luni, 26 februarie 2024
Descoperă lumea fascinantă a răului alături de „Asistenta Maleficului”, de Hannah Nicole Maehrer
marți, 13 februarie 2024
Recenziile lui Gică 167 - Trădarea de David Gilman (CRIME CLUB)
Titlu:
Trădarea
Serie:
Englezul (#2)
Autor:
David Gilman
Editura:
LEBĂDA NEAGRĂ
Titlu
original: Betrayal (2022)
Traducere
de Alexandra-Maria Vrînceanu
Anul
apariției: 2023
Număr
pagini: 608
Media pe
Goodreads: 4,38 (din 861 note)
Foști legionari uciși sau dispăruți, traficanți de
droguri, politicieni corupți, bani murdari și un asasin care-și privește victimele
în timp ce sângele li se scurge din trup. Dar când situația se complică cu
adevărat, e vremea să intre în scenă Dan Raglan, fost agent de comando în
Legiunea Franceză, supranumit „Englezul”. După deviza „dezbină și cucerește”,
omul nostru se ia la trântă cu inamicii, le întinde capcane, îi anihilează cu
propriile arme, îi doboară unul câte unul, chiar și atunci când are de-a face
cu o trupă special antrenată, ridicându-se la nivelul celebrilor spioni-terminatori
din literatura de gen, precum James Bond sau Jason Bourne. Și pentru că balanța
trebuie (neapărat) echilibrată, apare și antieroul, răul răilor, cum s-ar
spune, cel (sau cea) care-l sfidează pe protagonist printr-un act de-o cruzime
absolută, și care merită și trebuie cu orice preț să fie pedepsit.
După ce este contactat de Sokol
(Păsăroiul), agentul lui de legătură, singurul om care știe unde se află
Englezul, Raglan ajunge la Marsilia, în locuința unui fost coleg de divizie, care
i-a transmis, prin Serge, că deține niște informații de importanță maximă. Capăt
de drum, francezul e mort. Dar mai există un om care ar avea idee despre ce e
vorba la mijloc, însă locuiește în Florida, unde se ocupă în prezent de reparațiile
avioanelor dintr-un hangar, transformat într-un soi de muzeu. Și de aici,
Englezul ajunge la agentul care deține cheia misterului, de fapt, la soția lui
îndurerată, fiindcă bărbatul nu s-a mai întors de la alergat. Mort? Răpit? Însă
ce nu știe femeia, dar urmează să afle Raglan, este că soțul ei a descoperit o
conspirație la nivel înalt, chiar în inima Pentagonului, în care sunt implicați
atât politicieni cu renume, cât și membrii unui cartel de droguri din
Washington, D.C.
Cu acțiunea, ne-am lămurit, Englezul
îi snopește în bătaie. Însă, pe lângă asasinii numeroși, pe urmele lui a pornit
și o agentă de la FBI, care urmărește să-și reabiliteze numele, după ce echipa
ei a căzut într-o cursă. Pe parcurs, Raglan trece de la postura de nevinovat,
la cea de asasin, și apoi, erou, fiind singurul care poate pune capăt
complotului. Dar până și el are nevoie de un prieten, o gazdă, un om cu
relații, care să-i înlesnească accesul în anumite incinte sau zone ale
orașului. Și așa, dar întâmplător, îl întâlnește pe TJ Jones (Titus Jackson,
în niciun caz, Tommy), un veteran de șaptezeci de ani, încă în formă, care a
activat în Vietnam și care-l vede pe Englez ca pe fiul lui pierdut. Și pentru
că trăiește în Washington, D.C. de-o viață, îi oferă oaspetelui său o hartă a
orașului, cu cartierele răufamate marcate cu roșu, adică exact unul dintre
locurile înspre care se îndreaptă Dan.
Și astfel, pornim spre epicentrul
problemei. Însă din când în când Raglan este nevoit să arunce câte o privire în
spate ca să se asigure că nu e urmărit. Și, da, chiar e... Ba de băieții buni, trimiși
de sus să-l supravegheze, ba de cei răi, mafioți sau mercenari care, așa cum am
văzut în primul volum, n-au idee cu cine se pun. În ciuda faptului că
Washington, D.C. ar trebui să fie un oraș sigur, că doar e capitala,
traficanții de droguri și-au împărțit teritoriile, cerând deseori sume uriașe
locuitorilor pentru protecție. Singurul care e bogat prin locurile astea e
Capul, restul gangsterilor fac un ban „cinstit” din vânzarea de droguri, iar ceilalți,
adică familiile care trăiesc la limita subzistenței, nu au încotro, fiindcă nu
vor să supere un mafiot drogat, căruia-i tremură degetul pe trăgaci.
Mi-a plăcut mai mult decât
„Englezul”, e puțin mai alertă și am știut de la început la ce să mă aștept.
Poate că nu e personajul meu preferat, însă Dan Raglan își joacă bine rolul de
justițiar absolut. E un roman cu răsturnări de situație o dată la câteva
pagini, cursiv, și nu trebuie să-ți faci griji când vezi că are peste 600 de
pagini. Se citește ușor și, în pofida intrigilor politice încâlcite, e
suficient să fii atent la poveste, pentru că răspunsurile vin, firește, spre
final. Iar cireașa de pe tort e antagonistul, crud și viclean, un oponent pe
măsură pentru Raglan. Așadar, rămâneți aproape, pentru că urmează mult foc și
sânge, și doar martorii, adică noi, vor fi în stare să decidă de partea cui se
află dreptatea.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Gilman:
duminică, 11 februarie 2024
Recenziile lui Gică 166 - Băieții din cimitir de Aiden Thomas
Titlu:
Băieții din cimitir
Serie:
Băieții din cimitir (#1)
Autor:
Aiden Thomas
Editura:
ALICE BOOKS
Titlu
original: Cemetery Boys (2020)
Traducere
de Ioana Filat
Anul
apariției: 2023
Număr
pagini: 408
Media pe
Goodreads: 4,28 (din 88.936 note)
Romanul lui Aiden Thomas e (și nu e) un Fantasy. Deși are o
componentă magico-religioasă în centru, un mecanism simbolic de la care se
dezvoltă o intrigă complexă, accentul este pus în mare parte pe povestea
protagonistului, pe identitatea lui de gen și relația cu ceilalți, îndeosebi,
cu familia. Prin urmare, putem spune că avem de-a face cu un bildungsroman, cu
o ficțiune curajoasă, plină de substanță și în filele căreia se găsește un îndemn
la schimbare și, bineînțeles, acceptare. Ecuația bărbat-femeie și-a pierdut fundamentele,
și, în ciuda constrângerilor creștine, cei excluși în sfârșit au ocazia să ia
cuvântul, să se prezinte și să-și ceară drepturile. Mesajul unui singur individ
reflectă o întreagă comunitate, marginalizată și cenzurată, care acum are șansa
să-și scoată la lumină istoria, susținută de noile mișcări politice și
culturale.
Brujos sunt „vrăjitorii” care, cu ajutorul unui portaje
(de-obicei, un pumnal) taie legăturile ce-i mai țin pe pământ pe cei decedați.
Brujas sunt soțiile și fiicele lor, tămăduitoarele, care, pentru a vindeca
rănile trupești, dar și pe cele sufletești, se angajează ca infirmiere,
asistente medicale sau psihologe. Yadriel este fiul lui Enrique și nepotul
Litei, adică descendentul celei mai însemnate familii de Brujx. Dar băiatul
nostru nu a avut parte de ritualul de inițiere, fiindcă nu îi este recunoscută
identitatea de gen. Însă își dorește atât de mult să calce pe urmele
strămoșilor, astfel încât, cu ajutorul verișoarei sale, Maritza, care îi
cioplește propriul portaje, se strecoară în biserica din cimitir și se inițiază
de unul singur în magia viilor și a morților, o ceremonie confirmată însăși de
Santa Muerte.
Iar după ce verișorul lui este ucis, o moarte violentă pe
care o simt toți Brujx în piept, și trupul, în ciuda căutărilor din zi și
până-n noapte, nu este găsit, Yadriel vrea să-și testeze noile abilități, așa
că îi cere spiritului lui Miguel să-și facă apariția. Dar, din greșeală, îl
invocă pe Julian Diaz, băiatul rău al școlii, care, în mod straniu, a murit tot
cu o zi în urmă. Și chiar dacă adolescentul nostru își dorește din tot sufletul
să-l trimită pe Julian în lumea de dincolo, ca să-și repare mica eroare, tânărul
răzvrătit nu vrea să plece, încă nu, până când nu se asigură că amicii lui sunt
bine. Neavând de ales, Yadriel îl ia pe Diaz cu el acasă, unde încearcă să-l
țină ascuns, ca să nu afle cumva familia sa că a dobândit, fără aprobarea
necesară, puterile de brujo.
Cartea de față se încadrează, din toate punctele de vedere,
în sfera literaturii LGBTQ+. Mai întâi, protagonistul este trans, un băiat
latinx căruia familia îi refuză adevărata identitate, gen care, pe urmă, este
aprobat chiar de Sfânta Moarte, adică de zeița supremă. În timp ce oamenii nu
sunt pregătiți pentru schimbare și îl privesc pe Yadriel cu scepticism,
transcendența îi face loc în sânul ei, recunoscându-l ca pe un fiu, și nu ca pe
o fiică, ca pe un adevărat brujo. Apoi, personajul-oglindă, Julian Diaz, este
gay, un lucru pe care îl susține fără rușine, luându-l ca o normalitate de la
natură, ca pe un dat, neînțelegând lupta interioară a lui Yadriel. La rândul
lui, omulețul nostru știe cine este, vrea să-i convingă și pe ceilalți, dar
este afectat de remarcile celor din jur, în special de reacțiile (nu
întotdeauna subtile) ale propriului tată.
Pe lângă „minoritățile” sexuale, este adusă în discuție și
soarta hispanicilor.
Când dispare un individ latino, membrilor comunității le e
frică să meargă la poliție, fiindcă albii ar putea descoperi faptul că sunt
emigranți fără acte sau, mă rog, cu documente false. Astfel, cei care se află „în
afara legii” pot fi deportați, lucru care se întâmplă adesea. Familii
destrămate, mame și tați ce trăiesc zi de zi cu speranța că-și vor putea
crește, în pace, copiii și soții și soți văduviți de societate. Aici, adică în
Los Angelesul de est, se regăsesc persoane ale căror părinți sau bunici au
venit din toate colțurile Americii, Cuba, Haiti, Columbia, Mexic... Ceea ce îi
leagă, în afară de cutumele sociale, este tradiția, credințele străvechi la
care nu au renunțat. Ei sunt, la un loc, urmașii incașilor, mayașilor și
aztecilor, dar și ai creștinilor care au descoperit noile teritorii.
Cât despre dimensiunea fantastică, aceasta ia naștere dintr-un
amalgam de credințe ce vizează trecerea spre viața veșnică, în cazul de față,
spre Câmpiile Sfintei Morți. Aproape toată acțiunea cărții se desfășoară în
perimetrul cimitirului, unde cei vii au grijă de mormintele și sufletele celor
plecați, printre siluetele spectrale ale celor care nu sunt pregătiți să dea
ochii cu marea zeiță. Astfel, povestea capătă și o latură gotică, fascinantă, și
nicidecum înfricoșătoare. Ritualurile, chiar și prezențele fantomatice, au
propriul farmec – un microcosmos efervescent care mișună în inima unei lumi care
nu cunoaște magia. Acestea fiind spuse, trebuie să punem punct aici, fiindcă se
apropie Dia de Muertos, când viii și morții se vor reîntâlni și vor dănțui
printre hârci pictate și crăițe, adică ziua în care Julian va trebui să fi
trecut deja hotarul, înainte ca sufletul lui să devină maligno.
joi, 8 februarie 2024
Editura RAO lansează: Ne vedem în august de Gabriel Garcia Marquez
Descoperirea
literară a anului, romanul Ne vedem în august al lui GABRIEL GARCIA MARQUEZ, va
avea lansarea internațională pe 6 martie 2024. Este un text inedit, care încă
nu a văzut lumina tiparului, fiind păstrat de familia autorului până acum, când
se împlinesc 10 ani de la moartea sa.
Romanul
Ne vedem în august redă povestea unei femei de vârstă mijlocie care are o nouă
aventură amoroasă în luna august a fiecărui an, când călătorește pe insula unde
este îngropată mama ei. Romanul este un minunat imn închinat libertății
dragostei, o explorare a psihologiei feminine, îndeosebi a feminității, a
sexualității, a dorinței. Eroina acestui roman descoperă posibilitatea de a nu
fi îngrădită de convenții sociale și familiale, de a se regăsi pe sine.
Ne
vedem în august va apărea în colecția MAESTRO
PRECOMANDĂ
Ne
vedem în august se va lansa internațional pe 6 martie 2024 și poate fi comandat
pe site-ul editurii noastre și pe cele ale partenerilor noștri la prețul
special de 52 de lei:
marți, 6 februarie 2024
Recenziile lui Gică 165 - Noi, carnivorii de Agustina Bazterrica
Titlu: Noi,
carnivorii
Autor: Agustina Bazterrica
Editura:
PANDORA M (ANANSI. WORLD FICTION)
Titlu
original: Cadáver Exquisito (2017)
Traducere
de Marin Mălaicu‑Hondrari
Anul
apariției: 2023
Număr
pagini: 240
Media pe
Goodreads: 3,81 (din 188.264 note)
„Noi, carnivorii” (sau mai bine spus, Noi, canibalii) este un
roman distopic cu puternice nuanțe horror, care, prin tematica abordată, poate fi
încadrat cu ușurință și în sfera literaturii apocaliptice. Pe scurt, într-un
viitor nu foarte îndepărtat, un virus letal a infectat viețuitoarele lipsite de
rațiune, de la câini, porci și vite, până la păsări, astfel încât toate animalele
au fost sacrificate. Și fiindcă nu a existat niciun produs care să înlocuiască proteinele
necesare organismului (cele vegetale fiind nesatisfăcătoare), guvernul a aprobat
legea conform căreia omul are tot dreptul să consume carne de om. Mă rog, carne
specială, pentru că așa îi spune acum. Astfel, au apărut abatoarele și
măcelăriile, locurile unde sunt „procesate” și vândute noile produse de proveniență
umană.
Marcos lucrează la abatorul El Cipres, fiind, de-asemenea, mâna dreaptă a patronului.
Munca lui constă în „procesarea” mecanică a oamenilor, adică a capetelor care
sunt aduse, claie peste grămadă, în camioane, de la „crescătorii”. În fiecare
zi e la fel, un nou specimen e transportat în camera de anihilare, unde va fi anesteziat
printr-o lovitură de ciocan în frunte, exact în locul unde e ștampilat, urmând
să ajungă în încăperea unde doi angajați îi vor face vivisecția și îi vor
selecta membrele și organele. Rinichi, la rinichi, ochi, la ochi, limbă, la
limbi, inimă... În cel mai bun caz, pielea
îi va fi jupuită, ca să poată fi transformată într-un trofeu sau bun comercial.
Iar carcasa va fi aruncată la hoitari, adică la vagabonzii flămânzi ce și-au
întins tabăra lângă gardul electrificat al abatorului. De altfel, și calitatea cărnii
variază, de la tânără la bătrână, de la resturile cu care s-a hrănit subiectul,
la alimentația atent planificată și observată, cu cea mai bună hrană, astfel
încât mușchiul să fie fraged și apetisant.
Urmărind povestea lui Marcos, realizăm
că nu e deloc un om fericit. Fiul i-a murit, după care soția l-a părăsit, iar
tatăl lui se află într-un azil, luptându-se cu demența. Dar viața lui se
schimbă atunci când primește cadou o femelă, un exemplar de lux, cu gene
curate, hrănit doar cu mâncare pe bază de migdale. Deși în primele zile protagonistul
o ține captivă în șură, legată, firește, ca să nu evadeze, după un timp o
introduce în locuința sa, chiar în propria existență. Însă e interzis prin lege
să tratezi un produs ca pe o ființă umană, și asta l-ar putea costa, împreună
cu femeia, o vizită la abatorul municipal.
Așa cum am spus, cartea de față e o
distopie. Mai întâi, avem cenzură, o anumită limitare a termenilor folosiți și
a afectivității, care este, pe urmă, anulată complet. Oamenii (mai precis cei
care nu ar trebui să se numească oameni) nu mai simt nimic, au pietre în loc de
inimi, fac totul pe repede-înainte, de parcă ar putea să oprească, în vreun
fel, sfârșitul inevitabil. Apoi, teritoriile sunt împărțite, și umanitatea
(neumană) e scindată în trei mari grupuri. Pe de-o parte, îi avem pe cei de
condiție bună, care-și permit carne specială, ba chiar un subiect viu pe care
să-l țină într-o cușcă în bucătărie, ca să taie bucăți din el pentru a-și servi
musafirii. Pe de alta, sunt hoitarii, indivizii măcinați de foamete, posibili
(dar nu e cazul) insurgenți, care se hrănesc cu rămășițele cadavrelor, ilustrați
ca niște șacali-zombie. Și în centrul tuturor, fiindcă mâncarea asigură
supraviețuirea, se regăsesc subiecții crescuți în condiții speciale, cărora li
s-au scos corzile vocale, fiindcă muțenia îi reifică, însemnați cu ștampile și
sigle, victime încă de la naștere, a căror soartă e pecetluită de drujbele și
lamele ce-i Spintecă și „procesează”.
Și, da, e un text prin excelență expresionist. Pe lângă
faptul că este violent, vulcanic, plin de angoasă și decadență, e conturat
printr-o cromatică stridentă, cu nuanțe de gri, negru și roșu. Culorile apăsătoare
nu fac decât să sublinieze pierzania, dezaprobarea divină, fiindcă cea de-A Cincea
Poruncă a fost încălcată (a unui zeu care pare să fi fost măcelărit de propria
creație) și parazitul din trupul celor damnați. În acest cerc al Infernului, nu
există eroi, suflet sau sentimente, doar hrană și consumatori. Însă, spre
deosebire de practicile șamanilor, unde carnea celui ucis îi conferea putere și
vitalitate învingătorului, aici lucrurile merg într-o direcție futuristă,
lipsită de orice fel de simbolistică. Prin urmare, istoria se întoarce în
punctul zero, abandonând sensurile abstracte, iar șarpele ajunge, iarăși, să-și
devoreze propria coadă, pentru că pământul trebuie purificat de germenii săi grotești
și sadici.
duminică, 4 februarie 2024
Recenziile lui Gică 164 - Când vin străinii de Ivar Leon Menger (CRIME CLUB)
Titlu: Când
vin străinii
Autor: Ivar
Leon Menger
Editura:
TREI
Titlu
original: Als das Böse kam (2022)
Traducere
de Laura Karsch
Anul
apariției: 2023
Număr
pagini: 256
Media pe
Goodreads: 3,68 (din 964 note)
De când se știe, Iuno locuiește,
împreună cu părinții și cu fratele ei, Boy, pe o mică insulă din Țara de Nord. La
cei șaisprezece ani ai săi, își petrece timpul ajutându-și mama la treburile
casnice, tatăl, la pescuit și având grijă de frățiorul ei mai mic, așteptând cu
nerăbdare duminicile ca să se adune cu toții la masă, pentru o gustare specială
și un nou joc în familie. Însă cel mai mare vis al lui Iuno este să ajungă pe
celălalt mal, lucru interzis cu desăvârșire, fiindcă acolo se găsesc Străinii,
niște oameni cruzi care vor să le facă rău. Din câte a înțeles, ei fac parte
dintr-un soi de program de protecție a martorilor, iar Gardienii i-au adus aici
ca să fie în siguranță. Dar în ciuda avertismentelor cu care a crescut, adolescenta
își dorește din ce în ce mai mult să afle ce se află dincolo de apă, așa că
plănuiește, împreună cu Boy, să părăsească mica lor fâșie de pământ.
Dar înainte să disecăm povestea,
haideți să vedem ce e de făcut atunci când vin Străinii. Ei bine, când se aude
sirena, trebuie să fugă și să se ascundă în beci, adăpostul lor improvizat,
unde au apă și alimente pentru câteva luni. Și în timp ce tatăl lor pândește cu
pușca, din fotoliu, posibilii intruși, mama le dă câte o pastilă, pe care
trebuie s-o înghită repede, veșnicele pilule de consolare, foarte gustoase de
altfel. Însă până acum au avut loc doar simulări prin care li s-au testat
reflexele și supunerea. Un singur om, care, chipurile, n-ar fi Străin, are voie
să debarce pe țărm, și anume, Ole, bătrânul poștaș care vine în fiecare zi de
luni. Însă într-o noapte, când Iuno se află pe plajă, un necunoscut ajunge pe
insula lor, un tânăr care a venit să-și recupereze drona doborâtă, pe nume
Luca, și care îi dă, atât prin prezență, cât și printr-o dezvăluire despre
trecutul ei, viața peste cap.
Bun... Hai că nu e greu să ne dăm
seama ce se petrece aici. Nu, n-o să vă spun care-i mecanismul, evident încă
din descriere, dar mi-aș dori să ne concentrăm puțin asupra personajelor. Așadar,
Iuno. Numele zeiței romane a căsătoriei și fertilității, altfel spus, o
entitate puternică, cu o identitate clară. Fratele ei e Boy, adică Băiat(ul).
Deci, o aparentă nulitate, lipsită de orice trăsătură distinctivă, cu excepția
sexului. Nu aș merge neapărat pe o reprezentare Yin si Yang, deși e posibil să
funcționeze dacă îi privim ca fiind complementari, având același sânge și
regăsindu-se în aceeași situație dramatică. Părinții... Mda, aici lucrurile stau
puțin diferit. De ce niciunul dintre ei nu are nume? De ce se identifică în
permanență prin „mama și tata”? Prin urmare, avem o ierarhie, de la nume la
funcție, inițial lipsită de sens, dar care capătă semnificație prin prezența și
acțiunile protagonistei.
Și acum să vedem care sunt limitele
micului lor cronotop. Pământ, apă, și apoi iarăși pământ. Insula e sigură, pe
când pe celălalt mal pândește pericolul. Dar acolo se află și Gardienii, care nu-și
fac niciodată apariția. Binele și răul, Gardienii și Străinii, o certitudine și
(cel mai probabil) o iluzie. Dar de ce? Care e scopul? De ce s-au refugiat așa
departe de civilizație? Sunt victime sau vinovați? Cine minte și cine (nu)
spune adevărul? Ceva e putred în Țara de Nord. Până și denumirea asta e
stranie, de parcă ar ilustra un loc care nu se găsește pe nicio hartă. Și ce e
cu toate pregătirile astea... militare? Dar cu pilulele de consolare?
În altă ordine de idei, romanul e
construit pe o structură de basm. Iuno poate fi asociată, din cauza contextului,
cu „Degețica”, cei doi frați trimit, indirect, la Hansel și Gretel, iar insula
reprezintă Turnul lui Rapunzel, din care prințesa cu părul de aur urmează să
evadeze. Ce mai... E o poveste bună, complexă, scurtă, un thriller distopic cu
puternice trăsături de Young Adult. De altfel, am apreciat că autorul, în ciuda
unor lacune, posibil scăpări intenționate, a trecut repede la subiect, spunându-ne
exact ce și cum. Nu e statică deloc, scenele se derulează repede, simți
suspansul la fiecare pagină și speri ca totul să se sfârșească cu bine. Deci, o
recomand, dar să nu uitați că Ivar Leon Menger scrie „povești care merg la
inimă. Până când o fac să stea în loc.”
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ivar Leon Menger:
vineri, 2 februarie 2024
Recenziile lui Gică 163 - Vizita tinerei doamne de George Arion (CRIME CLUB)
Titlu:
Vizita tinerei doamne
Serie: Andrei Mladin (#9)
Autor: George Arion
Editura:
CRIME SCENE PRESS
Anul
apariției: 2023
Număr pagini:
264
Poet, eseist, recenzent, dramaturg,
nuvelist și romancier, George Arion s-a remarcat prin scrierile sale
polițienești, în special prin seria ce-l are ca protagonist pe îndrăgitul jurnalist-detectiv,
Andrei Mladin. Și dacă vă veți opri un moment, în timpul lecturii, ca să
aruncați o privire mai atentă asupra temelor abordate în cele nouă volume, mai
ales în ultimul, veți observa o tușă personală puternică, o stilistică ce-i
apropie extrem de mult pe autor și personaj. Dacă-mi permiteți, Mladin nu ar
exista fără Arion, însă și autorul are nevoie de un protagonist în care să-și descarce
personalitatea, de un caracter-oglindă în care pot fi înglobate experiențele acumulate
pe parcursul vieții. Cei doi se privesc, se recunosc, își aruncă zâmbete, pentru
că sunt capul și pajura aceleiași monede, o entitate pasivă, prin scris, și
alta dinamică, prin acțiune, angrenate într-o luptă de mii de pagini împotriva
criminalității.
După ce a zăcut la pat două luni, la
Matei Balș, din cauza coronavirusului, Andrei Mladin părăsește spitalul pe o
poartă secundară, îndreptându-se spre gară, de unde ia un bilet de tren spre
orașul B, locul unde a copilărit. Sătul de agitația urbei, fostul jurnalist
intenționează să stea o vreme departe de capitală, ca să-și refacă puterile.
Însă, la câteva zile după ce ajunge la destinație, are loc, bineînțeles, o
crimă. Victima, președintele unuia dintre „cercurile politice” din zonă.
Agresorul... ca de-obicei, necunoscut, deși se bănuiește că ar fi nebunul care
a scăpat de la ospiciu. Arma crimei, o praștie... Da, cu o piatră poți să ucizi
rapid pe cineva, mai ales dacă-l lovești în tâmplă. Prin urmare, omul nostru,
aflat aici sub o identitate falsă, este repede deconspirat de gazda sa, și
pentru că nu are încotro, dar și pentru că detectivul din el nu vrea să stea
deoparte, ajunge să se implice într-o nouă anchetă.
Întregul text abundă în nostalgie.
Nu știm dacă orașul B e cel în care a copilărit George Arion, dar cu siguranță
Mladin se simte din nou acasă și ține morțiș să ne poarte înapoi în timp,
atunci când privea lumea cu ochi inocenți de copil. Își aduce aminte cu drag de
doamna urâtă, dar cu suflet bun, pe care o ajuta, împreună cu ceilalți puști,
să-și ducă sacoșele, de paznicul școlii, cu care se și întâlnește de-altfel,
dar care nu-l mai recunoaște, și de locul unde se afla casa părintească, de
părinții săi în mare parte absenți, care roboteau din zori până în noapte ca să
aibă ce să pună pe masă. Dar și de cântecele și lozincile comuniste, de-un grup
restrâns de consăteni ce aștepta ca Stalin să coboare din cer și să facă
dreptate pe pământ. Cu alte cuvinte, de libertatea copiilor și de captivitatea
adulților, cei care trebuiau să danseze după cum le cânta partidul.
Deși ne pierdem într-o ficțiune
polițistă, granițele dintre bine și rău par să slăbească, crima fiind o
necesitate a vieții, o istorie, chiar un mijloc de divertisment. Pe lângă
omorul de la care pornește investigația, mai există câteva crime săvârșite în
trecut, pe care timpul le-a conservat, până când o schimbare neprevăzută le-a
dezgropat. Ce e cu cuțitul plin de sânge uscat din grajd? Dar cu pistolul
descoperit în iederă? Evident că de-aici pornesc intrigi noi... Avem tendința
de-a-l căuta pe vinovat, însă armele nu fac decât să confirme sângeroasa
realitate. După ce Cain l-a ucis pe Abel, germenul criminal s-a infiltrat în
organismul uman, ura, invidia, gelozia, uneori chiar disprețul, ducând la
condamnarea celuilalt, indiferent dacă ne-a greșit cu ceva sau nu. Dar așa cum
există un criminal, întotdeauna va apărea și un justițiar, pentru că actul de
rebeliune trebuie pedepsit, după deviza „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Dacă ați ajuns până aici pentru că
ați citit celelalte volume sau doar de curiozitate, trebuie să știți că avem
de-a face cu un Mladin îmbătrânit, care simte, oarecum, că i se apropie sfârșitul.
Dar la pachet cu bătrânețea vine și faima... De asta, când bunul lui amic, Haralambie Necșulescu (Hara), și o frumoasă franțuzoaică răscolesc
Bucureștiul pentru a-i da de urmă, apar indivizi care-și asumă identitatea lui Andrei
Mladin sau care susțin că știu unde s-ar afla jurnalistul. Ba e la nebuni, ba a
fost răpit, ba a pierdut toți banii la Pocker și se ascunde de interlopi, ba
chiar e la Torino, unde stă la un Cappuccino cu un necunoscut. Toți știu cine e
Andrei Mladin și vor să fie (sau să fi fost) în preajma lui, alături de cel mai
cunoscut detectiv român în viață. Iar dacă ați citit tot ce am scris până aici,
vreau să pășim împreună pe acest drum al misterului, ca să aflăm ce dorește, de
fapt, de la el superba franțuzoaică cu ochi albaștri.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui George Arion: