Recenziile lui Gică 157 - Contracronometru de Anthony McCarten

Titlu: Contracronometru  

Autor: Anthony McCarten

Editura: LITERA

Titlu original: Going Zero (2023)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,90 (din 7.615 note)

 

Ei știu totul despre tine. Cum arăți, cum te îmbraci, ce mănânci, la ce filme te uiți, ce gen de muzică asculți... Crezi că Big Brother e doar invenția lui Orwell? Ai fi surprins să descoperi că nu au nevoie de pereți de sticlă ca să-ți observe acțiunile. Gândește-te la ultima ta achiziție. Probabil că ți-ai luat țigări, ca de-obicei, aceeași marcă. Ți-ai făcut o rutină și ești mult mai ușor de supravegheat, fiindcă ești previzibil. Dacă ai plătit cu cardul, le-ai dat o mână de ajutor, pentru că tranzacția ta se va înregistra într-un sistem electronic (ora, produsul, prețul). Sigur ai un smartphone și e posibil să fi uitat, după ultimul traseu sau City Break, să dezactivezi Locația. Tu nu-i poți observa, dar ei sunt acolo, pentru că tehnologia le permite să-ți urmărească, în timp real, mișcările. Dar hai să-i punem puțin în încurcătură... Închide telefonul, scoate-i bateria, deghizează-te... și pregătește-te să câștigi 3.000.000 de dolari.

Da, ai auzit bine, ăsta e premiul dacă vei reuși să scapi de echipele speciale de capturare. Ai la dispoziție treizeci de zile și trebuie să faci pe dracu-n patru ca să nu fi descoperit. Dar nu ești singurul care ia parte la proiect, mai sunt nouă participanți, patru oameni obișnuiți, ca și tine, și cinci agenți sau foști agenți experimentați, care știu cum stă treaba cu supravegherea electronică. În momentul în care veți primi mesajul cu „Start Zero”, trebuie s-o luați din loc și să vă ștergeți toate urmele. Să vedem cine va câștiga. Și ar fi bine să fiți prinși cu toții în timp eficient, nu de alta, dar Cy Baxter, șeful proiectului, nu-și permite să piardă o posibilă colaborare cu guvernul și viitoarele milioane de dolari. Trei, doi, unu, Start Zero! Jocul a început.

De la biroul lui din Fusion Central, Cy Baxter urmărește, alături de iubita sa, Erika Coogan, și de cei trei agenți de la CIA, cum mașinile cu trupe special antrenate, elicopterul și dronele de supraveghere pornesc la vânătoare. (...) Deja a apărut o alertă, se pare că bibliotecara singuratică, Kaitlyn Day, s-a oprit la un bancomat și și-a scos masca anticovid chiar în fața camerelor de luat vederi. Ce naivă, era clar că va fi prinsă... Dar, ca prin minune, ea scapă de urmăritori, pierzându-se în masa omogenă de oameni. Pe parcurs ce alți participanți sunt găsiți, Kaitlyn se dovedește o fugară experimentată, alegând când să-și facă simțită prezența și când să-i privească din umbră. Ei cred că au de-a face cu o persoană oarecare, cu un nul al societății, dar doamna noastră știe cum să-i pună pe jar, pentru că ea a pornit la drum cu un plan foarte bine pus la punct și va risca totul ca cei de sus să-i asculte, în final, doleanțele.

            Ceea ce pare la început un pseudo-thriller de spionaj se transformă, cu viteză amețitoare, într-o distopie. Cy Baxter vrea să le demonstreze partenerilor lui de la CIA că a pus bazele unui sistem eficient de urmărire. Dar dacă statul știe totul despre tine, atunci mai putem vorbi despre libertate? Nu contează că nu ai comis nicio infracțiune, te vei regăsi în permanență pe lista posibililor delicvenți, pentru că reprezinți un risc pentru societate, și cei de sus vor să-ți taie din fașă orice posibil act de rebeliune. În timp ce unii fugari se străduiesc să-și găsească locuri sigure în care să se ascundă, alții se camuflează la vedere, gândindu-se că, dacă au renunțat la tehnologie, se află acum în siguranță. Dar ochiul de ciclop al lui Big Brother vede dincolo de ziduri, și e doar o chestiune de timp până când urmăritorii îți vor bate la ușă și te vor pune să declari în scris că ai fost descoperit.

            Un roman plin de suspans, fără să fie violent, cu situații extreme și nervi întinși la maximum. Chiar dacă avem de-a face cu un joc de-a șoarecele și pisica, cei vânați doar pierd partida, numele lor fiind bifate pe o listă. Cu toate astea, simți cum povestea escaladează cu fiecare capitol, cum lucrurile o iau într-o direcție  greu de anticipat și cum o simplă simulare se transformă într-o operațiune de amploare, pentru că un singur pion e în stare să doboare întregul castel din cărți de joc. Și astfel, Anthony McCarten primește un loc special în clubul scriitorilor de Thriller Distopic, alături de Rob Hart și John Marrs, pe care, dacă nu ați făcut-o deja, trebuie neapărat să-i citiți.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 156 - Aquitania de Eva García Sáenz de Urturi

Titlu: Aquitania

Autor: Eva García Sáenz de Urturi 

Editura: PANDORA M (Anansi. World Fiction)

Titlu original: Aquitania (2020)

Traducere de Ana‑Maria Tamaș

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,78 (din 9.186 note)

 

Numele meu este Eleanor de Aquitania. Sunt fiica lui William al X-lea, duce de Aquitania, și a lui Aenor de Châtellerault. Am doar treisprezece ani și mă fac vinovată de a mă fi iubit cu unchiul meu, Raimond de Poitiers. Vă spun cu mâna pe inimă că am fost îndrăgostiți unul de celălalt, flăcările iadului să ne judece păcatele. Dar urmează să mă mărit cu Ludovic cel Tânăr (Ludovic al VII-lea), și astfel să ajung regina Franței. Blestemată fie dinastia Capețienilor pentru că ne-au vânat frumusețea și averea. După ce tatăl meu a fost ucis la Compostela, tutore prin testament mi-a devenit Ludovic cel Deștept, Ludovic cel Gras, așa cum i se spune pe bună dreptate, și am fost obligată să mă căsătoresc cu fiul său, pentru a dărui un viitor moștenitor franțujilor. Dar știu că regele Franței se face vinovat de moartea părintelui meu, așa că mă voi mărita, dar nu din iubire, ci ca să mă răzbun.

            Însă după ce își cunoaște viitorul soț, Eleanor  își dă seama că prințul nu este în stare să conducă țara. După moartea lui Ludovic cel Gras, deciziile importante sunt luate de văduva acestuia, Adelaide de Savoia, de Suger, starețul abației Saint-Denis, și de Galeran, șeful gărzilor, fost și viitor cruciat, eunucul care se va dovedi cel mai viclean dușman al ducesei de Aquitania. De altfel, Ludovic cel Tânăr se pregătise ani la rând să se alăture clerului, destinul lui fiind complet răsturnat de moartea fratelui său mai mare, care își rupsese gâtul după ce fusese aruncat din șa, din cauza unui nenorocit de porc ce-i tăiase calea. Pe parcurs, noul monarh nu doar că se arată incapabil de a-și stăpânii supușii, ci devine o umbră, un pion mutat de ceilalți, fragil și sensibil, neputând duce pe umeri sufletele celor trecuți prin spadă și foc. Nu e viteaz, nici măcar nu e luat în serios, iar atunci când intră pe câmpul de bătălie, un simplu tufiș plin de spini îi poate deveni un inamic pe măsură.

            Hotărâtă să se răzbune pe Capețieni, protagonista are de înfruntat dușmani puternici, care urmăresc îndepărtarea ei de la Curte. Dar Eleanor este o fiică a Aquitaniei, o amazoană, iar simbolul ei e manticora, un monstru legendar cu cap de om, trup de leu, aripi de vultur și coadă de scorpion. Însă pe zi ce trece eroina noastră își pierde din strălucire, ajunge o prizonieră în propriul palat, supravegheată îndeaproape de Galeran, neputând, după spusele franțujilor, să-i ofere un moștenitor regelui. Singurii ei aliați sunt pisicile acvitane, spionii care s-au infiltrat printre slujnice, devotate, experimentate în arta otrăvurilor, conduse de Adamar, sora bunicii sale, o femeie obișnuită să atârne în ștreang. Și, chiar dacă în prezent Eleanor pare să fi lăsat garda jos, aparențele sunt înșelătoare, pentru că acul scorpionului va rămâne mereu veninos.

            Dincolo de miza postmodernă, romanul Evei Garcia Saenz de Urturi reprezintă o veritabilă ficțiune istorică. Are intrigă, are tensiune, are și un fir polițist, e drept că e cam greu de urmărit, însă există și avem certitudinea că spre final îl vom descoperi pe ucigașul ducelui de Aquitania. De asemenea, prin personajele sale feminine, extrem de complexe, textul se prezintă ca o narațiune feministă, fiind rescrisă și reanalizată, chiar și din punct de vedere psihanalitic, povestea lui Eleanor. Ea nu e o acvitană oarecare, ci o reprezentantă de seamă a tărâmului apelor, iar prin vinele ei curge sângele generațiilor anterioare, al bravilor luptători și al meșterilor și întreprinzătorilor care au știut cum să-și sporească avuția. Deși are acest statut, odată ce ajunge la Curtea Franței, decade, și trebuie să le dovedească supușilor că este o femeie puternică, nu doar o moștenitoare ce i-ar putea scăpa de sărăcie sau un pântec pentru viitorul monarh.

Complexă și bine închegată, cu detalii care-ți pun răbdarea la încercare sau te fac să surâzi, Aquitania constituie o pagină de istorie, poate prea puțin explorată, care, în mâinile „anluminuratorului” potrivit, a căpătat un farmec aparte, o strălucire care oglindește două suflete damnate, prinse în mersul nedrept și tulbure al timpului. Împreună, regele și regina au trasat o parte din harta care reprezintă astăzi Europa, neștiind că destinele lor zbuciumate vor desface și crea noi granițe. Și uite că istoria nu e scrisă întotdeauna de învingători, așa cum spune clișeul, iar pentru lucrarea de față Eva Garcia Saenz de Urturi a fost recompensată cu Premiul Planeta, cel mai important premiu pentru literatură din lumea hispanică.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 155 - Departe de Planeta Tăcută de C.S. Lewis

Titlu: Departe de Planeta Tăcută  

Serie: Trilogia Cosmică #1

Autor: C.S. Lewis

Editura: PALADIN

Titlu original: Out of the Silent Planet (1938)

Traducere de Andrei Dîrlău

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 208

Media pe Goodreads: 3,93 (din 92.822 note)

 

Nu vreau să încep cu un clișeu, dar cred că nu există cititor care să nu fi auzit de „Narnia”. Copii și adulți deopotrivă, ne-am bucurat împreună de aventurile celor patru tineri (Evangheliști), am urmărit răstignirea leului Aslan (Mântuitorului) pe masa de piatră și am privit cu sufletul la gură „destrămarea” lumii (Apocalipsa), fiind conduși, pe urmă, spre eterna și adevărata Narnie. Ca scriitor de Fantasy, C.S. Lewis și-a desăvârșit opera, imersându-ne într-o lume imaginară nemaiîntâlnită, unde legile realității și-au pierdut sensul, lăsându-ne însetați în pustiu, căutând noi și noi universuri alogice de explorat. Dar nu mulți știu că prietenul lui J.R.R. Tolkien a scris și o serie Science-Fiction, cunoscută astăzi drept „Trilogia Cosmică”. Prin urmare, avem și alte tărâmuri de cercetat, dar haideți să vedem, mai întâi, cum stau lucrurile atunci când pseudo-știința ia locul genezei fantastice.

            S-a înserat, iar profesorul Ransom caută o casă sau un han unde să înnopteze. Și din întâmplare, din spusele unei femei ce-și așteaptă fiul să se întoarcă de la muncă, află că în apropiere există un loc unde se desfășoară un soi de experiment științific. Interesat și gândindu-se că savanții i-ar putea oferi în noaptea asta un acoperiș deasupra capului, omul nostru se îndreaptă spre destinație, urmând ca acolo să-și întâlnească un fost coleg, fizician, de facultate. Însă Ransom nu știe că amicul lui, împreună cu celălalt om de știință, au un plan diabolic și că în curând se va găsi captiv pe o navă spațială, care se va îndrepta spre o planetă necunoscută. Și că, odată ce va pune piciorul pe noul pământ, va fi oferit în dar extratereștrilor, pentru ca noii veniți să-și poată desfășura, fără probleme, operațiunile de forare.

            Însă ca orice ființă rațională, înzestrată cu un instinct de autoconservare puternic, Ransom profită de apariția unui monstru marin fioros și o ia la goană. Astfel, profesorul ajunge departe de grupul pestriț de prădători, privind cu uimire la peisajul care i se desfășoară în fața ochilor. Spre deosebire de Terra, unde predomină culoarea albastru, datorită mărilor și oceanelor în proporție de 71%, pe Malacandra (pentru că așa se numește planeta) relieful are un colorit roșiatic, pe alocuri pal, un degrade de la stacojiu la roz. Apele sunt calde, dulci, iar hrana se găsește pretutindeni, ca într-o Grădină a Armidei, îndeosebi în scoarța copacilor, care este moale și gustoasă. Dacă în partea de jos, unde se află Ransom, relieful e plat, la altitudine atmosfera pare să fie rarefiată, iar munții apar ca niște piramide subțiri, înfipte în pământ, la fel ca frunzele copacilor, care par să crească în jos, orizontalitatea specifică planetei mamă fiind înlocuită de o verticalitate ireală și amețitoare.

            Știu la ce vă gândiți acum... Cum arată extratereștri? Ei bine, întrebarea asta și-a pus-o și Ransom, care se aștepta, după imaginarul vremii, la niște creaturi monstruoase, imposibil de privit. Dar nu... Nu e vorba aici nici de tentacule uriașe cu țepi, nici de clești, nici măcar de niște umanoizi cu trăsături de insecte. Pe lângă fauna sălbatică, pe Malacandra există trei specii cu conștiință. Prima, adică primul specimen cu care se intersectează Ransom, se prezintă ca o încrucișare între o morsă și o focă, o creatură care-și asigură o parte din hrană pescuind și care trăiește în triburi, creând, ca niște trubaduri, poeme și dansând, o societate ce pare să se afle undeva între Antichitate și Evul Mediu. A doua specie, cei care trăiesc în peșterile din munți, acolo unde aerul e într-adevăr greu de respirat, arată ca niște ființe umane, dar extrem de alungite, cu un chip prelung și membre subțiri, ca niște schelete. Ei sunt intelectualii, cei care poartă pe umeri marile întrebări dintotdeauna, și cărora le place să stea în cea mai mare parte în singurătate, neperturbați de zgomotele de pe câmpiile de jos. Ultima specie locuiește într-o altă parte a planetei, dar ne sunt descrise câteva exemplare prezente. Arată ca niște broaște uriașe, cu degete dibace cu care construiesc tot soiul de dispozitive, pe care le prezintă pe urmă intelectualilor.

            Și dincolo de toți și toate, pentru că C.S. Lewis era pasionat de filosofia creștină, există o conștiință cosmică, o zeitate care, aidoma lui Dumnezeu, dă sens lumii și o ordonează. Deși există trei specii, niciuna nu este superioară celorlalte, din niciun punct de vedere, stăpânesc planeta în pace, fiecare având rolul și locul ei în lanțul evoluției. Trei ca unul, dar o treime socială care se supune unei energii transcendentale superioare. Nu mai are rost s-o lungesc cu descrierile, până la urmă Ransom, oricât de mult s-ar bucura de peisaj și de noile lui cunoștințe, e om, și ca orice ființă umană, vrea să se întoarcă înapoi pe Pământ, pe Thulcandra (Planeta Tăcută), așa cum îi spun locuitorii lumii stacojii.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 154 - Fata din vecini de Jack Ketchum

Titlu: Fata din vecini 

Autor: Jack Ketchum 

Editura: BEHEMOT

Titlu original: The Girl Next Door (1989)

Traducere de Bogdan Nicolae Ghiurco

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 262

Media pe Goodreads: 3,94 (din 38.890 note)

 

Uneori, cel mai îngrozitor monstru este însuși omul. Deși literatura și cinematografia s-au concentrat, îndeosebi, asupra vampirilor, vârcolacilor și stafiilor, adică asupra unor imagini spectrale și diforme care să evoce groaza, adevărata teroare ia naștere, în cele mai bizare chipuri, din tenebrele minții umane. Ne place să citim despre creaturile nopții care bântuie prin păduri și se strecoară sub pat, urmărim cu interes filmele horror ca să vedem de ce a fost în stare regizorul și dacă va reuși sau nu să ne bage frica în oase și ne adunăm în jurul focului pentru a ne împărtăși povești și experiențe inexplicabile, tresărind la trosnetele crengilor mișcate de vânt. Însă, oricât de înfiorătoare ar fi istorisirea, trebuie să ținem cont că ea există datorită imaginației noastre, noi suntem cei care o construim și îi dăm o formă rudimentară sau finală.

David nu va uita niciodată ziua în care a cunoscut-o pe Meg. Chiar și după atâția ani, realizat și de două ori divorțat, își aduce aminte de puștiul care-și petrecea timpul pe malul râului, scotocind sub pietrele mâloase după raci, pe care îi aduna în niște conserve ruginite, umplute cu apă, iar apoi le dădea drumul. Prinsese doi pui și o căuta pe mamă, când își făcuse apariția ea. Era cu doi ani mai mare, frumoasă, cu părul roșcat, și venise la el sprintenă ca un băiat, altfel spus, era deosebită, locuise o vreme în New York și mâncase homari. Fiindcă părinții îi muriseră de curând într-un accident, Meg și sora ei, Susan, ajunseseră în grija mătușii lor, Ruth, care locuia, împreună cu cei trei fii ai săi, Donny, Willie Jr. și Ralphie (Woofer) în casa de alături.

Și pentru că David își vizita în fiecare zi vecinii, Donny fiind prietenul lui cel mai bun, ajunsese deseori s-o vadă pe Meg, de la care, fie vorba între  noi, nu prea putea să-și ia gândul. Dar de la un punct Ruth se comportase ciudat, începuse s-o certe pe Meg din cauze reale sau imaginare, ba chiar ajunsese s-o lovească. Și problema e că lucrurile escaladaseră destul de repede, transformându-se într-un joc diabolic, fără reguli, într-o plăcere vinovată, în care își angrenase propriii fii și pe câțiva dintre copiii vecinilor. Ce păruse la început bullying nejustificat se preschimbase într-o corvoadă, Meg devenind un instrument pe care își revărsau cu toții furia, o păpușă care nu fusese conștientă că sforile se aflaseră tot timpul în mâinile celorlalți.

Dar atunci când adulții scapă de sub control, ce putere mai au copiii? Cei trei băieți ai lui Ruth evident că nu contestaseră acuzațiile mamei, ba chiar se implicaseră trup și suflet în pedepsirea tinerei, entuziasmați de următoarea idee a tartorului șef. Ca spectator pasiv, David nu avusese nicio putere asupra demonului, nefiind capabil să împărtășească unui adult rațional grozăviile ce se petreceau în casa familiei Chandler. Oricum, nimeni nu l-ar fi luat în serios, copil fiind, pentru că, în mentalitatea vremii și a locului, cel lovit sigur greșise cu ceva. Meg nu fusese ascultată, toate obiecțiile fiindu-i aspru sancționate, metamorfozându-se treptat într-un trup lipsit de suflet, de care ceilalți se foloseau pentru a-și satisface fanteziile bolnave. Dar, într-un final, jocul trebuia să se termine, iar întrebarea e dacă, după toate chinurile îndurate, fata supraviețuise și putuse să aibă o viață normală în continuare.

Poate că ați fi tentați să spuneți, pe bună dreptate, că am dat prea multe spoilere, că am stricat (probabil) surpriza. Ei bine, nu e chiar așa... Romanul lui Jack Ketchum a fost inspirat de un caz real, al morții Sylviei Likens, o tânără maltratată și ucisă de tutorele ei, Gertrude Baniszewski. Chiar dacă povestea de față ne este livrată ca o ficțiune, totuși are și o componentă True Crime, extrem de greu de digerat. Dacă cunoști date despre cazul adevărat, poate că nu vei fi luat pe sus de evenimente. Dar, în necunoștință de cauză, nu-ți vine să crezi de unde a plecat și la ce s-a ajuns. Legat de stil, am regăsit în „Fata din vecini” maniera tranșantă a lui Clive Barker și inocența din scrierile lui John Saul. Și acum, după acest coșmar de aproape 300 de pagini, pot să adaug cartea pe lista cu cele mai oribile lecturi, alături de „Beția sângelui”, de Dean R. Koontz, și „Evanghelia după Satan”, de Patrick Graham. O recomand, n-o recomand, depinde de cât de puternici sunteți emoțional, dar dacă tânjiți după o provocare serioasă, atunci e ce trebuie, evident, cu avertismentul de rigoare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 153 - Prada de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)

Titlu: Prada

Autor: Yrsa Sigurdardottir  

Editura: TREI

Titlu original: Bráðin (2020)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,85 (din 1.709 note)

 

Am descoperit-o pe Yrsa Sigurdardottir în urmă cu aproape zece ani, cu romanul „Ultimul ritual”, primul volum din seria cu avocata Þóra Guðmundsdóttir. Nu pot să spun că a fost o alegere greșită, chiar dacă nu a fost neapărat pe gustul meu, prea multă dramă și prea puțin mister, prea multe elemente care s-au potrivit la sfârșit doar pentru că așa a vrut autoarea. Dar de pe-atunci am simțit că există mult potențial, nu degeaba se numără printre cei mai citiți și traduși scriitori din Islanda, și trebuie să recunosc, în pofida construcției textuale, că mi-a plăcut latura ocultă a cărții, cu însemnele diavolești și ritualurile ezoterice. Nu am citit niciun volum din seria „Freyja & Huldar”, despre care am auzit doar cuvinte de laudă, în special despre „Moștenirea” și „Răfuiala”, nu am pus mâna nici pe celălalt roman horror al ei, „Îmi amintesc de tine”, dar am ajuns zilele trecute să „răsfoiesc” „Prada”, un roman care încă din descriere îți dă fiori pe șira spinării.

            Povestea începe cu un grup de prieteni, două cupluri din Reykjavík, petrecăreți și amatori de senzații tari, care, împreună cu ghidul lor, Haukur, pornesc într-o expediție în ținutul sălbatic Lonsdraefi, cu scopul de a prelua datele de la un soi de instrument de măsurare din Vatnajökull, cea mai mare banchiză de gheață din Europa, pentru ca Haukur să-și poată finaliza lucrarea de doctorat. Cei patru prieteni pătrund, în șir indian, tot mai adânc în pustiul de gheață, urmând să se refugieze la o cabană, acolo unde, după o săptămână, va fi descoperit primul cadavru. Așadar, au trecut șapte zile, și acum echipa de căutare, formată din Johanna și Thorir, au găsit sub zăpadă trupul neînsuflețit al femeii, care, din motive inexplicabile, era doar în lenjerie intimă, restul hainelor aflându-se în cabană. La puțin timp, sunt descoperite, din aer, departe de orice refugiu, și cele două corturi ale turiștilor, iar echipa de salvare se îndreaptă într-acolo, sperând ca nefericiții să fie încă în viață.

            La stația radio din peninsula Stokksnes, Hjbrvar, unul dintre cei doi angajați însărcinați cu paza și supravegherea echipamentului scump, își petrece vremea dând ture prin vechea clădire ridicată în timpul Războiului Rece și având grijă de Pis, pisoiul care a apărut din întinderea nesfârșită de zăpadă. Deși pe-aici nu se întâmplă nimic interesant, în afară de elicopterul trimis în căutarea celor patru turiști, care aterizează din când în când pe platformă ca să-și facă alimentarea, dintr-odată interfonul, nefolosit de zeci de ani, începe să sune. Uimit de zgomotul ce tulbură liniștea, Hjbrvar se grăbește să răspundă, poate persoana de afară are nevoie urgentă de ajutor. Dar la celălalt capăt se aud doar zgomote ciudate și o voce imposibil de înțeles. Însă la poartă nu e nimeni... Și la următorul schimb de tură Hjbrvar află de la colegul lui că aparatul e scos de mulți ani din funcțiune. Însă voci stranii, umbre întrezărite cu colțul ochiului, a perceput și angajatul dinaintea lui, bărbatul care a căzut prin hornul natural, de lângă bază, direct în mare.

            Din păcate, nu am găsit destule aspecte pozitive ca s-o laud. Nu pot să spun nici că a fost o poveste complexă care m-a ținut în priză până la sfârșit, nici că a reprezentat horror-ul la care am sperat. Prea multe personaje (părerea mea), prea încărcată, trei perspective, niciuna cu un deznodământ clar, multe compromisuri, multe situații duse la extrem (în aparență), o aglomerare de elemente care nu au făcut decât să complice aiurea povestea și i-au oferit o notă de superficialitate. Groaza a rămas undeva în background, oricât de mult a insistat autoarea pe întâmplările stranii, nu a reușit să mă scoată din zona de confort. Ne-am săturat de pași ce se aud în zăpadă sau prin clădiri abandonate, de umbre ce apar dincolo de ferestre sau în încăperi semi-iluminate și de voci ce par să răsune de dincolo de mormânt. Multe clișee, niciun indiciu relevant care să ne conducă la un raționament logic, valuri peste valuri de incertitudine și un deznodământ previzibil pe de-o parte, dar greu de intuit pe de alta.

            În final, să privim și partea pozitivă. Am apreciat că Yrsa s-a folosit de peisajul islandez ca să ne introducă într-un infern de gheață. Dacă te-avânți în pustiu, există mari șanse să nu te mai întorci. Dacă nu vei cădea în râpele adânci sau dacă nu vei muri sub mormanele uriașe de zăpadă, atunci sigur vei suferi din cauza frigului, urmând să simți cum fiecare membru îți îngheață. Voi sunteți prada și, chiar dacă nu există niciun prădător care stă la pândă, e suficient ca vremea să se înrăutățească sau să renunțați la straturile suplimentare de îmbrăcăminte. Dar acolo, în beznă, umblă ceva, și nu știi dacă e mort sau viu, dacă e om sau fiară. Ce e sigur e că vă vânează, și, până când ajutoarele vor ajunge, nu se știe câți dintre voi vor supraviețui.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir :

 

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 54 - DezOnoare de Awais Khan (CRIME CLUB)

       

Titlu: DezOnoare 

Autor: Awais Khan

Editura: TRITONIC

Titlu original: No Honour (2021)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 364

Media pe Goodreads: 4,29 (din 731 note)

 

            Am crezut că iubirea mă va salva de o căsătorie nedorită, de o viață trăită în frică și tăcere, de supunerea oarbă față de un bărbat respingător, căruia trebuie să-i suport atingerile  dezgustătoare și să-i nasc doar fii sănătoși, care să-i moștenească averea și numele, însă am fost naivă. Iubirea m-a condamnat la moarte. Am făcut o greșeală cumplită, ce a adus dezonoare familiei mele, iar acum trebuie să plătesc cu viața pentru ceea ce am crezut că mă va salva. Simt cum mâinile tatălui meu mi se strâng în jurul gâtului, cum apa rece îmi pătrunde în nări și-n gură, învăluindu-mă în întuneric încetul cu-ncetul. Tot ce mai aud sunt bătăile năvalnice și neregulate ale inimii mele și ecoul straniu al celor trei cuvinte din cauza cărora au murit zeci de alte fete și femei: „iubire sau onoare?”, „Iubire sau Onoare?”, „IUBIRE SAU ONOARE?” Sunt gata să mor, dar nu sunt pregătită să-i las să ucidă micuța ființă ce crește în pântecul meu. Vreau să lupt, dar mâinile vânjoase mă scufundă tot mai adânc, până ce aerul nu-mi mai intră deloc în plămâni, iar apoi revine, mai dulce și mai curat ca niciodată. În loc să părăsesc această lume, mă trezesc față-n față cu întreaga comunitate, care mă privește cu scârbă. Am încălcat regulile noastre sacre, iar în ochii lor sunt un nimic, o târfă ce merită să fie arsă de vie, însă tatăl meu a ales să mă salveze, și povestea mea abia acum începe...

            Violență, suferință și disperare, cred că sunt cele mai potrivite cuvinte care descriu romanul lui Awais Khan. Povestea Abidei este plină de cruzime, fiecare pagină tăind și mai adânc în carne vie. La doar șaisprezece ani, Abida rămâne însărcinată cu băiatul pe care îl iubește, dar care nu i-a fost hărăzit de soț. Cu toate că se străduiește să ascundă cât mai mult timp sarcina, adevărul iese la lumină, distrugând planurile de căsătorie pe care tatăl ei le făcuse cu fiul pirului din Khan Wala. Comunitatea cere să se facă dreptate, cere moartea păcătoasei și transformarea ei într-un exemplu, însă tatăl ei se împotrivește mulțimii și conducătorului satului. Abida se căsătorește cu Kalim și se mută în Lahore, unde are și mai multe de înfruntat. Cu un soț dependent de droguri, violent, care nu se mai îngrijește de bunăstarea soției și a copilului nenăscut, Abida ajunge să fie vândută unui bordel, un spațiu ce îi va destrăma încrederea în oameni și îi va distruge sufletul, dar care, în mod paradoxal, o va face mai puternică și o va pregăti să devină un sprijin pentru alte femei aflate la un pas de moarte.

Deși e o ficțiune, „DezOnoare” are la bază cazuri reale, petrecute în micile comunități rurale pakistaneze, în care fete de nici șaisprezece ani au fost ucise cu pietre, arse de vii sau înecate pentru că au rămas însărcinate înainte de căsătorie sau pentru că, pur și simplu, au refuzat să se mărite cu bărbatul ales de către familie. Iubirea nu-și are locul în aceste comunități, onoarea fiind cea care dictează legea, iar din acest motiv, crimele sunt permise, mai ales dacă sunt săvârșite pentru spălarea reputației, caz în care nici măcar poliția nu se implică. Lumea musulmană se ghidează după alte reguli, pe care noi, europenii, care vedem (de bine, de rău) în femeie un egal, nu le înțelegem pe deplin și care ni se par primitive și barbare, ba chiar demne de condamnat, însă trebuie să luăm în considerare faptul că sistemul lor de gândire și de a acționa este complet diferit de al nostru. Femeia musulmană trăiește pentru un singur scop, și anume să-și mulțumească bărbatul. Și cum poate face acest lucru? Supunându-se fără să crâcnească și născând cât mai mulți băieți. Prin urmare, femeia nu are un statut mai important decât un obiect... Nu are voie să vorbească neîntrebată, nu are voie să iubească, și cel mai rău, nu are voie să gândească. Este redusă la un trup, de care bărbatul se folosește, fără sentimente și păreri; un robot care trebuie să se îngrijească de gospodărie și să tacă atunci când este bătută din cele mai nesemnificative motive, fiind conștientă că orice împotrivire îi poate aduce moartea.

Dar chiar și în cele mai tradiționale comunități poate apărea o rază de speranță, o mică schimbare care să îmbunătățească traiul femeilor, iar în cazul de față schimbarea o reprezintă Jamil, tatăl Abidei. Jamil refuză să-și ucidă fiica, și astfel se împotrivește legilor străvechi, devenind un paria al societății. Ba mai mult, o ajută pe Abida să fugă din sat și să se refugieze cu iubitul ei în Lahore, un oraș mare, aglomerat, unde onoarea și tradiția au fost înlocuite cu tentațiile paradisurilor artificiale și desfrâu.  Așa cum e și firesc, între viața la sat și cea de la oraș se cască o prăpastie adâncă, cele două spații fiind antitetice, dar având ceva în comun. Nici în Khan Wala, nici în Lahore, Abida nu este în siguranță. Greșeala ce-i poate aduce moartea în Khan Wala poate fi trecută cu vederea într-un oraș mare, în care nu o cunoaște nimeni, însă și spațiul acesta vast îi este fatal. Dar protagonista noastră e o supraviețuitoare și va deveni o eroină, muncind împreună cu întreaga sa familie la reabilitarea tinerelor care au avut de suferit din cauza legilor stricte, ce apără castitatea și puritatea viitoarelor soții ca pe singurul dar pe care i-l poate oferi femeia soțului ei.

Trebuie să fiu sinceră și să vă mărturisesc că nu este cea mai bună carte de acest gen pe care am citit-o... Nu am fost nici șocată, nici surprinsă în vreun fel de acțiune. iar finalul este complet previzibil, însă are ceva special. Stilul deosebit al scrierii, perspectiva plină de speranță într-un viitor diferit, departe de violență și frică, vârtejul de emoții ce răzbat din greutățile prin care trece Abida, dar cel mai important, întrezărirea unei schimbări ce nu poate fi dezrădăcinată, fac din „DezOnoare” o lectură ce merită adăugată în bibliotecă și, neapărat, pe lista de Want to Read.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Awais Khan:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 152 - Cartea accidentelor de Chuck Wendig (Provocare)

Titlu: Cartea accidentelor 

Autor: Chuck Wendig 

Editura: LITERA

Titlu original: The Book of Accidents (2021)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 640

Media pe Goodreads: 3,75 (din 21.089 note)

 

Pentru că am fost provocat ieri de colegul meu, Andrei Cioată (https://falled.blogspot.com/), în lanțul de provocări deschis alaltăieri de prietena noastră, Cristina Lazăr (https://carti.blog/), a venit rândul meu să scriu despre „Cartea accidentelor”, de Chuck Wendig. Sincer vă spun că habar nu am cu ce să încep... Oare să vorbesc despre aspectele care fac din romanul de față un horror veritabil? Despre complexitatea narațiunii și miza cosmică pusă în joc? Sau să procedez ca de-obicei și s-o iau cu începutul, poate cu prologul sau cu primele capitole? Dar întrebarea e cu care prolog, pentru că, surpriză, avem două. Și încă de-aici ne dăm seama că nu avem de-a face cu un amator sau cu un autor lipsit de inspirație, ci cu un maestru al scrierii, capabil să construiască o lume nouă și s-o arunce apoi în haos, extrăgând, aidoma unui ceasornicar, piesele din care ar putea fi reasamblată. Dar hai să vedem mai întâi cine, când, unde și de ce...

            Edmund Walker Reese are un singur regret, că a fost prins în timp ce încerca să-și execute cea de-a cincea victimă. Abia a cincea... când el plănuia, de fapt, să ajungă la 99... Dar asta e, nemernicii l-au închis, și acum urmează să fie prăjit pe scaunul electric. Are un singur prieten, „dar diavolul nu-i aici”, și e pregătit să dea piept cu moartea, fiindcă numerele i-au arătat că ăsta nu-i, la urma urmelor, sfârșitul. Publicul s-a adunat, cei doi gardieni l-au așezat „confortabil” pe scaun, au pornit curentul, și Edmund a trecut, călărind trăsnetul, DINCOLO.  

            Făcând un salt în viitor, adică în prezent, ne trezim în biroul unui avocat, unde Nate Graves află că, în schimbul unui dolar, dorință lăsată de tatăl lui în testament, poate achiziționa casa în care a copilărit. Copleșit de amintirile în care el și mama sa erau snopiți în bătaie și urându-și din tot sufletul tatăl, protagonistul refuză, inițial, propunerea, dorindu-și să stea departe de infern, chiar dacă monstrul și-a dat de curând duhul. Dar pentru că Maddie, soția și sculptorița familiei, are nevoie de un loc liniștit în care să-și dea frâu liber imaginației, și fiindcă fiul lor, Oliver, are probleme la școală, empatia lui excesivă nefiind înțeleasă nici de colegi, nici de cadrele specializate, Nate hotărăște în cele din urmă să se mute cu familia în Pennsylvania, în locuința coșmarurilor ce i-au marcat primii ani de existență. Dar nu trece mult timp până când încep să se petreacă lucruri stranii, o siluetă fantomatică pare să bântuie prin vechea casă și prin tunelurile din apropiere, iar viețuitoarele încep să se comporte ciudat, de parcă ar fi conștiente că răul umblă nestingherit printre ele.

Sună bine, așa-i? Vă spun eu că e excepțională, o lectură de care ai parte o dată la câțiva ani, o carte pe care nu doar că vrei s-o recomanzi prietenilor, ci ajungi să-ți dorești să-i obligi s-o citească. Și acum hai să vedem împreună trei motive pentru care merită s-o treceți urgent pe TBR.

            Pentru început, e un roman Horror, și cu asta cred c-am spus tot. Nu, nu e Fantasy etichetat ca Horror, nici Romance, precum „Mexican Gotic”, nici măcar Thriller, știu că uneori granițele sunt aproape invizibile, dar nu e cazul și aici. Este exact ce trebuie, o capodoperă a literaturii de groază, plină de episoade întunecate și terifiante în care simți cum sângele ți-o ia la galop. Avem parte de scene înfricoșătoare la fiecare capitol sau o dată la două capitole, și chiar dacă poate părea prea mult, ajungi să-ți dorești și mai mult, pentru că e o groază care se construiește cu pași mici, îndreptată spre un final exploziv. În al doilea rând, avem niște personaje, la prima vedere, simple, dar care își expun complexitatea pe parcurs. Nate nu e doar o victimă a abuzurilor propriului tată, ci și un „răzvrătit” care a înțeles că violența e doar o consecință a slăbiciunilor. El e tatăl model, cel care-și iubește familia mai presus de orice, pregătit să treacă chiar prin infern pentru ei. La rândul ei, Maddie nu e o femeie conservatoare, nu stă doar în bucătărie, iar printre activitățile  ei se numără bătutul de cuie, reparatul țevilor și sculptatul cu drujba în lemn. E o artistă în adevăratul sens al cuvântului, iar dacă arunci o privire la creațiile sale, vei avea impresia că sunt pline de viață. Iar Oliver, micul nostru neînțeles, poate să simtă, în mod inexplicabil, toată suferința celorlalți, și chiar dacă se declară împotriva violenței, e gata să sară oricând la bătaie, atât timp cât prietenii lui scapă nevătămați. E curajos, se sacrifică pentru alții și se simte bine în preajma celor ca el, chiar dacă noul lui amic, Jake, e puțin ciudat și are o pasiune bolnavă pentru magia neagră.

Și vin în concluzie și cu ultimul argument (profesorii mi-ar sări în cap pentru asta), Chuck Wendig e un autor cult, care știe cu ce se mănâncă Horror-ul. De asta, unele scene trimit (direct sau indirect) la operele altor autori de gen. Prologul cu scaunul electric este evident o trimitere la „Culoarul morții”, al lui Stephen King, ba unele episoade, mai târzii, par să aducă a „Shining”. Maddie și Oliver m-au dus cu gândul la cei doi protagoniști din „Prieten imaginar”, capodopera lui Stephen Chbosky, unde avem de-a face cu o altă miză cosmică, aceeași luptă de proporții între bine și rău. Iar construcția lui Edmund Walker Reese mi-a amintit de Charles Manx, anti-eroul din „NOS4A2”, al lui Joe Hill, care, la fel ca antagonistul de-aici, avea un plan măreț cu copiii pe care-I făcea să dispară. Gata, gata, mă opresc aici, am spus mai mult decât trebuia, și pentru că recenzia face parte dintr-un Blog Tour, îi dau penița Ancăi Adriana Rucăreanu (https://ancasicartile.ro/), pe care o provoc, la rândul meu, să scrie despre „Cartea accidentelor”.

Tu pe cine provoci să citească „Cartea accidentelor”?

COMANDĂ CARTEA