Recenziile lui Gică 151 - Mârțoagele de Mick Herron

Titlu: Mârțoagele 

Serie: Boxa (#1)

Autor: Mick Herron

Editura: ALICE BOOKS

Titlu original: Slow Horses (2010)

Traducere de Diana Lupu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 352

Media pe Goodreads: 3,96 (din 36.383 note)

 

            Odată ce ai fost agent MI5, rămâi agent MI5 până la moarte. Nu contează că ai ieșit la pensie, încă gândești ca un spion și ești capabil, poate nu cu dexteritatea și forța fizică de odinioară, să iei parte la o misiune sub acoperire. De-aici nimeni nu pleacă, și chiar dacă se retrage, poți să fii sigur că nu vei mai auzi de el. Dar cel mai rău, chiar cel mai înjositor lucru, este să dai greș. Superiorii de la Regents Park nu acceptă niciun eșec și îi pedepsesc drastic pe cei care nu reușesc să-și atingă obiectivele operațiunii. Nu îi execută într-o cameră întunecoasă, asta se întâmplă doar în filme, nici nu le oferă o identitate nouă, departe de Regat, ci îi trimit la Boxă, acolo unde vor sta o vreme lungă, sortând dosarele, până când cei de la conducere vor socoti că a venit timpul să-i trimită din nou pe teren... sau, s-o spunem pe-aia dreaptă, până la pensionare.

            River e o Mârțoagă, iar Mârțoagele stau la Boxă. „Tricou albastru și cămașă albă sau tricou alb și cămașă albastră”, naiba să le ia, era sigur că Spider, prietenul lui și agentul de la birou care l-a asistat în timpul misiunii, i-a dat informația greșită. Și în loc să-l neutralizeze pe bărbatul cu centura de explozibili, a pus la pământ un civil nevinovat, iar  asta l-a costat enorm, poate întreaga carieră. Dar la Boxă, adică în blocul vechi, scorojit și invadat de mucegai, sunt și alții asemenea lui. Printre Mârțoage se numără Min Harper, omul care a uitat un plic cu informații strict secrete, pe care scria „STRICT SECRET”, în tren, Catherine Standish, o agentă ce a avut probleme cu alcoolul, suspectată de o relație nu tocmai profesională cu superiorul ei, și Roderick Ho, expertul în calculatoare al grupului, un pericol ce trebuia îndepărtat de Regents Park. Și la etajul cel mai de sus, pentru că șefii trebuie să fie deasupra tuturor, se află biroul lui Jackson Lamb, cel mai mare dintre mari (atât la propriu, cât și la figurat), matahala care coordonează „ampla operațiune de mutare a hârtiilor de colo-colo”.

            Dar vremea muncii la birou apune odată cu filmarea de pe internet în care apare un student pakistanez, cu mâinile legate, care, conform declarației de pe un site obscur, urmează să fie ucis, prin decapitare, în 48 de ore. Asta e șansa lor, iar oamenii noștri, pregătiți sau nu de acțiune, sunt pe cale să-și ia revanșa. Cu un expert ca Roderick Ho și cu un maestru al scamatoriilor ca Jackson Lamb, agenții se infiltrează printre vechii lor colegi, încercând să ajungă la informațiile esențiale, pentru a descoperi locul unde este ținut captiv tânărul condamnat la moarte. Timpul trece, cu fiecare oră Mârțoagele își dau seama că nu s-au apropiat nici măcar cu un pas de ținta lor, însă Lamb e alături de ei, nu ca să-i îmbărbăteze, ci ca să-i critice și judece, pentru că sunt niște agenți buni de nimic, ratați pe toate planurile, care nu aveau de la început ce să caute în MI5.

            Deși toată lumea vorbește cu respect despre Jackson Lamb, aparițiile lui, la prima vedere, nu fac decât să-l pună într-o lumină defavorabilă, manifestându-se ca un primitiv, trăgând vânturi în prezența celorlalți și având în permanență gura ocupată cu un sendviș cu cârnați sau cu un croasant. Dar, dincolo de reacțiile lui fiziologice, Lamb e un geniu, dând dovadă de o minte brici și avându-i deseori la mână pe cei de la Regents Park. Știe cum să-și facă intrarea, cum să pună problema sau când a sosit clipa să-și scoată așii din mânecă. El e Mârțoaga Supremă, și nu fiindcă a comis o greșeală catastrofală, de fapt, nu se știe de ce a ajuns la Boxă, ci pentru că are grijă ca sub ochii lui să se dezvolte o altă agenție, nonconvențională, din care fac parte exclușii, cei ale căror talente (excepționale) trebuie repuse-n joc.

            Chiar dacă durează mult până se încheagă povestea, merită să ai răbdare, pentru că, odată ce acțiunea începe, nu mai poți să lași cartea din mână. Miza nu constă în adrenalina gratuită, ci în construcția ficțională neobișnuită, fragmentată, prin care simți trecerea de la monotonie la suspans. E un roman cu și despre spioni, așa cum se scriau pe vremuri, în care personajele sunt descrise într-un mod realist, cu probleme, defecte, departe de suprarealista imagine a lui James Bond. La urma urmei, sunt oameni, au tot dreptul s-o dea-n bară, chiar dacă asta o să-i coste restul carierei. Și pentru că există atâtea personaje, nu e suficient un volum ca să ne facem o idee clară despre fiecare-n parte, și sper ca editura Alice Books să reușească să continue seria, nu de alta, dar încă au rămas multe secrete nespuse și mi-aș dori să aflu  mai multe detalii, în special, despre River, povestea lui și a familiei sale, înainte să ajungă printre Mârțoage.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 150 - Ciudata Sally Diamond de Liz Nugent (Avanpremieră - CRIME CLUB)

Titlu: Ciudata Sally Diamond  

Autor: Liz Nugent

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Strange Sally Diamond (2023)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media Pe Goodreads: 4,25 (din 25.151 note)

 

            Sally Diamond nu a făcut nimic greșit, doar a respectat ultima dorință a tatălui ei și l-a dus la gunoi după ce a murit. L-a băgat într-un sac și l-a incinerat în crematoriul pentru deșeuri din hambarul verde. Și nu înțelege de ce Angela, medicul și prietena lor de familie, și poliția au rămas șocați și sceptici la gestul ei de rămas-bun. Dar Sally nu pricepe multe, și de asta este privită cu milă sau răutate. Ca atunci când era la școală și colega din banca din spate i-a tăiat o șuviță... Sau când ceilalți copiii o bârfeau în baia școlii, neștiind că ea se afla într-una dintre cabine, cu picioarele pe colac, luându-și prânzul. Singurul care a înțeles-o a fost tatăl ei, Thomas Diamond, care a crezut că cel mai bine pentru ea este să stea departe de restul lumii, în siguranță, protejată de propria familie și liberă să se comporte ca un copil de zece ani. Dar copilăria s-a sfârșit odată cu moartea lui, iar Sally, forțată de împrejurările nefericite, trebuie să dea piept cu realitatea, cu tot ce i s-a ascuns în acești patruzeci și doi de ani.

            Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, Denise Norton, o fetiță de numai unsprezece ani, a fost luată de un străin din fața casei sale. Răpitorul, un dentist cunoscut în branșă și foarte apreciat de pacienții săi, a ținut-o închisă într-o cameră izolată fonic timp de paisprezece ani, până când, din cauza unei întâmplări „nefericite”, a fost nevoit să-și părăsească locuința, ba chiar să fugă din țară, luându-și o identitate falsă. În tot acest timp, Denise a trăit legată cu un lanț de calorifer, înfometată, lovită cu pumnii și picioarele, neștiind ce zi e, dacă afară e lumină sau întuneric, dându-și seama când e iarnă din cauza frigului greu de îndurat sub vechile pături roase și găurite. Poliția a căutat-o, dar fără niciun rezultat, părinții au sperat ca într-o zi să se întoarcă acasă, i-au ridicat chiar și un altar, dar Denise a rămas doar un nume invocat în rugăminți fierbinți și rugăciuni, o fotografie ce se regăsește în baza de date cu persoanele dispărute din Irlanda.

            După moartea tatălui ei, Sally ajunge (din nou) pe prima pagină a ziarelor, atrăgând atenția unor oameni nu tocmai cu intenții ortodoxe. Unii îi trimit scrisori de încurajare, încercând să o susțină emoțional, iar alții îi doresc să piară în focurile iadului, pentru ce i-a făcut lui Thomas Diamond. Dar fata/femeia noastră, deși are momente de furie justificate, nu ar fi în stare (neprovocată) să le facă rău celorlalți, și în niciun caz nu și-ar fi ucis tatăl, așa cum au presupus unii oameni. Ba mai mult, Sally e pe cale să înceapă o viață nouă, să se integreze în societate, și pentru asta și-a făcut un cerc restrâns de prieteni și a început să meargă la terapeut. Îi plac copiii și ar vrea să aibă grijă de ei, dar marea ei pasiune rămâne pianul și se refugiază în muzică de fiecare dată când are de cugetat sau cineva îi dă o veste proastă. Nu mai face pe surda, însă și-a luat o pereche de căști pentru zgomot, merge la cumpărături de una singură și a învățat să gătească, chiar dacă preferă să facă sendvișuri atunci când are vreun vizitator. Însă printre amicii ei s-a infiltrat și Mark, vecinul cel nou, bărbatul care susține că este îndrăgostit până peste cap de Anubha, frumoasa indiană din grupul ei de prieteni, dar care profită de fiecare întrevedere ca să scormonească în trecutul lui Sally, fiind prea interesat de povestea ei dinainte să ajungă la familia Diamond.

            Și dacă aș fi vrut, n-aș fi putut să vă ofer mai puține detalii. Normal că am lăsat surprizele pentru momentul când veți citi cartea, dar mi-era imposibil să nu vorbesc despre perspectiva cu Denise, mai ales că romanul face parte dintr-un „trend” al ultimilor ani, cred că aș putea să-i spun un subgen al literaturii de suspans, realizat, într-o multitudine de forme și stiluri, după o poveste reală. „Ciudata Sally Diamond” face parte din seria romanelor cu și despre persoane și familii captive, alături de „Rășină”, de Ane Riel, „Fata A”, de Abigail Dean, „Dragă copilă”, de Romy Hausmann, „Camera”, de Emma Donogue, „Când vin străinii”, de Ivar Leon Menger... Pentru mine, în ciuda faptului că am fost avertizat, a reprezentat o experiență atroce. E o carte care te zgârie pe inimă și te face să strângi din dinți la unele scene, care te trece de la o stare extremă la alta, pregătindu-te sufletește pentru clipa de purificare și eliberare emoțională (necesară) din final. Și dacă subiectul nu vă e pe plac, eu zic că merită s-o cunoașteți pe Sally, pentru că, în ciuda handicapului ei, poate fi o prietenă de nădejde, un om cu suflet bun, generos și (după câteva ședințe de terapie) deschis, plin de surprize, dar și de traume greu de gestionat și vindecat.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Liz Nugent:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi  

Fata Cu Cartea

                                                  Falled

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 149 - Reykjavík de Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir (CRIME CLUB)

Titlu: Reykjavík 

Autor: Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Reykjavík (2023)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,74 (din 2.168 note)

 

            În 2018, Bill Clinton și James Patterson scriu primul lor roman la patru mâini, „În lipsa președintelui”, urmat în 2021 de „The President's Daughter” (încă netradus la noi). Tot în 2021, Hillary Rodham Clinton și Louise Penny își unesc forțele într-ale scrisului, publicând thrillerul politic „Stare de teroare”. Ei bine, în 2023 a venit rândul unei alte colaborări de succes, tot între un scriitor de renume și un politician, mai exact între celebrul Ragnar Jónasson și primul-ministru al Islandei, Katrín Jakobsdóttir. Sunt sigur că ați văzut deja cartea, dacă nu pe rafturile librăriilor, atunci cu siguranță pe diversele site-uri de știri. Cu toată vâlva ce s-a stârnit în presă și cu o copertă atât de atractivă, era imposibil să nu ne apropiem și noi de ea, ca să vedem despre ce e vorba și de unde atâtea cuvinte de laudă, meritate sau nu.

       Povestea noastră începe ca un roman polițist de pe vremuri. O fată de paisprezece ani, pe nume Lára, își petrece vara anului 1956 pe insula Videy, lângă Reykjavík, unde lucrează ca menajeră în casa unui cuplu de bogătași. Dar într-un weekend adolescenta dispare, iar cei doi soți, singurii locuitori de pe insulă, dacă nu-i punem la socoteală și pe cei din cimitir, nu știu unde a plecat fata, dacă a fost luată de cineva cu o barcă sau dacă pur și simplu a hotărât să-și piardă urma. Kristjan Kristjansson, polițistul care s-a ocupat la acea vreme de caz, nu a reușit s-o găsească pe Lára, neavând suficiente informații, reanalizând an de an aceleași probe și mărturii învechite. Dar, după treizeci de ani, Valur Robertsson, jurnalist la ziarul Vikubladid, redeschide cazul după ce primește un apel anonim, de la o femeie care susține că Lára e moartă și că știe unde se află trupul ei neînsuflețit.

       În timp ce Valur pune indiciile cap la cap, locuitorii capitalei sărbătoresc bicentenarul, bucurându-se de preparatele tradiționale și de spectacolele organizate de primărie. În curând aici va avea loc și întâlnirea dintre Reagan și Gorbaciov, un eveniment așteptat atât de islandezi, cât și de presa din afară. Piața centrală e plină de decorațiuni pe care nu ai cum să le treci cu vederea, tortul aniversar de două sute de metri așteaptă să fie tăiat și împărțit, și toți sunt plini de speranță în suflet, toți, dar nu și Valur, care are parte, în masa omogenă de oameni, de un accident neprevăzut. Din cauză că nu-și mai poate continua cercetările, ancheta cade în mâinile surorii lui, Sunna Robertsdottir, care în prezent își scrie lucrarea de licență, fiind studentă la Literatură Comparată. Pornită să afle cu orice preț ce s-a întâmplat, de fapt, cu Lára, Sunna ajunge să-i interogheze pe aceiași indivizi pe care i-a luat la întrebări și fratele ei, apropiindu-se, cu pași calculați, de adevărul ce așteaptă de trei decenii să fie scos la lumină.

       Lára nu e doar o victimă a propriului călău, ci și a întregii Islande, a unui stat care nu a reușit să-și pedepsească ucigașii. Crima apasă pe conștiința publică, e o urmă ce pătează imaginea imaculată a Reykjavíkului, ba chiar îl condamnă, punându-i în oglindă păcatele din trecut. Nu doar făptașul e vinovat, ci și toți ceilalți... Polițiștii, pentru că nu au reușit să-i găsească trupul, politicienii, pentru că au pus bețe-n roate, intenționat, investigației, iar restul locuitorilor, pentru că au putut trăi liniștiți cu gândul că vinovatul a fost (și este încă) în libertate. De asta e nevoie de trei protagoniști care să analizeze faptele, de trei eroi care să ducă pe rând munca de documentare mai departe, cel din urmă putând, în sfârșit, să rezolve misterul, să ofere orașului și locuitorilor săi minunatul și înălțătorul sentiment al purificării.

       Așa cum am spus, e un roman (oarecum) clasic, cu niște personaje de hârtie ce nu-și asumă nicio clipă rolul marilor detectivi din literatura polițistă. De altfel, protagoniștii lui Ragnar sunt, în deosebi, indivizi obișnuiți, polițiști sau simpli actanți, care ajung la o concluzie relevantă abia după ce au analizat și reanalizat întregul scenariu. E un roman polițist, așa cum ne-am aștepta, dar e și o poveste socială, cu și despre oameni, în care miza detectivistică oglindește (ficțional) neputințele unei societăți aparent evoluate. E o lectură cu care mergi la sigur, complexă și plină de mister, perfectă atât pentru cei avansați într-ale genului, dar și pentru cei ce pun mâna pentru prima dată pe un roman Crime, curioși cum și de ce se scriu în continuare astfel de cărți.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Ragnar Jónasson și Katrín Jakobsdóttir:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 148 - Budapest Noir de Vilmos Kondor (CRIME CLUB)

Titlu: Budapest Noir

Serie: Budapest Noir #1  

Autor: Vilmos Kondor

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Budapest Noir (2008)

Traducere de Bara Hajnal

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 248

Media pe Goodreads: 3,61 (din 1.249 note)

 

            Din păcate (sau nu), piața de carte din România, pe segmentul traducerilor din literatura de suspans, este invadată de autori anglosaxoni și nordici. Britanicii și americanii au reușit să se promoveze așa cum trebuie, unii dinainte să le apară cărțile, și au ajuns să acapareze întreaga industrie, fiind urmați, din anii 2000, mai exact din 2011, odată cu Seria Neagră, de scriitorii din Suedia, Norvegia, Danemarca și Islanda, promotorii genului, acum devenit un soi de brand, Nordic Noir. Din fericire, încă se încearcă publicarea unor scriitori nu atât de cunoscuți la noi, francezi, germani, spanioli, italieni..., care evident că vin cu un suflu nou, cu noi direcții în care pot fi exploatate intriga și construcția unui roman polițist. Și trebuie să vă spun că am rămas plăcut surprins, chiar luat pe nepregătite, de alegerea editurii Crime Scene de a-l traduce pe Vilmos Kondor, supranumit „părintele literaturii de suspans din Ungaria”.

            Așadar, ne întoarcem din nou în timp, în 1936, în Budapesta, un oraș blocat între tradiție și reformă. Odată cu vestea morții lui Gyula Gömbös, prim-ministrul Ungariei, peste capitală se lasă doliul, maghiarii cu aspirații fasciste deplângându-l pe cel care le-a promis o nouă orânduire. Și în timp ce trupul neînsuflețit al politicianului este transportat de la Gara de Est la Parlament, Zsigmond Gordon, un reporter obișnuit, este informat despre o crimă: o tânără al cărei trup violentat a fost găsit pe Strada Nucului Bătrân, într-unul dintre cartierele pe unde își fac de cap hoții și prostituatele. Deși polițiștii bănuiesc că și fata făcea parte din șleahta cocotelor, omul nostru este de altă părere, cartea de rugăciuni scrisă în ebraică, descoperită lângă cadavru, confirmând faptul că este vorba despre o evreică. Chiar dacă i se interzice să înainteze cu ancheta, Zsigmond nu-și poate găsi liniștea până când nu va reuși să-l prindă pe ucigaș, și pentru asta coboară în straturile infecte ale metropolei, acolo unde banii și interesele personale sunt mai presus de toate legile statului.

            De la fotografii ce realizează poze nud prostituatelor, la hoții, aparent mărunți, care bântuie pe la fiecare colț de stradă și până la boxerii ce organizează lupte interzise prin hale abandonate, Zsigmond ia la pas Budapesta, pentru a afla identitatea tinerei victime și cine ar fi avut vreun motiv s-o ucidă. Cu ajutorul câtorva relații din trecut, protagonistul descoperă detalii despre modul de operare al criminalului și-și cumpără și șantajează vechile cunoștințe, în speranța că va provoca atâta haos încât vreun amănunt esențial să iasă la suprafață. În vreme ce urmărește cortegiul funerar, luând interviuri unor politicieni deloc afectați de moartea lui Gömbös, care repetă iar și iar aceleași păreri de rău trase la indigo, Gordon își evită superiorii, continuând să-și vadă liniștit de investigație. Cu toții vor ca el să se afle aici, fiindcă moartea primului-ministru e mai importantă decât uciderea sau sinuciderea unei dame de companie, și să-și vadă dracului de treabă, nederanjându-i pe oamenii importanți care nu au timp de aiurelile lui.

            Dar alături de eroul nostru curajos se află Krisztina, iubita lui și unul dintre cei mai pricepuți graficieni din capitală, solicitată de curând să se ocupe de copertele celor de la Penguin, și bunicul acestuia, Mor, un om care-și dorește cu orice preț să fie recunoscut pentru rețetele sale neobișnuite, în special pentru gemurile de struguri, mere, castane și alte fructe încă netransformate în dulceață. Aparițiile și comentariile bătrânului, de un comic ieșit din comun, nu doar că înviorează atmosfera, ci și reprezintă niște momente de reculegere, în care Zsigmond cere sfaturi și se îmbărbătează, pregătindu-se pentru o nouă descindere în lumea celor nedrepți. Relația reporterului cu Krisztina este una stranie, împărtășindu-și ultimele experiențe, având parte de nopți fierbinți, dar continuându-și viața separat, de parcă ar fi doi străini ce se revăd accidental.

            Revenind la primul paragraf, eu cred că Vilmos Kondor și-ar putea găsi ușor locul printre autorii celebri de Noir. Nu e scrisă în stil american, cu prea multă acțiune, nu e nici ScandiNoir, dar cu siguranță are ceva din ambele. Atmosfera e realistă, pe alocuri chiar naturalistă, apăsătoare și dezolantă, personajul nostru, cu toate problemele sale, seamănă cu detectivii excentrici din Nord, iar scenariul cap-coadă, crimă și pedeapsă, este fidel marilor scriitori de Policier. L-am așteptat cu interes, l-am citit în două zile, e și destul de scurt, și mi-a confirmat cu succes așteptările. Merită să-l citiți, iar dacă nu vă va fi pe plac povestea (deși nu cred că se va întâmpla așa ceva), măcar rămâneți cu un autor deosebit în bibliotecă, apropiat ca stil (și distanță) de sufletul nostru răzvrătit și sceptic de români.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Vilmos Kondor:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 53 - Terapeutul de B.A. Paris (CRIME CLUB)

Titlu: Terapeutul 

Autor: B.A. Paris

Editura: TREI

Titlu original: The Therapist (2021)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,77 (din 86.557 note)

Ai întârziat! Ai alergat până aici pentru că știi cât de importante  sunt ședințele noastre, pentru că știi că ele te ajută să-ți rezolvi toate problemele. Așază-te confortabil pe fotoliu și trage-ți sufletul. Începem imediat. Poate vrei un pahar cu apă? Un ceai? O cafea? Orice îți face plăcere! Și acum că te-ai liniștit, spune-mi ce ai mai făcut de când ne-am văzut ultima dată... Ai înțeles cum stă treaba cu fericirea? Citesc în privirea ta că nu i-ai descifrat pe deplin sensul, așa că îți voi arăta din nou calea. Trebuie să reții faptul că „fericirea e ca un fluture; cu cât îl vânezi mai mult, cu atât va fugi mai mult de tine. Dar, dacă îți îndrepți atenția spre alte lucruri, va veni și ți se va așeza ușor pe umăr.” Un geniu acest Henry David Thoreau, nu-i așa? Mă asculți cu atenție, aranjându-ți părul superb după ureche. Ai nevoie de mine, dar, pe de altă parte, te gândești că locul tău nu e aici. Eu îți spun că este. Nu accept pe oricine, prin urmare, consideră-te norocoasă că ai pătruns în micul, dar cochetul meu cabinet. Ești aici pentru că ne potrivim. Însă ai grijă... De-ndată ce-mi părăsești sanctuarul, vei fi iarăși înghițită de vinovăția ce te va face vulnerabilă în fața maniacilor ascunși în spatele unor măști candide. Mulți vor să-ți fie prieteni, să te ajute, prefăcându-se că te înțeleg, și poate că vei cădea în capcana lor. Dar fi atentă, oamenii sunt egoiști și ascund mai multe secrete decât ar trebui. Să nu ai încredere în nimeni, cu excepția mea. Sunt singurul care ține cu adevărat la tine; singurul care te înțelege și te poate ajuta!

Nu sunt o fană înfocată a thrillerelor psihologice, însă B.A. Paris m-a făcut să-mi schimb părerea. Din momentul în care am citit „În spatele ușilor închise”, mi-am dat seama că am de-a face cu o autoare talentată, care știe cum să-mi desființeze toate teoriile la care mă pot gândi pe parcursul lecturii cu privire la identitatea criminalului. Răsturnările neașteptate de situație și finalurile pline de suspans îi sunt caracteristice, iar romanul de față nu face excepție. „Terapeutul” e construit în jurul ideii de manipulare și fragilitate a psihicului uman, care cedează în fața armelor logosului. Aparent, niște simple cuvinte, spuse într-un context favorabil, sunt suficiente să convingă o persoană s-o apuce pe o anumită cale, totul depinzând de intențiile celui care deține cheia. B.A. Paris reușește să îmbine perfect elementele thriller cu fenomenele psihologice, fără ca acestea din urmă să le sufoce pe cele dintâi, și să condimenteze totul cu câteva tușe horror, ce completează perfect tabloul haotic al unei societăți decadente. În ciuda faptului că reacțiile și trăsăturile de caracter sunt exagerate, cu scopul de a scoate în evidență cât de ușor e să cazi în capcana întinsă de un maestru al minciunilor, personajele sunt foarte bine construite, majoritatea ghidându-se după zicala homo homini lupus est. Cu excepția protagonistei, o victimă a minciunilor, nimeni nu e sincer. Toți sunt egoiști și atât de prinși în păstrarea aparențelor, încât devin nepăsători la suferințele aproapelui, străduindu-se să mențină comunitatea închegată, dar excluzând tot ceea ce nu face parte din structura pe care o consideră originală. 

Te simți cu adevărat împlinit atunci când reușești să-ți îndeplinești cel mai mare vis, iar din acest punct de vedere, Alice și Leo se consideră cei mai norocoși oameni de pe pământ. După multe sacrificii, cei doi ajung fericiții proprietari ai unei case recent renovate din complexul rezidențial Cercul, o comunitate restrânsă, în care toți sunt prieteni și vecini exemplari. Alice face tot posibilul să se integreze, să simtă că face parte din mica societate exclusivistă, însă misiunea îi este îngreunată de o informație cutremurătoare, pe care o află din greșeală. Se pare că în casa lor a avut loc o crimă – cu doi ani în urmă, Nina Maxwell a fost ucisă cu sălbăticie, iar vinovat a fost găsit Oliver, soțul acesteia. Alice se zbate între dorința de a fugi cât mai departe de locuința îmbibată în sânge și curiozitatea obsesivă de a descoperi ce s-a întâmplat cu Nina. Femeia începe să pună întrebări, să-și iscodească vecinii, dar se izbește de un zid de ostilitate. Locuitorii Cercului nu sunt dornici să-și dezvăluie minciunile și secretele întunecate ce zac sub vălul strălucitor al perfecțiunii, și asta o determină pe Alice să accepte ajutorul unui detectiv angajat de sora lui Oliver, pentru a demonstra nevinovăția acestuia. Lucrurile o iau foarte repede razna, protagonista noastră simțindu-se din ce în ce mai legată de Nina, a cărei poveste vrea s-o afle cu prețul propriei vieți.

Mai mult decât un detectiv foarte ambițios, care încearcă, nu tocmai subtil, să dezgroape trecutul, Alice este, de fapt, o intrusă în Cerc, de aici și dușmănia anumitor persoane. Simpla ei prezență este o amenințare pentru echilibrul comunității, pentru că ceea ce se întâmplă în Cerc trebuie să rămână în Cerc, iar nimeni din exterior nu trebuie să aibă acces la armele, adică secretele, cu care îi poate distruge pe ceilalți. Mi-a plăcut foarte mult de protagonistă, mai ales pentru că nu se dă bătută în fața fricii; nu fuge atunci când are impresia că e urmărită de fantome, plăsmuirile unei minți surmenate, sau de ceva mult mai solid, ce aduce izbitor de mult cu un bărbat. Cu alte cuvinte, are un caracter puternic, însă chiar și cele mai tari persoane pot fi manipulate cu ușurință, dacă li se cunosc slăbiciunile, iar slăbiciunea lui Alice este dorința de a fi plăcută și crezută.

Mă opresc aici... Am spus deja prea multe... Dar măcar știți că trebuie să vă așteptați la o poveste captivantă, cu un ritm alert și multă tensiune, ce vă va ține în priză de la început până la final. Ah, da... În caz că vă întrebați care e faza cu terapeutul și de ce nu am pomenit nimic de el până acum, ei bine, pot să vă spun doar că intervențiile sale reprezintă un indiciu important pentru descoperirea criminalului.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui B.A. Paris:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 52 - Secretul din pădure de Kate Alice Marshall (CRIME CLUB)

Titlu: Secretul din pădure

Autor: Kate Alice Marshall

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: What Lies in the Woods (2023)

Traducere de Alina Marc Ciulacu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 408

Media pe Goodreads: 3,97 (din 77.670 note)

 

            Trecutul ne bântuie...

            Ne suflă în ceafă cu respirația ce-i duhnește a hoit, dându-ne fiori de gheață pe șira spinării. își întinde mâinile descărnate după noi, căutând să ne lege pe vecie de faptele pe care le-am săvârșit odinioară, pe când eram doar niște copile care nu știau ce înseamnă cu adevărat viața, și pe care am vrut să le uităm cu orice preț. Ne sfâșie cu secretele mârșave ce le credeam foarte bine îngropate în inima pădurii, în sufletele noastre. Se înfășoară în jurul nostru aidoma unui cocon, sufocându-ne prezentul și înecându-ne viitorul, iar tot ce mai lipsește e un mic ghiont ca să ne prăbușim în gol, în brațele întinse ale amintirilor ce pândesc de după copacii însemnați cu sânge. Pe-atunci eram neînfricate, lăsându-ne vrăjite de jocul căruia ne-am dedat trup și suflet, fără să ținem cont de consecințe. Am transformat pădurea într-un templu, și pe noi în zeițele care-l patronau, am călătorit prin infern, am adus ofrande și am făcut tot posibilul să îndeplinim cele șapte ritualuri cerute de joc. Am jurat să păstrăm tăcerea ca nimeni să nu afle cu ce ne îndeletnicim prin pădure, însă acum îmi dau seama că am fost naivă... Tăcerea aproape mi-a adus sfârșitul!

            Pentru trei fetițe dornice să-și inventeze mereu și mereu jocuri noi de care să nu se plictisească, pădurea devine un ținut al tuturor posibilităților, un univers paralel, doar al lor, în care pot fi oricine și orice își doresc. Astfel ia naștere Jocul Zeiței. Naomi, Olivia și Cassidy își fac un obicei din a hoinări pe cărările tainice, numai de ele știute, imaginându-și că sunt zeițe din Grecia Antică, ridicând altare și vărsându-și propriul sânge în cadrul ritualurilor pe care le săvârșesc. Însă fetele nu au luat în considerare faptul că pădurea poate fi un loc periculos. La doar unsprezece ani, Naomi este înjunghiată de șaptesprezece ori de un criminal în serie, sub ochii celor două prietene ale ei, și lăsată să moară în inima codrului. Acoperite din cap până-n picioare de sânge, Olivia și Cassidy reușesc să fugă de la locul crimei, dând de știre că prietena lor a fost atacată. Printr-un miracol, Naomi supraviețuiește, ucigașul este identificat și trimis în spatele gratiilor, iar fetele încearcă să meargă mai departe, făcând tot posibilul să uite cele întâmplate. Însă nici douăzeci și doi de ani mai târziu, nu le e ușor să se desprindă de trecut, mai ales că fiecare dintre ele poartă niște cicatrici mai mult sau mai puțin vizibile și povara unui secret cumplit, care, odată dezvăluit, va zdruncina din temelie Chesterul. Echilibrul aparent se destramă în momentul în care primesc vestea morții lui Alan Michael Stahl, atacatorul din pădure. Gesturile necugetate se transformă într-o normalitate, trecutul se suprapune cu prezentul, iar fetele trebuie să înfrunte din nou demonii parșivi care caută să le tragă în cele mai întunecate cotloane ale infernului.

Mi-e destul de greu să scriu despre „Secretul din pădure”, iar asta mi se trage probabil de la faptul că am fost foarte puțin impresionată de povestea lui Kate Alice Marshall. Nici dac-aș vrea, n-aș putea include volumul în categoria romanelor care m-au ținut cu sufletul la gură, și chiar îmi pare rău să spun asta, pentru că miza narațiunii este una fantastică, dar mult prea tărăgănată și forțată. Da, e un thriller sângeros; da, are momente foarte bune în care inima ți-o ia la galop; da, are un final oarecum neașteptat, însă nu mi s-a părut suficient. Cele câteva scene pline de suspans m-au amăgit mai mult decât să mă intrige, pentru că mi-au arătat o frântură din ce ar fi putut să fie, dacă descrierile și gândurile ce puteau să mai aștepte nu le-ar fi întrerupt brusc, înlăturând orice urmă de tensiune. Romanul e construit din secvențe, pe alocuri nu prea bine îmbinate, iar asta mi-a creat o puternică impresie de falsitate, răsfrântă asupra întregului univers. Personajele, inclusiv protagonista, sunt trase la indigo, lipsite de substanță, niște păpuși goale ce împrumută pe rând vocea aceluiași păpușar. Paradoxal, deși nu am empatizat cu niciun personaj, mi s-au părut mult mai verosimile ca în alte cazuri - reacțiile și replicile lor sunt spontane, credibile, fapt care le umanizează.

Nu am intenționat să fac o listă cu aspectele negative ale romanului, dar se pare că asta mi-a ieșit... Nu-mi place să desființez cărțile, dar nici să le ridic în slăvi dacă nu e cazul, așa că tot ce-mi rămâne de făcut e să scriu o părere, poate mult prea sinceră, despre „Secretul din pădure”. Cu toate că am înaintat greu cu lectura și am vrut să renunț, mă bucur că am terminat-o, pentru că finalul merită toți banii, după cum spune o vorbă înțeleaptă. Îmi pare rău că nu-i pot acorda mai mult de trei steluțe, dar sper ca voi să reușiți să o faceți... 

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 147 - Pasagerul 23 de Sebastian Fitzek (CRIME CLUB)

Titlu: Pasagerul 23 

Autor: Sebastian Fitzek

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Passagier 23 (2014)

Traducere de Catrinel Iordache

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 4,03 (din 17.656 note)

 

            Adevăr sau ficțiune, statisticile (lui Fitzek) arată că în fiecare an de pe vasele de croazieră dispar în jur de 23 de persoane. De asta, Pasagerul 23 este un cod pentru cei pierduți pe mare, căzuți accidental peste bord sau care s-au aruncat, conștienți, în brațele învolburate ale morții. Ce loc mai potrivit în care să-ți pui capăt zilelor? În mijlocul întinsului ocean, departe de orice privitor nedorit care ar putea să-ți oprească avântul, dar aproape de cei pe care vrei să-i lași cu inimile zdrobite, distrugându-le vacanța de două săptămâni și restul vieții. Nimic mai simplu... Într-o clipă ai făcut saltul, iar dacă apa înghețată nu-ți va veni de hac, atunci sigur elicele vasului te vor face bucățele. Să știi că există și site-uri pentru asta, unde alte persoane ca și tine, aflate pe marginea prăpastiei, dar care nu au făcut încă pasul final, îți pot da o mână de ajutor, nu de alta, dar o astfel de experiență nu e tocmai ieftină și nu și-ar dori nimeni să dai greș.

            În urmă cu cinci ani, Nadia și Timmy Schwartz au dispărut de pe un vas de croazieră, camerele de supraveghere surprinzând cum femeia și-a aruncat, mai întâi, fiul peste bord, iar apoi cum l-a urmat în ocean. De atunci, Martin, soțul ei și protagonistul romanului, polițist sub acoperire, nu a mai simțit nimic, fiind stors, la aflarea cumplitei vești, de orice emoție puternică. A suferit o dată cât pentru toată viața, și în prezent e în stare de orice, devenind agentul perfect pentru misiunile de infiltrare. Nu are o problemă dacă trebuie să se tundă chel, și e în stare să-și scoată, fără anestezie, un dinte, dacă asta-l va face să semene cu individul dubios căruia i-a preluat rolul. Dar normalitatea, așa apăsătoare cum era, se schimbă în ziua în care este invitat pe Sultan of the Seas (același vas), ca să ancheteze dispariția unei alte familii, formate tot dintr-o mamă și o fiică de unsprezece ani.

            După atâta timp, scenariul pare să se repete. Însă problema e că de data asta Pasagerul 23, adică fetița de unsprezece ani, a reapărut, nu tocmai teafără și nevătămată. Dar nu e în stare să vorbească și comunică, cu greu, prin intermediul unor desene realizate cu o măiestrie de neegalat. Martin ajunge să se implice trup și suflet în investigație abia după ce i se înmânează un ursuleț de pluș, jucăria preferată a lui Timmy, pe care Anouk o strângea în brațe când a fost găsită bântuind îngrozită pe coridoarele navei. Conștient că dacă va reuși să afle ce se petrece în prezent, va descoperi ce s-a întâmplat și cu soția și fiul lui, detectivul o vizitează din când în când pe fetiță ca să afle unde a fost ținută prizonieră timp de șaizeci de zile și dacă mama ei, Naomi, ar mai putea fi încă în viață, ascunsă prin vreun loc „nevizitat” al navei. Dar ancheta e împinsă de la spate, și timpul se scurge, iar dacă Martin nu va reuși să descopere adevărul, Anouk va dispărea din nou și pentru totdeauna, pentru că proprietarii vasului nu-și permit să piardă, din cauza unui inconvenient, milioane de dolari.

            Chiar dacă ne aflăm (teoretic) într-o croazieră, să știți că autorul german nu ne lasă nici pentru o clipă să ne bucurăm de soare și valuri. În timp ce lumea se distrează la piscină, pe ringul de dans, prin cinematografe sau pe plaja artificială, noi îl urmăm pe Martin în partea neexplorată a vasului, acolo unde răul își poate face liniștit de cap. Cu un card special și o lanternă, coborâm în camera provizorie a lui Anouk și încercăm să aflăm cine a ținut-o captivă. Și când ne întoarcem la suprafață, nu pe punte, evident, dăm ori peste bătrâna nebună cu aspirații de scriitoare de romane polițiste, adeptă declarată a conspirațiilor, a cărei protagonistă nimfomană are doar 73 de ani, mai puțin decât ea ce-i drept, ori peste hoțul argentinian ce cotrobăie prin camerele și seifurile clienților, și care asistă, ascuns după pat, la o scenă ce l-ar putea costa mai mult decât a reușit să șparlească în toate croazierele sale.

            Fitzek e Fitzek, oricât ai încerca să te implici în poveste, de la un punct firul se destramă și rămâi acolo doar ca să vezi care e deznodământul. Intriga e promițătoare, suspansul se simte la cote maxime, însă narațiunea își pierde cu pași din ce în ce mai mari coerența, lăsându-te să te întrebi despre ce e, până la urmă, vorba în carte. De pe la jumătate, ca în toate romanele sale, vrea să meargă în prea multe direcții și își pierde credibilitatea, în special după ce răstoarnă, în stilul lui caracteristic, finalul de vreo patru ori. Ba e așa, ba nu e, dar de ce nu ar putea fi și așa... Prea multe posibilități pentru un cititor care vrea să meargă la sigur. Dar bineînțeles că are și părți bune, sumbre și traumatizante, așa cum ne place, și merită o șansă, chiar dacă riști, la urma urmelor, să fii dezamăgit.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA