Recenziile lui Gică 162 - Cel care nu uită de David Baldacci (CRIME CLUB)

Titlu: Cel care nu uită 

Serie: Amos Decker (#1)

Autor: David Baldacci

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Memory Man (2015)

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.450 note)

 

            La douăzeci de ani, inima lui Amos Decker s-a oprit, de două ori, după ce a fost placat, pe terenul de fotbal, de către un alt jucător masiv, accident care a fost difuzat la acea vreme de nenumărate ori la televizor. Nimeni nu știe cu exactitate ce s-a petrecut atunci în creierul lui, cert e că s-a trezit un alt om. De fapt, era tot Amos, doar că din clipa aia nu a mai putut să uite nimic. Absolut nimic. Pe lângă hipertimezie, a deprins și sinestezia, capacitatea de a vedea lumea în culori. Pentru el, fiecare cifră are o culoare, conotată pozitiv sau negativ, și unele persoane sau obiecte pot căpăta nuanță, ton și intensitate în funcție de context sau sentimentul pe care i-l insuflă. Griul metalic îl liniștește, în timp ce albastrul îl paralizează psihic, pentru că albastră a fost și noaptea în care familia i-a fost ucisă cu sânge rece.

Johnny Sacks, cumnatul lui Decker, a fost găsit mort la masa din sufragerie, cu gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă. Cassandra (Cassie) a fost descoperită lângă pat, cu o gaură de glonț, caldă și umflată, în frunte. Iar Molly, care nu împlinise nici zece ani, era pe toaletă, sugrumată și legată cu un cordon de bazinul de apă. O triplă omucidere care a șocat Burlingtonul, și, totuși, niciun suspect. De altfel, nici Amos nu-și amintește să fii supărat pe cineva într-un asemenea hal, încât să-i omoare familia. Și degeaba timpul trece, fiindcă omul nostru nu poate să uite ce a văzut și retrăiește moartea lor în fiecare secundă, la nesfârșit. Dar se pare că vinovatul s-a predat... Sebastian Leopold, posibil fost marinar, a intrat în secția de poliție și și-a recunoscut crima. Straniu, așa-i? Să fie vorba despre o falsă mărturisire? Dar cu ce scop? Și de ce acum? Să aibă ucigașul nostru în serie mustrări de conștiință?

Chiar dacă nu mai face parte din poliție, Amos, ajuns vagabond și în prezent detectiv de ocazie, vrea să-i facă o vizită, în celulă, lui Leopold, ca să-l privească în ochi și să afle dacă el e, într-adevăr, criminalul. Însă ancheta personală a lui Decker se încrucișează cu un atac armat într-un liceu, mai exact în fostul lui liceu, soldat cu victime atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor. Și datorită talentului său nemaiîntâlnit, despre care știe un număr restrâns de oameni, dar și fostul lui șef, Miller, Amos devine consultant al poliției, reluându-și rolul de investigator alături de fosta lui parteneră, Mary Lancaster. Și împreună cu FBI-ul, fiindcă băieții la costum nu puteau sta deoparte, având în vedere amploarea tragediei, eroii noștri pornesc pe urmele unui ucigaș inteligent și meticulos, care le pune răbdarea și competența la grea încercare. Fiecare pistă pare să fi fost prevăzută și de atacator, astfel încât se deschid o grămadă de căi posibile, din care doar una este cea pe care a fugit făptașul din școală.

Dar să nu uităm de Leopold, care repetă, de parcă nu și-ar mai fi luat pastilele de-o vreme bună, că el e vinovatul și că nu dorește niciun nenorocit de avocat care să-l reprezinte la proces. Însă Amos nu-l recunoaște pe Sebastian. Și, așa cum am spus, el nu uită nimic. Să nu credeți că asta e un soi de superputere, mda, poate fi, la fel cum poate să fie și un blestem. Știe ce dată e azi, minutul și secunda, și nu e nevoie să consulte vreun calendar sau ceas. Viața lui merge ca un contracronometru, dar înapoi, spre omoruri, spre punctul zero, fiindcă atunci când nu poți să scapi de trecut, e imposibil să te orientezi spre viitor. Pe lângă efectul caleidoscopic, prin sinestezie fostul detectiv privește lumea aidoma unui mag, interpretând semnele bune și avertismentele. Așa cum 7 e o cifră norocoasă, 3 aduce ghinion, fiindcă 3 îi apare în fața ochilor (o hoardă de 3) atunci când pericolul se apropie cu pumnale ascuțite de inima sa.

Ce să vă mai zic... E scrisă de David Baldacci, și cu asta cred c-am spus totul. E alertă, plină de mister, cu un antagonist parcă scos din filmele de groază, complex, dar greu (dacă nu imposibil) de descoperit, un psihopat ca-n vremurile bune, din seria diavolilor care și-au luat câteva zile vacanță pe pământ. La rândul lui, Amos e un personaj deosebit datorită caracterului său de justițiar absolut, dar și abilităților supraumane, care-l plasează deasupra oricărui agent de la FBI. Altfel spus, trebuie să vă pregătiți pentru o vânătoare de amploare, dar rămâne de văzut cine e, la urma urmelor, prădătorul, și cine, prada.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Baldacci:

 

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 159 - 1991. Prima anchetă a lui Sharko de Franck Thilliez (CRIME CLUB)

Titlu: 1991. Prima anchetă a lui Sharko

Serie: Franck Sharko #0

Autor: Franck Thilliez

Editura: TRITONIC

Titlu original: 1991 (2021) 

Traducere de Alexandru Pompiliu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 430

Media pe Goodreads: 4,39 (din 1.886 note)

 

Excepțional! Bine scris, grotesc, tranșant, alambicat, complex, cu personaje puternice și ritm alert, „1991. Prima anchetă a lui Sharko” are tot ce ți-ai putea dori de la un thriller Polar. E sângeros, chiar dacă nu curg râuri de sânge, atmosfera e întunecată și apăsătoare, așa cum îi place „psihopatului” din mine, iar frigul îți intră în oase încă de la primele pagini, odată ce e descoperit omorul. Dacă, prin absurd, nu aș fi știut că povestea îi aparține lui Franck Thilliez, cu siguranță le-aș fi atribuit-o lui Jean-Christophe Grangé, pentru oroare și suspans, sau lui Bernard Minier, pentru construcția narativă amplă și psihologia geniului criminal. Deci, da, deja o recomand, de la mine primește cinci steluțe și trece, fără nicio obiecție, pe lista cu cele mai bune lecturi din 2024.

Așadar, avem un colet. Expeditorul este anonim, iar destinatarul este Philippe Vasquez. Și pentru că necunoscutul îi cere să se gândească la un nume de femeie, primul care îi vine în minte omului nostru este Delphine. Exact numele care apare la pagina menționată din exemplarul din „Florile răului”, de Charles Baudelaire, care se află, alături de cele două scrisori, în pachet. Astfel, Philippe, tulburat și entuziasmat deopotrivă, are acces la adresa din cea de-a doua scrisoare, acolo unde locuiește Delphine Escremieu. Dar Delphine e moartă. Trupul ei zace în pat, cu mâinile legate, măcelărită, cu sexul și sânii arși și cu o pungă pe cap, pe care sunt mâzgăliți doi ochi și o gură. Iar în spatele ei, pe perete, sunt lipite mai multe fotografii cu copii dezbrăcați, băieți și fete care încercau, în timp ce erau pozați, să-și ascundă părțile intime. Dar nimeni nu pricepe de ce lângă ușă e scris cuvântul „PAGODĂ”.

După ce Philippe, în urma descoperirii terifiante, alertează poliția, la fața locului sosesc băieții de la secția 36, printre care se numără și tânărul inspector Franck Sharko. Deși se află pentru prima oară la scena unei crime, protagonistul nu stă deoparte și încearcă să-și dea seama cum a pătruns ucigașul în locuință, fiindcă ușa era încuiată pe dinăuntru. Modul de operare al criminalului dă naștere unei serii de întrebări, aparent, fără răspuns. Există vreo legătură, în ciuda declarației, între Philippe și Delphine? De ce e acoperit peretele cu pozele unor copii goi? Să fi fost Delfine o abuzatoare? Sau o victimă? Și de ce făptașul a ales să se folosească de un soi de ghicitoare, chiar manipulare mentală, pentru a-l conduce pe străin la trupul mutilat? Dar, în tot haosul creat, un lucru e clar, 36 nu s-a mai confruntat până acum cu așa ceva, cu un geniu atât de diabolic.

            Cu fiecare pistă cercetată, polițiștii înaintează pe un drum abrupt și încețoșat, ce îi va conduce, în cele din urmă, în inima răului. Ucigașul nostru este foarte perspicace, nu degeaba l-au poreclit „Meticulosul”. Și-a terminat reprezentația, iar acum i-a invitat pe spectatori în culisele minții sale bolnave. Nu doar că e tot timpul cu un pas înaintea forțelor de ordine, ba chiar îi împinge pe agenți de la spate atunci când își pierd inspirația. Indiciile sunt acolo, presărate intenționat peste tot, și e nevoie doar de cineva care să le pună cap la cap, ca să poată, apoi, să descindă în infern. El e Vrăjitorul sau Iluzionistul, de fapt, nici nu mai contează cum îi spunem... Dar să nu credeți că e nebun. E doar diferit, și de asta se situează, ca un stăpân al codurilor și magiei negre, deasupra muritorilor de rând.

            Abia dacă am cuprins primele 50 de pagini, să-mi fie cu iertare, dar sper c-am reușit să vă conving s-o citiți. Mda, cam dură, macabră, uneori simți cum limitele sunt împinse la maximum, dar merită, chiar e ce trebuie. Nu e Horror, chiar dacă unele scene duc, oarecum, în direcția asta, dar simți cum frigul și întunericul îți pătrund în suflet. Nu e pentru cei slabi de înger, ci pentru aceia care știu cu ce vine la pachet un thriller bun. Iar pentru Bogdan Hrib (pentru că știu că vei citi recenzia), vreau să-ți spun că trebuie musai să continuați seria, adică să treceți la volumul 1, ca să-l întâlnim și noi pe legendarul inspector Franck Sharko, așa cum a apărut, pentru prima dată, în literatura de suspans din Franța.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Franck Thilliez:

 

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 

                                    

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 158 - Fără scăpare de Mark Billingham (CRIME CLUB)

Titlu: Fără scăpare 

Autor: Mark Billingham 

Editura: NICULESCU

Titlu original: Rabbit Hole (2021)

Traducere de Timea Kovacs

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 3,51 (din 6.516 note)

 

            Ce se întâmplă atunci când are loc o crimă într-un spital de nebuni? Ați tinde să credeți că, în ciuda supravegherii stricte, se petrec astfel de tragedii, provocate, bineînțeles, de ceilalți pacienți, mai vii sau mai sedați, care nu sunt capabili să-și astâmpere furia. Poate că da. Sau poate că nu... Oricum ar sta, de fapt, lucrurile, și aici, ca în orice instituție publică sau privată, se deschide o anchetă, adică se întocmește un dosar cu datele victimei, cauza decesului și posibilii făptași (câteva piste de cercetat), muncă întreprinsă de polițiștii din afară. Dar ce ar fi dacă am avea un polițist chiar în secție, printre nebuni, nu un individ întreg la minte, ci un alt psihopat (asta rămâne de văzut), care să-și dedice timpul dintre pastile și ședințele de terapie îmbinării pieselor de puzzle și, în final, descoperirii criminalului?

            Alice e polițistă. Ea știe asta, amicii ei din ospiciu știu asta, însă terapeuții și asistenții sunt de altă părere. A ajuns aici din cauza traumelor greu de gestionat, după ce  și-a privit colegul dându-și sufletul, înjunghiat mișelește. De atunci, Al duce o luptă continuă cu proprii demoni, nesiguranța și paranoia împingând-o să-și atace, într-o clipă de confuzie, iubitul, gest care a costat-o câteva luni de tratament. Dar acum, cu câteva săptămâni înainte să fie externată, are loc o crimă. Victima, Kevin, un băiat de-altfel liniștit, despre care se bănuia că ar fi homosexual. Nu știm cum a murit, cine s-a aflat în proximitatea lui în ultimele ore, dar trebuie să descoperim de ce și cum s-a ajuns aici. Probabil c-a fost înjunghiat, la fel ca Johnno, sau strangulat, sau poate a fost sufocat cu o pernă... Prea multe posibilități, și niciun răspuns. Dar Alice e aici ca să facă lumină și nu se va da laoparte din fața nimănui înainte să-și dovedească abilitățile de detectiv.

            Încă de la primele pagini ne dăm seama că nu avem de-a face cu un thriller obișnuit, ci cu o psihoză, un soi de experiment psihologic în care nu știm cine spune adevărul. Să fie Alice doar o pacientă nebună? Să-și fi asumat un rol Don Quijote-an? Sau poate că, la urma urmelor, e chiar polițistă, și încă una competentă. Nu putem să ne pronunțăm, nu avem suficiente date ca să tragem niște concluzii relevante. De altfel, fiindcă romanul e relatat la persoana I-a, trebuie să privim cu suspiciune orice dialog, descriere sau fapt. Totul se petrece, chiar dacă e narat la trecut, în capul protagonistei, și asta ne plasează undeva între eroare și realitate. Altfel spus, povestea nu e foarte dinamică, majoritatea episoadelor fiind povestite printr-o lentilă reductivă, de parcă mintea personajului ar fi încețoșată din cauza medicamentelor.

            După ce am făcut primii pași în secție, facem cunoștință, prin intermediul lui Al, cu ceilalți pacienți. Dacă te vei întâlni cu Ilias, sigur te va întreba dacă ai chef de o partidă de șah, pentru că e mai mereu cu tabla la el, iar dacă îl vei refuza, trebuie să te aștepți să fii înjurat. Tony e Creatura. De fapt, nu e nicio creatură, dar așa am ajuns să-i spunem fiindcă se simte în permanență urmărit de un monstru, fost prieten imaginar, ranchiunos și sadic, care acum vrea să-i facă rău. Creatura poate fi orice și oricine, de la unul dintre infirmieri, până la o pereche de pantofi uzați. Lauren e Cântăreața. Nu are voce, dar nimeni nu are curajul să i-o spună, și dacă ești nou pe-aici, te va întreba dacă îi dai voie să-ți folosească baia, ca să urineze pe podea, un soi de marcare a teritoriului. Aa, da, mai e și Marele Gay Bob. Și nu, nu e Gay, e cât se poate de heterosexual. A ajuns la psihiatrie după ce nevasta l-a părăsit, din cauza aventurilor lui de-o noapte, fiindcă băiatul nostru nu prea e în stare să-și controleze hormonii.

            Acum, sincer să fiu, romanul ăsta nu e cine știe ce. E destul de static, monoton, iar personajele nu sunt conturate până la capăt. Ideea e bună, am mai întâlnit-o și în „Fellside”, de M.R Carey, însă acolo există și o dimensiune horror pronunțată, care te ține în priză. În cazul lui Billingham, acțiunea parcă e suspendată, cadrele se derulează lent, iar asta te face să dai, plictisit, pagină cu pagină, poate, poate, se va întâmpla ceva neprevăzut. Cât despre atmosfera din spital, se resimte, dar, după câteva capitole, ajunge să te enerveze, punându-ți răbdarea la încercare. Nu e cel mai slab thriller pe care l-am citit, credeți-mă pe cuvânt, dar nici nu pot să-l ridic în slăvi, nici măcar să fiu neutru. Mă rog, asta e, din nou și logic, părerea mea, și dacă îl veți percepe altfel, aștept să fiu judecat, așa cum se cuvine, în comentarii.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Mark Billingham:

 

Falled

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

                                       

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 153 - Prada de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)

Titlu: Prada

Autor: Yrsa Sigurdardottir  

Editura: TREI

Titlu original: Bráðin (2020)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,85 (din 1.709 note)

 

Am descoperit-o pe Yrsa Sigurdardottir în urmă cu aproape zece ani, cu romanul „Ultimul ritual”, primul volum din seria cu avocata Þóra Guðmundsdóttir. Nu pot să spun că a fost o alegere greșită, chiar dacă nu a fost neapărat pe gustul meu, prea multă dramă și prea puțin mister, prea multe elemente care s-au potrivit la sfârșit doar pentru că așa a vrut autoarea. Dar de pe-atunci am simțit că există mult potențial, nu degeaba se numără printre cei mai citiți și traduși scriitori din Islanda, și trebuie să recunosc, în pofida construcției textuale, că mi-a plăcut latura ocultă a cărții, cu însemnele diavolești și ritualurile ezoterice. Nu am citit niciun volum din seria „Freyja & Huldar”, despre care am auzit doar cuvinte de laudă, în special despre „Moștenirea” și „Răfuiala”, nu am pus mâna nici pe celălalt roman horror al ei, „Îmi amintesc de tine”, dar am ajuns zilele trecute să „răsfoiesc” „Prada”, un roman care încă din descriere îți dă fiori pe șira spinării.

            Povestea începe cu un grup de prieteni, două cupluri din Reykjavík, petrecăreți și amatori de senzații tari, care, împreună cu ghidul lor, Haukur, pornesc într-o expediție în ținutul sălbatic Lonsdraefi, cu scopul de a prelua datele de la un soi de instrument de măsurare din Vatnajökull, cea mai mare banchiză de gheață din Europa, pentru ca Haukur să-și poată finaliza lucrarea de doctorat. Cei patru prieteni pătrund, în șir indian, tot mai adânc în pustiul de gheață, urmând să se refugieze la o cabană, acolo unde, după o săptămână, va fi descoperit primul cadavru. Așadar, au trecut șapte zile, și acum echipa de căutare, formată din Johanna și Thorir, au găsit sub zăpadă trupul neînsuflețit al femeii, care, din motive inexplicabile, era doar în lenjerie intimă, restul hainelor aflându-se în cabană. La puțin timp, sunt descoperite, din aer, departe de orice refugiu, și cele două corturi ale turiștilor, iar echipa de salvare se îndreaptă într-acolo, sperând ca nefericiții să fie încă în viață.

            La stația radio din peninsula Stokksnes, Hjbrvar, unul dintre cei doi angajați însărcinați cu paza și supravegherea echipamentului scump, își petrece vremea dând ture prin vechea clădire ridicată în timpul Războiului Rece și având grijă de Pis, pisoiul care a apărut din întinderea nesfârșită de zăpadă. Deși pe-aici nu se întâmplă nimic interesant, în afară de elicopterul trimis în căutarea celor patru turiști, care aterizează din când în când pe platformă ca să-și facă alimentarea, dintr-odată interfonul, nefolosit de zeci de ani, începe să sune. Uimit de zgomotul ce tulbură liniștea, Hjbrvar se grăbește să răspundă, poate persoana de afară are nevoie urgentă de ajutor. Dar la celălalt capăt se aud doar zgomote ciudate și o voce imposibil de înțeles. Însă la poartă nu e nimeni... Și la următorul schimb de tură Hjbrvar află de la colegul lui că aparatul e scos de mulți ani din funcțiune. Însă voci stranii, umbre întrezărite cu colțul ochiului, a perceput și angajatul dinaintea lui, bărbatul care a căzut prin hornul natural, de lângă bază, direct în mare.

            Din păcate, nu am găsit destule aspecte pozitive ca s-o laud. Nu pot să spun nici că a fost o poveste complexă care m-a ținut în priză până la sfârșit, nici că a reprezentat horror-ul la care am sperat. Prea multe personaje (părerea mea), prea încărcată, trei perspective, niciuna cu un deznodământ clar, multe compromisuri, multe situații duse la extrem (în aparență), o aglomerare de elemente care nu au făcut decât să complice aiurea povestea și i-au oferit o notă de superficialitate. Groaza a rămas undeva în background, oricât de mult a insistat autoarea pe întâmplările stranii, nu a reușit să mă scoată din zona de confort. Ne-am săturat de pași ce se aud în zăpadă sau prin clădiri abandonate, de umbre ce apar dincolo de ferestre sau în încăperi semi-iluminate și de voci ce par să răsune de dincolo de mormânt. Multe clișee, niciun indiciu relevant care să ne conducă la un raționament logic, valuri peste valuri de incertitudine și un deznodământ previzibil pe de-o parte, dar greu de intuit pe de alta.

            În final, să privim și partea pozitivă. Am apreciat că Yrsa s-a folosit de peisajul islandez ca să ne introducă într-un infern de gheață. Dacă te-avânți în pustiu, există mari șanse să nu te mai întorci. Dacă nu vei cădea în râpele adânci sau dacă nu vei muri sub mormanele uriașe de zăpadă, atunci sigur vei suferi din cauza frigului, urmând să simți cum fiecare membru îți îngheață. Voi sunteți prada și, chiar dacă nu există niciun prădător care stă la pândă, e suficient ca vremea să se înrăutățească sau să renunțați la straturile suplimentare de îmbrăcăminte. Dar acolo, în beznă, umblă ceva, și nu știi dacă e mort sau viu, dacă e om sau fiară. Ce e sigur e că vă vânează, și, până când ajutoarele vor ajunge, nu se știe câți dintre voi vor supraviețui.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir :

 

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 54 - DezOnoare de Awais Khan (CRIME CLUB)

       

Titlu: DezOnoare 

Autor: Awais Khan

Editura: TRITONIC

Titlu original: No Honour (2021)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 364

Media pe Goodreads: 4,29 (din 731 note)

 

            Am crezut că iubirea mă va salva de o căsătorie nedorită, de o viață trăită în frică și tăcere, de supunerea oarbă față de un bărbat respingător, căruia trebuie să-i suport atingerile  dezgustătoare și să-i nasc doar fii sănătoși, care să-i moștenească averea și numele, însă am fost naivă. Iubirea m-a condamnat la moarte. Am făcut o greșeală cumplită, ce a adus dezonoare familiei mele, iar acum trebuie să plătesc cu viața pentru ceea ce am crezut că mă va salva. Simt cum mâinile tatălui meu mi se strâng în jurul gâtului, cum apa rece îmi pătrunde în nări și-n gură, învăluindu-mă în întuneric încetul cu-ncetul. Tot ce mai aud sunt bătăile năvalnice și neregulate ale inimii mele și ecoul straniu al celor trei cuvinte din cauza cărora au murit zeci de alte fete și femei: „iubire sau onoare?”, „Iubire sau Onoare?”, „IUBIRE SAU ONOARE?” Sunt gata să mor, dar nu sunt pregătită să-i las să ucidă micuța ființă ce crește în pântecul meu. Vreau să lupt, dar mâinile vânjoase mă scufundă tot mai adânc, până ce aerul nu-mi mai intră deloc în plămâni, iar apoi revine, mai dulce și mai curat ca niciodată. În loc să părăsesc această lume, mă trezesc față-n față cu întreaga comunitate, care mă privește cu scârbă. Am încălcat regulile noastre sacre, iar în ochii lor sunt un nimic, o târfă ce merită să fie arsă de vie, însă tatăl meu a ales să mă salveze, și povestea mea abia acum începe...

            Violență, suferință și disperare, cred că sunt cele mai potrivite cuvinte care descriu romanul lui Awais Khan. Povestea Abidei este plină de cruzime, fiecare pagină tăind și mai adânc în carne vie. La doar șaisprezece ani, Abida rămâne însărcinată cu băiatul pe care îl iubește, dar care nu i-a fost hărăzit de soț. Cu toate că se străduiește să ascundă cât mai mult timp sarcina, adevărul iese la lumină, distrugând planurile de căsătorie pe care tatăl ei le făcuse cu fiul pirului din Khan Wala. Comunitatea cere să se facă dreptate, cere moartea păcătoasei și transformarea ei într-un exemplu, însă tatăl ei se împotrivește mulțimii și conducătorului satului. Abida se căsătorește cu Kalim și se mută în Lahore, unde are și mai multe de înfruntat. Cu un soț dependent de droguri, violent, care nu se mai îngrijește de bunăstarea soției și a copilului nenăscut, Abida ajunge să fie vândută unui bordel, un spațiu ce îi va destrăma încrederea în oameni și îi va distruge sufletul, dar care, în mod paradoxal, o va face mai puternică și o va pregăti să devină un sprijin pentru alte femei aflate la un pas de moarte.

Deși e o ficțiune, „DezOnoare” are la bază cazuri reale, petrecute în micile comunități rurale pakistaneze, în care fete de nici șaisprezece ani au fost ucise cu pietre, arse de vii sau înecate pentru că au rămas însărcinate înainte de căsătorie sau pentru că, pur și simplu, au refuzat să se mărite cu bărbatul ales de către familie. Iubirea nu-și are locul în aceste comunități, onoarea fiind cea care dictează legea, iar din acest motiv, crimele sunt permise, mai ales dacă sunt săvârșite pentru spălarea reputației, caz în care nici măcar poliția nu se implică. Lumea musulmană se ghidează după alte reguli, pe care noi, europenii, care vedem (de bine, de rău) în femeie un egal, nu le înțelegem pe deplin și care ni se par primitive și barbare, ba chiar demne de condamnat, însă trebuie să luăm în considerare faptul că sistemul lor de gândire și de a acționa este complet diferit de al nostru. Femeia musulmană trăiește pentru un singur scop, și anume să-și mulțumească bărbatul. Și cum poate face acest lucru? Supunându-se fără să crâcnească și născând cât mai mulți băieți. Prin urmare, femeia nu are un statut mai important decât un obiect... Nu are voie să vorbească neîntrebată, nu are voie să iubească, și cel mai rău, nu are voie să gândească. Este redusă la un trup, de care bărbatul se folosește, fără sentimente și păreri; un robot care trebuie să se îngrijească de gospodărie și să tacă atunci când este bătută din cele mai nesemnificative motive, fiind conștientă că orice împotrivire îi poate aduce moartea.

Dar chiar și în cele mai tradiționale comunități poate apărea o rază de speranță, o mică schimbare care să îmbunătățească traiul femeilor, iar în cazul de față schimbarea o reprezintă Jamil, tatăl Abidei. Jamil refuză să-și ucidă fiica, și astfel se împotrivește legilor străvechi, devenind un paria al societății. Ba mai mult, o ajută pe Abida să fugă din sat și să se refugieze cu iubitul ei în Lahore, un oraș mare, aglomerat, unde onoarea și tradiția au fost înlocuite cu tentațiile paradisurilor artificiale și desfrâu.  Așa cum e și firesc, între viața la sat și cea de la oraș se cască o prăpastie adâncă, cele două spații fiind antitetice, dar având ceva în comun. Nici în Khan Wala, nici în Lahore, Abida nu este în siguranță. Greșeala ce-i poate aduce moartea în Khan Wala poate fi trecută cu vederea într-un oraș mare, în care nu o cunoaște nimeni, însă și spațiul acesta vast îi este fatal. Dar protagonista noastră e o supraviețuitoare și va deveni o eroină, muncind împreună cu întreaga sa familie la reabilitarea tinerelor care au avut de suferit din cauza legilor stricte, ce apără castitatea și puritatea viitoarelor soții ca pe singurul dar pe care i-l poate oferi femeia soțului ei.

Trebuie să fiu sinceră și să vă mărturisesc că nu este cea mai bună carte de acest gen pe care am citit-o... Nu am fost nici șocată, nici surprinsă în vreun fel de acțiune. iar finalul este complet previzibil, însă are ceva special. Stilul deosebit al scrierii, perspectiva plină de speranță într-un viitor diferit, departe de violență și frică, vârtejul de emoții ce răzbat din greutățile prin care trece Abida, dar cel mai important, întrezărirea unei schimbări ce nu poate fi dezrădăcinată, fac din „DezOnoare” o lectură ce merită adăugată în bibliotecă și, neapărat, pe lista de Want to Read.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Awais Khan:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 152 - Cartea accidentelor de Chuck Wendig (Provocare)

Titlu: Cartea accidentelor 

Autor: Chuck Wendig 

Editura: LITERA

Titlu original: The Book of Accidents (2021)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 640

Media pe Goodreads: 3,75 (din 21.089 note)

 

Pentru că am fost provocat ieri de colegul meu, Andrei Cioată (https://falled.blogspot.com/), în lanțul de provocări deschis alaltăieri de prietena noastră, Cristina Lazăr (https://carti.blog/), a venit rândul meu să scriu despre „Cartea accidentelor”, de Chuck Wendig. Sincer vă spun că habar nu am cu ce să încep... Oare să vorbesc despre aspectele care fac din romanul de față un horror veritabil? Despre complexitatea narațiunii și miza cosmică pusă în joc? Sau să procedez ca de-obicei și s-o iau cu începutul, poate cu prologul sau cu primele capitole? Dar întrebarea e cu care prolog, pentru că, surpriză, avem două. Și încă de-aici ne dăm seama că nu avem de-a face cu un amator sau cu un autor lipsit de inspirație, ci cu un maestru al scrierii, capabil să construiască o lume nouă și s-o arunce apoi în haos, extrăgând, aidoma unui ceasornicar, piesele din care ar putea fi reasamblată. Dar hai să vedem mai întâi cine, când, unde și de ce...

            Edmund Walker Reese are un singur regret, că a fost prins în timp ce încerca să-și execute cea de-a cincea victimă. Abia a cincea... când el plănuia, de fapt, să ajungă la 99... Dar asta e, nemernicii l-au închis, și acum urmează să fie prăjit pe scaunul electric. Are un singur prieten, „dar diavolul nu-i aici”, și e pregătit să dea piept cu moartea, fiindcă numerele i-au arătat că ăsta nu-i, la urma urmelor, sfârșitul. Publicul s-a adunat, cei doi gardieni l-au așezat „confortabil” pe scaun, au pornit curentul, și Edmund a trecut, călărind trăsnetul, DINCOLO.  

            Făcând un salt în viitor, adică în prezent, ne trezim în biroul unui avocat, unde Nate Graves află că, în schimbul unui dolar, dorință lăsată de tatăl lui în testament, poate achiziționa casa în care a copilărit. Copleșit de amintirile în care el și mama sa erau snopiți în bătaie și urându-și din tot sufletul tatăl, protagonistul refuză, inițial, propunerea, dorindu-și să stea departe de infern, chiar dacă monstrul și-a dat de curând duhul. Dar pentru că Maddie, soția și sculptorița familiei, are nevoie de un loc liniștit în care să-și dea frâu liber imaginației, și fiindcă fiul lor, Oliver, are probleme la școală, empatia lui excesivă nefiind înțeleasă nici de colegi, nici de cadrele specializate, Nate hotărăște în cele din urmă să se mute cu familia în Pennsylvania, în locuința coșmarurilor ce i-au marcat primii ani de existență. Dar nu trece mult timp până când încep să se petreacă lucruri stranii, o siluetă fantomatică pare să bântuie prin vechea casă și prin tunelurile din apropiere, iar viețuitoarele încep să se comporte ciudat, de parcă ar fi conștiente că răul umblă nestingherit printre ele.

Sună bine, așa-i? Vă spun eu că e excepțională, o lectură de care ai parte o dată la câțiva ani, o carte pe care nu doar că vrei s-o recomanzi prietenilor, ci ajungi să-ți dorești să-i obligi s-o citească. Și acum hai să vedem împreună trei motive pentru care merită s-o treceți urgent pe TBR.

            Pentru început, e un roman Horror, și cu asta cred c-am spus tot. Nu, nu e Fantasy etichetat ca Horror, nici Romance, precum „Mexican Gotic”, nici măcar Thriller, știu că uneori granițele sunt aproape invizibile, dar nu e cazul și aici. Este exact ce trebuie, o capodoperă a literaturii de groază, plină de episoade întunecate și terifiante în care simți cum sângele ți-o ia la galop. Avem parte de scene înfricoșătoare la fiecare capitol sau o dată la două capitole, și chiar dacă poate părea prea mult, ajungi să-ți dorești și mai mult, pentru că e o groază care se construiește cu pași mici, îndreptată spre un final exploziv. În al doilea rând, avem niște personaje, la prima vedere, simple, dar care își expun complexitatea pe parcurs. Nate nu e doar o victimă a abuzurilor propriului tată, ci și un „răzvrătit” care a înțeles că violența e doar o consecință a slăbiciunilor. El e tatăl model, cel care-și iubește familia mai presus de orice, pregătit să treacă chiar prin infern pentru ei. La rândul ei, Maddie nu e o femeie conservatoare, nu stă doar în bucătărie, iar printre activitățile  ei se numără bătutul de cuie, reparatul țevilor și sculptatul cu drujba în lemn. E o artistă în adevăratul sens al cuvântului, iar dacă arunci o privire la creațiile sale, vei avea impresia că sunt pline de viață. Iar Oliver, micul nostru neînțeles, poate să simtă, în mod inexplicabil, toată suferința celorlalți, și chiar dacă se declară împotriva violenței, e gata să sară oricând la bătaie, atât timp cât prietenii lui scapă nevătămați. E curajos, se sacrifică pentru alții și se simte bine în preajma celor ca el, chiar dacă noul lui amic, Jake, e puțin ciudat și are o pasiune bolnavă pentru magia neagră.

Și vin în concluzie și cu ultimul argument (profesorii mi-ar sări în cap pentru asta), Chuck Wendig e un autor cult, care știe cu ce se mănâncă Horror-ul. De asta, unele scene trimit (direct sau indirect) la operele altor autori de gen. Prologul cu scaunul electric este evident o trimitere la „Culoarul morții”, al lui Stephen King, ba unele episoade, mai târzii, par să aducă a „Shining”. Maddie și Oliver m-au dus cu gândul la cei doi protagoniști din „Prieten imaginar”, capodopera lui Stephen Chbosky, unde avem de-a face cu o altă miză cosmică, aceeași luptă de proporții între bine și rău. Iar construcția lui Edmund Walker Reese mi-a amintit de Charles Manx, anti-eroul din „NOS4A2”, al lui Joe Hill, care, la fel ca antagonistul de-aici, avea un plan măreț cu copiii pe care-I făcea să dispară. Gata, gata, mă opresc aici, am spus mai mult decât trebuia, și pentru că recenzia face parte dintr-un Blog Tour, îi dau penița Ancăi Adriana Rucăreanu (https://ancasicartile.ro/), pe care o provoc, la rândul meu, să scrie despre „Cartea accidentelor”.

Tu pe cine provoci să citească „Cartea accidentelor”?

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 150 - Ciudata Sally Diamond de Liz Nugent (Avanpremieră - CRIME CLUB)

Titlu: Ciudata Sally Diamond  

Autor: Liz Nugent

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Strange Sally Diamond (2023)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media Pe Goodreads: 4,25 (din 25.151 note)

 

            Sally Diamond nu a făcut nimic greșit, doar a respectat ultima dorință a tatălui ei și l-a dus la gunoi după ce a murit. L-a băgat într-un sac și l-a incinerat în crematoriul pentru deșeuri din hambarul verde. Și nu înțelege de ce Angela, medicul și prietena lor de familie, și poliția au rămas șocați și sceptici la gestul ei de rămas-bun. Dar Sally nu pricepe multe, și de asta este privită cu milă sau răutate. Ca atunci când era la școală și colega din banca din spate i-a tăiat o șuviță... Sau când ceilalți copiii o bârfeau în baia școlii, neștiind că ea se afla într-una dintre cabine, cu picioarele pe colac, luându-și prânzul. Singurul care a înțeles-o a fost tatăl ei, Thomas Diamond, care a crezut că cel mai bine pentru ea este să stea departe de restul lumii, în siguranță, protejată de propria familie și liberă să se comporte ca un copil de zece ani. Dar copilăria s-a sfârșit odată cu moartea lui, iar Sally, forțată de împrejurările nefericite, trebuie să dea piept cu realitatea, cu tot ce i s-a ascuns în acești patruzeci și doi de ani.

            Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, Denise Norton, o fetiță de numai unsprezece ani, a fost luată de un străin din fața casei sale. Răpitorul, un dentist cunoscut în branșă și foarte apreciat de pacienții săi, a ținut-o închisă într-o cameră izolată fonic timp de paisprezece ani, până când, din cauza unei întâmplări „nefericite”, a fost nevoit să-și părăsească locuința, ba chiar să fugă din țară, luându-și o identitate falsă. În tot acest timp, Denise a trăit legată cu un lanț de calorifer, înfometată, lovită cu pumnii și picioarele, neștiind ce zi e, dacă afară e lumină sau întuneric, dându-și seama când e iarnă din cauza frigului greu de îndurat sub vechile pături roase și găurite. Poliția a căutat-o, dar fără niciun rezultat, părinții au sperat ca într-o zi să se întoarcă acasă, i-au ridicat chiar și un altar, dar Denise a rămas doar un nume invocat în rugăminți fierbinți și rugăciuni, o fotografie ce se regăsește în baza de date cu persoanele dispărute din Irlanda.

            După moartea tatălui ei, Sally ajunge (din nou) pe prima pagină a ziarelor, atrăgând atenția unor oameni nu tocmai cu intenții ortodoxe. Unii îi trimit scrisori de încurajare, încercând să o susțină emoțional, iar alții îi doresc să piară în focurile iadului, pentru ce i-a făcut lui Thomas Diamond. Dar fata/femeia noastră, deși are momente de furie justificate, nu ar fi în stare (neprovocată) să le facă rău celorlalți, și în niciun caz nu și-ar fi ucis tatăl, așa cum au presupus unii oameni. Ba mai mult, Sally e pe cale să înceapă o viață nouă, să se integreze în societate, și pentru asta și-a făcut un cerc restrâns de prieteni și a început să meargă la terapeut. Îi plac copiii și ar vrea să aibă grijă de ei, dar marea ei pasiune rămâne pianul și se refugiază în muzică de fiecare dată când are de cugetat sau cineva îi dă o veste proastă. Nu mai face pe surda, însă și-a luat o pereche de căști pentru zgomot, merge la cumpărături de una singură și a învățat să gătească, chiar dacă preferă să facă sendvișuri atunci când are vreun vizitator. Însă printre amicii ei s-a infiltrat și Mark, vecinul cel nou, bărbatul care susține că este îndrăgostit până peste cap de Anubha, frumoasa indiană din grupul ei de prieteni, dar care profită de fiecare întrevedere ca să scormonească în trecutul lui Sally, fiind prea interesat de povestea ei dinainte să ajungă la familia Diamond.

            Și dacă aș fi vrut, n-aș fi putut să vă ofer mai puține detalii. Normal că am lăsat surprizele pentru momentul când veți citi cartea, dar mi-era imposibil să nu vorbesc despre perspectiva cu Denise, mai ales că romanul face parte dintr-un „trend” al ultimilor ani, cred că aș putea să-i spun un subgen al literaturii de suspans, realizat, într-o multitudine de forme și stiluri, după o poveste reală. „Ciudata Sally Diamond” face parte din seria romanelor cu și despre persoane și familii captive, alături de „Rășină”, de Ane Riel, „Fata A”, de Abigail Dean, „Dragă copilă”, de Romy Hausmann, „Camera”, de Emma Donogue, „Când vin străinii”, de Ivar Leon Menger... Pentru mine, în ciuda faptului că am fost avertizat, a reprezentat o experiență atroce. E o carte care te zgârie pe inimă și te face să strângi din dinți la unele scene, care te trece de la o stare extremă la alta, pregătindu-te sufletește pentru clipa de purificare și eliberare emoțională (necesară) din final. Și dacă subiectul nu vă e pe plac, eu zic că merită s-o cunoașteți pe Sally, pentru că, în ciuda handicapului ei, poate fi o prietenă de nădejde, un om cu suflet bun, generos și (după câteva ședințe de terapie) deschis, plin de surprize, dar și de traume greu de gestionat și vindecat.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Liz Nugent:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi  

Fata Cu Cartea

                                                  Falled

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 149 - Reykjavík de Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir (CRIME CLUB)

Titlu: Reykjavík 

Autor: Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Reykjavík (2023)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,74 (din 2.168 note)

 

            În 2018, Bill Clinton și James Patterson scriu primul lor roman la patru mâini, „În lipsa președintelui”, urmat în 2021 de „The President's Daughter” (încă netradus la noi). Tot în 2021, Hillary Rodham Clinton și Louise Penny își unesc forțele într-ale scrisului, publicând thrillerul politic „Stare de teroare”. Ei bine, în 2023 a venit rândul unei alte colaborări de succes, tot între un scriitor de renume și un politician, mai exact între celebrul Ragnar Jónasson și primul-ministru al Islandei, Katrín Jakobsdóttir. Sunt sigur că ați văzut deja cartea, dacă nu pe rafturile librăriilor, atunci cu siguranță pe diversele site-uri de știri. Cu toată vâlva ce s-a stârnit în presă și cu o copertă atât de atractivă, era imposibil să nu ne apropiem și noi de ea, ca să vedem despre ce e vorba și de unde atâtea cuvinte de laudă, meritate sau nu.

       Povestea noastră începe ca un roman polițist de pe vremuri. O fată de paisprezece ani, pe nume Lára, își petrece vara anului 1956 pe insula Videy, lângă Reykjavík, unde lucrează ca menajeră în casa unui cuplu de bogătași. Dar într-un weekend adolescenta dispare, iar cei doi soți, singurii locuitori de pe insulă, dacă nu-i punem la socoteală și pe cei din cimitir, nu știu unde a plecat fata, dacă a fost luată de cineva cu o barcă sau dacă pur și simplu a hotărât să-și piardă urma. Kristjan Kristjansson, polițistul care s-a ocupat la acea vreme de caz, nu a reușit s-o găsească pe Lára, neavând suficiente informații, reanalizând an de an aceleași probe și mărturii învechite. Dar, după treizeci de ani, Valur Robertsson, jurnalist la ziarul Vikubladid, redeschide cazul după ce primește un apel anonim, de la o femeie care susține că Lára e moartă și că știe unde se află trupul ei neînsuflețit.

       În timp ce Valur pune indiciile cap la cap, locuitorii capitalei sărbătoresc bicentenarul, bucurându-se de preparatele tradiționale și de spectacolele organizate de primărie. În curând aici va avea loc și întâlnirea dintre Reagan și Gorbaciov, un eveniment așteptat atât de islandezi, cât și de presa din afară. Piața centrală e plină de decorațiuni pe care nu ai cum să le treci cu vederea, tortul aniversar de două sute de metri așteaptă să fie tăiat și împărțit, și toți sunt plini de speranță în suflet, toți, dar nu și Valur, care are parte, în masa omogenă de oameni, de un accident neprevăzut. Din cauză că nu-și mai poate continua cercetările, ancheta cade în mâinile surorii lui, Sunna Robertsdottir, care în prezent își scrie lucrarea de licență, fiind studentă la Literatură Comparată. Pornită să afle cu orice preț ce s-a întâmplat, de fapt, cu Lára, Sunna ajunge să-i interogheze pe aceiași indivizi pe care i-a luat la întrebări și fratele ei, apropiindu-se, cu pași calculați, de adevărul ce așteaptă de trei decenii să fie scos la lumină.

       Lára nu e doar o victimă a propriului călău, ci și a întregii Islande, a unui stat care nu a reușit să-și pedepsească ucigașii. Crima apasă pe conștiința publică, e o urmă ce pătează imaginea imaculată a Reykjavíkului, ba chiar îl condamnă, punându-i în oglindă păcatele din trecut. Nu doar făptașul e vinovat, ci și toți ceilalți... Polițiștii, pentru că nu au reușit să-i găsească trupul, politicienii, pentru că au pus bețe-n roate, intenționat, investigației, iar restul locuitorilor, pentru că au putut trăi liniștiți cu gândul că vinovatul a fost (și este încă) în libertate. De asta e nevoie de trei protagoniști care să analizeze faptele, de trei eroi care să ducă pe rând munca de documentare mai departe, cel din urmă putând, în sfârșit, să rezolve misterul, să ofere orașului și locuitorilor săi minunatul și înălțătorul sentiment al purificării.

       Așa cum am spus, e un roman (oarecum) clasic, cu niște personaje de hârtie ce nu-și asumă nicio clipă rolul marilor detectivi din literatura polițistă. De altfel, protagoniștii lui Ragnar sunt, în deosebi, indivizi obișnuiți, polițiști sau simpli actanți, care ajung la o concluzie relevantă abia după ce au analizat și reanalizat întregul scenariu. E un roman polițist, așa cum ne-am aștepta, dar e și o poveste socială, cu și despre oameni, în care miza detectivistică oglindește (ficțional) neputințele unei societăți aparent evoluate. E o lectură cu care mergi la sigur, complexă și plină de mister, perfectă atât pentru cei avansați într-ale genului, dar și pentru cei ce pun mâna pentru prima dată pe un roman Crime, curioși cum și de ce se scriu în continuare astfel de cărți.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Ragnar Jónasson și Katrín Jakobsdóttir:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA