Recenziile lui Gică 47 - Fata A de Abigail Dean

Titlu: Fata A   

Autor: Abigail Dean

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Girl A (2021)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,63 (din 33.515 note)

RECENZIA FACE PARTE DIN BLOG-TOURUL ORGANIZAT DE EDITURA CRIME SCENE PRESS CU OCAZIA LANSĂRII EDIȚIEI ÎN ROMÂNĂ A ROMANULUI „FATA A”.

 

Cu toţii ştim acele romane în care, după ce misterul a fost elucidat sau după ce povestea a luat un sfârşit fericit sau dramatic, există câteva capitole în care ni se spune ce s-a întâmplat cu personajele, ce schimbări au mai avut loc în decor şi dacă lucrurile s-au terminat cu adevărat sau dacă e posibil să mai urmeze ceva. Ei bine, mergând pe acest fir, romanul lui Abigail Dean constituie un text care debutează cu finalul, o naraţiune în care întâmplările au avut deja loc, iar ceea ce-i rămâne protagonistei este rememorarea propriei tragedii – un proces psihologic prin care cititorul devine principalul martor al ororilor din casa familiei Gracie.

Toată lumea o ştie drept Fata A. Numele Alexandra Gracie nu mai înseamnă nimic pentru nimeni. Dar ea preferă să i se spună Lex. Sunt sigur că o cunoaşteţi… Da, este fata care a evadat din locuinţa pe care toţi o numesc acum Casa Ororilor. Însă, cu toate că acea perioadă îngrozitoare s-a sfârşit, ea nu va fi în stare niciodată să renunţe la propriul trecut. De altfel, niciunul dintre membrii familiei Gracie nu va putea să uite vreodată copilăria înfiorătoare de care a avut parte. Deşi fiecare a luat-o pe drumul său, va exista mereu ceva ce îi va lega, iar atunci când mama lor moare în închisoare, Lex devine executor testamentar şi este nevoită să-i caute pe ceilalţi şi să le împărtăşească ideea ei, conform căreia locul în care au crescut ar putea deveni un monument al binelui. Însă timpul a trecut, unii au păstrat legătura, alţii nu, iar cei din urmă au fost prea mici ca să înţeleagă ce s-a petrecut.

            Trebuie să menţionez faptul că romanul lui Abigail Dean nu este primul text care abordează acest subiect. Ba chiar mai mult, tema părintelui care îşi pierde luciditatea şi ajunge să facă din propria locuinţă o închisoare şi din propria familie un grup de prizonieri fără speranţă a fost utilizată de mai mulţi autori şi cred că, într-o anumită măsură, a fost deja depăşită. Însă ceea ce face autoarea britanică este să preia o schemă foarte utilizată şi să o reinventeze. Astfel, nu asistăm de la început la grozăviile copilăriei, nu suntem acolo şi nu ne întrebăm în continuu dacă cineva va reuşi să evadeze sau când mai exact se va întâmpla asta. Nu, povestea ne este relatată din prezent, iar odată cu gândurile protagonistei, avem acces la evenimentele din trecut.

După părerea mea, această tehnică narativă are atât minusuri, cât şi plusuri. Un punct slab, ce ar putea fi o dezamăgire pentru cititorii de Thriller, ar fi lipsa suspansului. Dacă totul a avut loc, iar naratorul pare că nu ne ascunde nimic, atunci nici nu ne putem aştepta la o răsturnare de situaţie, la un moment care să ne dea palpitaţii sau care să ne arunce toate presupunerile în aer. Însă partea bună e că povestea nu se adresează doar celor care caută secvenţe pline de acţiune, ea poate fi foarte uşor apreciată şi de cei care citesc texte ce abordează teme înalte. Astfel, copilăria lui Lex şi a fraţilor ei este redată secvenţial, manevră ce are scopul de a-i solicita atenţia celui care urmăreşte, de a-l invita la un joc de puzzle în care toate piesele par să aibă aceeaşi culoare, iar marginile par să nu fie foarte vizibile.

Cred că e timpul să vorbim despre Lex, un personaj foarte interesant şi ambiguu. Ea ni se prezintă ca fiind o fată puternică, o persoană care ar putea să treacă peste cadavre dacă ar fi nevoie şi care vede realitatea doar în nuanţe de violenţă şi durere. Însă lucrul interesant la acest personaj este caracterul său duplicitar. Cu toate că vrea să pară o fată dură, ea este suma traumelor, un instrument în care frustrările şi neputinţa şi-au făcut de lucru în decursul timpului. Din acest motiv, romanul este atât de fragmentat şi de haotic, amestecul de gânduri şi de imagini reflectând în cea mai mare parte fiinţa fragilă şi sfâşiată din interior. În cazul protagonistei, există trei valenţe ale personalităţii – Alexandra, copila care a asistat la lucruri oribile şi care a fost tratată ca un animal, Lex, persoana din prezent, cea care pare sigură pe ea şi care refuză circul mediatic şi Fata A, cea care obţine ceea ce vrea, pentru că lumea o percepe ca pe o imagine, ca pe un brand al suferinţei, ca pe primul subiect care a scăpat din Casa Ororilor.

 Un experiment original în literatura de suspans, o carte care joacă la două capete, un roman pe care poţi ori să-l dai de pereţi, ori să-l savurezi cu plăcere – „Fata A” este un volum complex şi original, care a reuşit, în scurt timp, să captiveze mii de cititori din toată lumea, având, în acest moment, nu mai puţin de 50 de ediţii pe Goodreads. Nu fac asta adesea, însă, în încheierea acestei recenzii, vreau să vă recomand „Răşină”, de Ane Riel, un alt text care abordează acelaşi subiect, dar într-o manieră cât se poate de diferită şi de originală.

 

COMANDĂ CARTEA

În curs de apariție la Crime Scene Press (Toamna Editorială 2021)

    Au mai rămas câteva zile până când vom intra în anotimpul preferat al cititorilor, perioada în care se anunţă o mulţime de noi apariţii editoriale. Şi, după cum ştim cu toţii, toamna se numără crimele. Aşa că, prim amabilitatea editurii Crime Scene Press, avem onoarea de a vă prezenta câteva dintre titlurile care vor ieși din tipar în următoarele luni. 

Fata A, de Abigail Dean 

(Trad. George Arion Jr.)

Bestseller Sunday Times 

Bestseller New York Times

Drepturile au fost vândute în 33 de teritorii 

 

Lex Gracie nu vrea să se gândească la familia ei. Nu vrea să se gândească la copilăria petrecută în casa părinților ei, supranumită Casa Ororilor. Și nu vrea să se gândească la identitatea care i-a fost atribuită: Fata A – fata care a evadat.

Când mama ei moare în închisoare, pentru Lex fuga de trecut nu mai este o variantă posibilă. Copiii familiei Gracie primesc moștenire casa părintească, iar lui Lex îi revine misiunea să ducă la bun sfârșit condițiile din testament. Împreună cu sora ei mai mică, Evie, Lex vrea să transforme Casa Ororilor într-o forță a binelui. Dar mai întâi trebuie să se împace cu ceilalți șase frați și surori – și să înfrunte demonii acelei copilării întunecate prin care au trecut cu toții, chiar dacă în moduri nebănuit de diferite.

O poveste minunat scrisă și extrem de puternică despre mântuire, groază și iubire, inspirată dintr-un caz real.

 

Pământ rece, de Ann Cleeves

(Trad. Mihnea Arion)

Al șaptelea volum din seria Shetland 

Aleasă de The Guardian printre cele mai bune cărți polițiste din 2016

 

Iarna în Shetland. O ploaie torențială provoacă o alunecare de teren care blochează circulația și mătură totul în calea ei până ajunge la mare.

Jimmy Perez vede cum valul de noroi și turbă distruge o casă despre care toată lumea crede că e nelocuită. Însă printre ruine, sub pământ, e descoperit trupul neînsuflețit al unei femei cu părul negru, îmbrăcată într-o rochie roșie de mătase. Crezând că împărtășesc descendența mediteraneană, Perez devine obsedat să-i descopere identitatea.

Numai că femeia nu a fost ucisă de alunecarea de teren, ci era deja moartă – și nu din cauze naturale. Iar Perez trebuie să înfrunte din nou demonii trecutului și comunitatea taciturnă și secretoasă din Shetland ca să facă lumină în zilele întunecate ale iernii...

Eu, juriul, de Mickey Spillane 

(Trad. Horia Nicola Ursu)

 

Detectivul privat Mike Hammer îl găsește mort pe prietenul său cel mai bun, care a rămas invalid când i-a salvat lui Hammer viața în război. Jack Williams a fost ucis într-un mod foarte crud: împușcat în stomac. Mike jură să-l răzbune.

Pe parcursul investigației, Hammer descoperă o rețea de narcotice care se întinde ca o caracatiță – caracatiță pe care Jack era cât pe ce să o dea în vileag.

Un roman hard-boiled clasic, scris într-un stil auster, în care eroul este deopotrivă justițiar, juriu și călău.

 

Greșelile trecutului, de Oana Stoica-Mujea 

Al treilea volum din seria Iolanda Știreanu   

 

O crimă ieșită din comun, aproape de domeniul fantasticului. 

Când într-un tren este descoperit un cadavru fără nicio rană, dar care poartă un mesaj, nimic nu pare ciudat. Doar că același om, cu același mesaj, mai este găsit în alte două locuri. Cazul începe să frizeze supranaturalul. 

 Iolanda Știreanu trebuie să înțeleagă ce s-a întâmplat cu cele trei personaje misterioase și care e legătura dintre ele. Chiar dacă par a fi una și aceeași persoană, Lala știe că așa ceva e imposibil. 

Așa începe un periplu care oscilează între prezent și trecut. Iar Iolanda se vede silită să se confrunte cu problemele din viața personală, dar și cu ciudățeniile unei crime care pare fără cap și fără coadă.

 

Rendez-vous la Happy Hour, de Stelian Țurlea

 

Mai țineți minte că nu o dată, ci de mai multe ori, bucureștenii s-au trezit într-o atmosferă îmbâcsită, poluată, aerul era irespirabil, la marginea orașului ploua cu funingine?

Cineva arsese deșeuri toxice aduse de pe alte meleaguri.

Altcineva se implicase în aducerea lor pentru câștigurile fabuloase.

Poliția investighează, fără prea mare zel. Iar un ziarist scormonește după adevăr, descoperă rețele de traficanți, încrengături între afaceriști dubioși și oameni politici.

Izbucnește scandalul.

Personaje pe care le cunoașteți din precedente romane, inspectorul Victor Stamate și adjunctul său Petruș, dar și ziaristul Sorin Năstase revin în scenă să facă lumină.

Din care roman ai vrea să citești un fragment în avanpremieră? 

Fragment în avanpremieră: Păzitoarea crocodilului de Katrine Engberg (Crime Scene Press)

Titlu: Păzitoarea crocodilului

Serie: Korner & Werner #1 

Autor: Katrine Engberg

Editura: Crime Scene Press

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 352

 

Serie vândută în 28 de țări, aflată în topul clasamentelor din Norvegia și Suedia

#1 în topul vânzărilor celui mai important lanț de librării din Norvegia

O tânără este ucisă cu brutalitate în apartamentul ei. Pe chip îi sunt săpate linii care formează un model straniu. Polițiștii Jeppe Kørner și Anette Werner primesc cazul și stabilesc rapid o legătură între victimă, Julie Stender, și proprietara apartamentului în care locuia, Esther de Laurenti. Lui Esther îi place cam mult să bea și dă petreceri nebune cu prietenii ei artiști. Se dovedește că Esther este și scriitoare în curs de afirmare – iar când Julie apare ca victimă a unei crime în manuscrisul încă neterminat al romanului, legătura dintre ficțiune și realitate devine mai neclară și mai periculoasă.

Dar rolul lui Esther în acest scenariu încurcat nu este tocmai limpede. Este ea ucigașul, sau este la rândul ei victimă într-un joc bolnav al răzbunării? Anette și Jepe trebuie să se cufunde în trecutul celor două femei ca să descopere identitatea crudului păpușar care trage sforile.

FRAGMENT

PROLOG

Praful se ridica dintre draperiile grele, în lumina dimineții. Șezând în fotoliu, Gregers Hermansen privea firele dansând prin sufragerie. Îi lua atât de mult să se trezească, în ultimele zile, încât nu prea mai vedea rostul. Se sprijini pe brațele netede, lustruite ale fotoliului, își dădu capul pe spate și închise ochii, în lumina nesigură, până ce auzi ultimele icnete ale cafetierei din bucătărie.

După o scurtă numărătoare inversă, se ridică, își găsi papucii de casă și își târșâi picioarele spre podeaua de linoleum din bucătărie. Mereu aceeași rută: de-a lungul dulapului de mahon, pe lângă fotoliul verde și mânerul nenorocit din perete, montat de asistent anul trecut.

„Dar mă descurc și fără”, insistase. „Mersi, oricum.”

De parcă m-ar fi ascultat.

În bucătărie, aruncă zațul din cafetieră în coșul de sub chiuvetă. Iar e plin. Gregers desfăcu sacul și, sprijinindu-se de masă, reuși să deschidă ușa din spate cu mâna liberă. Măcar își putea duce singur gunoiul. Se uită pieziș la colecția de sticle de pe casa scării. Aparținea vecinei sale de sus. Esther de Laurenti. Băutoare de cursă lungă, care dădea petreceri zgomotoase și prelungite până târziu în noapte, pentru prietenii ei artiști. Dar era proprietara clădirii, așa că nu se putea plânge.

Treptele gemură sub el. Se ținea bine de balustradă. Poate că ar fi fost mai înțelept să se mute într-un loc sigur, cu mai puține scări. Dar locuise toată viața în centrul Copenhagăi și prefera să se aventureze pe treptele șubrede în loc să putrezească în vreun azil de la periferie. La primul etaj, lăsă sacul deoparte și se sprijini de cadrul ușii vecinelor de jos. Cele două studente care împărțeau apartamentul erau o sursă permanentă de iritare pentru el, însă îi provocau și o dorință stânjenitoare. Tânjea după serile de vară petrecute lângă canal și după săruturile îndepărtate, iar zâmbetele lor lipsite de griji îi aminteau de vremurile când totul părea încă posibil.

După ce-și reveni, observă că ușa era întredeschisă. Lumina puternică se revărsa prin crăpătura îngustă. Erau tinere și flușturatice, însă cu siguranță nu atât de nechibzuite încât să doarmă cu ușa din spate deschisă! Era ora 6:30. Poate că tocmai se întorseseră după o noapte în oraș. Dar chiar și așa.

— Hei! strigă el. E cineva acasă?

Cu vârful papucului, împinse cu grijă ușa. Se deschise ușor. Gregers se dădu înapoi, din reflex. În fond, nu voia să fie acuzat că ar fi un bătrân pervers. Mai bine închidea ușa la loc și scotea odată gunoiul, înainte să i se amărască prea tare cafeaua.

Se ținu bine de cadrul ușii și se aplecă să apuce clanța, dar calculă greșit distanța. Pentru o clipă oribilă, nesfârșită – ca atunci când te aruncă un cal și atât durează până ce lovești pământul – își dădu seama că nu era suficient de puternic să-și țină propria greutate. Papucii îi alunecară pe parchetul de lemn neted și își pierdu echilibrul.

Se luptă cu toată puterea pe care nu o mai avea și căzu în apartamentul celor două femei, lovind cu un bufnet podeaua. Era zgomotul jalnic al unui corp sfrijit, de bătrân, într-un halat de flanel.

Gregers încercă să se calmeze, inspirând adânc. Își fracturase șoldul? Ce va zice lumea? Pentru prima dată în mulți ani, simți că îi venea să plângă. Închise ochii și așteptă să fie găsit.

Casa scării era tăcută. Crezu că va auzi strigăte sau pași, dar nu se întâmplă nimic. După câteva minute, deschise ochii și încercă să se orienteze. Un bec fără abajur atârna din tavan, orbindu-l, însă vedea vag un perete alb, un raft cu oale și condimente, iar sprijinit de perete un șir de pantofi și cizme. Era convins că zăcea chiar pe una dintre încălțările acelea. Cu grijă, întoarse capul dintr-o parte în alta. Totul i se părea intact. Strânse pumnii. Da, și asta părea în regulă. Nenorocitul de pantof. Gregers încercă să-l împingă de sub el, dar nu se clinti.

Se uită în jos și încercă să se concentreze asupra lui. Senzația neplăcută din stomac deveni o paralizie sufocantă, care i se răspândi prin corp. Din pantof ieșea un picior gol, pe jumătate ascuns de șoldurile care-i pulsau de durere. Piciorul se termina cu un trup contorsionat. Arăta ca un picior de manechin, dar Gregers simți pielea moale sub mâna lui și știu exact ce era. Ridică mâna și văzu sângele: pe piele, pe podea, pe pereți. Sânge peste tot.

Inima lui Gregers începu să bată ca a unui canar care-și căuta o cale de scăpare din colivie. Nu se putea mișca. Panica îi acaparase trupul neputincios. O să mor, se gândi. Voia să țipe după ajutor, dar puterea aceea îl părăsise, cu mulți ani în urmă.

Așa că începu să plângă.

PRECOMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 36 - Rășină de Ane Riel

Titlu: Rășină  

Autor: Ane Riel

Editura: Crime Scene Press

Titlu original: Harpiks (2015)

Traducere de Diana Polgar

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 288

Media pe Goodreads: 4,05 (din 2.648 note)

 

De câţiva ani încoace, am început să am o afinitate pentru scriitorii danezi. În prima fază, l-am descoperit pe A. J. Kazinski, ale cărui cărţi pur şi simplu le-am devorat. Pe urmă, am dat peste alţi autori, precum: Jussi Adler Olsen, Jens Henrik Jensen şi Søren Sveistrup, care mi-au întărit şi mai tare convingerea că literatura daneză are un loc aparte pe lista mea de lecturi. Însă nu doar pe lista mea. Regatul nordic are foarte multe de oferit în acest domeniu, iar atunci când iese la lumină un nou autor, cărţile lui sunt imediat traduse în multe limbi. De altfel, majoritatea romanelor din acest spaţiu au reuşit să obţină premii de prestigiu, regăsindu-se, astfel, nu de puţine ori, în topul celor mai importante ficţiuni poliţiste. Iar zilele acestea, colindând pe la standurile din Cărtureşti, am găsit unul dintre cele mai recente texte apărute la Crime Scene Press, „Răşină”, un roman multi-premiat, fapt pentru care nu am ezitat să deschid volumul şi să mă cufund în lumea tenebroasă, creată de Ane Riel.

Cartea ne prezintă povestea familiei Horder, o şleahtă de indivizi atipici care locuiesc pe o insuliţă retrasă din Danemarca. Jens, capul familiei, este meşter în lemn, iar pasiunea lui cea mai mare este cea de a conserva totul. El este fascinat de capacitatea naturii de a ucide şi, totodată, de a proteja. De asta, Jens vrea, cu orice preţ, să-şi apere familia, chiar dacă asta înseamnă să se izoleze cu totul de restul societăţii. Iar pentru ca Liv, fiica lui, să iasă din evidenţele populaţiei, ia decizia de a-i înscena moartea. Astfel, fetiţa este dată dispărută, iar dovezile, pe care le prezintă tatăl îndurerat, conduc la bucăţile unei bărci care s-a izbit de stâncile ascuţite, fapt ce confirmă tragica moarte a copilei.

„Răşină” este un roman bizar din toate punctele de vedere. Nu doar personajele sunt ieşite din comun, ci şi construcţia narativă este aparte, fiind realizată din capitole şi pasaje de scrisori. După ce suntem aruncaţi brusc în mijlocul acţiunii, povestea se întoarce mult în timp, pentru a ilustra, cu lux de amănunte, evoluţia personajelor şi cauzele care au dus la declinul familiei. Există o ambiguitate intenţionată în ceea ce priveşte temporalitatea, pasajele epistolare având rolul de a ne informa atât despre ce se petrece în prezent, cât şi despre evenimentele din trecut. Ba mai mult decât atât, în timpul lecturii, cititorul devine primul martor al întâmplărilor.

Jens este un personaj parcă scos din „Familia Addams”. Sentimentul de a-i proteja pe ceilalţi devine obsesiv, iar din această cauză, în mintea lui se instaurează paranoia şi teama. El vrea să înlăture orice formă de pericol din jur, gest care duce la o autocondamnare a familiei. Soţia şi fiica lui Jens nu sunt persoane libere, aşa cum dă el de-înţeles, ci prizonieri ai propriei securităţi. Însă personajul nostru nu trebuie judecat cu asprime, deoarece acesta este stilul său de viaţă şi modul în care percepe lumea. Nici o secundă nu e vorba despre morală sau despre pedeapsă, acţiunile lui Jens confirmând doar un caracter excentric.

Nu ştiu dacă e cazul aici să vorbesc despre un protagonist, deoarece atât Jens, cât şi fiica lui se află în centrul naraţiunii. Liv este o fetiţă care nu a cunoscut alţi oameni, în afară de propria familie. Tatăl ei a învăţat-o cum să vâneze şi cum să adune răşină, astfel ea a devenit o sălbatică a locului, ajungând, dese ori, să se furişeze prin casele din comunitate, pentru a fura diverse lucruri necesare traiului. Dacă în cazul lui Jens nu putem vorbi despre un călău, în cazul fetei lucrurile stau diferit, pentru că ea devine o victimă a unui sistem de viaţă bolnav.

Mi-a făcut mare plăcere să citesc acest volum şi mă bucură faptul că editura Crime Scene Press are în plan încă un roman de aceeaşi autoare. Dar până atunci, vă recomand „Răşină”, o poveste întunecată care vă va face să vă reevaluaţi modul în care percepeţi natura şi moartea. Aşa că vă invit la o călătorie incitantă, printr-o lume în care mizeria şi urâtul capătă valoare, şi în care iubirea unui tată pentru familia sa devine nocivă şi periculoasă.

COMANDĂ CARTEA

Rășină de Ane Riel

Titlu: Rășină   

Autor: Ane Riel

Editura: Crime Scene Press

Traducere de Diana Polgar

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 288

 

Singurul roman care a câștigat toate cele mai importante patru premii scandinave pentru literatură mystery & thriller: The Glass Key, The Golden Bullet, Premiul Harald Morgensen și premiul Academiei Suedeze a Scriitorilor de Literatură Polițistă pentru cel mai bun roman.

Liv petrece mult timp în atelierul tatălui ei. Îi place natura și, din când în când, noaptea, se joacă de-a împrumutul cu locuitorii din orașul învecinat ca să asigure cele trebuincioase familiei. Pentru că întunericul alină durerea.

Numai că există o problemă.

Liv a murit când avea șase ani.

Cel puțin, asta cred autoritățile.

Tatăl ei știe că el e singura persoană pe lumea asta care o poate ocroti, așa că într-o seară trimite o barcă pe apă și o privește cum se sfărâmă de stânci, apoi străbate lungul drum spre oraș ca să anunțe că singurul lui copil a dispărut. Așa, Liv nu va trebui să meargă vreodată la școală, nu va trebui să-și părăsească niciodată părinții. Așa, va fi în siguranță pentru totdeauna.

Însă iubirea lui Jens Horder se transformă în obsesie bolnavă, ajungând să mistuie orice urmă de umanitate în calea ei.

O poveste emoționantă și plină de suspans despre ce se poate întâmpla când iubești prea mult pe cineva, când dorința de a-l ocroti devine exact lucrul care-i face răul cel mai mare.

„Un studiu plin de atmosferă și extraordinar de tulburător asupra iubirii obsesive și posesive.”

The Guardian

„O lectură proaspătă, originală. Excepțional de captivantă.”

Karin Fossum

„Mi-a amintit de cel mai bun Stephen King: înspăimântătoare, dar extrem de umană cu fiecare personaj, oricât de rătăcit ar fi el.”

Jake Kerridge, Daily Telegraph

„Una dintre cele mai remarcabile cărți pe care le-am citit de mult timp încoace.”

Jon Coates, The Daily Express

COMANDĂ CARTEA

Sufocare de George Arion

Titlu: Sufocare   

Autor: George Arion

Editura: Crime Scene Press

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 216

 

Ned și-a pierdut părinții și bunicii încă din copilărie. A moștenit o avere impresionantă și a călătorit pe tot globul. A dobândit cunoștințe și a avut parte de experiențe care multora le sunt inaccesibile. Visul lui – să devină cel mai bun scriitor de piese polițiste din lume.

Însă niște glasuri nu-i dau pace. Glasuri pe care le aude încă de când era mic, când a văzut cum trei copii ucid cocoși sugrumându-i cu ajutorul unor cabluri.

Între timp, în Barintown începe să acționeze un criminal care-și omoară victimele în același mod. Ned începe singur o investigație, încercând să dea de urma celor care i-au marcat copilăria.

Însă Tom Redford, anchetatorul care se ocupă de caz, are o cu totul altă teorie în privința identității ucigașului…

 „George Arion dovedește, încă o dată, că literatura polițistă este în mod esențial și înainte de orice altceva, literatură.”

Caius Dobrescu

„George Arion se înscrie în cea mai bună tradiție a romanului polițist.”

Claude Le Nocher

„Un autor emblematic al policer-ului românesc.”

Jean Harris

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Ultima vînătoare de Jean-Christophe Grangé

Titlu: Ultima vînătoare

Serie: Pierre Niémans #2 

Autor: Jean-Christophe Grangé

Editura: Crime Scene Press

Titlu original: La Dernière chasse (2019)

Traducere din limba franceză de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 408

 

Continuarea volumului Rîuri de purpură

 

Trupul neînsuflețit al unui bărbat e descoperit la câțiva kilometri de lacul Titisee. Victima, Jürgen von Geyersberg, moștenitorul uneia dintre cele mai mari averi din Germania, a fost mutilat.

Comandantul Pierre Niémans și colega lui, locotonentul Ivana Bogdanoviç, membri ai unui organism nou care ajută poliția și jandarmeria în cazurile dificile, sunt trimiși în Munții Pădurea Neagră. Ancheta îi poartă pe urmele Vânătorilor negri, un batalion de nelegiuiți înrolați de Himmler în 1941, specializați în vânătoarea de oameni.

Pe măsură ce se întorc în trecut la sursa răului au parte de întâlniri tot mai stranii – o preoteasă a apelor termale, crescători de câini, vindecători. Însă fiara ucigașă nu e ceea ce cred ei…

Ultima vânătoare a început.

„O carte care te captivează, te tulbură, te devorează încă de la prima pagină.”

„Le Monde”

„O acțiune cizelată, un cadru bine închegat care intră direct în subiect. Nu are niciun timp mort.”

Laurence Caracalla, „Le Figaro”

„O poveste orchestrată magistral care, pe rând, te tulbură și te entuziasmează și se dovedește teribil de eficientă.”

François Vey, „Le Journal du dimanche” 

„Cu o mână de maestru, Grangé reușește să ofere un roman bulversant. Când termini să-l citești ești în stare de șoc și, deja, în sevraj.”

„Le Point”

 

FRAGMENT 

Capitolul 1

 

Nici o amintire, sau aproape nici una.

Atunci cînd fusese pescuit din apele repezi ale rîului de munte, cu pîntecele despicat de jos pînă sus, era plin de apă, ca burduful unui puitor de capcane. În acel moment încă nu-și pierduse cunoștința. Era conștient, în măsura în care starea în care se afla putea fi numită astfel.

Mai tîrziu, în ambulanță, intrase în comă. Astfel trecuseră două săptămîni. Două săptămîni de neant, pînă cînd în adîncul minții sale se aprinsese o luminiță firavă. Avusese senzația că se afla în fundul unui puț scăldat într-o lumină lăptoasă, din care se iveau la întîmplare forme vagi ale unor obiecte, creaturi informe, crîmpeie de viață... În acest stadiu, ideea de spermă era cea predominantă.

Apoi, conținutul îl preluă analogia cu laptele. Îi venise în minte un episod faimos din cosmogonia indiană, redat în frescele pe care le admirase odinioară în templele din Angkor: zeii și demonii biciuiau marea de lapte, făcînd să se nască din spuma ei tot soiul de creaturi miraculoase. În mintea sa însă, acest dans nu dădea naștere decît unor amintiri ale unor episoade violente, ale unor chipuri de asasini, ale unor înfrîngeri amare... Pe scurt, amintirile tipice ale unui polițist de la Omoruri.

În cele din urmă, spre surprinderea medicilor, își recăpătase cunoștința. Dansul zeilor continua, de data asta însă chiar în viața adevărată. Timpul se scurgea prin trupul său ca apa printr-un bidon găurit: zile și nopți care nu se deosebeau cu nimic una de alta, orice senzație fiind adînc îngropată sub bandaje și înecată de anestezice. Potrivit medicilor, starea în care se afla era de bun augur.

Ceva mai tîrziu, reuși să se ridice în capul oaselor și să ceară să i se povestească tot ce se întîmplase cît timp fusese inconștient. Despre cine? Despre ce?

Mai întîi, despre Fanny Ferreira, cea care îl înjunghiase, despicîndu-l de la abdomen și pînă la gît. Femeia nu supraviețuise tangoului ce-i purtase pe amîndoi pe apele înghețate ale rîului. Fusese înmormîntată împreună cu sora ei, într-un loc care nu fusese făcut public, la cîțiva kilometri de Guernon. Surorile malefice nu aveau să aibă parte de liniștea unui cimitir...

Întrebase apoi de Karim Abdouf, cel care-i devenise, fără să vrea, partener în acea anchetă a terorii. Acesta redactase un raport sumar asupra cazului, îl azvîrlise în față jandarmilor, apoi își dăduse demisia. „S-a întors în țara natală.” Niémans nu insistase să afle mai multe amănunte. Știa despre Karim că era apatrid. Nu încercase nici să-i dea de urmă. În fond, nu aveau în comun decît niște amintiri deloc plăcute.

Veni apoi vremea să se întoarcă printre oamenii de rînd. Acolo, în salonul său de la spital, fusese vizitat de mai-marii poliției judiciare și de gradații cu multe stele ai jandarmeriei, veniți cu toții să îl felicite. Își primise medalia în pijama, simțindu-se ca un fluture mort prins cu-n bold pe un panou din lemn de esență moale. Același gust, aceeași culoare.

Fusese, de asemenea, catalogat drept „invalid de gradul unu” de către Serviciile Sociale. Ca urmare, nu-și mai putea exercita profesia de polițist pe teren și avea să încaseze și o pensie de invaliditate. Niémans începea să se întrebe dacă nu cumva ar fi fost de preferat să fi pierit împreună cu Fanny în adîncurile ghețarului.

Însă administrația franceză nu abandonează pe nimeni, ci doar își reciclează cadrele. După încheierea perioadei de convalescență, i se oferise un post de profesor la școala de poliție de la Cannes-Écluse. De ce nu? Avea impresia că experiența sa le-ar fi putut fi de folos celor ce-și făceau ucenicia într-ale muncii de poliție.

Și totuși, după trei ani la catedră, i se dădu de înțeles că viziunea pe care o avea despre ce înseamnă un apărător al legii nu corespundea, pentru a folosi un eufemism, criteriilor general acceptate ale meseriei. Prin urmare, i se permise să își reia activitatea ca polițist, dar dintr-o postură marginală. Consultant, consilier, mediator... orice, doar să nu părăsească banca de rezerve.

Din punct de vedere fizic era perfect refăcut. Din punct de vedere psihic, însă, era o cu totul altă mîncare de pește. Își ducea zilele de parcă ar fi avut pe umeri o manta îmbibată de ploaie, acel gen de povară numită îndeobște „depresie”. Simptomele recurente ale acesteia erau un nod permanent în stomac, frisoane convulsive apărute din senin și un nod în gît care refuza să se lase dezlegat... Avea senzația că e la un pas de-a începe să plîngă în hohote în orice moment și îi era mereu somn, probabil o modalitate prin care mintea sa încerca să evite felul deplorabil în care se simțea.

Trecură astfel încă doi ani, între frustrare și lehamite, între umilință și indiferență, pînă în ziua în care foștii săi tovarăși, aceia care se pricepuseră să urce în ierarhie, își aduseră aminte de el.

– Uite care-i treaba, îi spuseră aceștia. Prin toate colțurile Franței se întîmplă tot mai multe crime nebunești, iar jandarmii nu mai fac față. Avem de gînd să înființăm un Birou central care-și va putea trimite oamenii de la Paris în întreg Hexagonul, oriunde ar fi nevoie. Polițiști unși cu toate alifiile, care să poată fi detașați, după nevoie, în sprijinul jandarmeriei.

– Excelent! Cîți sîntem?

– Deocamdată ești doar tu. E mai degrabă un test, nu un proiect oficial asumat.

Hai că m-ai lăsat cu gura căscată! Ideea de a trimite polițiști în sprijinul jandarmilor era o ofensă la adresa bunului simț. Nimeni nu credea în viabilitatea unei astfel de idei și nimeni nu-și putea aminti sub umbrela cărui minister se putuse naște o asemenea năstrușnicie.

Și cine ar fi fost oare mai potrivit să se ocupe de un proiect născut mort, dacă nu o fantomă? Problema era însă alta: Niémans luase gluma cît se putea de în serios. Ba chiar ceruse să îi fie repartizat și un aghiotant.

– Ei, ai făcut plinul?

Ivana stătea aplecată asupra geamului automobilului Volvo, cu brațele încărcate de salate, semințe de tot felul, sticle cu apă minerală și tot ceea ce putea găsi o vegană convinsă în magazinul unei benzinării.

Niémans scutură din cap și coborî din mașină pentru a-și face datoria. În timp ce umplea rezervorul, mintea îi reveni în realitatea prezentului: se aflau pe o autostradă din Germania, într-o după amiază de început de toamnă, roșie ca un tablou de Rothko. Nu era o atmosferă dezagreabilă, dar nici nu era de natură să-l facă să cadă în extaz.

Se îndreptă spre casă, pentru a plăti. Ar fi trebuit să fie mai plin de vioiciune: după luni de hîrțogărie, de statistici, de lectură a unor dosare obținute cu mare greutate de la jandarmeria națională, se afla în sfîrșit pe teren.

Ceva era însă bizar în această misiune: erau trimiși în Germania, la Freiburg im Breisgau, în celebra regiune Schwarzwald, adică în Pădurea Neagră. Porniseră în zori și ajunseseră la Colmar, la frontieră, în jurul orei zece; din principiu, Niémans nu respecta niciodată restricțiile de viteză.

Procurorul-șef de la Înalta Curte îi explicase că omorul care îi interesa fusese comis în pădurea Trusheim din Alsacia, dar victima, suspecții, martorii și toate celelalte persoane implicate erau cetățeni germani. Unitatea de jandarmerie departamentală din Haut-Rhin se ocupa de latura franceză, el și Ivana aveau să preia latura germană a cazului.

Urmase apoi o lungă expunere privind acordurile existente între forțele de poliție europene, care aveau să le permită să lucreze pe teritoriul german, în colaborare cu LKA, Landeskriminalamt, poliția landului Baden-Württemberg.

Niémans nu reținuse mai nimic din acea polologhie, dar nu-și făcea griji. Știa că, în timp ce el asculta acel discurs arid, Ivana obținuse dosarul întocmit de jandarmii alsacieni și, după toate probabilitățile, tocmai îl parcurgea cu atenție, reținînd pînă și cele mai nesemnificative detalii, pentru a-i putea oferi ulterior un rezumat concis și clar.

Plăti și aruncă o privire spre mașină, prin vitrina benzinăriei: o vedea agitîndu-se înăuntru, distribuindu-și proviziile achiziționate de parcă ar fi fost vorba de rezervele de muniție dintr-un tanc.

Ivana Bogdanović.

Aghiotanta sa.

Cel mai bun lucru care i se întîmplase din momentul în care se întorsese din neant.

 

COMANDĂ CARTEA