Apoi, conținutul îl preluă analogia cu laptele. Îi venise în minte un episod faimos din cosmogonia indiană, redat în frescele pe care le admirase odinioară în templele din Angkor: zeii și demonii biciuiau marea de lapte, făcînd să se nască din spuma ei tot soiul de creaturi miraculoase. În mintea sa însă, acest dans nu dădea naștere decît unor amintiri ale unor episoade violente, ale unor chipuri de asasini, ale unor înfrîngeri amare... Pe scurt, amintirile tipice ale unui polițist de la Omoruri.

În cele din urmă, spre surprinderea medicilor, își recăpătase cunoștința. Dansul zeilor continua, de data asta însă chiar în viața adevărată. Timpul se scurgea prin trupul său ca apa printr-un bidon găurit: zile și nopți care nu se deosebeau cu nimic una de alta, orice senzație fiind adînc îngropată sub bandaje și înecată de anestezice. Potrivit medicilor, starea în care se afla era de bun augur.

Ceva mai tîrziu, reuși să se ridice în capul oaselor și să ceară să i se povestească tot ce se întîmplase cît timp fusese inconștient. Despre cine? Despre ce?

Mai întîi, despre Fanny Ferreira, cea care îl înjunghiase, despicîndu-l de la abdomen și pînă la gît. Femeia nu supraviețuise tangoului ce-i purtase pe amîndoi pe apele înghețate ale rîului. Fusese înmormîntată împreună cu sora ei, într-un loc care nu fusese făcut public, la cîțiva kilometri de Guernon. Surorile malefice nu aveau să aibă parte de liniștea unui cimitir...

Întrebase apoi de Karim Abdouf, cel care-i devenise, fără să vrea, partener în acea anchetă a terorii. Acesta redactase un raport sumar asupra cazului, îl azvîrlise în față jandarmilor, apoi își dăduse demisia. „S-a întors în țara natală.” Niémans nu insistase să afle mai multe amănunte. Știa despre Karim că era apatrid. Nu încercase nici să-i dea de urmă. În fond, nu aveau în comun decît niște amintiri deloc plăcute.

Veni apoi vremea să se întoarcă printre oamenii de rînd. Acolo, în salonul său de la spital, fusese vizitat de mai-marii poliției judiciare și de gradații cu multe stele ai jandarmeriei, veniți cu toții să îl felicite. Își primise medalia în pijama, simțindu-se ca un fluture mort prins cu-n bold pe un panou din lemn de esență moale. Același gust, aceeași culoare.

Fusese, de asemenea, catalogat drept „invalid de gradul unu” de către Serviciile Sociale. Ca urmare, nu-și mai putea exercita profesia de polițist pe teren și avea să încaseze și o pensie de invaliditate. Niémans începea să se întrebe dacă nu cumva ar fi fost de preferat să fi pierit împreună cu Fanny în adîncurile ghețarului.

Însă administrația franceză nu abandonează pe nimeni, ci doar își reciclează cadrele. După încheierea perioadei de convalescență, i se oferise un post de profesor la școala de poliție de la Cannes-Écluse. De ce nu? Avea impresia că experiența sa le-ar fi putut fi de folos celor ce-și făceau ucenicia într-ale muncii de poliție.

Și totuși, după trei ani la catedră, i se dădu de înțeles că viziunea pe care o avea despre ce înseamnă un apărător al legii nu corespundea, pentru a folosi un eufemism, criteriilor general acceptate ale meseriei. Prin urmare, i se permise să își reia activitatea ca polițist, dar dintr-o postură marginală. Consultant, consilier, mediator... orice, doar să nu părăsească banca de rezerve.

Din punct de vedere fizic era perfect refăcut. Din punct de vedere psihic, însă, era o cu totul altă mîncare de pește. Își ducea zilele de parcă ar fi avut pe umeri o manta îmbibată de ploaie, acel gen de povară numită îndeobște „depresie”. Simptomele recurente ale acesteia erau un nod permanent în stomac, frisoane convulsive apărute din senin și un nod în gît care refuza să se lase dezlegat... Avea senzația că e la un pas de-a începe să plîngă în hohote în orice moment și îi era mereu somn, probabil o modalitate prin care mintea sa încerca să evite felul deplorabil în care se simțea.

Trecură astfel încă doi ani, între frustrare și lehamite, între umilință și indiferență, pînă în ziua în care foștii săi tovarăși, aceia care se pricepuseră să urce în ierarhie, își aduseră aminte de el.

– Uite care-i treaba, îi spuseră aceștia. Prin toate colțurile Franței se întîmplă tot mai multe crime nebunești, iar jandarmii nu mai fac față. Avem de gînd să înființăm un Birou central care-și va putea trimite oamenii de la Paris în întreg Hexagonul, oriunde ar fi nevoie. Polițiști unși cu toate alifiile, care să poată fi detașați, după nevoie, în sprijinul jandarmeriei.

– Excelent! Cîți sîntem?

– Deocamdată ești doar tu. E mai degrabă un test, nu un proiect oficial asumat.

Hai că m-ai lăsat cu gura căscată! Ideea de a trimite polițiști în sprijinul jandarmilor era o ofensă la adresa bunului simț. Nimeni nu credea în viabilitatea unei astfel de idei și nimeni nu-și putea aminti sub umbrela cărui minister se putuse naște o asemenea năstrușnicie.

Și cine ar fi fost oare mai potrivit să se ocupe de un proiect născut mort, dacă nu o fantomă? Problema era însă alta: Niémans luase gluma cît se putea de în serios. Ba chiar ceruse să îi fie repartizat și un aghiotant.

– Ei, ai făcut plinul?

Ivana stătea aplecată asupra geamului automobilului Volvo, cu brațele încărcate de salate, semințe de tot felul, sticle cu apă minerală și tot ceea ce putea găsi o vegană convinsă în magazinul unei benzinării.

Niémans scutură din cap și coborî din mașină pentru a-și face datoria. În timp ce umplea rezervorul, mintea îi reveni în realitatea prezentului: se aflau pe o autostradă din Germania, într-o după amiază de început de toamnă, roșie ca un tablou de Rothko. Nu era o atmosferă dezagreabilă, dar nici nu era de natură să-l facă să cadă în extaz.

Se îndreptă spre casă, pentru a plăti. Ar fi trebuit să fie mai plin de vioiciune: după luni de hîrțogărie, de statistici, de lectură a unor dosare obținute cu mare greutate de la jandarmeria națională, se afla în sfîrșit pe teren.

Ceva era însă bizar în această misiune: erau trimiși în Germania, la Freiburg im Breisgau, în celebra regiune Schwarzwald, adică în Pădurea Neagră. Porniseră în zori și ajunseseră la Colmar, la frontieră, în jurul orei zece; din principiu, Niémans nu respecta niciodată restricțiile de viteză.

Procurorul-șef de la Înalta Curte îi explicase că omorul care îi interesa fusese comis în pădurea Trusheim din Alsacia, dar victima, suspecții, martorii și toate celelalte persoane implicate erau cetățeni germani. Unitatea de jandarmerie departamentală din Haut-Rhin se ocupa de latura franceză, el și Ivana aveau să preia latura germană a cazului.

Urmase apoi o lungă expunere privind acordurile existente între forțele de poliție europene, care aveau să le permită să lucreze pe teritoriul german, în colaborare cu LKA, Landeskriminalamt, poliția landului Baden-Württemberg.

Niémans nu reținuse mai nimic din acea polologhie, dar nu-și făcea griji. Știa că, în timp ce el asculta acel discurs arid, Ivana obținuse dosarul întocmit de jandarmii alsacieni și, după toate probabilitățile, tocmai îl parcurgea cu atenție, reținînd pînă și cele mai nesemnificative detalii, pentru a-i putea oferi ulterior un rezumat concis și clar.

Plăti și aruncă o privire spre mașină, prin vitrina benzinăriei: o vedea agitîndu-se înăuntru, distribuindu-și proviziile achiziționate de parcă ar fi fost vorba de rezervele de muniție dintr-un tanc.

Ivana Bogdanović.

Aghiotanta sa.

Cel mai bun lucru care i se întîmplase din momentul în care se întorsese din neant.

 

COMANDĂ CARTEA 

Vertigo de Boileau-Narcejac

Titlu: Vertigo

Autor: Boileau-Narcejac 

Editura: Crime Scene Press

Traducere de Delia Țuică

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 192

 

Roman ecranizat în 1958 de Alfred Hitchcock

Roger Flavières a fost polițist, dar teama lui de înălțimi l-a făcut să dea greș într-un caz pe care-l ancheta și a condus la moartea colegului său. Acum, trebuie să intre din nou în rolul detectivului: un vechi prieten îl roagă să-i urmărească soția, Madeleine, care în ultima vreme se comportă extrem de ciudat. Cu inima îndoită, Flavières acceptă.

Într-un decor parizian din ajunul celui de Al Doilea Război Mondial, mașinațiunile diabolice ale unei femei, pline de minciuni, aparențe și speranțe deșarte, vor schimba definitiv soarta tuturor celor implicați în anchetă.

 

 „Boileau și Narcejac țes o poveste de suspans rafinată și au abordare de-a dreptul inventivă asupra identității, obsesiei și dorinței.”

Publishers Weekly

„Trama e complexă, captivantă… E imposibil să-i uiți pe Flavières sau pe Madeleine. Ce putem reține din carte e că obsesia nu înseamnă iubire, și că dacă nu e ținută în frâu poate deveni distructivă, chiar catastrofală.” 

Crime Review

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 23 - Clubul Crimelor de Joi de Richard Osman

Titlu: Clubul Crimelor de Joi 

Serie: Clubul Crimelor de Joi #1

Autor: Richard Osman

Editura: Crime Scene Press

Titlu original: The Thursday Murder Club (2020)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 408

Media pe Goodreads: 4,03 din 57.766 note

 

 „Clubul Crimelor de Joi” nu a fost doar un fenomen în Marea Britanie, ci și un roman care a stârnit mare vâlvă printre cititorii din România. Cred că este prima dată când o carte polițistă e tradusă, în limba română, la doar două luni de la apariție. De altfel, autorul este o personalitate destul de cunoscută și era de așteptat ca prima lui ficțiune să se bucure de un asemenea succes. Coperta și descrierea m-au făcut să-mi doresc volumul lui Richard Osman, încă din momentul în care l-am văzut în original, și a fost o bucurie să aflu că editura Crime Scene Press a cumpărat drepturile pentru țara noastră. Iar surpriza a venit în momentul în care l-am primit cadou chiar de ziua mea. Cred că ar fi cazul să nu mai bat câmpii și să trec la subiect.

Coopers Chase este locul perfect în care ai vrea să te retragi după ce ai ieșit la pensie. Orășelul liniștit te așteaptă „cu brațele deschise” să faci parte din comunitatea lui, să socializezi și să practici jocuri și activități alături de ceilalți seniori, într-un mediu plăcut și reconfortant. Bătrâneii din acest loc  sunt fericiți să-și petreacă timpul gătind, croșetând, făcând puzzle sau doar stând pe bancă și contemplând lucrurile din jur.

Însă nu toate persoanele din Coopers Chase sunt fericite să-și petreacă timpul astfel. Elizabeth, Joyce, Ibrahim și Ron sunt patru bătrânei excentrici cărora le place să descifreze crime. Da, ați auzit bine, cei patru se întâlnesc, în fiecare zi de joi, în sala pentru jocurile de puzzle, unde cercetează dosare vechi cu ucideri care nu au fost rezolvate, din acest motiv, și-au pus numele „Clubul Crimelor de Joi”. Îndeletnicirea celor patru octogenari pare un joc, până când o crimă este comisă, iar victima este omul care s-a ocupat cu construcția orășelului.

Nu ai cum să nu-i simpatizezi pe protagoniștii care își pun laolaltă talentele pentru a-l demasca pe vinovat. Curajul și vitalitatea de care dau dovadă, atunci când află că dorința lor de a face pe detectivii are o justificare, te fac să-i vezi ca pe niște investigatori tineri și agili. Cel mai tare m-a surprins Elizabeth care călătorește dintr-un loc în altul fără probleme și care dă dovadă de o deducție logică ce te lasă fără cuvinte. Am avut puține dubii în legătură cu Joyce despre care am bănuit că ascunde ceva, din cauza faptului că mai mereu vorbește despre ceilalți și evită să dea detalii cu privire la ea și trecutul ei. Bineînțeles că nu vă voi spune ce rol joacă ea în poveste, până la urmă e un roman polițist , iar tensiunea stă în suspectarea de noi și noi oameni.

Am apreciat că autorul a realizat două perspective narative, una obiectivă prin care ne vorbește despre acțiunea din diverse locuri, și una subiectivă realizată prin Joyce care ne comunică cum stau relațiile între protagoniști și care sunt trăsăturile de caracter specifice fiecăruia. Mai mult de atât, de la ea aflăm și detalii cu privire la viețile anterioare ale celorlalți, atât cât i s-a îngăduit să afle.

Lucrurile devin și mai interesante atunci când protagoniștii încep să-i suspecteze pe ceilalți seniori din comunitate. Gândul că un octogenar ar putea ucide cu sânge rece o altă persoană este un fapt care tulbură atât micul orășel, cât și pe cititorul care este dintr-odată pus într-un scenariu atipic. Iar atunci când începi să suspectezi o persoană aflată la capătul drumului, consecința e că ajungi să-i dezgropi trecutul și să te bagi cu forța în viața ei. Poveștile pe care urmează să le descoperi pot fi deopotrivă îngrozitoare, dar și niște lecții despre iubire și compasiune care te vor face să empatizezi cu ființa ajunsă la capătul puterilor și să-ți dai seama cât de minunată și totodată cât de zbuciumată poate fi viața unui om.

Pe lângă cei patru protagoniști, mai există două personaje ce ies în evidență, o polițistă și un inspector care sunt însărcinați, cu adevărat, să rezolve cazul. Lucrul care m-a frapat a fost cum bătrâneii ajung să strângă mai multe indicii decât poliția și cum cei doi detectivi dau crezare intuiției octogenarilor. De câteva ori am avut impresia că Elizabeth o pune la punct pe Donna și că cea din urmă o vede pe bătrână ca pe un investigator experimentat.

„Clubul Crimelor de Joi” este o poveste despre viață, moarte și oameni ajunși la capătul existenței. Pentru că sunt un cititor împătimit de literatură polițistă, cartea de față a reprezentat un deliciu pe care l-am savurat pagină cu pagină, fiind prins în ancheta seniorilor și empatizând cu fiecare personaj în parte. Dacă v-am stârnit interesul și vreți să faceți o vizită în Coopers Chase, aștept părerile voastre în comentarii.

COMANDĂ CARTEA

Ultima vînătoare de Jean-Christophe Grange

Titlu: Ultima vînătoare   

Autor: Jean-Christophe Grange

Editura: Crime Scene Press

Traducere de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 408

 

Trupul neînsuflețit al unui bărbat e descoperit la câțiva kilometri de lacul Titisee. Victima, Jürgen von Geyersberg, moștenitorul uneia dintre cele mai mari averi din Germania, a fost mutilat.

Comandantul Pierre Niémans și colega lui, locotonentul Ivana Bogdanoviç, membri ai unui organism nou care ajută poliția și jandarmeria în cazurile dificile, sunt trimiși în Munții Pădurea Neagră. Ancheta îi poartă pe urmele Vânătorilor negri, un batalion de nelegiuiți înrolați de Himmler în 1941, specializați în vânătoarea de oameni.

Pe măsură ce se întorc în trecut la sursa răului au parte de întâlniri tot mai stranii – o preoteasă a apelor termale, crescători de câini, vindecători. Însă fiara ucigașă nu e ceea ce cred ei…

Ultima vânătoare a început.

 

 „O carte care te captivează, te tulbură, te devorează încă de la prima pagină.”

„Le Monde”

„O acțiune cizelată, un cadru bine închegat care intră direct în subiect. Nu are niciun timp mort.”

Laurence Caracalla, „Le Figaro”

„O poveste orchestrată magistral care, pe rând, te tulbură și te entuziasmează și se dovedește teribil de eficientă.”

François Vey, „Le Journal du dimanche” 

„Cu o mână de maestru, Grangé reușește să ofere un roman bulversant. Când termini să-l citești ești în stare de șoc și, deja, în sevraj.”

„Le Point”

PRECOMANDĂ CARTEA

Rege în Congo de Alain Berenboom

Titlu: Rege în Congo

Autor: Alain Berenboom

Editura: Crime Scene Press

Anul apariției: 2020

Traducere de: Delia Tuică

Nr pagini: 328

Roman răsplătit cu Premiul Emile Bernheim, decernat de Academia de Limbă și Literatură Franceză din Belgia 

Suntem în anul 1949. Detectivul Michel Van Loo se pomenește catapultat în Congo, pe atunci colonie belgiană. Prins între coloniști care nu văd cu ochi buni sosirea unui anchetator din Bruxelles, băștinașifrământați de primele mișcări pentru eliberare și spioni sovietici care urmăresc uraniul din Katanga, nu se poate baza decât pe trei pigmei urâți, pe o bandă de trântori congolezi și pe frumoasa lui logodnică. Împreună, ei trebuie să-l demaște pe misteriosul rege din Congo, a cărui umbră amenințătoare planează deasupra tuturor – să fie el erou național sau agent comunist?

 „Romanul Rege în Congo parcă ar fi un amestec între „Împușcături pe Broadway” al lui Woody Allen și Inima întunericului a lui Joseph Conrad – o combinație improbabilă, dar de succes.”

Le Figaro Magazine

„Toate romanele lui Alain Berenboom, iar Rege în Congo mai ales, arată plăcerea autorului pentru jocurile minții și dezvăluie o formidabilă vânătoare de comori într-o pădure Broceliande literară.”

Alain de Kuyssche

„În scrierile sale, Alain Berenboom are darul de a rămâne amuzant chiar și când te ține cu sufletul la gură povestind întâmplări scandaloase din lumea de azi.”

George Arion