Recenziile lui Gică 148 - Budapest Noir de Vilmos Kondor (CRIME CLUB)

Titlu: Budapest Noir

Serie: Budapest Noir #1  

Autor: Vilmos Kondor

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Budapest Noir (2008)

Traducere de Bara Hajnal

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 248

Media pe Goodreads: 3,61 (din 1.249 note)

 

            Din păcate (sau nu), piața de carte din România, pe segmentul traducerilor din literatura de suspans, este invadată de autori anglosaxoni și nordici. Britanicii și americanii au reușit să se promoveze așa cum trebuie, unii dinainte să le apară cărțile, și au ajuns să acapareze întreaga industrie, fiind urmați, din anii 2000, mai exact din 2011, odată cu Seria Neagră, de scriitorii din Suedia, Norvegia, Danemarca și Islanda, promotorii genului, acum devenit un soi de brand, Nordic Noir. Din fericire, încă se încearcă publicarea unor scriitori nu atât de cunoscuți la noi, francezi, germani, spanioli, italieni..., care evident că vin cu un suflu nou, cu noi direcții în care pot fi exploatate intriga și construcția unui roman polițist. Și trebuie să vă spun că am rămas plăcut surprins, chiar luat pe nepregătite, de alegerea editurii Crime Scene de a-l traduce pe Vilmos Kondor, supranumit „părintele literaturii de suspans din Ungaria”.

            Așadar, ne întoarcem din nou în timp, în 1936, în Budapesta, un oraș blocat între tradiție și reformă. Odată cu vestea morții lui Gyula Gömbös, prim-ministrul Ungariei, peste capitală se lasă doliul, maghiarii cu aspirații fasciste deplângându-l pe cel care le-a promis o nouă orânduire. Și în timp ce trupul neînsuflețit al politicianului este transportat de la Gara de Est la Parlament, Zsigmond Gordon, un reporter obișnuit, este informat despre o crimă: o tânără al cărei trup violentat a fost găsit pe Strada Nucului Bătrân, într-unul dintre cartierele pe unde își fac de cap hoții și prostituatele. Deși polițiștii bănuiesc că și fata făcea parte din șleahta cocotelor, omul nostru este de altă părere, cartea de rugăciuni scrisă în ebraică, descoperită lângă cadavru, confirmând faptul că este vorba despre o evreică. Chiar dacă i se interzice să înainteze cu ancheta, Zsigmond nu-și poate găsi liniștea până când nu va reuși să-l prindă pe ucigaș, și pentru asta coboară în straturile infecte ale metropolei, acolo unde banii și interesele personale sunt mai presus de toate legile statului.

            De la fotografii ce realizează poze nud prostituatelor, la hoții, aparent mărunți, care bântuie pe la fiecare colț de stradă și până la boxerii ce organizează lupte interzise prin hale abandonate, Zsigmond ia la pas Budapesta, pentru a afla identitatea tinerei victime și cine ar fi avut vreun motiv s-o ucidă. Cu ajutorul câtorva relații din trecut, protagonistul descoperă detalii despre modul de operare al criminalului și-și cumpără și șantajează vechile cunoștințe, în speranța că va provoca atâta haos încât vreun amănunt esențial să iasă la suprafață. În vreme ce urmărește cortegiul funerar, luând interviuri unor politicieni deloc afectați de moartea lui Gömbös, care repetă iar și iar aceleași păreri de rău trase la indigo, Gordon își evită superiorii, continuând să-și vadă liniștit de investigație. Cu toții vor ca el să se afle aici, fiindcă moartea primului-ministru e mai importantă decât uciderea sau sinuciderea unei dame de companie, și să-și vadă dracului de treabă, nederanjându-i pe oamenii importanți care nu au timp de aiurelile lui.

            Dar alături de eroul nostru curajos se află Krisztina, iubita lui și unul dintre cei mai pricepuți graficieni din capitală, solicitată de curând să se ocupe de copertele celor de la Penguin, și bunicul acestuia, Mor, un om care-și dorește cu orice preț să fie recunoscut pentru rețetele sale neobișnuite, în special pentru gemurile de struguri, mere, castane și alte fructe încă netransformate în dulceață. Aparițiile și comentariile bătrânului, de un comic ieșit din comun, nu doar că înviorează atmosfera, ci și reprezintă niște momente de reculegere, în care Zsigmond cere sfaturi și se îmbărbătează, pregătindu-se pentru o nouă descindere în lumea celor nedrepți. Relația reporterului cu Krisztina este una stranie, împărtășindu-și ultimele experiențe, având parte de nopți fierbinți, dar continuându-și viața separat, de parcă ar fi doi străini ce se revăd accidental.

            Revenind la primul paragraf, eu cred că Vilmos Kondor și-ar putea găsi ușor locul printre autorii celebri de Noir. Nu e scrisă în stil american, cu prea multă acțiune, nu e nici ScandiNoir, dar cu siguranță are ceva din ambele. Atmosfera e realistă, pe alocuri chiar naturalistă, apăsătoare și dezolantă, personajul nostru, cu toate problemele sale, seamănă cu detectivii excentrici din Nord, iar scenariul cap-coadă, crimă și pedeapsă, este fidel marilor scriitori de Policier. L-am așteptat cu interes, l-am citit în două zile, e și destul de scurt, și mi-a confirmat cu succes așteptările. Merită să-l citiți, iar dacă nu vă va fi pe plac povestea (deși nu cred că se va întâmpla așa ceva), măcar rămâneți cu un autor deosebit în bibliotecă, apropiat ca stil (și distanță) de sufletul nostru răzvrătit și sceptic de români.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Vilmos Kondor:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 140 - Păcat de moarte de Maria Grund (CRIME CLUB)

Titlu: Păcat de moarte 

Serie: Berling & Pedersen #1

Autor: Maria Grund

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Dödssynden (2020)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,54 (din 1.121 note)

 

„Șase lucruri urăște Domnul, și chiar șapte Îi sunt urâte: (1) ochii trufași, (2) limba mincinoasă, (3) mâinile care varsă sânge nevinovat, (4) inima care urzește planuri nelegiuite, (5) picioarele care aleargă repede la rău, (6) martorul mincinos, care spune minciuni, și (7) cel ce stârnește certuri între frați” (Proverbe 6:16). Dincolo de formulările biblice, păcatele de moarte sunt, într-o ordine aleatorie, mândria, invidia, lăcomia, desfrâul, mânia, aviditatea și lenea. Cunoscute drept păcate capitale, cele șapte reprezintă sursele din care izvorăsc toate celelalte rele lumești și spirituale. Puse pe seama viciilor trupești și îndemnurilor diavolești, constituie, în viziunea creștină, căi sigure spre focurile cele veșnice. Deși la Dante, în „Divina Comedie”, ele se regăsesc și în Purgatoriu, putând fi spălate prin veacuri de suferință și rugăciunile celor vii, mult timp Biserica Catolică le-a socotit drept păcate fundamentale, imposibil de îndepărtat de pe sufletul celui „damnat”.

După ce trupul neînsuflețit al unei adolescente de paisprezece ani este descoperit într-o carieră de calcar inundată de pe o insulă din Marea Baltică, polițista Sanna Berling și partenerul ei, Bernard, sunt trimiși să arunce o privire la locul tragicului eveniment. La prima vedere, fata și-a pus capăt zilelor cu ajutorul unei lame cu care și-a secționat venele de la încheieturi, după care, fără nicio șansă de supraviețuire, s-a aruncat în lac. În următoarea zi, o anticară în vârstă este găsită moartă în propria locuință, ucisă printr-o tăietură în formă de cruce la baza gâtului, după ce fusese înțepată și tăiată pe tot corpul, măcelărită ca un animal. Însă crimele nu se opresc aici, pentru că, după câteva zile, este găsit un alt cadavru, modul de operare al criminalului fiind același și trădând o furie ieșită din comun. Deși nu pare să existe nicio legătură între tânăra sinucigașă și cele două victime, după puțină cercetare lucrurile încep să capete sens, iar cheia misterului se află într-o pictură din casa bătrânei anticare, în care apar șapte copii cu măști de animale, mânjiți cu sânge.

Și fiindcă Bernard urmează să iasă la pensie peste o săptămână, pe drum spre scena sinuciderii se află și Eir Pedersen, viitoarea colegă a Sannei. Rebelă, dar cu rezultate excepționale la cursurile de la Academia de Poliție, puțin plictisită de toți și de toate, dar foarte îndrăzneață și decisă să afle adevărul, Eir este polițista perfectă pentru încâlcitul caz ce-i așteaptă, puternică atunci când e nevoie de ea și emotivă atunci când vede suferința de pe chipurile celorlalți. Ca un investigator convențional, Sanna nu are nevoie de noua ei parteneră, așa că se declară ostilă de la început, păstrând distanța față de Eir și preferând să lucreze cu plictisitul și nerăbdătorul Bernard. Dar se apropie ziua comemorării lui Erik, fiul Sannei, care a murit, împreună cu soțul acesteia, într-un incendiu pus la cale de piromanul ce vizase doar casele din zonă în care se aflaseră copii, încă în libertate, dar ținut în siguranță departe de-aici, așa că Sanna își ia câteva zile libere, cu alcool și pastile, lăsând la o parte ancheta chiar în momentul în care lucrurile devin cu adevărat interesante.

            Dincolo de investigația celor două protagoniste, esența cărții stă în latura sa terifiantă și ocultă. Criminalul nu acționează impulsiv, nu avem de-a face, ca în alte cazuri, cu un psihopat căruia îi place vărsarea de sânge, ci cu o minte lucidă, ancorată în realitate, dornică să-și ducă treaba la bun sfârșit. Ca un strigoi, omul nostru lasă în urma sa groază și deznădejde, pângărind locurile prin care trece. Poate fi oricine, oricare dintre personaje... poate soțul anticarei, bătrânul în scaun cu rotile care a fost declarat dispărut după omor, sau asistenta maternală fără un braț, unul dintre copiii răzvrătiți din zonă (foarte puțin probabil) sau Benjamin, adolescentul ce are o obsesie pentru propria mamă, lovindu-i și mușcându-i (ca un lup) pe toți cei ce ar putea reprezenta un pericol la adresa familiei sale disfuncționale.

Nu știu cât de bine am reușit să trasez liniile principale ale romanului, dar pentru mine a reprezentat o narațiune excelentă, plină de suspans și incertitudine, pe alocuri apăsătoare, chiar grotescă, exact lectura de care aveam nevoie după atâtea romane mediocre. Maria Grund a scris o poveste autentică, cu un iz puternic de Nordic Noir, puțin feministă, dar un feminism care nu deranjează cu nimic, presărată cu câteva clișee necesare, dar, din nou, nesupărătoare, și, cel mai important, nu trage nici de acțiune, nici de pagini, spune ce e de spus, ne conduce cu pași mari spre deznodământ și ne aruncă în gura lupului fix atunci când trebuie, adică în clipa în care ancheta este pe cale să fie rezolvată. Citiți cartea asta cu încredere, deja am recomandat-o unor prieteni și o să fac asta de fiecare dată când se va ivi ocazia, și nu uitați, cheia enigmei se află în pictură, pentru că păunul, capra, câinele, porcul, măgarul, vulpea și lupul știu, pe pielea lor, ce înseamnă un păcat de moarte.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 138 - O casă mortală de Anders de la Motte & Måns Nilsson (CRIME CLUB)

Titlu: O casă mortală 

Serie: Crimele din Österlen #1

Autor: Anders de la Motte & Måns Nilsson

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Döden går på visning (2021)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,60 (din 2.179 note)

 

            Mi-a plăcut, dar cam atât. Nu prea mă împac cu romanele polițiste cu iz de divertisment britanic. Știu că e scrisă de doi suedezi, dar atmosfera asta lejeră și plină de umor e specifică englezilor și americanilor. Da, unul dintre ei, pe lângă restul preocupărilor, e și comediant, însă mi se pare că umorul e mai mult sugerat, cel puțin pentru mine nu au existat scene atât de puternice încât să râd cu lacrimi. Am zâmbit, pot să spun că am savurat unele episoade, dar, trăgând linie, a fost prea Cozy Mystery, poate că de asta nu prea rezonez nici cu bătrânii lui Osman. Nu mi-o luați în nume de rău, nu e în niciun caz o recenzie negativă, e strict părerea mea... Prefer thrillerele sângeroase, cu ucigași feroce care-și sfâșie victimele-n bucăți, împinși de o motivație bolnavă... altfel spus, ceva puternic, care să-mi dea fiori și să mă lase cu un sentiment bizar multă vreme după ce am terminat cartea.

Lume, lume, se vinde o casă într-un mic sat din Österlen! Jessie Anderson, celebra vedetă pe care o știți de la cozeriile de vară de la radiodifuziunea suedeză, s-a apucat de curând de imobiliare și a scos la licitație o vilă superbă, construită pe plaja din frumoasa noastră localitate. Bineînțeles că are deja și câțiva posibili cumpărători, evident că toți sunt oameni cu bani, și cel mai probabil casa va fi achiziționată până la sfârșitul acestei zile. Dar noi... localnicii, cei ale căror familii trăiesc aici de generații, nu vom lăsa să se întâmple așa ceva... Pentru că avem un plan... Cineva, nici noi nu suntem siguri cine, se va strecura în casă și o va împinge pe Jessie de pe scara interioară, direct în sculptura masivă în formă de cârlig, cu care, neghioaba, credea că va reuși să ne prindă în plasă.

Aflat în concediu medical, inspectorul Peter Vinston (cu „V”, da?) se îndreaptă spre Österlen, unde urmează să participe la aniversarea de șaisprezece ani a fiicei sale, Amanda. În timpul petrecerii organizate la castel, află despre proiectul lui Jessie Anderson, ocazie cu care este invitat să  ia parte la vizionare. Însă la puțin timp după ce omul nostru ajunge la vilă, asistenta lui Jessie o descoperă pe aceasta moartă, înfiptă ca o râmă în cârligul sculptat pe care urma, chiar ea, după ce casa era cumpărată, să-l ofere micului sat pescăresc. Împreună cu polițista locală, Tove Esping, Vinston îi ia la rând pe suspecți, cu scopul de a descoperi un fir care să-i conducă la adevăratul făptaș. Însă cu cât interoghează mai multe persoane, cu atât își dau seama că lucrurile sunt mai complicate decât par și că cel care a înfăptuit crima ar putea să fie oricine, fiindcă aproape toți cei din jur aveau un motiv, mai mult sau mai puțin serios, s-o ucidă pe faimoasa Jessie Anderson.

Pe rând, prin cadru defilează o mulțime de personaje, unul mai bizar decât celălalt, fiecare culpabil în felul său. Criminalul ar putea fi oricare dintre ei, de la Margit Dybbling, bătrânica cu ochelari, președinta consiliului sătesc, care s-a împotrivit de la început construirii vilei cu proporții de hangar, până la Jan-Erik Sjbholm, actorul cu baston, care citează în mod repetat din „Regele Lear” (vasăzică, cel mai bun spectacol pe care l-a jucat în Compania navală) sau asistentul, costumierul și soțul acestuia (doar în ordinea asta), Alfredo, un fost circar, specializat în acrobațiile cu cai, încă în stare de o ultimă reprezentație prin care s-o propulseze pe Jessie direct în brațele morții. De asemenea, vinovatul ar putea fi și unul dintre cei doi electricieni care s-au ocupat de sistemul de securitate, Fredrik și Hasse, sau, de ce nu, unul dintre soții Modigh, fiindcă Daniella o ura pe defunctă încă de când îi furase lumina reflectoarelor în spectacolele din SUA, iar Niklas, fostul tenismen cu trăsături de Adonis, avea o aventură cu agenta imobiliară, o poveste despre care soția lui geloasă credea că s-a sfârșit cu luni în urmă.

Odată cu crima, măștile încep să crape și fiecare își dă, încet-încet, arama pe față. Niciunul dintre ei nu e un sfânt, unii au acționat prin forță, alții doar cu gândul, dar cu toții au contribuit într-un fel sau altul la tragedie. Fiecare vizită se lasă cu un apel dat pe ascuns, polițiștii noștri nefăcând decât să tulbure niște ape deja agitate, scoțând la lumină intențiile necurate ale localnicilor. Uneori mai în glumă, alteori mai în serios, autorii adaugă pe rând bucățile de puzzle, redând în final o imagine la care, să fiu sincer, eu, unul, nu m-am așteptat. Mi-a plăcut că au încercat să iasă de câteva ori de sub cupola asta Cozy, lăsând întunericul și răul să-și facă de cap prin împrejurimi, omorul păstrându-și proporțiile relevante de act abominabil ce trebuie pedepsit. Deci... indiferent de ce am spus în introducere, vă recomand cartea asta, nu ca un mijloc de divertisment, ci ca un roman polițist serios, așa cum l-am perceput pe alocuri. Și în acest caz vom avea parte de o continuare, așa că stați pe-aproape, pentru că data viitoare moartea din Österlen merge la o licitație de antichități.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 137 - Dincolo de ură de Barbara Abel (CRIME CLUB)

Titlu: Dincolo de ură 

Autor: Barbara Abel

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Derrière la haine (2003)

Traducere de Simona Brînzaru

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,86 (din 1.632 note)

 

            Suntem vecini. Ne respectăm și ne înțelegem de minune. Ne petrecem weekendurile împreună, la o gustare sau, pur și simplu, la palavre. Nu ratăm nicio ocazie ca să vorbim despre ce s-a mai petrecut în lume sau, de ce nu, despre secrete de familie care ar fi mai bine să rămână îngropate. Casele noastre sunt despărțite de un gard viu, dar există și un perete comun prin care putem comunica, dacă liniștea de sâmbătă dimineața e perturbată de mingea ce se lovește repetat în el. Fiii noștri se joacă împreună, de fapt, nu cred că greșim cu nimic când spunem că au o relație aproape fraternă. Chicotesc, își împart jucăriile, deseori uitându-le unul la celălalt, și par să aibă un limbaj doar al lor, pe care noi, adulții, nu avem capacitatea să-l înțelegem. Ce mai... pe-aici toată lumea e fericită, parcă undeva acolo sus zeul ne zâmbește și ne binecuvântează fiecare zi. Bine... asta până la tragedie, atunci când lucrurile se vor schimba o dată pentru totdeauna.

            În urmă cu șase ani, Laetitia Brunelle a rămas însărcinată, o veste extraordinară atât pentru David, cât și pentru dragii lor vecini. După trei luni, ca un dar venit de sus, a urmat-o Tiphaine, care urma să afle că și ea va da naștere tot unui băiețel. Așa au apărut pe lume Milo și Maxime, doi prieteni de nedespărțit. Zilele treceau în tihnă, pe cât de fericiți erau cei doi copii, pe atât de împliniți erau părinții lor, privindu-i de la fereastră în timp ce se jucau împreună pe pajiștea din fața celor două locuințe. Și pentru că se înțelegeau ca frații, voiau să facă o trecere prin gardul viu, astfel încât să poată să ajungă mai repede și eficient unul la celălalt. Dacă-mi permiteți un clișeu, lumea lor era numai lapte și miere. Dar într-o zi totul s-a schimbat, atunci când, din neatenție, Tiphaine, înainte să meargă la duș, a lăsat fereastra camerei lui Maxime deschisă, și de aici vă dați seama și voi ce a urmat...

            Laetitia a asistat la căderea lui Maxime, a văzut trupul firav zdrobindu-se de caldarâm, dar nu a putut face nimic ca să evite tragedia. Era prea departe, i-a trebuit prea mult timp ca să ajungă în grădina soților Geniot, și fiindcă Tiphaine nu răspundea la strigătele sale îngrozite, nu a putut să o avertizeze despre ce urma, chiar sub privirea ei, să se petreacă. Gata, nenorocirea a avut loc, iar acum iadul s-a instaurat pe pământ. Dincoace, toată lumea e bine, urmărind cu interes neprefăcut mișcările din casa vecinilor, încercând să înțeleagă prin ce coșmar vor fi forțați să treacă de acum înainte. Dincolo de gard, Tiphaine și Sylvain au rămas fără cuvinte, nefiind în stare să mai dea ochii cu lumea din jur, damnați pentru eternitate la suferință. Aici e paradisul, dar un eden afectat de ce se-ntâmplă în proximitatea sa, dincolo e infernul, un pustiu de amărăciune care nu va mai auzi niciodată glăsciorul suav al lui Maxime.

            Nu după mult timp, cele două familii încep să se urască, aruncându-și reproșuri dure, cufundându-se și mai adânc într-un ocean de incertitudine și paranoia. Cele mai întunecate gânduri încep să pună stăpânire pe mintea personajelor, Tiphaine și Sylvain fiind, aparent, geloși pe fericirea familiei Brunelle. De altfel, Laetitia vede în fosta ei prietenă un pericol la adresa lui Milo, așa că încearcă să pună o barieră între cei doi, ținându-și odorul în siguranță. Fiecare cuvânt se transformă într-o jignire, fiecare gest al vecinilor este interpretat drept un atac direct, și așa începe războiul, o luptă dusă prin zâmbete viclene și priviri aruncate pe furiș. Dar nimeni nu se preocupă cu adevărat de integritatea psihică a lui Milo, care și-a pierdut cel mai bun prieten. În timp ce Brunelle și Geniot își dau târcoale, așteptând momentul propice în care să-și arunce veninul unii asupra celorlalți, băiețelul nostru încearcă să se împotrivească conștientizării morții, înlocuind absența lui Maxime cu un iepure de pluș, nefiind în stare să dea piept cu realitatea crudă a dispariției persoanelor dragi.

            Cartea asta m-a sfâșiat, m-a zdrobit, mi-a rupt inima-n bucăți, pe care le-a cusut laolaltă ca să mă ucidă din nou. Barbara Abel taie în carne vie, romanul ei fiind o adevărată dramă domestică, din care nu vei reuși să mai ieși cu mintea întreagă. Majoritatea thrillerelor psihologice au o limită, povestea se oprește când totul devine prea sinistru, astfel încât să ne ofere catharsis, să fim satisfăcuți de finalul fericit despre care eram conștienți că va urma. Dar autoarea noastră depășește acea limită și ne duce dincolo de ură, acolo unde nebunia nu poate lua în niciun caz forma unui happy-end. Nu întotdeauna există o salvare, o așa-zisă mântuire, și de data asta cartea bate viața într-un mod apoteotic, nenorocirea făcând parte din creație, încununând-o atunci când răul pune stăpânire pe mintea umană. Și în cazul în care nu știați, am ajuns abia la jumătatea poveștii, fiindcă romanul de față are și o continuare, pe care sper ca prietenii de la Crime Scene Press să reușească s-o publice cât mai curând.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 133 - Întuneric fără sfârșit de William McIlvanney & Ian Rankin (CRIME CLUB)

Titlu: Întuneric fără sfârșit 

Serie: Jack Laidlaw #0

Autor: William McIlvanney & Ian Rankin

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Dark Remains (2021)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 264

Media pe Goodreads: 3,87 (din 4.298 note)

 

            Bine ai venit în Glasgow, orașul care nu doarme niciodată din cauza gangsterilor ce-și reglează conturile pe străzile întunecate și prin barurile infecte, căutând în permanență noi adepți care să le consolideze, strategic și financiar, micile imperii ale crimei. Aici ești valoros doar dacă ai ceva de oferit, nu contează cum te numești sau cu ce te ocupi, ci doar de partea cui ești și cui îi arăți respect. Mica ta afacere nu e, de fapt, a ta, ci a șefului de bandă care-ți permite să faci și tu niscaiva parale, atâta timp cât grosul ajunge la el. Dacă trăiești în orașul verde, este foarte posibil să fii și tu, la urma urmelor, un mic nelegiuit, fiindcă pe-aici bănetul provine, cu precădere, din afacerile murdare, despre care nu poți să fi sigur că nu s-au sfârșit cu sânge. Mda, e nasol prin părțile astea, iar dacă (cumva) crezi că ești un cetățean cinstit, atunci te sfătuiesc să verifici de două ori dacă ai încuiat ușa înainte de culcare...

            Cei doi amorezi, luați de valul alcoolului, au vrut s-o facă și ei ca-n studenție, pe aleea din spatele pubului. Dar... surpriză, cuibușorul lor de nebunii în aer liber era deja ocupat de trupul neînsuflețit al unui bărbat. Nu, pe-aici nimeni nu moare din cauze naturale, dovadă stă rana oribilă din pieptul cadavrului. Victima: Bobby Carter, un avocat care umbla și el, ca tot cetățeanul din Glasgow, cu afaceri ilegale, mutând banii murdari de colo-colo, pentru ca autoritățile să le piardă urma, o treabă pe care o făcea, cu profesionalism, pentru șeful lui, Cam Colvin. Problema e că trupul lui Bobby a fost găsit pe teritoriul lui John Rhodes, celălalt șef de bandă și, logic, principalul rival al lui Colvin. Să fie la mijloc vorba despre o provocare? Să-și fi ucis șeful de bandă unul dintre cei mai de încredere oameni? Multe întrebări, niciun răspuns... doar un război ce e pe cale să izbucnească  din clipă în clipă între cele două bande.

            Și pentru că e de competența poliției, ancheta ajunge pe mâinile lui Jack Laidlaw, un personaj excentric care vede întotdeauna partea plină a paharului. Ajutat și însoțit de colegul și (cred că putem spune) amicul lui, Bob Lilley, Jack colindă orașul în căutare de noi posibile piste. Deși șefii l-au însărcinat să bată din ușă în ușă și să pună întrebări, conform listei rupte-n două ce zace aruncată pe bancheta din spate a mașinii, omul nostru își exercită funcția în stilul lui caracteristic, mergând acolo unde-l poartă intuiția. Cu înclinații spre literatură și filosofie, Laidlaw vede comunitatea printr-o lentilă poetică, separând lumina de eternul și contaminantul întuneric. În viziunea lui, victima nu trebuie privită ca Dl. Hyde, ci ca Dr. Jekyll, fiind totodată soțul unei femei foarte frumoase și tatăl a trei copii. Nu-ți va spune nimic despre el atâta timp cât tu nu-l întrebi, și nu pentru că e o fire secretoasă, ci fiindcă îi place să te urmărească cum te zbați să afli cât mai multe amănunte fără să-l descoși. Dar, dincolo de uniformă, e un om al barurilor și tenebrelor, neînfricat, camuflându-se perfect printre cei pe care urmează să-i ancheteze.

            Să nu pierdem din vedere faptul că volumul de față reprezintă un prequel al trilogiei scrise, în anii ’70, de William McIlvanney. Așadar, nu trebuie privit ca o continuare, deși poate fi citit și standalone, ci ca un roman în care Ian Rankin a încercat să lege câteva subiecte ce au fost (deja) dezvoltate pe parcursul seriei. Mai mult decât un omagiu adus autorului, Rankin a intenționat să-l readucă în atenția publicului de suspans pe celebrul protagonist Jack Laidlaw, un caracter la fel de proaspăt și valabil ca-n perioada în care a fost imaginat. Eroul, cu puternice trăsături de antierou, aspect ce-l ajută să se piardă în pestrițul peisaj scoțian, păstrează în construcția sa o oarecare trimitere (indirectă) la Sherlock Holmes, dar, în același timp, poate înlocui cu succes orice investigator principal din literatura Nordic Noir. De altfel, Rankin este conștient că ne-am întâlnit deja cu Laidlaw, și, ca orice autor care preia o serie scrisă de altcineva, nu mai insistă așa mult pe detalii, preferând să se concentreze în cea mai mare parte pe acțiune.

            Locuitor cu locuitor, imaginea Glasgow-ului se conturează încet, dar sigur, și te trezești în mijlocul unei societăți infestate, condusă prin teroare de către cei ce au ieșit mai puțin zdruncinați din răfuială. Miturile urbane au mai multă forță decât adevărul, iar acela care a ajuns cu un cuțit înfipt între omoplați, pe propriile picioare, la spital este cel mai în măsură să conducă jumătate din oraș. Nimeni nu e în siguranță pe străzile astea, teritoriile au fost deja trasate cu sânge, cele două bande și-au luat „ce-i al lor”, bandele mai mici încearcă și ele să-și facă reclamă, iar polițiștii pășesc cu atenție prin mahalale, anchetându-i, cu mare grijă, pe cei care ar putea de mâine să arunce orașul înapoi în haos.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 131 - Lacrimi care ard de S.A. Cosby (CRIME CLUB)

Titlu: Lacrimi care ard 

Autor: S.A. Cosby

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Razorblade Tears (2021)

Traducere de Dan Doboș

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,10 (din 72.856 note)

 

Tu ce ai face dacă ai afla că fiul tău e gay? Cum ai proceda în cazul în care ar veni acasă cu prietenul lui ca să ți-l prezinte? Cum ai reacționa dacă ți-ar spune că el e marea lui iubire și că au de gând să se căsătorească? L-ai mai iubi? Ai mai putea să-l vezi în fața ochilor? L-ai alunga? Sau ai trece peste toate și i-ai fi alături în cel mai important moment al vieții? Se presupune că dacă-l iubești, ești dispus să-i ierți orice „greșeală”, doar ca să-l ai aproape. Dar poate că unele lucruri par atât de grave, încât nu ai suficientă voință și putere ca să le înțelegi. Poate l-ai renega, probabil că nu vei mai vorbi cu el niciodată. Te gândești la el, la ce bărbat zdravăn s-a făcut, și-ți imaginezi, cu scârbă, cum și-o trage cu un alt băiat efeminat. Ce dracu... Ce-i cu lumea asta? La început au fost Adam și Eva, nu Adam și Jake. Nu-i normal... Dar cine poate să ne spună ce-i cu adevărat normal sau nu?

Ce știm sigur e că Isiah și Derek s-au iubit. Au luptat să se căsătorească, și-au luat și o locuință frumoasă și au avut împreună, prin mijloace moderne, și o fiică, pe Ariana, un înger mulatru, rezultatul celor două rase încrucișate. Însă într-o cumplită zi tații ei au murit. Niște nenorociți i-au executat în mijlocul străzii, descărcându-le toate gloanțele din dotare în cap. Ike nu a mai vorbit de mult cu fiul lui, de când i l-a prezentat pe Derek, la fel și Buddy Lee, care nu s-a putut împăca cu ideea că băiatul lui are apucături de muiere. Dar acum e prea târziu pentru regrete... Amândoi sunt morți, uciși ca niște animale. Dar Buddy Lee vrea cu orice preț să se răzbune, așa că-l cooptează pe Ike ca să-i caute împreună și să-i stârpească pe nenorociți de pe suprafața pământului. Dar Ike nu mai vrea nimic, doar liniște... Asta până când află că cineva a distrus mormântul celor doi soți, mormântul băiatului lui.

Buddy Lee a petrecut câțiva ani la Red Onion și-și amintește cât de greu i-a fost la pârnaie. La fel și Ike, care, după ce a ieșit din pușcărie, nu a mai comis nicio infracțiune, la naiba, nu a primit nici măcar o amărâtă de amendă de circulație. Deși și-au renegat trecutul violent, niciunul dintre ei nu a uitat că monștrii însetați de sânge încă zac înăuntrul lor, pregătiți în orice clipă să-și arate colții. Împreună, uriașul de culoare și țărănoiul alb cu părul până la umeri cercetează și devastează orașul, apropiindu-se, cu fiecare deget rupt, de ucigașul fiilor lor. Însă, pe parcurs ce fac rost de informații, își dau seama că cineva cu influență a cerut lichidarea lor, cineva a cărui integritate era pusă în pericol de articolul la care lucra Isiah. Acțiunea escaladează fulgerător, gloanțele zboară în toate părțile, iar cei doi protagoniști sunt pregătiți să-și verse sângele pentru a le face dreptate celor doi fii uciși.

            Dincolo de acțiunea la foc automat, cartea conține un puternic mesaj social, o chemare spre acceptarea celor diferiți. Ike și Buddy Lee privesc cu scepticism și silă diversitatea sexuală ce se perindă prin orășelele Virginiei, intrând adesea în drumul lor în contact cu persoane LGBTQ. De la redacția unde lucra Isiah, Jurnalul Curcubeu, până la brutăria unde era patiser Derek, un loc deținut tot de comunitatea gay, și până-n barul pe care-l frecventau cei doi iubiți, protagoniștii noștri încep încet-încet să renunțe la ideile preconcepute și să-și plângă iar și iar copiii, care, la urma urmelor, nu erau atât de „bolnavi”. Pe lângă prejudecățile legate de sexualitate, este prezentă, prin imaginea lui Ike, și continua critică (abuzivă) la adresa persoanelor de culoare, rasa „impură” care încă reprezintă un pericol la adresa societății civilizate. Și bineînțeles că își fac anunțată prezența și inamicii schimbării, Rasa pură, o gașcă de motocicliști înarmați până-n dinți, și Anarhiștii albaștri, un grup de copilași conservatori ce luptă prin cuvinte elevate, dar care sunt, ce-i drept, cam intoleranți la durere.

            Așa cum am subliniat, cartea de față e alcătuită din două componente majore, violența și acceptarea identităților culturale și sexuale ale celorlalți. De asta, nuanțele LGBTQ sunt destul de stridente, chiar dacă nu asiști la scene de sex, tot ești smuls din zona de confort și nevoit să asculți cum pot doi bărbați, cu ajutorul uterului unei cunoștințe, să aducă pe lume un copil sau dacă respectivul e femeie sau bărbat până la urmă, fiindcă are trăsături androgine. Cât despre acțiune, unele scene se derulează cu viteza luminii, sângele curge în bălți, iar inamicii cad ciuruiți pe caldarâm. Nu e la fel de bun ca „Pustiul de asfalt”, undeva la patru stele pe Goodreads (prea mult discurs corect politic), însă S.A. Cosby rămâne în continuare unul dintre cei mai buni autori de la CSP, și aștept cu mare interes următoarea lui carte, pentru că omul e genial, stilul lui e deosebit, iar acțiunea din romanele sale, oricât de straniu ar suna, nu poate fi descrisă în cuvinte.

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 113 - Mayday de Grethe Bøe (CRIME CLUB #8)

Titlu: Mayday 

Serie: Ylva Nordahl #1

Autor: Grethe Bøe

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Titlu original: Mayday (2021)

Traducere de Lorena Lupu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,55 (din 236 note)

 

Pacea nu e nimic mai mult decât liniștea dintre două războaie. Am fost atât de siguri că am lăsat dezastrele în secolul al XX-lea, până când bomba a explodat, iar șrapnelele au zburat în toate părțile. Moartea devine ceva real doar atunci când se perindă prin fața noastră, cât timp nu ne afectează ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, nici nu luăm în considerare numărul de victime ce și-au pierdut viața prin conjunctură sau din cauza unor idealuri fanatice, mascate în convingeri religioase de nestrămutat. Dar noi trăim într-o societate modernă, guvernată de instituții care ne vând siguranță, ca să putem dormi liniștiți noaptea. Oare o Alianță de state ce amenință un altul, rebel, promovează pacea? Oare un stat condus de un președinte-dictator poate oferi cetățenilor securitate? Extremele nu doar că se atrag, ci și pândesc cel mai bun moment în care să se repeadă una asupra celeilalte, pentru că ura și violența sunt deja acolo... și sunt pe punctul să arunce din nou lumea în haos.

Ylva Nordahl și-a petrecut copilăria prin hangarele din Europa și Statele Unite, în bazele militare unde fusese solicitat tatăl ei, unul dintre cei mai competenți piloți ai Norvegiei. Acum, ajunsă la vârsta de treizeci de ani, tânăra se numără printre puținele femei din întreaga lume capabile să piloteze un avion de vânătoare. Prin urmare, aceasta este chemată să ia parte la un exercițiu al armatei, ce urmează să se desfășoare în nord, aproape de granița cu Rusia. Alături de superiorul său, maiorul John „Stone” Evans, Ylva se înalță spre cer, iar în următorul moment cei doi sunt trimiși să dea o mână de ajutor unui elicopter hărțuit de către o aeronavă rusească. Jocul de-a șoarecele și pisica începe, ambii piloți întrecându-se în manevre, dar într-o clipă fatală inamicul reușește să perforeze una dintre aripi, sistemul de control este avariat, iar celor doi le rămâne doar opțiunea să se parașuteze ca să scape cu viață. Însă avionul se prăbușește pe teritoriu rusesc, aproape de o bază nucleară, creând pretextul perfect pentru o viitoare confruntare armată între cele două state.

Descoperind că au aterizat de cealaltă parte a liniilor inamice, Ylva și John Evans trebuie să ajungă cât pot de repede la graniță, înainte ca lucrurile să scape complet de sub control. Însă președintele Rusiei și alți câțiva fanatici vor să pună mâna pe ei, așa că trimit în misiune o trupă formată din soldați Spețnaz, asasini special antrenați în găsirea și executarea țintelor umane. Dar, pe lângă urmăritori, eroii noștri se confruntă cu ceva mult mai rău, cu însuși natura dezlănțuită, traversând, cu forțele tot mai slăbite, imensul pustiu de gheață din zona arctică. La minus douăzeci de grade, cei doi înaintează prin tundra înghețată, încropindu-și adăposturi unde să se odihnească și rezistând în fața vântului puternic ce transformă ninsoarea în furtuni uriașe de zăpadă. Noaptea eternă și frigul constant li se infiltrează în suflet și-n oase, și e doar o chestiune de timp până când își vor pierde voința, iar pământul rece va lua înapoi ce-i al lui.

Există foarte multe capitole în care suntem introduși în birourile politicienilor, explicându-ni-se care e treaba cu Rusia și ce măsuri va lua NATO în cazul unui viitor război. De partea Norvegiei, se află evident Alianța, care nu mișcă niciun deget ca să-i recupereze pe cei doi piloți rătăciți. Dincolo, avem de-a face cu o conspirație la nivel mondial, aprobată cu tot sufletul de un președinte orgolios, cu puternice trăsături de dictator. El se vede pe el însuși drept Dumnezeu, și pentru că țara pe care o conduce funcționează pe baza unei „doctrine religioase”, fiecare alegere este justificată, atâta timp cât Vestul decadent este pedepsit. Dar în ziua de astăzi luptele sunt duse și în spațiul virtual, agențiile specializate făcând tot efortul să spargă codurile sistemelor oponenților, pentru a avea acces la informațiile necesare, care să-i ajute pe aliați să fie mereu cu un pas înaintea inamicului.

De asemenea, există și o miză feministă în poveste, extrem de vizibilă la nivelul personajului principal. Ylva pilotează mai bine decât mulți bărbați, ea are o rezistență mult mai mare la condițiile meteorologice extreme și se descurcă exemplar în situațiile de criză, păstrându-și rațiunea pe tot parcursul drumului înapoi spre casă. Și ca să-și scoată eroina în evidență, autoarea îl prezintă pe Evans ca pe un misogin convins, care privește multă vreme cu scepticism alegerile fetișcanei de lângă el. Însă călătoria lor e abia la început, vânătorii în curând le vor da de urme, politicienii încearcă să-și dea seama dacă totul a fost un accident sau nu, iar Storm, partenerul Ylvei, este decis s-o salveze, chiar dacă asta înseamnă să se infiltreze în serverele rușilor și să dezgroape trecutul tinerei pe care o iubește, dar despre care este tot mai sigur că nu o cunoaște cu adevărat.

 

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 49 - Crimele din Barintown de George Arion (CRIME CLUB #6)

Titlu: Crimele din Barintown 

Autor: George Arion

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 368

 

            Oare e adevărat că undeva foarte adânc îngropat sub mila și dragostea față de seamăn, în sufletul fiecărei ființe umane, există un instinct criminal latent, care, din când în când, întredeschide un ochi lacom pentru a privi răul din lume, pândind ziua în care se va ivi la orizont un motiv suficient de bun ca să lepede amorțeala și să dezlănțuie monstrul însetat de sânge și dreptate? Odată cu fratricidul săvârșit de Cain, crima a devenit o soluție  salvatoare din orice împrejurare neplăcută, pe care, de-a lungul istoriei, au îmbrățișat-o atât membrii bogați ai înaltei societăți, cât și cei din păturile de jos. Astfel, încălcând toate legile firii, femeile care au vrut să scape de soți pentru a rămâne cu o avere considerabilă, ori bărbații care au dorit să-și elimine adversarii politici sau pretendenții la mâna domnișoarei iubite, au recurs la fapte abominabile doar ca să-și asigure confortul personal. Otrava, cuțitul și pistolul au fost mereu armele preferate ale criminalilor ocazionali, care și-au plănuit cu mare atenție omorurile, mascându-le sub forma unor accidente tragice, doar ca să iasă basma curată. Însă la categoria celor ce ucid din necesitatea dobândirii unor avantaje, se adaugă aceia care ucid dintr-o plăcere morbidă și bolnavă, ale căror fapte sunt înălțate la rang de legendă, adesea preluate, exagerate și transformate în ficțiune. În unele cazuri, realitatea se întrece cu ficțiunea, uneori câștigând în fața plăsmuirilor minții scriitorului încastrate în paginile unei cărți, alteori ficțiunea obține primul loc la capitolele macabru, nebunie și odios, depășind lejer limitele credibilului.

            „Crimele din Barintown”, volumul de povestiri polițiste scrise de George Arion, pune laolaltă o suită de figuri aducătoare de moarte, ucigași abili, unii fără nume, alții fără chip, care, din răzbunare sau  invidie, curmă viețile celor ce le stau în cale. De la nevestele viclene ce-și urăsc bărbații, până la justițiarul care taie degetele hoților din oraș, descurajând astfel orice tentativă de jaf; de la scriitorii de thrillere ce ucid doar pe hârtie, până la dementul care vrea să-l împuște pe primar doar pentru că idolul său a fost, în cele din urmă, arestat, toți au în minte același țel, și anume să facă dreptate. Dar și aici e vorba despre două tipuri de justiție, una individuală, egoistă, și alta ce vizează binele majorității, epurarea comunității în care instinctul criminal e motorul ce pune în mișcare toate rotițele unui mecanism meticulos șlefuit. Din punctul ăsta de vedere, George Arion se dovedește un maestru în a construi un univers funcțional și coerent din bucăți – fiecare povestire reprezintă o piesă de puzzle care, odată parcursă, completează imaginea de ansamblu a orașului Barintown, adevăratul protagonist al volumului -, în care regulile eticii sunt altele, iar istorisirile captivante despre criminali și gloanțele în aparență rătăcite, dar care sunt de fapt predestinate, fac legea.

            Cea mai interesantă și, fără doar și poate, cea mai importantă povestire este „Răzbunare fără sfârșit”. Plasată undeva pe la jumătatea volumului, nuvela ne prezintă istoria tumultoasă și violentă a orașului. În 1839, pe când Barintownul nu era numit astfel și doar o mână de oameni își ridicaseră case în zonă, conducătorii a două familii influente, John Barintown și Rush Major, pornesc un conflict legat de numele pe care ar trebui să-l poarte așezarea nou formată. Disputa se stinge odată cu descoperirea cadavrului lui Major, însă ăsta e doar calmul dinaintea furtunii. După moartea lui John Barintown, zvonul cum că el și-ar fi ucis adversarul aruncă orașul într-un haos de nedescris, culminând cu un război mai ceva ca-n Vestul Sălbatic între cele două familii. Sângele urmașilor lor a mânjit fiecare piatră din oraș, iar locuitorii au urmat exemplul lui Barintown, rezolvând cu arma în mână orice divergență. Nu mai există noțiunile de bine și rău, fiecare confecționându-și propriul set de valori. Însă lumea ilustrată de George Arion poate fi analizată din două perspective. Pe de-o parte, orașul e un spațiu blestemat, ce îi pervertește pe toți cei care locuiesc în el, evidențiindu-le trăsăturile negative, pentru că Barintownul are nevoie de un tribut de sânge pentru a continua să existe. Dacă privim astfel lucrurile, conchidem că orașul e viu, gândește și acționează autonom, folosindu-se de oameni pentru a obține hrana de care are nevoie. Pe de altă parte, este o metaforă, un loc fără coordonate, ce poate fi regăsit pretutindeni, un mediu interior, o stare, un instinct criminal pe care îl au toate personajele. Nu ele trăiesc în Barintown, ci orașul trăiește în ele, mânjindu-le mâinile și destrămându-le umanitatea.

Pe măsură ce am înaintat cu lectura, o întrebare mi-a încolțit în minte și nu mi-a mai dat pace... Cine este adevăratul criminal? Ulterior, am găsit și un răspuns... Scriitorul este criminalul absolut. El făurește personajele după chipul și asemănarea sa, le dă viață, le șlefuiește, le dăruiește un trecut și un viitor, ca apoi să le arunce, adesea cu sânge rece, rareori cu părere de rău, în brațele morții. În acest caz, autorul, păpușarul suprem, dumnezeul cărții, își propulsează personajele în lume cu un rol predestinat, unii ucid, alții sunt uciși, fără drept de apel și fără vreo alternativă, transformându-i în amintiri, în urme de tuș, ale căror contururi se vor pierde în neant. Scriitorul creează pentru a hrăni distrugerea, iar atunci când veți citi „Crimele din Barintown” puteți fi siguri de un lucru... Oricât s-ar strădui victimele să fugă de moarte, glonțul nu va rata niciodată ținta.

Cu un stil asemănător cu al lui Edgar Wallace și cu un limbaj bogat, tipic românesc, povestirile incluse în volum nu-ți permit să fi un cititor pasiv. Textele sunt construite în așa fel încât intriga să nu fie dusă până la capăt, nedându-ți soluția pe tavă. George Arion îl lasă pe cititor să tragă propriile concluzii, să facă speculații, sugerându-i doar direcția în care ar trebui să meargă cu investigația. Mi s-a părut o strategie foarte interesantă ce nu te lasă să te plictisești nicio clipă și te conduce pas cu pas spre misterele ce zac în inima orașului Barintown.  

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre volumul de povestiri al lui George Arion:

Literatura pe tocuri

Falled

Anca și cărțile.ro

Pălărisme.ro

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 105 - A cincea oară în decembrie de James Kestrel (CRIME CLUB #3)

Titlu: A cincea oară în decembrie  

Autor: James Kestrel

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Five Decembers (2021)

Traducere de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,49 (din 4.613 note)

 

            Mi se pare injust să spun despre romanul lui James Kestrel că a fost o lectură minunată sau altele de genul... Fără îndoială, este o capodoperă a literaturii de suspans și nu cred c-ar îndrăzni cineva, dintre cei care l-au citit deja, să mă contrazică. Dincolo de media uriașă de pe Goodreads sau de Premiul Edgar, pe care l-a obținut anul trecut, cartea e o adevărată bijuterie, reușind în peste patru sute de pagini (și nu în șapte sute, așa cum arăta la început manuscrisul) să redea o realitate ficționalizată, în care esteticul pierde în favoarea adevărului istoric. Cum poți să reprezinți într-un mod plăcut o tragedie? Prin ce mijloace ai putea să înfrumusețezi o crimă împotriva umanității? E clar că nu putem să ștergem greșelile comise de semenii noștri și să mergem cu fruntea sus mai departe... Și nu cred că putem vorbi aici despre o lecție, fiindcă un exemplu negativ nu are forța necesară ca să devină de nerepetat. Nu e vorba despre ce nu trebuie să mai facem, ci despre ce am putea face în cazul în care nebunia și-ar găsi iar sălaș în lume.

            Detectiv în cadrul forțelor de poliție din Honolulu, Joe McGrady este solicitat să se ocupe de un terifiant caz de crimă. Ajuns la scena omorului, el descoperă cadavrul măcelărit al unui tânăr, ce pare să fi fost eviscerat ca un pește. La mică distanță, în patul aflat tot în Hambarul Morții, se află încă un trup neînsuflețit, iar după trăsăturile faciale acum greu de recunoscut, pare să fie vorba despre o fată japoneză, extrem de frumoasă. La prima vedere totul arată ca o cruntă răzbunare, criminalul fiind foarte furios pe idila celor doi. Însă imediat ce băiatul este identificat, lucrurile se complică și mai tare, pentru că e vorba despre nepotul amiralului Kimmel, care vrea cu orice chip ca vinovatul să fie (cât mai neoficial) pedepsit. Astfel, McGrady primește cea mai importantă misiune din viața lui, pornind pe urmele unui ucigaș lipsit de scrupule, pentru care crima nu e nimic mai mult decât o plăcere nevinovată.

            Povestea noastră începe în noiembrie 1941, cu puțin timp înainte ca armata japoneză să ia cu asalt Baza Navală de la Pearl Harbor. În timp ce oamenii Împăratului declară război Statelor Unite, Joe McGrady se află în Hong Kong, locul în care l-au condus ultimele descoperiri, simțind că e tot mai aproape de ținta sa. Însă nu durează mult până când japonezii invadează orașul, ucigându-i pe chinezi și capturându-i pe englezi și americani. Astfel, protagonistul ajunge în Țara Soarelui Răsare, acolo unde-și va petrece următorii ani, așteptând ca războiul să ia sfârșit. Datorită sau din cauza acestui fapt, ajungem și noi să privim cum aeronavele americane planează deasupra insulelor, ca niște păsări metalice de vânătoare, așteptând momentul în care să-și reverse bombele ucigașe asupra celor lipsiți de apărare. Și așa cum știm din lecțiile de istorie, două orașe au fost șterse atunci de pe suprafața pământului, lăsând în urmă cadavre carbonizate, cratere uriașe și un întreg pustiu de cenușă.

            Dacă la început McGrady ne este înfățișat ca un tânăr ascultător, ce răspundea aproape la orice frază a superiorilor cu „Da, domnule”, în urma investigației și captivității (un parcurs evident inițiatic) el devine stăpân pe propriile alegeri, ajungând să facă diferența între ce i se cere să facă și ce ar trebui, de fapt, să facă. În umbra războiului, dublul omor își pierde importanța, iar Joe este pus în postura de a decide dacă mai are rost să-și continue urmărirea. Prin urmare, misiunea lui nu mai reprezintă un ordin, fiindcă nu știe dacă cei ce i-au încredințat-o mai trăiesc sau mai au aceleași funcții în sânul statului. Însă, oriunde l-ar purta pasul sau temnicerii, McGrady dă tot peste semnătura inamicului său, și astfel ajunge să promită că-l va găsi și răpune pe acesta, răzbunându-i pe cei cărora le-a provocat atâta suferință.  

            Deloc un soldat ce ar lupta pentru patria mamă, McGrady este un nomad, un individ care, călătorind dintr-un loc în altul, nu aparține de niciun stat, prin urmare este dispus să se adapteze limbii, obiceiurilor și cerințelor societății unde și-a găsit, pentru scurtă vreme, adăpost. Însă orice drum trebuie să ducă undeva, și el, ca orice om normal, caută un sens, un loc în care să iubească și să fie iubit la rândul lui. Însă acest sfârșit e foarte îndepărtat, fiindcă vor trece cinci ierni geroase, cinci luni de decembrie, pline de speranță și deznădejde, până când războiul se va termina, iar el se va putea întoarce înapoi în Honolulu, acolo unde Molly se roagă zi și noapte ca Joe să se întoarcă în brațele ei, teafăr și nevătămat.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui James Kestrel:

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Pălărisme.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA