Recenziile Mădălinei 30 - Fiica regelui pirat de Tricia Levenseller

Titlu: Fiica regelui pirat   

Serie: Fiica regelui pirat #1

Autor: Tricia Levenseller

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Daughter of the Pirate King (2017)

Traducere de Maria Magdalena Costea

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 4,01 (din 124.293 note)

 

            După o vacanță binemeritată și după vreo șase cărți citite pe nerăsuflate, care își așteaptă răbdătoare rândul la „criticat”, mi-am reluat cu forțe proaspete activitatea de recenzent. Și ca să fie un început ca la carte, vreau să vă vorbesc despre unul dintre romanele mele preferate din această vară, despre o poveste captivantă, plină de peripeții, capcane nebănuite, aventuri pe mare, personaje puternice, puțin cam sărite de pe fix, dar cât se poate de energice, care m-au făcut să râd până la lacrimi. Tricia Levenseller nu scrie o poveste originală sau inedită, nici pe departe, ba chiar pornește de la un scenariu clișeic – fata care face orice pentru a primi aprecierea tatălui ursuz, pe care toată lumea vrea să-l omoare –, însă ceea ce m-a făcut să îndrăgesc enorm cartea a fost felul ei incomparabil, plin de sarcasm, care transformă orice problemă într-un joc cu urmări mai mult sau mai puțin grave. Universul și personajele au la bază trăsăturile fundamentale ale caracterelor din filmele „Pirații din Caraibe”, iar asta e vizibil în special în cazul protagonistei. Eroina noastră este o combinație fatală între nebunia hazlie a lui Jack Sparrow și curajul, frumusețea și determinarea Elizabetei Swann, și  sunt sigură că fanii peliculelor Disney își vor da seama exact ce și de unde a preluat. Iar acum că formalitățile au fost îndeplinite, să intre în scenăăă... „Fiica regelui pirat”!

            Alosa are toate abilitățile pentru a deveni un corsar de temut, dar și cea mai râvnită pradă de pe mare și de pe uscat. Pe lângă faptul că e neînfricată, isteață, cu o forță fizică ce l-ar face de rușine și pe cel mai masiv mascul, pregătită să-și asume riscuri și să lupte pentru a-și salva echipajul loial, ea este prințesă, fiica regelui piraților. Din fragedă pruncie, Alosa a fost torturată, bătută, adusă în pragul morții și împinsă dincolo de limite ca să devină invincibilă și să ducă la bun sfârșit misiunea încredințată de tatăl ei. Se lasă capturată de inamici pentru a pune mâna pe un fragment din harta legendară spre insula tuturor comorilor. Planul ei este fără cusur, însă scapă din vedere un mic detaliu – un secund băgăcios care e foarte priceput să citească până în adâncul sufletelor, dezvăluindu-le cele mai ascunse intenții. Riden este o adevărată provocare pentru eroina noastră, dar, așa cum a fost învățată, profită la maximum de fiecare ocazie care i se ivește, iar atunci când ai și niște ași în mânecă, lucrurile merg strună.

            Deși este considerat un fantasy, nuanțele magice și mitologice sunt destul de bine camuflate. Elementele fantastice funcționează ca un deus ex machina, ca o ultimă soluție care îndreaptă lucrurile în direcția dorită, dar care necesită sacrificii. Nimic nu este gratuit în lumea piraților, nici măcar viața pe care ai primit-o, iar atunci când apar și fluturii în stomac, supraviețuirea devine o cursă contra cronometru. Fiind un YA, logic că nu putea lipsi idila amoroasă, dar surprinzător, de data asta mi s-a părut perfect la locul ei. Nu este vorba despre o iubire bezmetică, care mistuie totul în jur, ci despre un joc, o manipulare, o capcană în care toți bărbații slabi de îngeri cad mai devreme sau mai târziu. Fără nuanțe feministe excesive, Alosa ajunge să domine o lume a bărbaților, păstrându-și feminitatea, rochiile somptuoase și cochetăria. Ea demonstrează că nu e nevoie să te îmbraci și să te comporți ca un bărbat ca să-i învârți pe degete după bunul tău plac.

            Cu toate că ne aflăm într-un univers al cruzimii, al corsarilor bețivani și neciopliți, care ar trebui să bage spaima în oameni, pirații pe care îi conturează autoarea sunt în mare parte niște caricaturi. Ei cad foarte ușor în rolul bufonului, care, în cele din urmă, ajunge cel păcălit. Nu mă îndoiesc că un astfel de echipaj ar fi demn de Căpitanul Hock. Nu odată am avut impresia că mă uit la desene animate, datorită scenelor redate în culori vii, cu un amuzament pe care nu l-am mai întâlnit în niciun roman. Am fost fascinată de personajele secundare, care adaugă acel zvâc întâmplărilor. Nu toți sunt niște oameni puternici ce se pot ghida după propriile reguli, unii au nevoie de un stâlp de susținere, de un frate sau un căpitan care să le spună ce să facă, pentru că altfel ar pluti în derivă. Fiecare pirat are câte o manie, excluzând tâlhăria și dorința de îmbogățire. Pentru unii, ordinea cabinei este esențială, pentru alții, plosca bine tăinuită de ochii superiorilor, iar pentru o foarte mică parte dintre ei, credințele, superstițiile și talismanele achiziționate și păstrate cu sârguință. Toate acestea sunt ancorele care le amintesc vărsătorilor de sânge că la urma urmei și ei sunt oameni, că au slăbiciuni și că pot fi oricând înfrânți.

            Mai mult decât o poveste cu pirați, romanul Triciei Levenseller este o farsă de la început până la final, un joc de-a baba oarba în care toți se vânează între ei, planurile fiind dejucate cu o ușurință uluitoare. Răsturnările de situație, ritmul alert al întâmplărilor, violența și misterele pe care le poți descoperi pe o corabie, plus o protagonistă perfectă din toate punctele de vedere, transformă romanul de față într-o lectură obligatorie. Și cel mai bun lucru e că asta e doar prima parte a duologiei, așa că nu mai stați pe gânduri și puneți mâna pe bijuteria mărilor înainte să fie prea târziu.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 28 - Fata din turn de Katherine Arden

Titlu: Fata din turn 

Serie: Winternight #2

Autor: Katherine Arden

Editura: YOUNGART

Titlu original: The Girl in the Tower (2017)

Traducere de Oana Dușmănescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 4,34 (din 79.738 note) 

 

            Aș fi vrut să încep această recenzie cu „a fost odată ca niciodată o tânără care a înlănțuit pentru totdeauna forțele întunecate ce pândeau în umbra deasă și protectoare a pădurii și care a adus ordinea în întreaga Rusie”, însă această introducere ar fi mai potrivită pentru „Ursul și Privighetoarea”, primul volum al seriei „Winternight”. Pentru „Fata din turn”, introducerea perfectă ar suna cam așa: „A fost odată ca niciodată o fată din cauza căreia propria sa familie și întreaga Rusie au fost la un pas de a se nărui sub atingerea spiritelor malefice”. În cel de-al doilea volum al trilogiei, Katherine Arden schimbă cursul poveștii, aducând la viață alte legende și personaje de basm din folclorul rus. Însă diferența dintre cele două romane este vizibilă de la o poștă, și nu pot spune că am fost încântată de direcția pe care a ales-o autoarea. Atmosfera de basm se evaporă, lăsând în urmă rămășițe fine de fabulos și de magie; elementele mitologice se împuținează, luptele dintre bine și rău devin un accesoriu al intrigii, clișeele romantice își fac simțită prezența din plin, iar crizele adolescentine și nuanțele feministe sunt duse la extrem. Ceea ce rămâne neschimbat este gerul cumplit, poveștile spuse la gura sobei și amenințarea aproape palpabilă a unui pericol iminent, o tensiune ce face aerul să vibreze de fiecare dată când cineva acționează înainte să stea prea mult pe gânduri...

            Dacă în volumul anterior protagonista noastră era o tânără curajoasă și rebelă, ultima protectoare a spiritelor pădurii, gata oricând să-i înfrunte pe adepții creștinismului, pe cei care, în naivitatea lor, se străduiau să distrugă o lume clădită după niște reguli străvechi și greu de înțeles pentru cei care nu acceptă să-și dea sângele ca să-i reînvie pe zei, în romanul de față Vasilisa se transformă într-o fată orgolioasă, încăpățânată, care pune lumea în pericol, în loc să o salveze. Am avut impresia că urmăresc un cu totul alt personaj, care nu are nimic în comun cu cel din prima parte, cu excepția trăsăturilor fizice. Mai mult decât atât, Vasilisa devine eroina clasică, un chip banal preluat în toate romanele în care dimensiunea YA este mai importantă decât cea Fantasy. Adoptarea unei identități false, renunțarea la feminitate și impulsivitatea de care dă dovadă în luarea deciziilor, fapt ce tulbură echilibrul și așa fragil al unui univers sfâșiat de intrigi politice și religioase, o transformă într-o paria, într-o ființă renegată care nu mai aparține nici lumii oamenilor, dar nici celei a spiritelor.

            După ce Ursul a fost învins, iar, pe cât posibil, ordinea în Lesnaia Zemlia a fost restabilită, Vasilisa pleacă la Moscova pentru a-și găsi rostul și pentru a-și vindeca rănile încă proaspete. Însă drumul se dovedește a fi unul anevoios, plin de pericole, de tâlhari și de zăpadă. În ciuda faptului că ea nu călătorește singură – Privighetoarea, calul fermecat al lui Morosco, zeul iernii și al morții, o însoțește și o veghează cu mare grijă –, Vasia reușește să se bage în cele mai stranii belele, din care abia dacă scapă cu viață. Ea părăsește adăpostul pădurii, un personaj latent, dar foarte important, pentru a păși în civilizație, în marele oraș pentru tentațiile căruia nu era pregătită. Moscova înseamnă pentru ea vulnerabilitate, iar dușmanii ei știu că acum este momentul prielnic să lovească.

            Așa cum am mai spus, dimensiunea Fantasy este abandonată aproape cu desăvârșire. Magia, creaturile mitologice și făpturile supranaturale sunt reduse la câteva figuri emblematice a căror apariție este, de data asta, legată de anumite evenimente istorice reale ce au marcat evoluția Rusiei ca stat independent. Autoarea deapănă povestea Vasilisei pe fundalul invaziei tătarilor, cotropitorii puternici ce i-au forțat pe cneji să plătească ani în șir tribut pentru protecție și integritate teritorială. Dar, așa cum știm din nenumăratele exemple, cei care impun astfel de condiții vor cere din ce în ce mai mult, până când, inevitabil, se va ajunge la un conflict militar de proporții. Ei bine, aici intervine, de fapt, măiestria lui Katherine Arden. Ea combină mizele politice și religioase cu întâmplările supranaturale, astfel încât evenimentele reale ajung să se suprapună, ba chiar să se confunde cu cele imaginare, și trebuie să recunosc că rezultatul este chiar impresionant. Dacă ar fi pus accent pe aceste părți ale poveștii și ar fi lăsat-o mai moale cu idilele amoroase, poate că romanul s-ar fi ridicat la nivelul părții anterioare.

            Și pentru că intriga este ceva mai complicată și mai complexă, în acest volum ne sunt prezentate mai multe povești. Vasilisa împarte lumina reflectorului cu sora sa, Olga, și cu fiica acesteia, Maria, un personaj foarte interesant, mai agreabil decât protagonista însăși. Însă Vasia invadează și părțile narațiunii care nu sunt despre ea. Deciziile sale pripite influențează întregul univers, iar dorința naivă de a face bine distruge vieți nevinovate. Cu toate că pornirile ei sunt pure și bine intenționate, lipsa rațiunii conduce de fiecare dată la un dezastru la nivel micro sau macro.

            Una peste alta, cred că am criticat destul, așa că mă voi opri aici. Abia aștept să apară sfârșitul acestei trilogii, volumul în care sper  ca autoarea să-și spele păcatele și să continue povestea pe linia basmelor rusești care mai au multe de oferit, înălțând-o pe Vasilisa mai presus de orgoliul ei uriaș și de pervertirea lumii materiale, pentru că locul ei este în rândul eroilor fabuloși care au salvat lumea, și nu a celor care au condamnat-o la distrugere.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 26 - Heartless de Marissa Meyer

Titlu: Heartless. Povestea nespusă a Reginei de Cupă

Autor: Marissa Meyer 

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Heartless (2016)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 544

Media pe Goodreads: 4,07 (din 143.106 note) 

 

            Lista autorilor mei preferați de Fantasy e destul de scurtă, și asta pentru că mă las foarte greu impresionată de romanele din ziua de azi, care urmăresc același scenariu banal și clișeic, concentrându-se mai mult pe dimensiunea YA, pe crizele de personalitate ale adolescenților, decât pe acțiunea în sine. Însă, pe această listă, există o autoare care a trecut dincolo de barierele comercialului și care, pornind de la basmele cele mai cunoscute, în care nu mai există nici un mister, a creat adevărate capodopere, reușind să scoată la iveală poveștile personajelor lipsite odinioară de voce. O astfel de carte este și „Heartless”, un volum despre disperare și vise zdrobite fără milă. Marissa Meyer preia integral universul și personajele închipuite de Lewis Carroll în „Alice în Țara Minunilor”, însă de data asta rolul protagonistei este ocupat de un caracter secundar, aș putea spune chiar negativ, celebru pentru replica „Tăiați-i capul!”, și dacă nu ați ghicit despre cine e vorba, vă mai dau un mic indiciu: ❤️ Fără îndoială, este vorba despre Regina de Cupă și despre evenimentele care au condus la nașterea acesteia, o figură unică, impecabil construită și foarte controversată. Dar mai întâi să vedem de unde a început totul...

            Catherine Pinkerton este o fată obișnuită din Regatul Cupelor, și, ca orice tânără de vârsta ei, are un vis pentru care e în stare să-și sacrifice chiar și viața. Mai mult decât orice pe lume, ea își dorește să devină cel mai mare cofetar din ținut și să-și deschidă, împreună cu prietena ei cea mai bună, o patiserie, pentru ca toată lumea să se poată desfăta cu delicatesele ei. Însă părinții săi au cu totul și cu totul alte planuri pentru ea, iar acestea includ o căsătorie nedorită cu prostovanul, dar simpaticul Rege de Cupă, conducătorul nu tocmai capabil al întregului regat. Catherine este forțată să se supună deciziei părinților, ceea ce o transformă într-o marionetă a celor care îi manevrează destinul. Micile ei gesturi de revoltă nu au nici un efect, deschizându-i și mai larg drumul spre tron și spre rolul de regină. Însă, așa cum îi șade bine unei povești complexe, lucrurile se complică și mai mult atunci când apare Jest, noul Joker al Curții Regale; un străin misterios, compus din nenumărate măști, unele luminoase, iar altele întunecate. De ce spun că lucrurile se complică odată cu apariția lui? Păi, imaginați-vă doar: o fată disperată, sfâșiată între visul ei și cel al părinților, dornică să iubească și să fie iubită, și un bufon gata oricând să-i readucă zâmbetul pe buze, să o asculte și să o înțeleagă. Dar dragostea lor are multe de înfruntat, pentru că, așa cum am spus, Catherine este predestinată să ajungă Regina de Cupă.

            Trebuie să recunosc faptul că prima dată când m-am apucat de acest roman am renunțat după câteva pagini, din cauza stilului mult prea asemănător cu cel al lui Carroll. Am avut impresia că o să citesc o carte puerilă, așa că am abandonat lectura, dar atunci când am revenit asupra ei, nu am mai putut să o las din mână. Marissa Meyer dă dovadă de un instinct genial și de un talent scriitoricesc aparte, reușind să recreeze atmosfera „haotică”, de neînțeles și hazlie din Țara Minunilor, prin folosirea jocurilor de cuvinte întortocheate, prin vorbele de duh ale faimoasei Cheshire și prin reproducerea unor gesturi specifice anumitor personaje, precum Pălărierul Nebun sau Iepurele de Martie. Cu toate astea, romanul este mult mai întunecat pentru că are la bază o miză mult mai puternică, și anume transformarea tragică a protagonistei într-un alt personaj, unul fără inimă, care a cunoscut suferința și care și-a văzut visul pierind. Dulcea și inocenta Catherine moare, lăsând locul Reginei de Cupă, o figură asupra căreia Carroll plasează o tușă ridicolă și puțin grotescă, însă povestea sa este tristă, ea fiind un produs al dorinței celorlalți.

            Fără doar și poate, cu excepția protagonistei, personajul meu preferat a fost pisica de Cheshire. Aparițiile ei în momentele cheie, în care tensiunea, furia și dezamăgirea stau să dea pe dinafară, influențează cursul lucrurilor, în bine sau în rău, totul depinzând de toanele felinei. Cheshire este vocea unei rațiuni inverse, care, plină de ironie și viclenie, spulberă vraja minunată presărată peste întreg universul, arătând, de fapt, ce se ascunde în umbrele cele mai dense. Este mereu acolo pentru a se bucura de răul altora, ceea ce îl face puțin cam antipatic, dar, cu toate astea, este singurul tovarăș al protagonistei noastre, chiar dacă pare că mereu râde de ea. El e singurul care nu are nici o așteptare de la ea și care o vede așa cum e. Cât despre celelalte personaje, nu am suficient spațiu pentru a le prezenta în detaliu, așa că iată ce ar fi de spus pe scurt. Nimeni nu este ce pare a fi, toate sunt ghidate de porniri egoiste, neținând seama, cu mici excepții, de sentimentele celor din jur, toate întruchipează amestecul dintre umanitate și fantastic, dintre rațiune și nebunie, trecerea de la o stare la alta fiind cu adevărat fulgerătoare.

            Multe ar mai fi de notat, dar nu vreau să vă stric surprizele sau să vă dezvălui, din prea mult zel, vreun detaliu capital. Plină de prăjituri nemaipomenite, de evenimente fabuloase și tulburătoare, de personaje minuțios construite și memorabile, de acțiune, de lacrimi și de suflete zdrobite, „Heartless” deschide poarta spre o lume bine cunoscută, care primește nuanțe distructive. Dacă vreți să o urmați pe Catherine în drumul ei spre tronul Regatului Cupelor, nu mai stați pe gânduri și apucați-vă cât mai repede de citit, credeți-mă, nu o să regretați! 😉

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 72 - Turnul nebunilor de Andrzej Sapkowski

Titlu: Turnul nebunilor 

Serie: Trilogia Husită #1

Autor: Andrzej Sapkowski

Editura: NEMIRA

Titlu original: Narrenturm (2002)

Traducere de Anca Irina Ionescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 640

Media pe Goodreads: 4,04 (din 9.210 note)

 

            Sincer, nu m-am gândit nici o clipă că, în 2022, voi ajunge să citesc un roman al cărui gen părea că a apus cu mult timp în urmă. Însă lucrurile stau complet diferit atunci când preiei un model narativ al trubadurilor și îl împopoțonezi cu o estetică modernă și comercială, reușind, astfel, să creezi o lucrare unică și foarte complexă. Așadar, în buna tradiție a romanelor cavalerești, scriitorul polonez, Andrzej Sapkowski, vine cu o poveste istorică, plină de farmec și de farmece, în care iubirea și onoarea sunt mecanismele care pun în mișcare și, totodată, răstoarnă o lume blocată în propriile ei ideologii. Pe lângă faptul că în spatele volumului de față există o întreagă istorie literară, și asta nepunându-i la socoteală pe Lancelot și pe ceilalți cavaleri ai lui Chrétien de Troyes sau celebra scriere Amadís de Gaula – despre Don Quijote, opera parodică care a sfidat complet schema clasică, nici nu mai are rost să vorbim –, „Turnul nebunilor” reprezintă un text în care reîntoarcerea la vechile tendințe devine un proces științific, o cercetare a unui trecut care, chiar și astăzi, stârnește interesul și fascinația celor care au curajul să se încumete la o aventură care a schimbat cursul lumii.

După ce am trecut de primele pagini, suntem aruncați înapoi în timp, în Boemia secolului al XV-lea, în momentul în care preoțimea catolică pregătește o cruciadă pentru a-i stârpi, odată pentru totdeauna, pe ereticii cunoscuți drept husiți. Dar pe noi deocamdată nu ne interesează partea asta. Noi ne aflăm într-un alt loc, mai exact, la o mănăstire, acolo unde Reinmar din Bielawa, cunoscut și ca Reynevan, este prins în patima amorului, atât la propriu, cât și la figurat, în brațele unei doamne de vază a societății. Și pentru că dânsa e căsătorită, iubirea lor nu pare să aibă sorți de izbândă, iar odată idila descoperită, protagonistul nostru trebuie să-și facă urma pierdută, pentru că după el au pornit cumnații așa-zisei amante, care vor să răzbune onoarea pătată a familiei lor. Știind de frică, Reynevan face tot posibilul să scape de cumplita soartă, ajungând, fără voia lui, să ia parte la o călătorie, din care, dacă vrea să se păstreze cu mintea întreagă, trebuie să se bizuie pe toate simțurile sale, dar și să dea crezare unor posibilități care depășesc cu totul sfera normalității.

            Eroul nostru nu e nici pe departe aventurierul curajos la care ne-am aștepta. El știe când e cazul să se facă nevăzut, fiind în stare să se ascundă și în cele mai oribile și neconvenționale locuri, atâta timp cât se simte în siguranță. Deși este cunoscut ca un vrăjitor periculos, care ar putea folosi incantații malefice și plante magice împotriva celorlalți, nimeni nu pare să se teamă de Reynevan, mai mult decât atât, toți vor să pună mâna pe el, pentru a obține recompensa pusă pe capul lui. Dar, ca în orice scriitură de gen, el are parte și de doi însoțitori, din care nu am cum să nu-l menționez pe dementul Szarlej, un fost prizonier ce primește misiunea de a-l duce pe Reinmar din Bielawa în Ungaria, departe de răzmerița care se pregătește în spațiul ceh. Mai mult decât un ajutor de nădejde, Szarlej se dovedește și un bun luptător, surprinzându-i pe inamici cu „lovitura lui fatală”. În afară de asta, el se regăsește în permanență în ipostaza bufonului, fiind capabil să joace teatru atunci când e nevoie și să vină cu cele mai năstrușnice idei, soluții salvatoare care ar putea lua naștere doar în mintea unui nebun. 

            Pentru că vorbim despre un roman istoric, trebuie să ne oprim puțin și asupra evenimentelor importante ale vremii. Așa cum spuneam mai sus, Roma pune la cale o nouă cruciadă, însă de această dată nu este vorba despre recucerirea Pământului Sfânt. Preoții se pregătesc de luptă, pentru că dușmanul periclitează echilibrul religios prin răspândirea unor teze eretice, conform cărora Purgatoriul nu există, iar credincioșii trebuie împărtășiți atât cu Sângele Domnului, cât și cu Trupul Său. Deși pare că „miliția angelică” vrea să purifice omenirea de Satan, integritatea bisericii este pusă în permanență sub semnul incertitudinii. Cei care răspândesc Cuvântul lui Dumnezeu și care susțin că cunosc adevăratul drum spre paradis sunt tot aceia care întrețin relații homosexuale și care văd femeia ca pe un păcat ce mânjește creația divină. Patosul și dorința de distrugere a clericilor îi transformă pe aceștia în niște demoni ce vor să răscumpere suferința Mântuitorului prin vărsarea sângelui celor așa-ziși blasfemiatori. 

            Sfinți și păcătoși, cavaleri și domnițe, nobili și bandiți, descântece și vrăjitorie, codri întunecați și închisori sinistre – toate acestea împletite într-o poveste de Ev Mediu, în care realitatea și fantezia se întrepătrund, prezentând, într-un stil unic, o lume pe cât de plină de vitalitate, pe atât de sortită pieirii. Însă, dincolo de un roman de aventură, cartea lui Andrzej Sapkowski constituie o excepțională lucrare postmodernă, în care elementele Fantasy și Horror reușesc să-și găsească un timp și un spațiu propice manifestării lor. Dar să lăsăm analiza deoparte, pentru că Reynevan e pe fugă și, dacă vrem să vedem ce provocări îl așteaptă, trebuie să-i devenim tovarăși de drum în epopeea sa spre libertate sau, cel mai probabil, spre propria-i condamnare.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 21 - Casa din marea azurie de T.J. Klune

Titlu: Casa din marea azurie 

Autor: T.J. Klune

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: The House in the Cerulean Sea (2020)

Traducere de Irina Stoica

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 4,47 (din 224.540 note)

 

            Îmi e din ce în ce mai greu să îmi pun ideile pe hârtie. Poate din cauza timpului insuficient, poate din cauza lipsei de inspirație (sau poate ambele), însă oricât de dificil ar fi, despre romanul lui T.J. Klune trebuie să vă spun câteva cuvinte. Înainte de toate, vreau să vă avertizez că nu avem de-a face cu un YA clasic, despre copii cu puteri supranaturale, ci, mai degrabă, cu un amestec foarte interesant dintre Fantasy și roman psihologic, personajele magice fiind construite în așa fel încât să reflecte o întreagă categorie socială. Mai mult decât atât, „Casa din marea azurie” este un roman despre schimbare și acceptare. Autorul preia o serie de elemente din alte cărți, precum „Harry Potter” și „Miss Peregrine”, pe care le așază în rama unei povești LGBTQ+, pentru a crea o lume a marginalilor, un univers paradisiac al celor disprețuiți și neînțeleși de cei care au pretenția să se numească normali. Cred că este cel mai corect politic volum pe care l-am citit în ultimii ani, însă, din punctul de vedere al acțiunii, m-am așteptat la cu totul altceva. Accentul nu este pus pe ce se întâmplă, ci pe cum se întâmplă, motiv pentru care desfășurarea evenimentelor este destul de lentă și monotonă, dar există și o oarecare tensiune dată de aerul misterios al personajelor și de secretele ascunse în spatele unor ochi blânzi și senini.

            Cât de periculoși ar putea fi șase copii orfani care dețin, mai mult sau mai puțin, niște puteri magice? Conform Comisiei Extrem de Superioare, din cadrul Departamentului Responsabil de Tineretul Magic, foarte periculoși – atât de periculoși, încât ar putea aduce sfârșitul lumii. Dar, pentru a fi evitată o astfel de catastrofă, DIRECTIMA a luat decizia de a-i izola pe acești copii pe o insulă pustie, unde să nu intre în contact cu restul civilizației. Crud, nu-i așa? Partea bună e că de bunăstarea și educația lor a fost desemnat să se ocupe Arthur Parnassus, un bărbat simplu, bun la suflet, care știe să privească dincolo de aparențe și pentru care defectele devin cele mai mari calități. Datorită lui, orfelinatul de pe insula Marsyas reprezintă un adevărat cămin pentru cei șase copii. Însă liniștea se spulberă atunci când pe insulă este trimis un asistent social, din cadrul DIRECTIMA, care primește însărcinarea de a verifica dacă lucrurile sunt în regulă sau dacă orfelinatul trebuie închis pentru totdeauna.

             Linus Baker trăiește într-o carapace formată din temeri și reguli pe care le respectă cu strictețe, orice abatere de la acestea dându-i întregul univers peste cap. Din acest motiv, este perceput ca fiind un ciudat, un om antisocial care își împarte viața între funcția de asistent social și grija pentru pisica sa, Calliope, o creatură extrem de antipatică dacă mă întrebați pe mine. în cei 17 ani de când ocupă acest post, nu a cerut nici o mărire de salariu, nici o avansare, ba chiar s-a străduit să își îndeplinească sarcinile cu profesionalism – să facă cele mai bune rapoarte, astfel încât să nu atragă atenția Comisiei Extrem de Superioare – cu alte cuvinte, Linus ar fi putut fi ales angajatul lunii în fiecare lună, dacă ar fi vorba despre așa ceva. Rutina este singura protecție pe care o are, iar atunci când este trimis să petreacă o lună pe insula Marsyas, pentru a investiga situația orfelinatului de acolo, zidurile atent construite încep să se clatine. Orice lucru ieșit din comun îl face pe Linus și mai anxios, nereușind să vadă, din cauza fricii, dincolo de prejudecățile celorlalți.

            Chiar dacă asistăm la evoluția lui Linus, romanul nu are un singur protagonist. Fiecare personaj are momentul său în lumina reflectorului. Există o mare discrepanță între modul de construcție al nou-venitului și cel al copiilor. În timp ce primul este un caracter slab, efeminat, marcat de tușele personajului de hârtie și lipsit de profunzime, cei din urmă sunt foarte atent creionați, cu personalități puternice și visuri ce așteaptă un mediu propice pentru a se împlini. Cel mai interesant personaj este Arthur Parnassus, care înfățișează o copie mai tânără și mai ștearsă a lui Albus Dumbledore. Cei doi au în comun blândețea, dorința de a-i ajuta pe toți, de a vedea binele în orice creatură și  afinitatea pentru culori stridente. Arthur devine un mentor pentru cei care au fost izgoniți din lume; un demiurg ce transformă un spațiu de penitență într-un loc pe care îl poți numi acasă. Cu toate că numele personajelor au conotații mitice, important este faptul că fiecare reprezintă, în sens metaforic, o categorie marginală. Astfel, pe insulă sunt adunate mai multe modele ale unei realități compuse din dizabilități și deviații sociale.

            Spațiul se numără printre cele mai importante aspecte. Avem de-a face cu un mediu antitetic, care îi influențează, atât în comportament, cât și în modul de a gândi, pe cei ce trăiesc în el. Pe de o parte, ne este înfățișat orașul din care vine Linus, un loc întunecos, apatic, în care soarele se arată rare ori și în care oamenii sunt reci, superficiali, mimând grija pentru ceilalți, plini de ranchiună și prejudecăți la adresa celor diferiți, închistați în reguli și reglementări, fără de care viața lor nu ar mai avea sens. Opusă acestui oraș sumbru, avem insula Marsyas, un paradis pe Pământ, unde soarele strălucește tot timpul, iar libertatea este cea mai importantă regulă. Locuitorii de aici au dreptul să viseze și să facă ce le place, fără să fie judecați.

            Tot ce pot să mai spun în final e că mi-a plăcut povestea, cu toate că mi-aș fi dorit ceva mai multă acțiune, mai multe întâmplări neașteptate și un final nu chiar așa de previzibil, dar asta ține de gusturile fiecăruia. Însă problemele pe care le aduce în discuție T.J. Klune sunt cât se poate de serioase și actuale, iar primul pas pentru a schimba realitatea stă în acceptarea celor diferiți și în înțelegerea unei lumi care a stat aproape tot timpul ascunsă.

COMANDĂ CARTEA

5 noutăți de la Editura Trei

Titlu: Geiger  

Autor: Gustaf Skördeman   

Traducere de Mădălina Grosoiu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 480

 

O lectură perfectă pentru fanii lui Stieg Larsson

Un singur cuvânt poate porni un război.

Telefonul fix sună chiar când Agneta își ia rămas-bun de la nepoți. Din receptor se aude un singur cuvânt: „Geiger“. Știa de zeci de ani că va veni acest moment, dar tot e tulburată. Știe ce înseamnă. Își scoate arma din ascunzătoare, montează amortizorul și se strecoară în spatele soțului ei. Îi duce țeava la tâmplă, apasă pe trăgaci și dispare – lăsându-și în urmă portofelul și cheile.

Cazul nu-i este repartizat Sarei Nowak, dar ea le cunoaște pe rudele victimei și, încălcând regulile, se implică în anchetă. Ceea ce nu știe ea este că misteriosul cod transmis la telefon este doar prima piesă dintr-un plan complex și devastator pus în mișcare cu 50 de ani în urmă.

“Un thriller alert… Un debut impresionant.” - FINANCIAL TIMES

„O poveste extraordinară despre umbrele Războiului Rece, care se pot dovedi încă extrem de periculoase.” - JYLLANDS-POSTEN

„Acest amestec tensionat și înspăimântător de dramă de spionaj imprevizibilă, roman polițist și thriller de acțiune captivant are toate ingredientele unui clasic modern; Skördeman își dezlănțuie imaginația cinematografică într-o poveste care explorează trecutul politicii europene.” - LANCASHIRE POST

 

 

Titlu: Baroana 

Autor: Hannelore Cayre

Traducere de Doru Mareș

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 176

 

„Un roman realist și EXTRAVAGANT.“ – Le Monde

Patience Portefeux, în vârstă de 53 de ani, are două fiice, un câine și o mamă internată într-un azil și muncește din greu, ca traducătoare de arabă la Ministerul Justiției. Transcrie mii de ore de interceptări telefonice ale unor mici dealeri și ale unor mari infractori. Într-o zi, depășește o graniță: deturnează o livrare masivă de canabis de la o rețea de traficanți. Fără frică, fără vinovăție. Un simplu derapaj moral. Și apoi încă unul. Iar Patience devine Baroana.

Cu o adevărată galerie de traficanți, dealeri și polițiști, Baroana este un tablou cinic și amuzant al vieții cotidiene din Franța contemporană.

Roman ecranizat în 2020, în regia lui Jean-Paul Salomé, cu Isabelle Huppert în rolul principal.

„Această aventură a unei rebele care nu se teme de nimic este una dintre reușitele anului, prin ferocitatea sa plină de umor și nonconformism, prin scriitura acidă și vioaie.” - TÉLÉRAMA

„Baroana se joacă foarte plăcut, prin originalitate și ton, cu codurile romanului polițist.” - LE TEMPS

„Autoarea, avocat penalist, își cunoaște la perfecție mediul și scoate la lumină o poveste originală și foarte agreabilă.” – ELLE

„O combinație de Breaking Bad și Weeds, cu trăsături suburbane franceze (…) Mușcătoare și spirituală, Patience ne arată eșecul sistemelor sociale și al zadarnicului «război împotriva drogurilor».“ - THE GUARDIAN

 

 

Titlu: Sânge auriu  

Autor: Namina Forna

Traducere de Irina Borțoi

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 464

 

Bestseller NEW YORK TIMES

Un roman fantasy de neratat

(Cosmo, Buzzfeed, BookRiot și Refinery 29)

Deka are 16 ani și așteaptă înfrigurată ceremonia sângelui, după care ar putea deveni oficial membră a satului său. Dar sângele ei nu este roșu, ci auriu – culoarea impurității, ceea ce poate să aibă consecințe mai grave decât moartea.

O femeie misterioasă îi oferă posibilitatea să plece din sat și să lupte pentru împărat, într-o armată formată din tinere ca ea: sunt „alaki“, fete aproape nemuritoare cu daruri rare. Și sunt singurele care pot lupta împotriva celui mai mare pericol care amenință imperiul.

Deka știe ce primejdii o așteaptă, dar își dorește să-și găsească locul. În drum spre capitală, unde se va pregăti pentru cea mai mare bătălie din viața ei, va descoperi însă că marele oraș înconjurat de ziduri ascunde multe surprize. Nici locul, nici oamenii nu sunt chiar ce par a fi – nici măcar Deka.

„Acțiunea bogată dictează ritmul, în timp ce intriga nuanțată vorbește în numele schimbării sociale, înfățișând numeroasele moduri în care societatea întemnițează și transformă femeia în bun comercial.“ - Publishers Weekly

„Fetele sunt puternice, pericolul este real, iar personajele sunt captivante și diverse. Forna a realizat ceva cu totul special, în egală măsură subversiv și amuzant.“ – Tor

„Namina Forna aduce o perspectivă nouă în romanul cu care a debutat furtunos. Acțiunea e combinată cu o poveste intensă despre o comunitate de femei unde forța se găsește în prietenii și alianțe.“ - The Guardian

„Elemente solide de acțiune și justiție socială, dar și ceva mister (…) Cititorii vor fi uluiți de revelațiile remarcabile care oferă un final elegant, dar te lasă și cu dorința să citești mai departe.“ – Booklist

 

 

Titlu: Mântuitorul    

Autor: Jo Nesbø 

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 608

 

Un thriller din seria Harry Hole

Un concert de Crăciun al Armatei Salvării pe o stradă aglomerată din Oslo se încheie pe neașteptate cu un foc de armă care-l doboară pe unul dintre cântăreți. Harry Hole nu prea are de unde să pornească: niciun suspect, nicio armă și niciun motiv. Însă problemele lui sunt abia la început, pentru că urmărirea îl va duce în cele mai întunecate colțuri ale fostei Iugoslavii.

Apoi, când se întoarce la Oslo dă peste adevărata întunecime, printre drogații fără adăpost și membrii Armatei Salvării care așteaptă un mântuitor — ca să le dea fie o nouă viață, fie o moarte rapidă.

Cu o narațiune amețitoare, personaje bine construite și un ritm alert, Mântuitorul dovedește o dată în plus că Jo Nesbø este unul dintre cei mai buni scriitori de crime contemporani.

„Un tur de forță. Nesbø are o intrigă atât de minuțios construită și de convingătoare, încât este imposibil să pui cartea jos. Aceasta este o poveste cu un criminal în serie, foarte, foarte bună.“ - The Globe and Mail

„Granița care-i desparte pe escroci de polițiști în romanele din seria Hole n-a fost niciodată mai subțire și mai înșelătoare decât aici.“ – Booklist

„Mântuitorul (…) oferă un portret neîndurător de realist al capitalei norvegiene — drogați

care deschid focul în public; refugiați care sunt exploatați în particular —, dar și un mister captivant, plin de întorsături de situație.“- Evening Stardand

 

Titlu: Nouă străini 

Autor: Liane Moriarty 

Traducere de Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 560

 

Nouă persoane ajung într-un centru de relaxare izolat, unele dintre ele pentru că vor să slăbească, unele ca să-și schimbe stilul de viață, altele din motive pe care nu le pot recunoaște nici chiar față de ele însele. Însă niciunul dintre oaspeți nu-și imaginează ce vor însemna cele zece zile de lux, meditație și consiliere pentru care au plătit.

Scriitoarea Frances Weltry vine la Tranquillum House în căutare de leacuri pentru o durere de spate, o inimă frântă și o tăietură sâcâitoare la deget. O intrigă ceilalți oaspeți, însă charismatica directoare a centrului este cea care îi trezește cel mai tare curiozitatea.

Ar putea deține ea răspunsurile pe care Frances nici măcar nu știe că le caută? Ar trebui să lase deoparte îndoielile și să se bucure de Tranquillum House sau ar trebui să fugă cât mai poate.

„O încântare pentru fanii Marilor minciuni nevinovate… Spirituală și pătrunzătoare, scriitura lui Moriarty face toți banii.” – People

„Moriarty revine cu încă o carte pe care n-o poți lăsa din mână.” – Time

„Fiecare dezvăluire este o surpriză savuroasă… Nouă străini este atât de bine scrisă și de inteligent construită, încât pare să se termine prea repede.” – Booklist

„O carte plină de un umor negru care sfidează orice clasificare. Reușește să fie grozav de amuzantă și să aibă și încărcătură emoțională în același timp, dovedind că autoarea Marilor minciuni nevinovate încă mai are multe de oferit cititorilor ei.” – Bustle

COMANDĂ CĂRȚILE

Recenziile Mădălinei 18 - Educație fatală de Naomi Novik

 

Titlu: Educație fatală

Serie: Școala Solomonarilor #1

Autor: Naomi Novik

Editura: NEMIRA

Titlu original: A Deadly Education (2020)

Traducere de Irina Ornea

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 4,03 (din 62.699 note)

 

Naomi Novik se numără printre autoarele mele preferate, în special pentru alegerea de a rescrie basme şi mituri slave, într-o manieră Fantasy originală – şi aici fac referire la „Argintul preschimbat” şi „Aleasa dragonului”, două romane pe care vi le recomand din tot sufletul – iar apoi, pentru stilul ei lejer, dar bogat în descrieri. Din aceste motive, „Educaţie fatală” a devenit, pentru mine, un Must-Read, însă nu a fost deloc ceea ce mă aşteptam. Îmi pare rău să o spun, dar, din punctul de vedere al construcţiei de lume şi a personajelor, volumul de faţă nu se ridică la nivelul celor anterioare. Naomi Novik a încercat să scrie ceva diferit – un YA inspirat de seria „Harry Potter”, din care a preluat şcoala pentru vrăjitori şi creaturile magice, elemente pe care le-a  dus într-o extremă negativă. Autoarea a vrut să construiască un univers întunecat, malefic şi claustrant, ce emană prin toţi porii magie, plin de creaturi sângeroase al căror scop e vânarea elevilor – o idee genială de altfel – însă i-a ieșit un haos morbid, o lume fără cap şi coadă, în care personajele sunt aruncate fără sens, şi care te lasă cu multe întrebări şi dileme nerezolvate.

Şcoala Solomonarilor nu este nici pe departe o şcoală obişnuită. E mai degrabă un loc izolat în care cei ce stăpânesc magia se străduiesc să supravieţuiască de la o zi la alta. Nimic nu e sigur aici, nici măcar mâncarea de la cantină, iar cea mai mare greşeală pe care o poţi face e să mergi singur pe holuri, la baie sau la cursuri. Monştri mortali pândesc după fiecare colţ, aşteptând să te îndepărtezi fie şi numai un pas de grup, pentru a te înhăţa şi a-şi satisface pofta de magie cu tine. Pentru a scăpa cu viaţă din şcoală, fiecare elev trebuie să încheie alianţe, iar pentru asta, e bine să ştii în cine poţi avea încredere şi pe cine poţi atrage de partea ta.

            Galadriel are norocul sau ghinionul de a fi elevă în această instituţie demonică, iar timpul ei este dedicat studiului. Comportamentul ei rece, ironic şi violent uneori, cât şi anumite secrete pe care nu e pregătită să le împărtăşească, cască o prăpastie între ea şi ceilalţi colegi. Mai mult decât atât, prin şcoală s-a răspândit zvonul cum că ar fi o adeptă a magiei negre, ceea ce îi îngreunează şi mai tare încercările de a-şi găsi aliaţi. În momentul în care e văzută cu eroul şcolii, băiatul care îşi consumă energia pentru a-i salva pe toţi cei aflaţi în pericol, atitudinea colegilor se schimbă brusc, iar Galadriel devine ţinta unor false măguliri.

            Toate personajele din acest roman sunt fade, forme fără consistenţă ce traversează o lume aglomerată de întuneric. Nici măcar protagonista nu are o personalitate distinctă. Prin Galadriel, autoarea inserează şi o miză feministă. Ea este cea care vrea să demonstreze că poate face orice de una singură şi că nu are nevoie de un erou care să-i sară în ajutor, chiar şi atunci când neatenţia o aduce în pragul morţii. Toate ifosele ei adolescentine au făcut-o antipatică, şi nu o dată am vrut să renunţ la lectură. Ştiu, e un Young Adult, ceea ce înseamnă că viaţa adolescenţilor e pusă în prim plan, însă acţiunea lasă de dorit, iar singura tensiune pe care o simţi apare în scenele în care elevii înfruntă creaturile despre care habar n-avem cum au ajuns în şcoală. Dar şi tensiunea asta se spulberă după vreo cinci scene de genul, în care nu ţi se oferă nici o explicaţie, ceea ce urmează devenind mult prea previzibil. Marea confuzie cu privire la personaje, şi nu numai, provine din faptul că povestea este relatată la persoana I, deci aflăm doar ceea ce vede sau ştie Galadriel, motiv pentru care m-am confruntat cu foarte multe goluri. 

            Cred că cel mai interesant personaj este şcoala însăşi. Avem de-a face cu o instituţie vie, un micro-cosmos în care nu există adulţi. Toate sarcinile sunt îndeplinite de copii, şcoala oferind câte o mână de ajutor celor ce îl solicită. Lipsa profesorilor nu tulbură cu nimic disciplina care domneşte aici. Instituţia funcţionează pe baza unor reguli clare, pe care elevii se străduiesc să nu le încalce, iar cel care sfidează ordinea riscă să dispară pentru totdeauna. Cu toate astea, sistemul îi împinge pe toţi la gesturi extreme. Sinceritatea este ceva rar aici, fiecare urmărindu-și propriile interese egoiste.

            Cu toate că mi s-a părut un roman anost, nu voi renunţa la Naomi Novik. „Educaţie fatală” a fost doar primul volum din seria „Şcoala Solomonarilor”, ceea ce mă face să sper la mai bine. Tot ce am scris mai sus este strict părerea mea, şi asta nu înseamnă că romanul nu merită o şansă, iar dacă aveţi de gând să vă apucaţi de citit, aştept să văd care au fost părţile voastre preferate şi care scene v-au pus cu adevărat nervii  la încercare.

• COMANDĂ CARTEA
•