Recenziile lui Gică 137 - Dincolo de ură de Barbara Abel (CRIME CLUB)

Titlu: Dincolo de ură 

Autor: Barbara Abel

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Derrière la haine (2003)

Traducere de Simona Brînzaru

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,86 (din 1.632 note)

 

            Suntem vecini. Ne respectăm și ne înțelegem de minune. Ne petrecem weekendurile împreună, la o gustare sau, pur și simplu, la palavre. Nu ratăm nicio ocazie ca să vorbim despre ce s-a mai petrecut în lume sau, de ce nu, despre secrete de familie care ar fi mai bine să rămână îngropate. Casele noastre sunt despărțite de un gard viu, dar există și un perete comun prin care putem comunica, dacă liniștea de sâmbătă dimineața e perturbată de mingea ce se lovește repetat în el. Fiii noștri se joacă împreună, de fapt, nu cred că greșim cu nimic când spunem că au o relație aproape fraternă. Chicotesc, își împart jucăriile, deseori uitându-le unul la celălalt, și par să aibă un limbaj doar al lor, pe care noi, adulții, nu avem capacitatea să-l înțelegem. Ce mai... pe-aici toată lumea e fericită, parcă undeva acolo sus zeul ne zâmbește și ne binecuvântează fiecare zi. Bine... asta până la tragedie, atunci când lucrurile se vor schimba o dată pentru totdeauna.

            În urmă cu șase ani, Laetitia Brunelle a rămas însărcinată, o veste extraordinară atât pentru David, cât și pentru dragii lor vecini. După trei luni, ca un dar venit de sus, a urmat-o Tiphaine, care urma să afle că și ea va da naștere tot unui băiețel. Așa au apărut pe lume Milo și Maxime, doi prieteni de nedespărțit. Zilele treceau în tihnă, pe cât de fericiți erau cei doi copii, pe atât de împliniți erau părinții lor, privindu-i de la fereastră în timp ce se jucau împreună pe pajiștea din fața celor două locuințe. Și pentru că se înțelegeau ca frații, voiau să facă o trecere prin gardul viu, astfel încât să poată să ajungă mai repede și eficient unul la celălalt. Dacă-mi permiteți un clișeu, lumea lor era numai lapte și miere. Dar într-o zi totul s-a schimbat, atunci când, din neatenție, Tiphaine, înainte să meargă la duș, a lăsat fereastra camerei lui Maxime deschisă, și de aici vă dați seama și voi ce a urmat...

            Laetitia a asistat la căderea lui Maxime, a văzut trupul firav zdrobindu-se de caldarâm, dar nu a putut face nimic ca să evite tragedia. Era prea departe, i-a trebuit prea mult timp ca să ajungă în grădina soților Geniot, și fiindcă Tiphaine nu răspundea la strigătele sale îngrozite, nu a putut să o avertizeze despre ce urma, chiar sub privirea ei, să se petreacă. Gata, nenorocirea a avut loc, iar acum iadul s-a instaurat pe pământ. Dincoace, toată lumea e bine, urmărind cu interes neprefăcut mișcările din casa vecinilor, încercând să înțeleagă prin ce coșmar vor fi forțați să treacă de acum înainte. Dincolo de gard, Tiphaine și Sylvain au rămas fără cuvinte, nefiind în stare să mai dea ochii cu lumea din jur, damnați pentru eternitate la suferință. Aici e paradisul, dar un eden afectat de ce se-ntâmplă în proximitatea sa, dincolo e infernul, un pustiu de amărăciune care nu va mai auzi niciodată glăsciorul suav al lui Maxime.

            Nu după mult timp, cele două familii încep să se urască, aruncându-și reproșuri dure, cufundându-se și mai adânc într-un ocean de incertitudine și paranoia. Cele mai întunecate gânduri încep să pună stăpânire pe mintea personajelor, Tiphaine și Sylvain fiind, aparent, geloși pe fericirea familiei Brunelle. De altfel, Laetitia vede în fosta ei prietenă un pericol la adresa lui Milo, așa că încearcă să pună o barieră între cei doi, ținându-și odorul în siguranță. Fiecare cuvânt se transformă într-o jignire, fiecare gest al vecinilor este interpretat drept un atac direct, și așa începe războiul, o luptă dusă prin zâmbete viclene și priviri aruncate pe furiș. Dar nimeni nu se preocupă cu adevărat de integritatea psihică a lui Milo, care și-a pierdut cel mai bun prieten. În timp ce Brunelle și Geniot își dau târcoale, așteptând momentul propice în care să-și arunce veninul unii asupra celorlalți, băiețelul nostru încearcă să se împotrivească conștientizării morții, înlocuind absența lui Maxime cu un iepure de pluș, nefiind în stare să dea piept cu realitatea crudă a dispariției persoanelor dragi.

            Cartea asta m-a sfâșiat, m-a zdrobit, mi-a rupt inima-n bucăți, pe care le-a cusut laolaltă ca să mă ucidă din nou. Barbara Abel taie în carne vie, romanul ei fiind o adevărată dramă domestică, din care nu vei reuși să mai ieși cu mintea întreagă. Majoritatea thrillerelor psihologice au o limită, povestea se oprește când totul devine prea sinistru, astfel încât să ne ofere catharsis, să fim satisfăcuți de finalul fericit despre care eram conștienți că va urma. Dar autoarea noastră depășește acea limită și ne duce dincolo de ură, acolo unde nebunia nu poate lua în niciun caz forma unui happy-end. Nu întotdeauna există o salvare, o așa-zisă mântuire, și de data asta cartea bate viața într-un mod apoteotic, nenorocirea făcând parte din creație, încununând-o atunci când răul pune stăpânire pe mintea umană. Și în cazul în care nu știați, am ajuns abia la jumătatea poveștii, fiindcă romanul de față are și o continuare, pe care sper ca prietenii de la Crime Scene Press să reușească s-o publice cât mai curând.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 136 - Acolo unde sângele îngheață de Giles Kristian (CRIME CLUB)

Titlu: Acolo unde sângele îngheață 

Autor: Giles Kristian

Editura: NICULESCU

Titlu original: Where Blood Runs Cold (2022)

Traducere de Timea Kovacs

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 304

Media pe Goodreads: 4,01 (din 448 note)

 

E frig. Atât de frig că-ți simți oasele înghețând. Zăpada cade și ne acoperă pașii. Dacă nu s-ar așeza pe urmele noastre, le-ar fi mult mai ușor bărbaților înarmați să ne găsească. Știu că încă sunt în spatele nostru, poate la câteva sute de metri, poate la kilometri întregi, însă, oriunde s-ar afla în pustiul alb ce ne înconjoară, cert e că ne vor găsi și ne vor ucide. Am obosit, dar instinctul autoconservării ne împinge înainte, ca niște animale vânate, conștiente că sfârșitul le e aproape. Am căzut de câteva ori, ne-am ridicat, am înnoptat în adăposturi săpate în zăpadă, unde am făcut pe rând de pază, urmărind flacăra lumânării ce ne confirma că nu vom muri în somn din cauza lipsei de oxigen. Oriunde ne-am ascunde, oricât de adânc ne-am îngropa sub omăt, știm că urmăritorii noștri sunt undeva acolo, așteptând să ne ia în cătare sau să ne întindă o capcană. Dar trebuie să mergem mai departe, nu pentru mine, eu am renunțat la propria salvare, ci pentru Sofia, fiica mea, pentru care voi face tot ce-mi stă în putință ca să o protejez.

Erik i-a promis fiicei sale că, atunci când va fi mai mare, vor merge împreună într-o aventură cu schiurile, că vor dormi sub zăpadă, vor bea ciocolată caldă și vor consuma mâncare la plic, gătită la un aragaz portabil. Ei bine, ocazia se ivește atunci când soția lui, Elise, este trimisă cu munca în Norvegia, unde se alătură unei grupări de ecologiști ce protestează împotriva redeschiderii unei mine de cupru. Dacă exploatările vor începe din nou, habitatul natural al renilor va fi compromis, iar femelele vor fi obligate să-și găsească un alt loc în care să fete. Nu foarte implicați în munca soției/mamei, Erik și Sofia își pregătesc echipamentul și pornesc în excursia mult visată, trăgând după ei sania plină de provizii. Însă după câteva ore de schiat, are loc un accident neprevăzut, și cei doi sunt nevoiți să se adăpostească în cabana cuplului de bătrâni ecologiști pe care i-au cunoscut cu o zi în urmă. Dar, târziu în noapte, cineva bate la ușa locuinței izolate din munți, iar vizitatorii ce-și fac pe rând apariția par să fi fost trimiși aici cu ordine clare, și, după câteva îndemnuri din ce în ce mai constrângătoare, sângele începe să păteze vechea podea de lemn.

Forțați să-și părăsească refugiul, Erik și Sofia o iau la goană prin tundra înghețată, încercând să se îndepărteze de locul crimei și de ucigași. Însă nu durează mult până când vizitatorii nedoriți și nepoftiți îi văd și pornesc pe urmele lor. De aici, totul se transformă într-un joc de-a șoarecele și pisica, în care prada trebuie să se piardă în decor pentru a nu fi descoperită de prădător. Aidoma unui deșert, ținutul rece este ilustrat în toată complexitatea sa, un imens pustiu de zăpadă, presărat cu păduri de brazi, posibile popasuri și ascunzători. Pe cât de greu le e celor doi protagoniști să înainteze, pe atât de dificil le e și vânătorilor să-și observe țintele, astfel încât confruntările se pot desfășura doar în spații limitate, unde victimele își pot privi în față atacatorii. Hăituiți și din ce în ce mai slăbiți, eroii noștri schiază împinși de voința de supraviețuire, sperând că de cealaltă parte a ghețarului s-ar putea afla posibila lor scăpare.

            După tragedia care le-a lovit familia în urmă cu zece luni, când Emilie, sora Sofiei, s-a prăbușit de pe peretele de cățărat din sudul Londrei, covorașul de cauciuc nereușind să-i atenueze căderea, Erik nu-și permite să mai piardă o fiică, așa că e gata, dacă situația o va cere, să-și înfrunte inamicii, transformându-se dintr-un biet tâmplar într-un soldat asumat, cu gândire de strateg, pregătit să folosească tot ce are la îndemână pentru a-i răpune pe criminali. De asemenea, călătoria forțată prin pustiu, departe de orice formă de civilizație, marchează trecerea Sofiei de la copilă la adolescentă. Entuziasmul resimțit la început se transformă în groază, tânăra de treisprezece ani neputând inițial să înțeleagă gravitatea morții. Pe parcurs, împinsă de la spate să înainteze în ciuda puterilor ce-i părăsesc trupul, eroina își asumă rolul de salvatoare, ajutându-și tatăl să iasă din câteva situații critice, conștientă că doar împreună vor reuși să ajungă înapoi în orășelul montan, înapoi la Elise.

            Trebuie să recunosc că mi-a plăcut destul de mult povestea, poate că nu e cea mai bună pe care am citit-o (și aici nu am cum să nu mă gândesc la „Fără ieșire”, a lui Taylor Adams), însă reprezintă o lectură de calitate, plină de răsturnări de situație și de fiori. Tensiunea crește de la o pagină la alta, angoasa pune stăpânire atât pe protagoniști, cât și pe mintea cititorului, iar deznodământul atât de necesar pare să se regăsească undeva dincolo de filele cărții. Deși se parcurge repede, sentimentul de coșmar fără sfârșit rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat-o. E intensă, e dură, e exact ce trebuie pentru o noapte lungă de iarnă în care nu te ia somnul, dar trebuie să știi de la început că intri într-un ținut himeric, unde vei avea senzația că tu ești cel vânat, hăituit la nesfârșit în eterna și înghețata noapte polară.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: ARMELE LUMINII de Ken Follett

Titlu: Armele luminii

Autor: Ken Follett

Editura: RAO

Traducere de Alexandru Marinescu

Număr pagini: 640

Data apariției: 26.09.2023

Precomandă: https://www.raobooks.com/product/armele-luminii-precomanda/

Descriere:

Acest al cincilea roman din seria Stâlpii Pământului, a cărui acțiune este plasată în timpul Revoluției Industriale, încheie o serie mai amplă de opt volume ce cuprinde cu măiestrie o istorie a ultimilor o mie de ani ai civilizației occidentale... Acțiunea romanului începe în universul imaginar Kingsbridge la sfârșitul secolului al 18-lea. Povestea se rezumă în jurul unui grup de familii legate între ele, ale căror vieți sunt date peste cap de noua eră a mașinăriilor. Personajele lui Follett sunt implicate în revolte și greve și se opun cu violență în fața recrutării obligatorie în armată. Parlamentul britanic întâmpină protestele cu noi legi represive care fac din criticarea acțiunilor guvernului o nouă crimă... Greutățile și brutalitatea revoluției industriale sunt intensificate de un război de 23 de ani între Marea Britanie și Franța, un război care atinge punctul culminant în bătălia de la Waterloo. Ca întotdeauna, Follett subliniază rolul personajelor feminine atât pe timp de pace, cât și în timpul războiului.

FRAGMENT

CAPITOLUL 5

   Amos Barrowfield lucra într-un depozit rece, din spatele casei familiei sale, aflată lângă catedrala din Kingsbridge. Era deja târziu, în după-amiaza aceea, iar el se pregătea să plece devreme a doua zi de dimineață, pregătind încărcăturile pen¬tru caii de povară, care erau hrăniți în grajdul alăturat.

Se grăbea pentru că spera să întâlnească o fată ceva mai târziu.

Grupă sacii în legături care puteau fi ușor încărcate pe ponei, a doua zi, în zorii înghețați, apoi înțelese că nu avea des¬tul fir. Asta era o problemă. Tatăl său ar fi trebuit să cumpere ceva de la piața de lână din Kingsbridge, de pe High Street.

Deranjat de întârzierea planurilor sale pentru seara respectivă, părăsi hambarul și traversă curtea, simțind miros de zăpadă în aer, apoi intră în casă. Era o clădire veche și mare, prost întreținută: din acoperiș lipseau țigle și pe palierul de sus exista o găleată care aduna apa de la scur-gere. Construită din cărămidă, avea o bucătărie la subsol, două etaje principale și o mansardă. Familia Barrowfield era compusă din doar trei persoane, dar aproape tot parterul era ocupat de nevoile afacerii; și mai erau, de asemenea, câțiva servitori care dormeau în incintă.

Amos trecu rapid prin holul cu podeaua de marmură în alb și negru și intră în biroul din față, care avea și propria ușă către stradă. Pe o masă mare, centrală, se aflau baloturi de pânză pe care le vindea Barrowfield: flanel moale, gabar- dină țesută des, postav pentru pălării, pânză aspră de Kersey pentru marinari. Obadiah avea cunoștințe impresionante despre tipurile tradiționale de lână și despre stilurile de țesut, dar nu dorea să se extindă. Amos credea că se putea face profit cu serii scurte de țesături de lux, angora și meri-nos, precum și cu amestecuri de mătase, dar tatăl său pre¬fera să rămână la ceea ce știa.

Obadiah era așezat la birou, citind dintr-un registru gros, cu un opaiț alături de el. Amos știa cât de diferiți erau ei doi: tatăl lui era scund și chel, în timp ce el era înalt, cu părul sănătos și des. Obadiah avea o față rotundă și un nas cârn; Amos avea fața lungă, cu o bărbie pronunțată. Amândoi purtau haine din materiale scumpe, ca să facă reclamă bunurilor pe care le vindeau, dar Amos era îngri¬jit și cu jacheta închisă la nasturi, în timp ce gulerul lui Obadiah era desfăcut, haina sa era mototolită, iar ciorapii săi erau boțiți.

- Nu mai este fir, spuse Amos fără nicio introducere. După cum ar trebui să știi...

Obadiah ridică privirea, părând iritat că fusese deranjat. Amos se pregăti pentru o dispută: tatăl lui devenise arțăgos în ultimul an.

- N-am ce să fac, spuse Obadiah. N-am putut să cumpăr nimic la un preț rezonabil. La ultima licitație, un țesător din Yorkshire l-a cumpărat pe tot, la un preț ridicol de mare.

- Ce vrei să le spun țesătorilor?

Obadiah oftă, simțind din plin presiunea, apoi spuse:

- Spune-le să-și ia o săptămână de odihnă.

- Și copiii lor să moară de foame?

- Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora.

Asta era cea mai mare diferență dintre tată și fiu. Amos considera că avea o responsabilitate față de oamenii care depindeau de el ca să trăiască. Obadiah nu credea asta. Dar Amos nu dorea să intre din nou în această dispută, așa că schimbă abordarea.

- Dacă vor putea să găsească de lucru pentru altcineva, o vor face.

- Așa să fie.

Amos se gândi că ăsta era mai mult decât arțag. Era aproape ca și cum tatălui său nu-i mai păsa de afacere. Ce era în neregulă cu el?

- S-ar putea să nu se mai întoarcă la noi, spuse Amos. Vom intra în criză de materiale de vândut.

Obadiah ridică vocea, spunând pe un ton de exasperare furioasă:

- Și ce ai vrea să fac eu?

- Nu știu. Tu ești șeful, după cum nu încetezi niciodată să-mi spui.

- Ocupă-te de dificultăți, ce zici?

- Nu sunt plătit să conduc afacerea. De fapt, nu sunt plă¬tit deloc.

- Ești un ucenic! Așa vei fi până la douăzeci și unu de ani. Asta este practica obișnuită.

- Nu, nu este, spuse Amos nervos. Cei mai mulți ucenici primesc un salariu, chiar dacă este mic. Eu nu primesc nimic.

Obadiah gâfâia doar din cauza efortului de a se certa.

- Tu nu trebuie să plătești pentru mâncare, haine și cazare - pentru ce ai nevoie de bani?

Și-ar fi dorit bani ca să poată să-i ceară unei fete să iasă cu el, dar nu-i spuse asta tatălui său.

- Ca să nu mă simt ca un copil.

- Ăsta este singurul motiv la care te poți gândi?

- Am nouăsprezece ani și fac cea mai mare parte a mun-cii. Am dreptul la un salariu.

- Încă nu ești bărbat, așa că eu sunt cel care va lua această decizie.

- Da, tu iei deciziile. Și din cauza asta nu mai avem fir.

Amos ieși furios din cameră.

Era tulburat la fel de mult pe cât era de mânios. Tatăl lui nu asculta de rațiune. Oare doar pentru că devenea tot mai irascibil și mai zgârcit odată cu vârsta? Avea doar cincizeci de ani. Se întâmpla oare altceva, exista vreun alt motiv pen-tru comportamentul său?

Neavând bani, Amos se simțea ca un copil. Unei fete ar fi putut să i se facă sete, cerându-i să-i cumpere o ulcică de bere într-o tavernă. Poate că el ar fi vrut să-i cumpere o por-tocală de la o tarabă din piață. Dacă voiai să curtezi o fată, primul pas era să ieși cu ea, mai ales în cazul fetelor respec-tabile din Kingsbridge. Amos nu era interesat de altfel de fete. Știa despre Bella Lovegood, al cărei nume adevărat era Betty Larchwood, că nu era respectabilă. Mai mulți băieți de vârsta lui susțineau că fuseseră cu ea, iar unul sau doi dintre ei chiar ar fi putut să spună adevărul. Amos nu ar fi fost ten-tat nici chiar dacă ar fi avut banii. Îi părea rău pentru Bella, dar nu se simțea atras de ea.

Și ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi devenit serios în legă¬tură cu o fată și ar fi dorit să o ducă la o piesă de teatru în Kingsbridge sau la un bal la Assembly Rooms? Cum ar fi putut să plătească pentru bilete?

Se întoarse în hambar și termină repede de împachetat. Îl deranja faptul că tatăl său fusese atât de neglijent încât să rămână fără fir. Pierdea bătrânul controlul afacerii?

Îi era foame, dar nu avea timp să mănânce cu părinții lui. Se duse la bucătărie. Mama lui era așezată lângă foc, purtând o rochie albastră confecționată dintr-o pânză moale din lână de miel, care fusese făcută de unul dintre țesătorii din Badford. Pălăvrăgea cu bucătăreasa, Ellen, care se sprijinea de masă. Mama o mângâia cu afecțiune pe umăr, iar Ellen zâmbea drăgăstos: ambele femei îl răsfățaseră în cea mai mare parte a vieții lui.

Tăie câteva felii de șuncă și începu să mănânce în picioare, cu o bucată de pâine alături și o cană de bere slabă, din butoi. În timp ce mânca, o întrebă pe mama lui:

- Înainte să te măriți ai ieșit cu tata?

Ea zâmbi timid, ca o fată, și, pentru un moment, păru că părul ei grizonant devine negru și lucios și că ridurile dis¬par, dezvăluind o femeie tânără și frumoasă.

- Desigur, spuse ea.

- Unde mergeați? Ce făceați?

- Nu prea multe. Ne îmbrăcam în hainele de biserică și ne plimbam prin oraș, ne uitam la magazine, vorbeam cu prie-teni de vârsta noastră... Pare destul de plictisitor, nu-i așa? Dar era incitant pentru că îl plăceam cu adevărat pe tatăl tău.

- Îți cumpăra lucruri?

- Nu prea des. Într-o zi, mi-a cumpărat o bandă albastră pentru păr din piața din Kingsbridge. Încă o mai am în cutia cu bijuterii.

- Înseamnă că avea bani.

- Cu siguranță. Avea douăzeci și opt de ani și se des¬curca bine.

- Tu ai fost prima fată cu care a ieșit?

- Amos! spuse Ellen. Cum poți să-i pui mamei tale o astfel de întrebare?

- Îmi pare rău. Nu gândeam limpede. Iartă-mă, mamă!

- Nicio problemă.

- Trebuie să mă grăbesc.

- Te duci la întrunirea metodistă?

- Da.

Ea îi dădu un penny din poșeta ei. Metodiștii îți îngăduiau să participi fără să plătești, dacă le spuneai că nu îți permiți, și, pentru o vreme, Amos așa făcuse, dar când aflase mama lui, insistase să-i dea ea banii. Tatăl lui obiectase: el considera că metodiștii creează necazuri. Dar, măcar o dată, mama îi sfi¬dase autoritatea. „Fiul meu nu are nevoie de pomană“, spusese ea indignată. „Rușine!“ Și tata dăduse înapoi.

Amos îi mulțumi pentru penny și ieși în stradă, la lumina felinarelor. De acum Kingsbridge avea iluminat cu petrol pe Main Street și High Street, plătit de consiliul local, justificat de faptul că astfel se reducea criminalitatea.

Porni vioi spre sala metodistă, aflată pe High Street. Aceasta era într-o clădire simplă, din cărămidă, văruită în alb, cu ferestre mari care simbolizau iluminarea. Uneori, oamenii o numeau capelă, dar nu era o biserică sfințită, după cum subliniaseră metodiștii când colectaseră fondurile pentru construcție, cerând donații de la micii țesători și de la meșteșugarii prosperi, care formau cea mai mare parte a congregației lor. Mulți metodiști considerau că ar fi trebuit să se despartă de Biserica Anglicană, dar alții doreau să rămână și să reformeze biserica din interior.

Lui Amos nu-i păsa prea mult de toate acestea. El consi-dera că religia însemna modul în care-ți trăiești viața. Din acest motiv se înfuriase când tatăl său spusese: „Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora“. Tatăl lui îl considera un tânăr ide¬alist și prost. „Poate că sunt, se gândea el. Poate că și Iisus era.“

Se bucura de animatele discuții despre studiul Bibliei de la sala metodistă, pentru că își putea spune părerea și era ascultat cu politețe și respect, în loc să fie invitat să tacă și să creadă doar ceea ce spuneau clericii sau bărbații mai în vâr¬stă - și chiar tatăl lui. Iar ăsta era un bonus. Mulți oameni de vârsta lui mergeau la aceste întruniri, așa că sala metodistă era, neintenționat, un fel de club pentru tineretul respecta¬bil. Participau și multe fete drăguțe.

În seara aceea spera să se întâlnească cu o anumită fată - numele ei era Jane Midwinter și, după părerea lui, era cea mai drăguță dintre toate. Se gândea foarte mult la ea când călărea pe la țară, fără să aibă nimic de privit în afară de câmpuri. Și ea părea să-l placă, dar nu era sigur.

Intră în sală, care era cât se poate de diferită de catedrală - probabil, în mod intenționat. Nu existau statui sau picturi, nici vitralii sau argintărie cu bijuterii. Scaunele și băncile erau singurul mobilier. Lumina clară a lui Dumnezeu intra prin ferestre și se reflecta pe pereții văruiți în culori deschise. La catedrală, liniștea sfântă era întreruptă de cântecul corului sau de vreun trântor de cleric, dar aici toată lumea putea să vorbească, să se roage sau să propună un imn. Ei cântau tare, fără acompaniament, așa cum făceau de obicei metodiștii. Exista o anumită exuberanță în adorația lor, care practic lip¬sea la slujbele Bisericii Anglicane.

Amos cercetă încăperea și observă, spre încântarea sa, că Jane se afla deja acolo. Pielea ei palidă și sprâncenele negre îi făceau inima să bată mai repede. Purta o rochie din cașmir, în aceeași nuanță delicată de gri ca ochii ei. Dar, din nefericire, locurile aflate de ambele părți ale scaunului ei erau deja ocupate de prietenele sale.

Amos fu întâmpinat de tatăl ei, conducătorul metodiștilor din Kingsbridge, canonicul Charles Midwinter, un bărbat chi¬peș și carismatic, cu un păr grizonant, bogat, pe care-l purta lung. Un canonic era un cleric care servea la Capitol, comite¬tul de conducere al catedralei. Episcopul de Kingsbridge tolera metodismul canonicului Midwinter, deși cu reticență. Amos se gândea că reticența era naturală: era inevitabil ca un episcop să se simtă criticat de o mișcare care spunea că bise¬rica trebuia reformată.

Canonicul Midwinter îi strânse mâna lui Amos și îl întrebă: - Ce mai face tatăl tău?

- Nici mai bine, nici mai rău, spuse Amos. Își pierde răsuflarea și trebuie să evite să ridice baloturi de pânză.

- Probabil că ar trebui să se retragă și să-ți predea ție treaba.

- Aș vrea eu.

- Dar e dificil pentru cineva care a fost stăpân atâta timp să renunțe.

Amos era concentrat asupra propriei nemulțumiri și nu luase în considerare faptul că situația ar fi putut să consti¬tuie o încercare și pentru tatăl său. Se simți ușor rușinat. Canonicul Midwinter avea un anume fel de a te determina să te privești în oglindă. Era mai mult o povestire decât o predică despre păcat.

Amos se duse mai aproape de Jane și se așeză pe o bancă alături de Rupe Underwood, care era ceva mai în vârstă, având douăzeci și cinci de ani. Rupe confecționa panglici, o afacere bună când oamenii aveau bani de cheltuit; altfel, nu prea profitabilă.

- O să ningă, spuse Rupe.

- Sper că nu. Mâine trebuie să merg la Lordsborough.

- Încalță două perechi de șosete.

Amos nu putea să-și ia câte o zi liberă, indiferent de vreme. Întregul sistem depindea de circuitul materialelor, de care se ocupa el. Trebuia să plece și, dacă era necesar, chiar să riște să înghețe.

Înainte ca Amos să se poată apropia mai mult de Jane, canonicul Midwinter deschise discuția, citind din Beatitudini, din Evanghelia după Matei.

- Binecuvântați sunt cei săraci cu duhul, pentru că a lor este împărăția cerurilor.

Lui Amos această declarație a lui lisus i se părea mistică și nu reușise niciodată să o înțeleagă. Ascultă cu atenție și se bucură de dispută, cântărind argumentele pro și contra, dar era prea derutat ca să contribuie la discuție. „Mâine, pe drum, asta o să-mi dea prilejul să mă gândesc și la altceva decât la Jane“, își spuse el.

După aceea se servi ceai, cu lapte și zahăr, în căni simple, din argilă, cu farfurioare. Metodiștilor le plăcea ceaiul, o băutură care nu te făcea niciodată să devii violent, stupid sau desfrânat, indiferent câte căni ai fi băut.

Amos se uită după Jane și observă că fata fusese deja abordată de Rupe. Acesta avea un breton blond și lung și, din când în când, scutura din cap ca să-și îndepărteze părul din ochi, un gest care îl irita oarecum pe Amos.

Observă pantofii lui Jane, din piele neagră și sobră, cu o panglică legată într-o fundă în loc de șireturi și cu toc înalt, care o făcea să pară cu câțiva centimetri mai înaltă. Văzu că ea râdea de ceva ce-i spusese Rupe și îl mângâia pe piept, mustrându-l în glumă. Oare îl prefera pe Rupe în locul lui Amos? Spera că nu.

În timp ce aștepta ca Jane să se elibereze, discută cu David Shoveller, cunoscut drept Spade. Acesta avea treizeci de ani și era un țesător foarte talentat, în special pentru haine care se vindeau la prețuri mari. Spade angaja și alți oameni, printre care se numărau și câțiva țesători. La fel ca Amos, purta haine care promovau produsele sale, iar în ziua aceea avea o haină de tweed, dintr-o țesătură gri-albăstruie cu inserții de roșu și galben.

Lui Amos îi plăcea să-i ceară sfatul lui Spade: bărbatul era deștept, fără să fie condescendent. Amos îi spuse despre problema cu firele.

- Este o criză, spuse Spade. Nu doar în Kingsbridge, ci peste tot.

Spade citea ziare și reviste și, prin urmare, era bine informat.

Amos era derutat.

- Cum s-a putut întâmpla așa ceva?

- Îți spun eu, zise Spade. Sorbi din ceaiul fierbinte în timp ce-și aduna gândurile. Există o invenție numită suveica zbu¬rătoare. Tragi de un mâner și suveica sare dintr-un capăt în celălalt al gherghefului. Asta îi permite țesătorului să lucreze cam de două ori mai rapid.

Amos auzise despre asta.

- Credeam că nu a prins.

- Aici, nu. Eu le folosesc, dar cei mai mulți țesători din vestul Angliei nu o fac. Ei cred că diavolul însuși mișcă suveica. În orice caz, în Yorkshire este populară.

- Tatăl meu spune că un tip din Yorkshire a cumpărat tot firul la ultima licitație.

- Acum știi de ce. O cantitate dublă de pânză cere o can¬titate dublă de fire. Dar noi producem firul pe roata de tors, așa cum se face de nu știu când, probabil dinainte ca Noe să-și construiască arca.

- Deci avem nevoie de mai mulți torcători. Și tu ești în criză de fire?

- Am prevăzut că va apărea această problemă și mi-am creat un stoc. Sunt surprins că tatăl tău nu a făcut același lucru. Obadiah a fost întotdeauna prevăzător.

- Nu mai este, spuse Amos.

Apoi se întoarse, pentru că o văzuse pe Jane că nu mai vorbea cu Rupe și era nerăbdător să o prindă înainte să intervină altcineva. Traversă sala din câțiva pași, ținând în mână cana și farfuria, și spuse:

- Bună seara, Jane!

- Bună seara, Amos. Nu-i așa că a fost o discuție interesantă?

El nu dorea să discute despre Beatitudini.

- Îmi place rochia ta.

- Mulțumesc.

- Are aceeași culoare precum ochii tăi. 

Ea își înclină capul într-o parte și zâmbi, într-o postură care lui îi făcea gura să se usuce de dorință.

- Frumos din partea ta că mi-ai observat ochii, spuse ea.

- Este neobișnuit?

- Mulți bărbați habar n-au ce culoare au ochii soțiilor lor.

Amos râse.

- E greu de imaginat. Pot să te întreb ceva?

- Da, deși s-ar putea să nu-ți răspund.

- Ai vrea să ieși cu mine?

Ea zâmbi din nou, dar scutură din cap, iar el știu imediat că visurile lui erau condamnate.

- Te plac, spuse ea. Ești dulce.

El nu dorea să fie dulce. Avea sentimentul că fetele nu se îndrăgosteau de băieți care erau dulci.

- Dar nu vreau să mă îndrăgostesc de un băiat care n-are nimic de oferit în afară de speranțe, continuă ea.

El nu știu ce să spună. Nu se vedea pe sine ca neavând alt¬ceva decât speranțe și era șocat că ea îl privea în felul acesta.

- Suntem metodiști, așa că trebuie să spunem adevărul, adăugă ea. Îmi pare rău.

Se priviră preț de un moment lung, apoi ea își puse ușor mâna pe brațul lui, într-un gest de simpatie, și se întoarse.

Amos se duse acasă. 

Recenziile lui Gică 135 - Nu privi în urmă de Jessica Barry

Titlu: Nu privi în urmă  

Autor: Jessica Barry

Editura: RAO

Titlu original: Don't Turn Around (2020)

Traducere de Mihaela Neacșu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 312

Media pe Goodreads: 3,54 (din 2.880 note)

 

Din Lubbock, Texas, până în Albuquerque sunt 518 kilometri. Dacă respecți viteza legală, n-ar trebui să faci mai mult de șase ore până la destinație. Drumul e liber de-obicei, pe autostradă, dar ai grijă că în unele zone s-ar putea să nu existe acoperire telefonică. E o călătorie pe care ți-o recomand s-o faci noaptea, ca să te bucuri din plin de cântul cicadelor și liniștea deșertului. Mai e puțin până în următorul stat, iar timpul zboară când ai cu cine să-ți depeni poveștile. Uite o benzinărie și o școală metodistă, acum trecem printr-unul dintre orășelele alea identice ce se-nșiră pe traseu, înainte ca priveliștea să fie înlocuită din nou de pustiul de nisip. Mă uit la tine, zâmbesc, știu că nu ești pregătită, nici eu nu aș fi dac-aș fi în locul tău, dar nu mai există cale de întoarcere, nu mai putem schimba nimic. Cineva ne claxonează, iar când mă întorc, camioneta e din nou în spatele nostru, pregătită să facă încă o încercare ca să ne scoată de pe șosea.

Cait Monaghan a avut parte de cea mai proastă partidă de sex din viața ei. Și ca să se răzbune, a scris un articol, în publicația la care colaborează, despre nenorocitul ăla de cântăreț de muzică Country aflat la început de carieră, promițător după spusele criticilor, dar un dezastru iremediabil în pat. La câteva luni de la defăimarea publică, un politician în ascensiune, cu viziuni, chipurile, progresiste, a vorbit în fața camerelor despre hărțuire, întărâtându-i pe prietenii și fanii lui Jake. Astfel, deși Cait, la îndemnul redactorului, și-a trecut rândurile sub anonimat, mulțimea, ajutată de către unul sau mai mulți hackeri, a spart baza de date a ziarului, aruncând-o pe tânăra noastră în mijlocul unui război pe care acum regretă că l-a provocat. A primit scrisori de amenințare, SMS-uri vulgare, ba chiar are o întreagă pagină dedicată ei pe unul dintre forumurile locale. În clipa asta, adică la 00:10, Cait se află la adresa stabilită, așteptându-și, în jeep, clienta cu care urmează să pornească la drum.

Uite că și-a făcut apariția și Rebecca. N-ar trebui  să știm cine este sau cu ce se ocupă, doar că trebuie să ajungă în Albuquerque. Instrucțiunile au fost clare: fără nume de familie, fără informații personale, fără rețele de socializare. Dar noi îl cunoaștem deja pe soțul ei, e individul care i-a transformat existența lui Cait într-un calvar. Da, evident că Patrick nu știe ce face în momentul de față Rebecca, fiindcă e plecat cu campania politică într-un alt oraș, și suntem siguri că va avea parte de o mare surpriză peste câteva ore, după ce femeia blondă va ajunge la destinație. Și așa... am pornit la drum. După câțiva kilometri buni, o camionetă își face apariția pe șosea, în spatele lor, încercând să le împingă de pe carosabil. Din cauza întunericului, nu ne putem da seama cine se află la volan, însă un lucru e cert, omul vrea cu tot dinadinsul să le vadă pe cele două femei moarte.

Prin urmare, ne aflăm în mijlocul unei curse nebune, jeepul încercând din răsputeri să se-ndepărteze de camioneta cu intenții ucigașe. Deși protagonistele noastre scapă în mod repetat, prin diverse șiretlicuri, de urmăritor, nu pot să fie sigure că nebunul nu le va aștepta la următoarea cotitură. Aidoma unui vas fantomă, mașina își face apariția din neant, pregătindu-se pentru următorul impact. Lovitură după lovitură, structura jeepului slăbește, iar femeile încep să-și calculeze cu mare grijă următoarea mișcare. Cu fiecare oprire, lucrurile devin și mai stranii, necunoscuții le privesc cu ochi sceptici, iar unii dintre ei par de-a dreptul periculoși. Orele trec, groaza escaladează cu fiecare minut, iar integritatea lor psihică slăbește cu fiecare kilometru parcurs. Nu mai e nimeni pe șosea, doar ele, dementul și întunericul tot mai greu de pătruns.

Ca o imensă pânză de păianjen ce-și capturează prada, narațiunea din prezent se intersectează cu diverse episoade relevante din trecut, petrecute cu câteva zile, luni sau ani în urmă. Astfel, prin cadru trec o mulțime de chipuri, printre care se numără, evident, și cel al șoferului fantomă. Dar, până acolo, există multe întrebări fără răspuns. Pe cine vrea să ucidă, de fapt, psihopatul din camionetă? Să fie vorba despre unul dintre fanii lui Jake? Să fie un om trimis de către Patrick ca s-o găsească pe Rebecca? Să fie cineva care vrea să se asigure că imaginea politicianului nu va fi periclitată? Sau ar putea fi, la urma urmelor, doar un nebun ce-și face de cap pe șoselele Americii? În final, toate firele se vor lega, dar până la marea revelație eroinele au drum lung de parcurs, prin noaptea agitată și plină de pericole.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 134 - Cântărețul nocturn de Johanna Mo

Titlu: Cântărețul nocturn 

Serie: The Island Murders #1 

Autor: Johanna Mo

Editura: RAO

Titlu original: Nattsångaren (2020)

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,73 (din 3.008 note)

 

Mi-aș fi dorit mai multă acțiune, poate mai mult suspans, dar per ansamblu a fost OK. Nu e nici prea statică, nici foarte dinamică, ci mai degrabă lineară, înaintând cu pași mărunți spre deznodământ. Se poate observa de la primele capitole că Johanna Mo nu a intenționat să scrie un thriller care să te țină cu sufletul la gură, deși unele părți sunt destul de întunecate, așa cum îi șade bine oricărui Scandi Noir, reușind, în schimb, să spună o poveste despre oameni, despre traume și dorințe neîmplinite. Dincolo de intrigă, personajele sunt cele care fac un pas în față, vorbindu-ne despre alegeri, împărtășindu-ne clipele fericite și momentele de groază, reamintindu-ne că fiecare decizie greșită e, de fapt, o consecință a instinctului de autoconservare. Ne e frică, iar atunci când teama și paranoia se instaurează, rațiunea rămâne undeva în fundal, și suntem pregătiți să facem orice ca să ne salvăm pielea, chiar dacă asta înseamnă să-l lăsăm pe celălalt să moară chiar sub ochii noștri.

În urmă cu șaisprezece ani, un bărbat a intrat prin efracție în casa lui Ester Jensen, pe care a omorât-o în bătaie, după care i-a dat foc, lăsând flăcările să facă curat în urma lui. La puțin timp de la tragedie, individul a fost identificat de către forțele de ordine și aruncat în pușcărie. Acel hoț, cu apucături de criminal, nu era nimeni altul decât Lars Duncker, tatăl Hannei Duncker. În prezent, sătulă de viața din capitală și cu o relație amoroasă ratată la activ, Hanna s-a întors în Öland, pe insula unde a copilărit, efectuându-și transferul la secția de poliție din Kalmar. Deși au trecut atâția ani de la teribila întâmplare, locuitorii din părțile astea nu au uitat nici pentru un moment cine a fost Lars Duncker, motiv pentru care privesc cu ochi răi revenirea fiicei pe meleagurile copilăriei. Dar ea este aici ca s-o ia de la capăt, iar atunci când este raportată descoperirea unui cadavru, polițista noastră își ia rolul în serios, lăsând la o parte comentariile răutăcioase ale localnicilor furioși.

Trupul neînsuflețit al băiatului a fost descoperit în această dimineață pe câmpia calcaroasă, rezemat de un perete prăbușit pe jumătate și cu o floare ciocul berzei în mână. Pe lângă multiplele răni vizibile de la o poștă, se pare că moartea ar fi survenit în urma unei lame ascuțite ce i-a străpuns abdomenul. Tânărul de cincisprezece ani a fost identificat drept Joel Forslund, fiul Rebeckăi Forslund, cea mai bună prietenă din adolescență a Hannei. Și chiar dacă Rebecka se bucură, inițial, de întoarcerea neașteptată a Hannei, ceilalți localnici continuă să fie rezervați, afișându-și, de fiecare dată când au ocazia, ostilitatea. Ba mai mult, cineva începe s-o bombardeze cu mesaje și apeluri prin care-i transmite că nu are ce căuta aici și că îi dorește moartea.

La secția de poliție, protagonista ajunge sub comanda lui Ove Hultmark, omul care în urmă cu aproape două decenii s-a ocupat de anchetarea lui Lars Duncker. Deși crima a fost clasată, Hanna are încă dubii cu privire la culpabilitatea tatălui ei, neputând suprapune figura monstrului din presă peste chipul omului blajin care și-a crescut cu zâmbetul pe buze cei doi copii. În cadru intră și Erik Lindgren, un tânăr agent promițător, care profită de fiecare oră liberă pentru a face sport sau ca să-și sune soția indiană, ai cărei părinți urmează să sosească în următoarele zile în Suedia. Hanna și Erik fac echipă pentru a-l găsi pe ucigașul lui Joel, ajungând să descopere cu ce se ocupa, pe la spate, adolescentul și cine ar fi dorit, neprimind banii pe marfă, să-i dea o lecție pe care să n-o uite prea curând.

Oricât de tare m-aș strădui, e destul de greu să vorbesc critic despre cartea Johannei Mo, fiindcă povestea se desfășoară între niște granițe fixe, nelăsând prea mult loc pentru analiză sau liberă interpretare. E un roman bine structurat, pe clasica formulă cauză-efect, vorbindu-ne, așa cum am spus mai sus, despre personaje și probleme existențiale. Insula devine prin excelență un loc al pervertirii, al oamenilor cu două fețe, părinți perfecți și soți fideli ziua, desfrânați, păcătoși și slabi de înger noaptea. Și ca povestea să aibă un fir roșu care, totuși, să ne conducă spre finalul mult așteptat, ne este relatată, secvențial, ultima zi din viața lui Joel, fiecare episod având o pseudo-revelație pe care Hanna și Erik urmează s-o descopere exact în capitolul următor. Trăgând linie, merită nici mai mult, nici mai puțin, de trei steluțe, dar o recomand, mai ales că povestea continuă în următoarele două volume, și sunt foarte curios ce s-a întâmplat, până la urmă, cu șaisprezece ani în urmă și dacă Lars este sau nu vinovat pentru moartea lui Ester Jensen.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 133 - Întuneric fără sfârșit de William McIlvanney & Ian Rankin (CRIME CLUB)

Titlu: Întuneric fără sfârșit 

Serie: Jack Laidlaw #0

Autor: William McIlvanney & Ian Rankin

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Dark Remains (2021)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 264

Media pe Goodreads: 3,87 (din 4.298 note)

 

            Bine ai venit în Glasgow, orașul care nu doarme niciodată din cauza gangsterilor ce-și reglează conturile pe străzile întunecate și prin barurile infecte, căutând în permanență noi adepți care să le consolideze, strategic și financiar, micile imperii ale crimei. Aici ești valoros doar dacă ai ceva de oferit, nu contează cum te numești sau cu ce te ocupi, ci doar de partea cui ești și cui îi arăți respect. Mica ta afacere nu e, de fapt, a ta, ci a șefului de bandă care-ți permite să faci și tu niscaiva parale, atâta timp cât grosul ajunge la el. Dacă trăiești în orașul verde, este foarte posibil să fii și tu, la urma urmelor, un mic nelegiuit, fiindcă pe-aici bănetul provine, cu precădere, din afacerile murdare, despre care nu poți să fi sigur că nu s-au sfârșit cu sânge. Mda, e nasol prin părțile astea, iar dacă (cumva) crezi că ești un cetățean cinstit, atunci te sfătuiesc să verifici de două ori dacă ai încuiat ușa înainte de culcare...

            Cei doi amorezi, luați de valul alcoolului, au vrut s-o facă și ei ca-n studenție, pe aleea din spatele pubului. Dar... surpriză, cuibușorul lor de nebunii în aer liber era deja ocupat de trupul neînsuflețit al unui bărbat. Nu, pe-aici nimeni nu moare din cauze naturale, dovadă stă rana oribilă din pieptul cadavrului. Victima: Bobby Carter, un avocat care umbla și el, ca tot cetățeanul din Glasgow, cu afaceri ilegale, mutând banii murdari de colo-colo, pentru ca autoritățile să le piardă urma, o treabă pe care o făcea, cu profesionalism, pentru șeful lui, Cam Colvin. Problema e că trupul lui Bobby a fost găsit pe teritoriul lui John Rhodes, celălalt șef de bandă și, logic, principalul rival al lui Colvin. Să fie la mijloc vorba despre o provocare? Să-și fi ucis șeful de bandă unul dintre cei mai de încredere oameni? Multe întrebări, niciun răspuns... doar un război ce e pe cale să izbucnească  din clipă în clipă între cele două bande.

            Și pentru că e de competența poliției, ancheta ajunge pe mâinile lui Jack Laidlaw, un personaj excentric care vede întotdeauna partea plină a paharului. Ajutat și însoțit de colegul și (cred că putem spune) amicul lui, Bob Lilley, Jack colindă orașul în căutare de noi posibile piste. Deși șefii l-au însărcinat să bată din ușă în ușă și să pună întrebări, conform listei rupte-n două ce zace aruncată pe bancheta din spate a mașinii, omul nostru își exercită funcția în stilul lui caracteristic, mergând acolo unde-l poartă intuiția. Cu înclinații spre literatură și filosofie, Laidlaw vede comunitatea printr-o lentilă poetică, separând lumina de eternul și contaminantul întuneric. În viziunea lui, victima nu trebuie privită ca Dl. Hyde, ci ca Dr. Jekyll, fiind totodată soțul unei femei foarte frumoase și tatăl a trei copii. Nu-ți va spune nimic despre el atâta timp cât tu nu-l întrebi, și nu pentru că e o fire secretoasă, ci fiindcă îi place să te urmărească cum te zbați să afli cât mai multe amănunte fără să-l descoși. Dar, dincolo de uniformă, e un om al barurilor și tenebrelor, neînfricat, camuflându-se perfect printre cei pe care urmează să-i ancheteze.

            Să nu pierdem din vedere faptul că volumul de față reprezintă un prequel al trilogiei scrise, în anii ’70, de William McIlvanney. Așadar, nu trebuie privit ca o continuare, deși poate fi citit și standalone, ci ca un roman în care Ian Rankin a încercat să lege câteva subiecte ce au fost (deja) dezvoltate pe parcursul seriei. Mai mult decât un omagiu adus autorului, Rankin a intenționat să-l readucă în atenția publicului de suspans pe celebrul protagonist Jack Laidlaw, un caracter la fel de proaspăt și valabil ca-n perioada în care a fost imaginat. Eroul, cu puternice trăsături de antierou, aspect ce-l ajută să se piardă în pestrițul peisaj scoțian, păstrează în construcția sa o oarecare trimitere (indirectă) la Sherlock Holmes, dar, în același timp, poate înlocui cu succes orice investigator principal din literatura Nordic Noir. De altfel, Rankin este conștient că ne-am întâlnit deja cu Laidlaw, și, ca orice autor care preia o serie scrisă de altcineva, nu mai insistă așa mult pe detalii, preferând să se concentreze în cea mai mare parte pe acțiune.

            Locuitor cu locuitor, imaginea Glasgow-ului se conturează încet, dar sigur, și te trezești în mijlocul unei societăți infestate, condusă prin teroare de către cei ce au ieșit mai puțin zdruncinați din răfuială. Miturile urbane au mai multă forță decât adevărul, iar acela care a ajuns cu un cuțit înfipt între omoplați, pe propriile picioare, la spital este cel mai în măsură să conducă jumătate din oraș. Nimeni nu e în siguranță pe străzile astea, teritoriile au fost deja trasate cu sânge, cele două bande și-au luat „ce-i al lor”, bandele mai mici încearcă și ele să-și facă reclamă, iar polițiștii pășesc cu atenție prin mahalale, anchetându-i, cu mare grijă, pe cei care ar putea de mâine să arunce orașul înapoi în haos.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 132 - Moartea în ungherele liniștite ale vieții de Oliver Bottini (CRIME CLUB)

Titlu: Moartea în ungherele liniștite ale vieții 

Autor: Oliver Bottini

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Der Tod in den stillen Winkeln des Lebens (2017)

Traducere de Andreea Scrumeda

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 472

Media pe Goodreads: 3,56 (din 81 note)

 

O altă carte a cărei acțiune se petrece pe plaiurile strămoșești, în câteva sate din județul Timiș, dar și-n orașul de reședință, la care se adaugă câteva trimiteri, oarecum justificate, la Arad și Brăila. Așadar, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, iată vin în cale, străinii cu parale, să ne cumpere hectare... Partea bună e că de data asta nu mai este vorba despre veșnica noastră tragedie istorică; partea mai puțin bună, că, oricât de mult ne-am îndepărta de subiectul „Decembrie, ’89”, interesul publicului străin pendulează tot în jurul Marii Schimbări. Dacă nu le mai oferim comunism la bidon, atunci le dăm postcomunism la doză... Țăranii, care cândva se plângeau că pământurile le fuseseră colectivizate, acum îi așteaptă pe nemți ca să le facă o ofertă bună, gustând din plin din fructul (până acum interzis) al capitalismului.

În căsuța lui modestă de pe malul Begăi, inspectorul Ioan Cozma își numără zilele până când va ieși, în sfârșit, la pensie. Dacă totul merge conform planului, în maximum un an ar trebui să se retragă din poliție. Însă liniștea lui e complet spulberată în momentul în care este raportată o crimă. Trupul lipsit de viață al unei tinere a fost descoperit la marginea pădurii, iar omorul a fost pus în cârca lui Adrian, băiatul care era îndrăgostit până peste cap de Lisa. Însă, din câte am aflat, fata nu nutrea aceleași sentimente pentru Adrian. Deși inițial totul arată ca o crimă pasională, lucrurile se complică atunci când aflăm că este vorba despre fiica unui industriaș neamț care deține mai multe hectare în satul aflat la 30 de kilometri de Timișoara. Pornind pe urmele lui Adrian, cel care a ținut-o în brațe în ultimele clipe pe presupusa lui victimă, dar, totodată, cel ale cărui haine însângerate au fost găsite arse în soba propriei locuințe, ioan Cozma va face o călătorie până în Germania, acolo unde s-ar putea afla, de fapt, cheia întregului mister.

Acțiunea romanului are loc în 2014, într-o perioadă (ficționalizată) în care țăranii încep să renunțe la vechile lor îndeletniciri. Banatul, încă un spațiu oarecum arhaic, se confruntă cu modernizarea, pământurile fiind lucrate cu noile și inteligentele utilaje agricole. La prima vedere, putem observa câmpurile pline de astfel de mașinării care nu mai depind de acțiunea umană constantă, dar, dacă privim cu atenție, la orizont se pot vedea câțiva țărani care încă lucrează cu unelte „rudimentare”, împotrivindu-se noii orânduiri. Terenurile se vând de la o zi la alta, ofertele vin din toate părțile, germanii, austriecii și danezii se întrec ca să pună mâna pe porțiunile cultivabile, pe care ori le folosesc pentru propriile recolte, ori le dau în arendă saudiților care vin aici ca să-și planteze cerealele. Glasul pământului e mort de mult, investițiile sunt în floare, toți se vând atâta timp cât le oferi un preț bun, unii fiind în stare chiar de gesturi extreme pentru a-și vedea visul agrar împlinit.

Și pentru că de curând am citit și „Moartea în Camargue”, simt nevoia să fac o paralelă între cele două romane. Județul din vestul României nu este în niciun caz Provence, însă ambele locuri au ceva aparte, un factor estetic foarte pronunțat. De sus din elicopter, satele bănățene se văd ca niște gheparzi adormiți, frumusețea stând în discrepanțele cromatice și de relief, extrem de vizibile. Detectivul nostru cu nu prea mult chef de viață, care tânjește la liniștea unei bătrâneți în solitudine, aduce foarte mult a Roger Blanc, mai ales atunci când trece la treabă și vrea să pună mâna pe vinovat. De altfel, și în ciuda faptului că autorul este german, Ioan Cozma reprezintă un șablon al caracterelor polițienești din literatura română. La fel de bine s-ar fi putut regăsi în operele lui Petre Sălcudeanu sau Haralamb Zincă, și, de ce nu, chiar în poveștile imaginate de Horia Tecuceanu. E meticulos, e inteligent și are acel ceva ce-i face pe ceilalți să-l îndrăgească chiar de la prima întâlnire.

A fost OK. Pe alocuri cursiv, dar trebuie să recunosc că am cam tras de el ca să ajung la final. Deseori autorul se pierde în detalii și nu ne mai dă niciun indiciu despre enigma pentru care suntem aici, crima fiind doar un mijloc prin care a reușit să ne prindă în plasă. Ba e vorba de români, ba de nemți, investigația are câteva goluri, sare foarte repede (pentru mine) dintr-un loc în altul fără nicio introducere, ba nu se-ntâmplă nimic, ba te trezești în mijlocul acțiunii și nu înțelegi ce s-a petrecut. În schimb, construcția ucigașului e impecabilă, e ce trebuie, unde și când trebuie. Din nou, multe personaje, unele cu un scop clar, altele doar ca să fie acolo, unele mai interesante, altele pe care le uiți de la un capitol la celălalt. Ca o concluzie, dacă aveți suficientă răbdare, poate reprezenta o poveste interesantă, însă dacă doriți ceva cu mult suspans, nu e chiar ceea ce căutați, dar puteți reveni la ea mai târziu, când sunteți siguri că v-ați lăsat toate așteptările deoparte.

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA