Titlu: Ultima vînătoare
Serie: Pierre Niémans #2
Autor: Jean-Christophe Grangé
Editura: Crime Scene Press
Titlu original: La Dernière chasse (2019)
Traducere din limba franceză de Horia Nicola Ursu
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 408
Continuarea volumului Rîuri de purpură
Trupul neînsuflețit al unui bărbat e descoperit la câțiva kilometri
de lacul Titisee. Victima, Jürgen von Geyersberg, moștenitorul uneia dintre
cele mai mari averi din Germania, a fost mutilat.
Comandantul Pierre Niémans și colega lui, locotonentul Ivana
Bogdanoviç, membri ai unui organism nou care ajută poliția și jandarmeria în
cazurile dificile, sunt trimiși în Munții Pădurea Neagră. Ancheta îi poartă pe
urmele Vânătorilor negri, un batalion de nelegiuiți înrolați de Himmler în
1941, specializați în vânătoarea de oameni.
Pe măsură ce se întorc în trecut la sursa răului au parte de
întâlniri tot mai stranii – o preoteasă a apelor termale, crescători de câini,
vindecători. Însă fiara ucigașă nu e ceea ce cred ei…
Ultima vânătoare a început.
„O carte care te captivează, te tulbură, te devorează încă de la prima pagină.”
„Le Monde”
„O acțiune cizelată, un cadru bine închegat care intră direct în
subiect. Nu are niciun timp mort.”
Laurence Caracalla, „Le Figaro”
„O poveste orchestrată magistral care, pe rând, te tulbură și te
entuziasmează și se dovedește teribil de eficientă.”
François Vey, „Le Journal du dimanche”
„Cu o mână de maestru, Grangé reușește să ofere un roman bulversant.
Când termini să-l citești ești în stare de șoc și, deja, în sevraj.”
„Le Point”
FRAGMENT
Capitolul 1
Nici o amintire,
sau aproape nici una.
Atunci cînd fusese
pescuit din apele repezi ale rîului de munte, cu pîntecele despicat de jos pînă
sus, era plin de apă, ca burduful unui puitor de capcane. În acel moment încă
nu-și pierduse cunoștința. Era conștient, în măsura în care starea în care se
afla putea fi numită astfel.
Mai tîrziu, în ambulanță,
intrase în comă. Astfel trecuseră două săptămîni. Două săptămîni de neant, pînă
cînd în adîncul minții sale se aprinsese o luminiță firavă. Avusese senzația că
se afla în fundul unui puț scăldat într-o lumină lăptoasă, din care se iveau la
întîmplare forme vagi ale unor obiecte, creaturi informe, crîmpeie de viață...
În acest stadiu, ideea de spermă era cea predominantă.
Apoi, conținutul îl
preluă analogia cu laptele. Îi venise în minte un episod faimos din cosmogonia
indiană, redat în frescele pe care le admirase odinioară în templele din Angkor:
zeii și demonii biciuiau marea de lapte, făcînd să se nască din spuma ei tot
soiul de creaturi miraculoase. În mintea sa însă, acest dans nu dădea naștere
decît unor amintiri ale unor episoade violente, ale unor chipuri de asasini,
ale unor înfrîngeri amare... Pe scurt, amintirile tipice ale unui polițist de
la Omoruri.
În cele din urmă,
spre surprinderea medicilor, își recăpătase cunoștința. Dansul zeilor continua,
de data asta însă chiar în viața adevărată. Timpul se scurgea prin trupul său
ca apa printr-un bidon găurit: zile și nopți care nu se deosebeau cu nimic una
de alta, orice senzație fiind adînc îngropată sub bandaje și înecată de
anestezice. Potrivit medicilor, starea în care se afla era de bun augur.
Ceva mai tîrziu,
reuși să se ridice în capul oaselor și să ceară să i se povestească tot ce se
întîmplase cît timp fusese inconștient. Despre cine? Despre ce?
Mai întîi, despre
Fanny Ferreira, cea care îl înjunghiase, despicîndu-l de la abdomen și pînă la
gît. Femeia nu supraviețuise tangoului ce-i purtase pe amîndoi pe apele
înghețate ale rîului. Fusese înmormîntată împreună cu sora ei, într-un loc care
nu fusese făcut public, la cîțiva kilometri de Guernon. Surorile malefice nu
aveau să aibă parte de liniștea unui cimitir...
Întrebase apoi de Karim Abdouf, cel care-i devenise, fără
să vrea, partener în acea anchetă a terorii. Acesta redactase un raport sumar asupra
cazului, îl azvîrlise în față jandarmilor, apoi își dăduse demisia. „S-a întors
în țara natală.” Niémans nu insistase să afle mai multe amănunte. Știa despre
Karim că era apatrid. Nu încercase nici să-i dea de urmă. În fond, nu aveau în
comun decît niște amintiri deloc plăcute.
Veni apoi vremea să
se întoarcă printre oamenii de rînd. Acolo, în salonul său de la spital, fusese
vizitat de mai-marii poliției judiciare și de gradații cu multe stele ai jandarmeriei,
veniți cu toții să îl felicite. Își primise medalia în pijama, simțindu-se ca un
fluture mort prins cu-n bold pe un panou din lemn de esență moale. Același
gust, aceeași culoare.
Fusese, de
asemenea, catalogat drept „invalid de gradul unu” de către Serviciile Sociale.
Ca urmare, nu-și mai putea exercita profesia de polițist pe teren și avea să
încaseze și o pensie de invaliditate. Niémans începea să se întrebe dacă nu
cumva ar fi fost de preferat să fi pierit împreună cu Fanny în adîncurile
ghețarului.
Însă administrația
franceză nu abandonează pe nimeni, ci doar își reciclează cadrele. După
încheierea perioadei de convalescență, i se oferise un post de profesor la
școala de poliție de la Cannes-Écluse. De ce nu? Avea impresia că experiența sa
le-ar fi putut fi de folos celor ce-și făceau ucenicia într-ale muncii de
poliție.
Și totuși, după
trei ani la catedră, i se dădu de înțeles că viziunea pe care o avea despre ce
înseamnă un apărător al legii nu corespundea, pentru a folosi un eufemism, criteriilor
general acceptate ale meseriei. Prin urmare, i se permise să își reia
activitatea ca polițist, dar dintr-o postură marginală. Consultant, consilier,
mediator... orice, doar să nu părăsească banca de rezerve.
Din punct de vedere
fizic era perfect refăcut. Din punct de vedere psihic, însă, era o cu totul
altă mîncare de pește. Își ducea zilele de parcă ar fi avut pe umeri o manta
îmbibată de ploaie, acel gen de povară numită îndeobște „depresie”. Simptomele
recurente ale acesteia erau un nod permanent în stomac, frisoane convulsive
apărute din senin și un nod în gît care refuza să se lase dezlegat... Avea
senzația că e la un pas de-a începe să plîngă în hohote în orice moment și îi era
mereu somn, probabil o modalitate prin care mintea sa încerca să evite felul
deplorabil în care se simțea.
Trecură astfel încă
doi ani, între frustrare și lehamite, între umilință și indiferență, pînă în
ziua în care foștii săi tovarăși, aceia care se pricepuseră să urce în
ierarhie, își aduseră aminte de el.
– Uite care-i
treaba, îi spuseră aceștia. Prin toate colțurile Franței se întîmplă tot mai
multe crime nebunești, iar jandarmii nu mai fac față. Avem de gînd să înființăm
un Birou central care-și va putea trimite oamenii de la Paris în întreg
Hexagonul, oriunde ar fi nevoie. Polițiști unși cu toate alifiile, care să poată
fi detașați, după nevoie, în sprijinul jandarmeriei.
– Excelent! Cîți sîntem?
– Deocamdată ești
doar tu. E mai degrabă un test, nu un proiect oficial asumat.
Hai că m-ai lăsat
cu gura căscată! Ideea de a
trimite polițiști în sprijinul jandarmilor era o ofensă la adresa bunului simț.
Nimeni nu credea în viabilitatea unei astfel de idei și nimeni nu-și putea
aminti sub umbrela cărui minister se putuse naște o asemenea năstrușnicie.
Și cine ar fi fost
oare mai potrivit să se ocupe de un proiect născut mort, dacă nu o fantomă?
Problema era însă alta: Niémans luase gluma cît se putea de în serios. Ba chiar
ceruse să îi fie repartizat și un aghiotant.
– Ei, ai făcut
plinul?
Ivana stătea
aplecată asupra geamului automobilului Volvo, cu brațele încărcate de salate,
semințe de tot felul, sticle cu apă minerală și tot ceea ce putea găsi o vegană
convinsă în magazinul unei benzinării.
Niémans scutură din
cap și coborî din mașină pentru a-și face datoria. În timp ce umplea
rezervorul, mintea îi reveni în realitatea prezentului: se aflau pe o
autostradă din Germania, într-o după amiază de început de toamnă, roșie ca un
tablou de Rothko. Nu era o atmosferă dezagreabilă, dar nici nu era de natură
să-l facă să cadă în extaz.
Se îndreptă spre casă,
pentru a plăti. Ar fi trebuit să fie mai plin de vioiciune: după luni de
hîrțogărie, de statistici, de lectură a unor dosare obținute cu mare greutate
de la jandarmeria națională, se afla în sfîrșit pe teren.
Ceva era însă bizar
în această misiune: erau trimiși în Germania, la Freiburg im Breisgau, în
celebra regiune Schwarzwald, adică în Pădurea Neagră. Porniseră în zori și
ajunseseră la Colmar, la frontieră, în jurul orei zece; din principiu, Niémans
nu respecta niciodată restricțiile de viteză.
Procurorul-șef de
la Înalta Curte îi explicase că omorul care îi interesa fusese comis în pădurea
Trusheim din Alsacia, dar victima, suspecții, martorii și toate celelalte persoane
implicate erau cetățeni germani. Unitatea de jandarmerie departamentală din
Haut-Rhin se ocupa de latura franceză, el și Ivana aveau să preia latura
germană a cazului.
Urmase apoi o lungă
expunere privind acordurile existente între forțele de poliție europene, care
aveau să le permită să lucreze pe teritoriul german, în colaborare cu LKA, Landeskriminalamt,
poliția landului Baden-Württemberg.
Niémans nu reținuse
mai nimic din acea polologhie, dar nu-și făcea griji. Știa că, în timp ce el
asculta acel discurs arid, Ivana obținuse dosarul întocmit
de jandarmii alsacieni și, după toate probabilitățile, tocmai îl parcurgea cu
atenție, reținînd pînă și cele mai nesemnificative detalii, pentru a-i putea
oferi ulterior un rezumat concis și clar.
Plăti și aruncă o
privire spre mașină, prin vitrina benzinăriei: o vedea agitîndu-se înăuntru,
distribuindu-și proviziile achiziționate de parcă ar fi fost vorba de rezervele
de muniție dintr-un tanc.
Ivana Bogdanović.
Aghiotanta sa.
Cel mai bun lucru
care i se întîmplase din momentul în care se întorsese din neant.
