Recenziile lui Gică 111 - Năpasta regilor de Jenn Lyons

Titlu: Năpasta regilor 

Serie: Cercul dragonilor #1 

Autor: Jenn Lyons

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: The Ruin of Kings (2019)

Traducere de Monica Șerban

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 672

Media pe Goodreads: 3,83 (din 11.092 note)

 

Un High Fantasy ambițios, plin de acțiune și de personaje remarcabile, o aventură ce ne poartă pe mare, pe uscat și prin alte lumi, prin care defilează monștri, demoni, vrăjitori și vrăjitoare, Lorzi Moștenitori și sclavi, dragoni cu solzii duri ca oțelul și regi-zei ce și-au împărțit, din vremuri străvechi, lumea, dar și câteva divinități primordiale, ale căror planuri viclene pot fi înfăptuite doar prin mâinile unor muritori, nobili și războinici al căror viitor a fost scris deja în stele și-n soarele ce-și pierde strălucirea de la un deceniu la celălalt. Cu un stil asemănător oarecum cu cel al lui Robin Hobb și cu o premisă pe care o regăsim și la Brent Weeks, în trilogia „Îngerul nopții”, la care se adaugă puțin din intriga lui Peter V. Brett, din seria „Demon”, Jenn Lyons duce jocul fanteziei mai departe, asamblând din sute de fragmente un univers complex, în care legile sunt scrise de cei ce reușesc să supraviețuiască capriciilor umane și propriului destin.

De când se știe, Kihrin s-a ocupat cu furtișagurile, intrând prin efracție în casele celor bogați și făcând rost de bijuterii și alte obiecte de valoare, pe care să le vândă Burtosului pentru niște sume bune, care să le asigure lui și tatălui său, menestrelul orb, un trai decent. Însă la ultimul jaf, ceva nu a mers conform planului, fiindcă acolo se aflau încă trei străini, iar doi dintre ei erau în toiul unui ritual de invocare a demonilor. De aici, lucrurile escaladează cu viteza luminii, tânărul hoț de aproape șaisprezece ani, după câteva evenimente neprevăzute, este identificat drept un Lord Moștenitor al Casei D’Mon, cea mai puternică familie regală din Imperiul Quur. Însă Kihrin nu-și dorește poziția pe care i-o oferă soarta, așa că decide să se întoarcă la vechea lui viață. Dar asta nu este posibil, fiindcă viitorul său face parte dintr-o profeție, conform căreia nu doar că va deveni Lord, ci va aduce însuși sfârșitul lumii.

Universul creat de Jenn Lyons funcționează după o schemă binară, fiind împărțit în două dimensiuni complementare. De partea tangibilului, se află realitatea, destul de modificată, dar cu repere exacte și ușor de identificat. Dincolo, în locul în care domnește zeița Thaena, se întinde pustiul morții, locul unde ajung sufletele la sfârșitul existenței, sălașul spiritual din care, dacă primesc aprobarea divinității, se pot întoarce în trupuri noi, trecând printr-un proces ambiguu de metempsihoză. Între cele două, ca un râu ce desparte două maluri, se regăsește magia, o energie care poate fi observată doar de cei înzestrați sau antrenați să vadă dincolo de Primul Văl. De asemenea, există opt zei principali, opt dragoni și opt Case Regale, la care pe parcursul istoriei s-au adăugat încă patru mari familii. Și, înaintând cu lectura, începem să ne facem o idee vagă despre geneza lumii și a planetei (fiindcă există și elemente cosmice în joc) și să vedem de unde a pornit dezechilibrul, pentru că intrigile au început, de fapt, cu mii de ani în urmă.

Cartea noastră se prezintă ca un raport către împărat, ce se transformă odată cu primul capitol într-o poveste istorisită de două personaje. În punctul de plecare, Kihrin se regăsește închis în temniță, iar Talon, demonița-imitator capabilă să-și schimbe înfățișarea, are grijă de prizonierul ei, până în ziua în care acesta urmează să fie executat. Narațiunea se transformă într-o mărturisire de ambele părți, Talon comunicându-ne ce s-a întâmplat de când eroul a descoperit cine e cu adevărat și cum a ajuns pe corabia de sclavi, iar Kihrin împărtășindu-ne cum a fost vândut unei secte religioase și cum a ajuns pe urmă înapoi în Quur, adică în situația și locul în care se găsește în prezent. Urmărind ambele perspective, ajungem să ne completăm cunoștințele, punând fiecare piesă acolo unde trebuie pentru a întrezări imaginea de ansamblu.

Pământul imaginat de Jenn Lyons este unul bogat în rase și creaturi fantastice. Pe lângă cei ce trăiesc în orașe, se mai regăsesc și vantéii, cu frumusețea lor ieșită din comun și coloritul deosebit al pielii, dintre care ies în față câțiva luptători ageri și foarte puternici. Cât despre monștri, autoarea merge pe reactualizarea unor figuri mitice, de la dragonii scuipători de foc, până la legenda Scilei și Caribdei, completată de abisul din mijlocul oceanului. De altfel, avem acces și la Mitul lui Orfeu, refăcut, așa cum cer contemporanii, prin figura unei femei ce-și salvează iubitul din ghearele zeului din Infern. O mulțime de personaje, genealogii pe care ar fi mai bine să le treci pe hârtie, amulete, arme magice, săbii legendare și sulițe din argint, eroi și tirani, heterosexuali și gay – toate elementele clasice și moderne aduse la un loc, îmbinate într-un mozaic care te poartă peste mări și oceane, dincolo de munți și câmpii, aruncându-te în mijlocul bătăliei în care muritorii și zeii se-ntrec în comploturi, pentru a ieși cu mâinile curate din războiul ce se-ntrevede la orizont.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 49 - Crimele din Barintown de George Arion (CRIME CLUB #6)

Titlu: Crimele din Barintown 

Autor: George Arion

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 368

 

            Oare e adevărat că undeva foarte adânc îngropat sub mila și dragostea față de seamăn, în sufletul fiecărei ființe umane, există un instinct criminal latent, care, din când în când, întredeschide un ochi lacom pentru a privi răul din lume, pândind ziua în care se va ivi la orizont un motiv suficient de bun ca să lepede amorțeala și să dezlănțuie monstrul însetat de sânge și dreptate? Odată cu fratricidul săvârșit de Cain, crima a devenit o soluție  salvatoare din orice împrejurare neplăcută, pe care, de-a lungul istoriei, au îmbrățișat-o atât membrii bogați ai înaltei societăți, cât și cei din păturile de jos. Astfel, încălcând toate legile firii, femeile care au vrut să scape de soți pentru a rămâne cu o avere considerabilă, ori bărbații care au dorit să-și elimine adversarii politici sau pretendenții la mâna domnișoarei iubite, au recurs la fapte abominabile doar ca să-și asigure confortul personal. Otrava, cuțitul și pistolul au fost mereu armele preferate ale criminalilor ocazionali, care și-au plănuit cu mare atenție omorurile, mascându-le sub forma unor accidente tragice, doar ca să iasă basma curată. Însă la categoria celor ce ucid din necesitatea dobândirii unor avantaje, se adaugă aceia care ucid dintr-o plăcere morbidă și bolnavă, ale căror fapte sunt înălțate la rang de legendă, adesea preluate, exagerate și transformate în ficțiune. În unele cazuri, realitatea se întrece cu ficțiunea, uneori câștigând în fața plăsmuirilor minții scriitorului încastrate în paginile unei cărți, alteori ficțiunea obține primul loc la capitolele macabru, nebunie și odios, depășind lejer limitele credibilului.

            „Crimele din Barintown”, volumul de povestiri polițiste scrise de George Arion, pune laolaltă o suită de figuri aducătoare de moarte, ucigași abili, unii fără nume, alții fără chip, care, din răzbunare sau  invidie, curmă viețile celor ce le stau în cale. De la nevestele viclene ce-și urăsc bărbații, până la justițiarul care taie degetele hoților din oraș, descurajând astfel orice tentativă de jaf; de la scriitorii de thrillere ce ucid doar pe hârtie, până la dementul care vrea să-l împuște pe primar doar pentru că idolul său a fost, în cele din urmă, arestat, toți au în minte același țel, și anume să facă dreptate. Dar și aici e vorba despre două tipuri de justiție, una individuală, egoistă, și alta ce vizează binele majorității, epurarea comunității în care instinctul criminal e motorul ce pune în mișcare toate rotițele unui mecanism meticulos șlefuit. Din punctul ăsta de vedere, George Arion se dovedește un maestru în a construi un univers funcțional și coerent din bucăți – fiecare povestire reprezintă o piesă de puzzle care, odată parcursă, completează imaginea de ansamblu a orașului Barintown, adevăratul protagonist al volumului -, în care regulile eticii sunt altele, iar istorisirile captivante despre criminali și gloanțele în aparență rătăcite, dar care sunt de fapt predestinate, fac legea.

            Cea mai interesantă și, fără doar și poate, cea mai importantă povestire este „Răzbunare fără sfârșit”. Plasată undeva pe la jumătatea volumului, nuvela ne prezintă istoria tumultoasă și violentă a orașului. În 1839, pe când Barintownul nu era numit astfel și doar o mână de oameni își ridicaseră case în zonă, conducătorii a două familii influente, John Barintown și Rush Major, pornesc un conflict legat de numele pe care ar trebui să-l poarte așezarea nou formată. Disputa se stinge odată cu descoperirea cadavrului lui Major, însă ăsta e doar calmul dinaintea furtunii. După moartea lui John Barintown, zvonul cum că el și-ar fi ucis adversarul aruncă orașul într-un haos de nedescris, culminând cu un război mai ceva ca-n Vestul Sălbatic între cele două familii. Sângele urmașilor lor a mânjit fiecare piatră din oraș, iar locuitorii au urmat exemplul lui Barintown, rezolvând cu arma în mână orice divergență. Nu mai există noțiunile de bine și rău, fiecare confecționându-și propriul set de valori. Însă lumea ilustrată de George Arion poate fi analizată din două perspective. Pe de-o parte, orașul e un spațiu blestemat, ce îi pervertește pe toți cei care locuiesc în el, evidențiindu-le trăsăturile negative, pentru că Barintownul are nevoie de un tribut de sânge pentru a continua să existe. Dacă privim astfel lucrurile, conchidem că orașul e viu, gândește și acționează autonom, folosindu-se de oameni pentru a obține hrana de care are nevoie. Pe de altă parte, este o metaforă, un loc fără coordonate, ce poate fi regăsit pretutindeni, un mediu interior, o stare, un instinct criminal pe care îl au toate personajele. Nu ele trăiesc în Barintown, ci orașul trăiește în ele, mânjindu-le mâinile și destrămându-le umanitatea.

Pe măsură ce am înaintat cu lectura, o întrebare mi-a încolțit în minte și nu mi-a mai dat pace... Cine este adevăratul criminal? Ulterior, am găsit și un răspuns... Scriitorul este criminalul absolut. El făurește personajele după chipul și asemănarea sa, le dă viață, le șlefuiește, le dăruiește un trecut și un viitor, ca apoi să le arunce, adesea cu sânge rece, rareori cu părere de rău, în brațele morții. În acest caz, autorul, păpușarul suprem, dumnezeul cărții, își propulsează personajele în lume cu un rol predestinat, unii ucid, alții sunt uciși, fără drept de apel și fără vreo alternativă, transformându-i în amintiri, în urme de tuș, ale căror contururi se vor pierde în neant. Scriitorul creează pentru a hrăni distrugerea, iar atunci când veți citi „Crimele din Barintown” puteți fi siguri de un lucru... Oricât s-ar strădui victimele să fugă de moarte, glonțul nu va rata niciodată ținta.

Cu un stil asemănător cu al lui Edgar Wallace și cu un limbaj bogat, tipic românesc, povestirile incluse în volum nu-ți permit să fi un cititor pasiv. Textele sunt construite în așa fel încât intriga să nu fie dusă până la capăt, nedându-ți soluția pe tavă. George Arion îl lasă pe cititor să tragă propriile concluzii, să facă speculații, sugerându-i doar direcția în care ar trebui să meargă cu investigația. Mi s-a părut o strategie foarte interesantă ce nu te lasă să te plictisești nicio clipă și te conduce pas cu pas spre misterele ce zac în inima orașului Barintown.  

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre volumul de povestiri al lui George Arion:

Literatura pe tocuri

Falled

Anca și cărțile.ro

Pălărisme.ro

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 48 - Ultimul zbor de Julie Clark

Titlu: Ultimul zbor  

Autor: Julie Clark

Editura: TREI

Titlu original: The Last Flight (2020)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.203 note)

 

            Cu timpul va fi mai bine... Așa sunt bărbații... – de multe ori violenți, maeștrii în manipulare, avizi de putere, niște brute care se prefac că sunt adevărați gentlemeni doar ca să lase mulțimii ce-i privește cu admirație impresia că totul e perfect în viața și-n căsnicia lor –, însă asta nu e decât o iluzie, o minciună pe care o murmură în taină femeile slabe de înger, care nu sunt capabile să se smulgă din jugul torționarului lor, spunându-și adesea, într-un impuls sado-masochist, că realitatea poate fi mult mai crudă de atât. Atunci când îți lipsește curajul, cel mai greu e să spui NU, da’ chiar și așa, există o limită, dincolo de care doar disperarea te poate împinge. Câtă umilință poți îndura? Câte palme și cuvinte de ocară poți suporta? Câte drepturi poți lăsa să-ți fie încălcate? Cât timp te mai poți ascunde în spatele unei măști de păpușică, mereu coafată și machiată impecabil, îmbrăcată cu rochii de lux, participând la dineuri și serate somptuoase, la care trebuie doar să zâmbești și să reciți textul învățat de-acasă, fără să te abați, fie  și cu un simplu gest, de la voința celui ce-ți dirijează fiecare pas, înainte să te împotrivești?

            Claire Cook și-a petrecut ultimele luni  plănuindu-și evadarea, nu din închisoare, nici din bârlogul infect al vreunui răpitor dornic să obțină o recompensă grasă, ci din viața perfectă pe care i-a clădit-o soțul ei, om influent și putred de bogat, dar cu o atitudine de dictator, care nu se sfiește să-și pedepsească nevasta dacă aceasta întrece cumva măsura sau îndrăznește să-l contrazică. Protagonista noastră a fost nevoită să renunțe la locul de muncă, la ieșirile cu tovarășele din adolescență și la multe alte lucruri ce îi conturau personalitatea. Acum, la fiecare pas, cineva e cu ochii pe ea, dându-i raportul soțului extrem de temperamental. Picătură cu picătură, paharul s-a umplut, și nici măcar banii, casa impunătoare de dimensiunile unui castel, decorată după ultima modă, limuzina și droaia de asistenți personali nu o mai pot convinge să se prefacă în continuare. Ba mai mult, tot luxul ăsta gratuit îi reamintește în fiecare zi că e prizoniera unui maestru în a-i distruge stima de sine și identitatea, transformând-o într-o pustnică, fără prieteni, rude sau înțelegerea celor din jur; într-un pion mutat pe o tablă invizibilă la porunca celui care și-a asumat rolul de rege. Astfel, Claire decide să fugă. Face rost de bani, documente false și un bilet de avion, dar planurile îi sunt năruite. Însă niciodată să nu vă puneți cu o femeie disperată, care vrea cu orice preț să înceapă o viață nouă, departe de abuzuri și de frica permanentă că oricând poate fi victima unei crime odioase.

            În aeroport, Claire face cunoștință cu Eva, o femeie ciudată, care pare să împărtășească aceeași soartă cu ea. Și ea e fugară, victima agresiunii, însă o mincinoasă desăvârșită, care ascunde mult mai multe secrete decât lasă să se vadă. Aflate într-o cursă contracronometru și mânate de o sclipire de nebunie, cele două decid să facă schimb de identități, ca să-i arunce pe o pistă falsă pe cei care le urmăresc cu atâta îndârjire. Abia acum lucrurile încep să o ia razna. În zborul cu care trebuia să plece Claire se îmbarcă Eva, însă avionul se prăbușește, iar zvonul morții doamnei Cook se răspândește cu viteza luminii. Claire trebuie să stea ascunsă și să învețe să trăiască în pielea altcuiva, ceea ce nu e deloc ușor, pentru că străina din aeroport, cu a cărei viață s-a pricopsit, are o mulțime de dușmani care vor să-i facă felul.

            Julie Clark scrie un thriller psihologic alert, ce nu te va lăsa nici măcar să clipești, în care bărbații sunt reprezentați ca niște monștri, ca niște masculi alpha, a căror abilitate principală este dominarea și înjosirea sexului slab, iar femeile sunt întotdeauna cele maltratate, indiferent de alegerile pe care le fac. Din punctul ăsta de vedere, personajele sunt duse la extrem și puțin credibile, dar, luând în considerare că miza romanului este atragerea atenției asupra violenței conjugale și asupra altor tipuri de agresiune, un pic de exagerare nu strică, ba chiar le scoate în evidență construcția impecabilă. Claire poate fi privită ca un model de curaj printre femeile abuzate, firește, cu mențiunea că, deși povestea ei are un sâmbure de adevăr, autoarea transformă o realitate de o mie de ori mai crudă într-o ficțiune plină de acțiune.

            în ciuda faptului că ne sunt ilustrate două planuri temporale diferite și două eroine, eu aș merge pe ideea că în roman există o singură protagonistă, și anume Claire, povestea Evei ieșind la iveală și căpătând semnificație abia după ce aceasta dispare din scenă. Autoarea nu se dă în lături de la uciderea propriului său personaj, ba chiar tratează acest eveniment cu o oarecare superficialitate, fapt pentru care Eva poate fi privită ca un declanșator al intrigii, și nu ca un participant direct. În orice caz, romanul a fost excelent, chiar dacă tema este des întâlnită, poate chiar epuizată în literatura de suspans cu tente psihologice, dar lejeritatea stilului și ritmul fugitiv m-au convins să-i acord, fără să stau pe gânduri, patru steluțe pe Goodreads.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 110 - Assassin’s Creed. Valhalla. Saga lui Geirmund de Matthew J. Kirby

Titlu: Assassin’s Creed. Valhalla. Saga lui Geirmund 

Autor: Matthew J. Kirby

Editura: PALADIN

Titlu original: Assassin’s Creed Valhalla: Geirmund’s Saga (2020)

Traducere de Mihai-Dan Pavelescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,99 (din 253 note)

 

Mă bucur să observ că în ultimul timp jocurile video nu mai sunt la fel de blamate de către publicul senior și că și-au găsit loc, încet-încetișor, în cultura contemporană, alături de cărți, filme și artă grafică. Fenomenul nu e deloc nou, doar că i-a luat câțiva ani să fie băgat în seamă și etichetat așa cum era nevoie. Dincolo de structura de gaming, unele dintre acestea au o poveste originală, adeseori complexă și foarte bine argumentată, iar aici nu pot să nu scot în evidență seriile „Grand Theft Auto”, cu gangsterii ei înarmați până-n dinți și dornici să verse cât mai mult sânge în timpul jafurilor, și „FarCry”, o odisee grafică ce te poartă de la un arhipelag misterios din mijlocul oceanului Pacific, până într-un univers preistoric, unde trebuie să-ți păzești tribul și să nimicești cât mai mulți sălbatici rivali, călare pe mamuți. Însă marea schimbare a venit odată cu „The Witcher”, jocul video care a dus atât la traducerea și promovarea romanelor lui Andrzej Sapkowski în întreaga lume, cât și la serialul de pe Netflix, extrem de apreciat de publicul cinefil.

Făcând o trecere bruscă la subiect, pe lângă seriile enumerate mai sus, franciza „Assassin's Creed” a avut un succes uriaș pe toate planurile. De la Renașterea Italiană, până la Revoluția din 1789, de la odiseea grecilor, până la invaziile vikingilor pe teritoriile saxone, proiectul a încercat (și încă încearcă) să cuprindă diverse perioade și evenimente istorice, pe care să le adapteze în principal sub forma jocurilor video, dar și a filmelor și, tot mai des în ultima vreme, a unor romane de succes. Fie că vorbim despre Oliver Bowden sau despre Matthew J. Kirby, ambii autori au încercat să transpună pe hârtie narațiunile din spatele mijloacelor vizuale, redând, într-o manieră autentică, ficțiunea istorică și fantastică care stă la baza tuturor acestor serii. Și astăzi, pentru că de curând a apărut și la noi „Valhalla”, avem ocazia să vorbim despre „Saga lui Geirmund”, adaptarea textuală a jocului cu același nume, care, ca să lămurim treaba odată pentru totdeauna, nu face parte din seria „Ultimii descendenți”.

Cunoscuți drept Hel-hide (pieile iadului), din cauza trăsăturilor faciale și tenului închis la culoare, Geirmund și Hamund sunt cei mai viteji frați de la Curtea tatălui lor, regele Hjorr. Hamund este un fiu supus, și tot ce-și dorește e ca părinții lui să fie mândri de realizările sale, chiar și atunci când încalcă regulile și ajunge să fie rănit grav la braț într-o confruntare cu o haită de lupi. Spre deosebire de geamănul său, Geirmund visează la mai mult, la o oaste pe care s-o conducă și la un regat pe care să-l stăpânească după bunul plac. Iar atunci când un trimis își face apariția la Curtea regelui Rogalandului și-i cere acestuia oameni care să se alăture armatei lui Halfdan pentru a cuceri ținuturile saxone, Geirmund profită de ocazie și se îmbarcă pe una dintre corăbiile danezilor, dornic să-și facă un renume și să verse cât mai mult din sângele viitorilor săi inamici.

Ajuns în tărâmul de dincolo de mare, bravul nostru erou începe să vadă lucrurile cu alți ochi și să pună sub semnul întrebării actele de cruzime pe care le săvârșesc, cu o poftă imposibil de ostoit, războinicii din Nord. Odată cu ciocnirea celor două culturi, danezii, din cauza caracterului lor vicios, cad în postura diavolilor, care, prin foc și sânge, au dezlănțuit Iadul pe Pământ. De cealaltă parte, îi găsim pe creștini, care, chiar și atunci când sunt supuși la cele mai îngrozitoare torturi, nu renunță la zeul lor, o divinitate care nu pierde vremea ca să-și facă apariția și să îndrepte lucrurile. Invadatorii ucid pentru faimă, pentru viitoarele regate și pentru a-și asigura un loc în Valhalla. Saxonii luptă pentru a-și păstra teritoriile, pentru a-i stârpi pe barbari și pentru regele lor, Alesul lui Dumnezeu. Primii vor să-și clădească regate, ceilalți doar să-și trăiască restul vieții în pace, sub un monarh drept și curajos.

Fiind un luptător onorabil, la fel ca faimosul său bunic, care, dacă n-ar fi fost ucis mișelește, poate c-ar fi ajuns să-și civilizeze poporul, Geirmund își continuă drumul inițiatic cu scutul și spada, ucigându-i doar pe cei care dau semne de revoltă. În timp ce normanzii îi privesc pe călugări ca pe niște morți vii care-și duc de nebuni zilele închiși într-un mormânt pe care chiar ei și l-au ridicat, protagonistul încearcă să-i înțeleagă pe străinii în rase, să comunice cu ei și să-și însușească gândirea celor ce-și sacrifică viața pentru un scop măreț. În Valhalla, unde fiecare războinic are banca lui și va bea mied din cupele lui Odin, pot ajunge doar cei mai de seamă dintre luptători, cei ce vor muri, așa cum se cuvine, cu spada în mână. Însă în Împărăția cea de Sus vor ajunge doar creștinii, aceia care vor trece prin taina botezului.

            Anglia, acum un ținut aflat într-un continuu război, este ilustrat ca un teritoriu multicultural, locuit în prezent de britani și saxoni, dorit de vikingi, dar prin care încă se pot observa clar mărețele drumuri romane. Astfel, peisajul nostru se modifică constant de la cetăți libere și asediate, la ruine ce aduc a Colosseum și mănăstiri dărâmate și incendiate. De asemenea, există și aici, ca în celelalte proiecte „Assassin's Creed”, un obiect magic, nu un Măr din Eden, nu un Trident al lui Neptun, ci o brățară vrăjită, creată de un fierar legendar, un soi de entitate între zeu și muritor. Dincolo de toate acestea, romanul constituie o ficțiune istorică plină de acțiune și violență, de oameni bravi și răufăcători, de încleștări puternice și strategii militare, de tot ce ar trebui să aibă o carte bună, pe care s-o recomanzi cu încredere persoanelor din jur, perfectă atât pentru fanii jocurilor video, cât și pentru cei ai prolificei serii „The Saxon Stories” (Ultimul regat), a lui Bernard Cornwell.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 47 - Cercul Polar de Liza Marklund (CRIME CLUB #5)

Titlu: Cercul Polar 

Serie: Cercul Polar #1 

Autor: Liza Marklund 

Editura: TREI

Titlu original: Polcirkeln (2021)

Traducere de Raluca Pop

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,46 (din 1.985 note)

 

            Cinci adolescente ce împărtășesc o pasiune nebună pentru literatură, cinci romane ce stârnesc conflicte și produc fisuri într-o prietenie în aparență trainică, droguri, secrete, sex, băieți și iubiri fără sorți de izbândă, toate astea încununate de descoperirea unui cadavru îngropat la temelia unui pod în ruină – cu alte cuvinte, avem de-a face cu o intrigă dedicată în mod special invidiei, geloziei și trădării, fără să-i pese cuiva de consecințele propriilor decizii. „Cercul Polar”, un thriller psihologic scris la zero grade, aduce în prim plan o serie de personaje decăzute din punct de vedere moral, care nu precupețesc niciun mijloc, fie vorba și de acțiuni ilegale, ca să iasă basma curată din orice împrejurare. În ciuda faptului că avem de-a face cu o crimă care este descoperită abia la patruzeci de ani de la momentul comiterii ei, povestea se îndepărtează puțin de sfera thrillerului și se orientează spre cea YA, iar unul dintre motive ar fi faptul că autoarea pune accent pe trăirile și crizele adolescentine, dictate de hormonii dezlănțuiți, ceea ce transformă miza cărții într-una puerilă. Însă există și o mulțime de momente tensionate, ce te țin cu sufletul la gură și te ghidează pas cu pas spre revelația din final.

            1980. Pentru Carina, Susanne, Agneta, Sofia și Brigitta, prietene bune și singurele membre ale clubului de lectură Cercul Polar, acesta este ultimul an de liceu și punctul în care viețile lor se vor schimba pentru totdeauna. Cu toate că se apropie clipa în care fiecare o va lua pe propriul drum, întâlnirile Clubului de carte continuă, de dragul legăturilor și obișnuinței deja formate. Prin urmare, fiecare fată propune câte un roman ce urmează să fie discutat la una dintre întâlnirile lunare ale Cercului, acestea încheindu-se adesea cu certuri aprinse, lacrimi și plecări vijelioase. Așa cum e și normal într-un grup, fie el și unul extrem de restrâns, membrii nu pot împărtăși mereu aceeași părere, dar, în cazul Cercului Polar, Mărul Discordiei devine un membru de onoare. Astfel, ceea ce trebuia să fie o dezbatere liniștită despre ce le-a plăcut sau nu la cartea aleasă se transformă într-un joc de putere și inteligență, într-o discuție contradictorie, dacă Lolita este sau nu un roman pornografic, dacă Rădăcini și Tom Sawyer vorbesc despre exploatarea minorităților rasiale sau dacă Pasărea Spin ascunde o filosofie profundă sau o temă banală, reprodusă de n ori în literatură. Iar cele care îndrăznesc să aibă o viziune diferită față de cea a deșteptei grupului sunt tratate cu superioritate. Însă ultima adunare a clubului le năruiește complet prietenia din ce în ce mai fragilă, iar atunci când una dintre ele dispare fără urmă, semnele de întrebare și suspiciunea se înalță ca un zid între cele patru tovarășe rămase. Relațiile se răcesc, fiecare străduindu-se să-și țină secretele departe de ochii iscoditori, iar amintirea a ceea ce a fost cândva în liceu se estompează treptat, rămânând într-o stare latentă, până în momentul declanșării haosului.

            2019. Un trup decapitat este descoperit în fundația unui pod rutier, și, după primele cercetări criminalistice, pare să fie corpul Sofiei, una dintre membrele Cercului Polar. Toată lumea care a cunoscut-o vreodată pe victimă devine suspectă de crimă. Fostele prietene, acum căsătorite, mame, văduve chiar, sunt aduse laolaltă, doar, doar se va descoperi cine a comis o asemenea atrocitate. Sinceră să fiu, ancheta poliției mi s-a părut superficială, indicii dezlânate, concluzii ce nu au un fundament solid, iar, din acest motiv, am citit cu mai mare interes capitolele din trecut. Ceea ce pot spune cu certitudine e că, în ciuda faptului că au trecut aproape patruzeci de ani, personajele nu s-au schimbat foarte mult, fiind la fel de enervante și false ca înainte, numai că acum au mai multă experiență în ceea ce privește tăinuirea lucrurilor ce nu trebuie, nici în ruptul capului, aflate.

            Nu am putut empatiza cu niciun personaj... Toate sunt construite în așa fel încât să înfățișeze defecte umane, calitățile pierzându-se undeva în fundal. Carina – deșteapta grupului, cea care te poate face să te simți inferior doar din două cuvinte, care îți demonstrează mereu că argumentele tale nu sunt solide și că ai face mai bine să taci și să fi de-acord cu ea, decât să-ți spui opinia; Brigitta – fata care are mereu ceva de ascuns, și dacă  ar fi să aleg un personaj secundar, ea ar fi, prezența ei putând fi omisă cu ușurință; Sofia – un înger de fată în spatele căreia se ascunde o dezmățată, care nu se sfiește să-și vândă trupul pentru bani; Susanne – fata fără personalitate, care se aciuează pe lângă cea mai puternică din grup, dar care, dacă își dă drumul la gură, poate distruge încrederea în sine a multora; Agneta – cea mai liniștită dintre toate, cea care își duce existența cu resemnare, muncind și spetindu-se pentru a-și întreține mama bolnavă, și care are ghinionul de a fi iubită de cel mai râvnit băiat din oraș. Interesant e faptul că, deși sunt prietene, ele nu știu aproape nimic una despre cealaltă, ceea ce le face să fie de fapt niște străine, legate de anumite împrejurări nu tocmai plăcute.

Dacă ar fi să trag o concluzie din acest roman, ei bine... asta ar fi: Trecutul nu poate fi șters cu una cu două, oricât de mult ai încerca să îndepărtezi persoana care ai fost cândva. O frântură cât de mică dintr-o viață anterioară va ieși mereu la iveală, te va bântui și îți va da existența peste cap, până când vei ajunge să te pierzi în minciuni și regrete, care, oricum, nu vor mai conta. Iar în cazul fetelor noastre, trecutul joacă un rol esențial în modelarea prezentului, amintirile și vechile ranchiune continuând să scoată la lumină motivele din cauza cărora Sofia ar fi putut fi ucisă de oricare dintre presupusele ei prietene.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Lizei Marklund:

Literatura pe tocuri

Pălărisme.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 109 - Dacă am fi ticăloși de M.L. Rio

Titlu: Dacă am fi ticăloși  

Autor: M.L. Rio

Editura: ALICE BOOKS

Titlu original: If We Were Villains (2017)

Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,23 (din 147.751 note)

 

Este cunoscut de către toți criticii literari faptul că în operele sale William Shakespeare abordează în mod direct sau metaforic toate temele mari ale omenirii. De la nașterea sub un destin implacabil, la moartea sub spada tiranilor sau a propriului popor, de la dragostea ce n-are sorți de izbândă, până la răzbunarea fiului bântuit de fantoma regelui lipsit de veșnica odihnă. Sub împărăția stelelor, toți sunt niște pioni aflați în vâltoarea sentimentelor intense, prinși într-un joc al violenței și al desfrâului ce va ajunge în cele din urmă, inevitabil, la paroxism. Puse la un loc, textele shakespeariene se completează unul pe celălalt, instaurându-se ca un cronotop individual, ce ia naștere odată cu dorința Magului-Vrăjitor Prospero de a clădi o „minunată lume nouă”, și care își găsește sfârșitul în „Hamlet”, în regatul în care cei doi pioni principali ai universului, regele și bufonul, sunt morți dinainte ca Spectacolul să-nceapă.

În urmă cu zece ani, Oliver Marks, student în ultimul an la Teatru, la un conservator de artă de elită, a fost acuzat pentru o crimă despre care nici acum nu se știe sigur dacă el a comis-o. În prezent, în ziua eliberării, Oliver este vizitat de Joseph Colborne, detectivul care s-a ocupat la vremea respectivă de caz, de curând pensionat, care în tot acest timp a bănuit că ceva i-a scăpat din vedere și vrea să afle, pentru propria satisfacție, adevărul. Și astfel, alături de protagonist și de confidentul său, dăm timpul înapoi și pătrundem în Campusul Dellecher, locul unde a început și se va sfârși totul. Aici îi întâlnim pe cei șapte colegi pasionați de arta shakespeariană: Richard, un bărbat puternic și plin de patimă, perfect pentru rolul lui Richard Al III-lea sau al altor monarhi zeloși; Meredith, o roșcată cu ochii verzi și forme voluptuoase, care poate obține tot ce-și dorește datorită frumuseții sale ieșite din comun; Wren, verișoara lui Richard, o fată firavă și uneori prea grijulie, care pune pasiune în tot ce face; Alexander, un om de nădejde și glumeț, ce-aduce adesea a măscărici, dar care are probleme cu consumul de droguri; Filippa, cea care spune lucrurilor pe nume și, totodată, fata pe care poți să te bazezi la nevoie; James, un tânăr ce are o carieră de succes înainte datorită părinților săi care văd în artă împlinirea supremă; și Oliver, eroul principal, pentru care lumea nu depășește cu mult granițele operei dramatice.

Povestea de față se construiește ca o mărturisire, ca o devoalare a mecanismelor regizorale ce sunt puse în mișcare în spatele scenei. Pornim de la un dat, de la un omor aparent soluționat, și ajungem la un deznodământ revelatoriu, ilustrat, în mod metaforic, de momentul în care măștile vor cădea. Doar că pe tot parcursul lecturii costumațiile nu vor să-și părăsească posesorii, pentru că omul nu mai e doar un om, ci un recipient trupesc în care s-au infiltrat, spectral, constructele shakespeariene. Așa cum ne spune și Oliver, cel de pe scenă nu mai este stăpânul propriilor gânduri, fiindcă el își împarte mintea și corpul cu un duh al artei, o entitate aidoma unui Spirit-Zeu. Acest joc al duplicității asumate se regăsește în special la nivelul limbajului, fiindcă persoanele, după ce și-au părăsit aparent personajele, încă vorbesc prin replici teatrale, versuri ce aduc, firește, a Versete Biblice. Și astfel lumea lor nu mai împarte nimic cu realitatea, dumnezeul în care credeau sau nu fiind înlocuit complet cu figura eternului William Shakespeare.

Dacă ne concentrăm puțin atenția asupra campusului universitar, putem observa că și acesta face parte dintr-un topos shakespearian. Studenții din anul patru locuiesc într-o clădire gotică cu turn, pe care toți o cunosc drept Castelul, dacă arunci o privire pe fereastră, vei întrezări lacul, un spațiu acvatic micro, dar care poate fi utilizat la nivel macro, drept mare sau ocean, iar între cele două repere se află pădurea, locul sacru al duhurilor, în care Lear și-a aflat sălaș pentru nebunie, iar Macbeth și-a întâlnit, prin intermediul celor trei vrăjitoare, sângerosul destin. Însă nu trebuie să uităm că în centrul țesăturii narative există o crimă, iar mortul, aidoma stafiei Regelui Hamlet sau fantomei lui Iulius Cezar, nu poate părăsi cele lumești până când vinovatul nu va fi pedepsit. Astfel, cei șase studenți rămași sunt în permanență bântuiți de vină, iar integritatea lor psihică pare să se șubrezească de la o zi la alta.

Împletind o intrigă de roman polițist, specifică pentru stilul lui Lucy Foley și Ashley Winstead, cu o structură de piesă de teatru, organizată în Acte și Scene, M.L. Rio scrie un volum de factură postmodernă, clasic și modern deopotrivă. Thrillerul psihologic de astăzi își regăsește, prin intermediul lui Shakespeare, rădăcini în tragediile vechilor greci, iar moartea, și acum ca și atunci, reprezintă un mijloc de divertisment al maselor, un proces prin care cititorii și privitorii au parte de purificatorul și mult doritul catharsis. Dar până acolo-i o cale lungă, plină de gânduri negre și regrete, iar revelația ne așteaptă la final, pentru că adevăratul regizor este însuși Oliver, personajul, singurul care poate dezgropa misterul pentru care ne aflăm cu toții aici.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 108 - Ultima casă de pe strada Needless de Catriona Ward (CRIME CLUB #4)

Titlu: Ultima casă de pe strada Needless 

Autor: Catriona Ward

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT) 

Titlu original: The Last House on Needless Street (2021)

Traducere de Carmen Ion

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,87 (din 59.985 note)

 

            Cartea asta e bună pentru că nu-mi dau seama dacă a fost bună sau rea. Cu certitudine pot să spun că mi-a plăcut, doar că nu-mi pot explica de ce. Poate pentru că povestea e foarte alambicată... poate pentru că am citit mai bine de jumătate din ea într-o stare continuă de confuzie... sau pur și simplu pentru că nu am trăit niciun sentiment. Pe cât e de complexă, pe atât e de lipsită de emoții. Personajele trec printr-o mulțime de stări, de la iubire și exaltare, până la furie și disperare, ba chiar aș putea să spun că trăirile lor sunt extreme, asamblate într-un caleidoscop de suferință și speranță. Doar că dincolo de pagini nu reușește să răzbată nimic. Ești acolo, urmărești frază cu frază narațiunea, însă acțiunile și gândurile caracterelor, în mod paradoxal, te lasă rece. Iar dacă vrei să-i deslușești ascunzișurile, trebuie să ajungi la final, pentru că abia în ultimele pagini umbrele încep să capete contur.

            Bine ați venit pe strada Needless! Aici, în casa din fundătură, aflată chiar la marginea pădurii, trăiește Ted Bannerman. Toată lumea îl știe pe Ted, fiindcă locuința lui arată ca ultima magherniță, mizerabilă și cu placaje bătute-n cuie la ferestre. Ted nu suportă lumina, lui îi place să stea în întuneric și să-și urmărească vecinii atunci când aceștia ies la cumpărături sau când își plimbă animalele de companie. Însă Ted nu este o fire solitară. Fiica lui, Lauren, îl vizitează din când în când, iar Olivia, iubita lui pisică neagră, îi alină clipele de singurătate. Însă, în urmă cu mai bine de-un deceniu, Ted a fost acuzat de dispariția fetiței cu înghețata pe băț, cea al cărei chip s-a regăsit pe toate afișele de pe stâlpii din apropiere. Deși Ted știe că e nevinovat, cineva vrea cu orice preț să-l facă să plătească, iar confruntarea se apropie, fiindcă îngerul dreptății e în drum spre adăpostul său.

            Da, ați intuit bine, protagonistul nostru e diferit de restul lumii, mă rog, de indivizii care pot afirma despre ei, fără să stea pe gânduri, că sunt niște persoane normale. În ciuda faptului că se crede bucătar, făcând pauze în poveste ca să-și înregistreze rețeta lui specială de murături cu unt de arahide sau de sendviș cu oțet și căpșuni, Ted nu suferă de nicio formă de autism sau de Sindromul Down. Chiar dacă etichetează oamenii după anumite trăsături vizuale, de pildă „bărbatul cu părul de culoarea sucului de portocale”, „doamna cu Chihuahua” sau „Omul-Gândac”, el nu este nebun, ci doar ALTFEL, reușind, în dorința lui de a înțelege lumea, să dea alte tușe realității din jur. Însă, dincolo de stranietatea sa, toate personajele sunt excentrice, de la Lauren, care se dă prin casă cu bicicleta și-i smulge firele de păr din cap, până la Olivia, care urmărește cu interes erotic pisica (nu motanul) vecinilor și consultă Biblia atunci când simte că DMZ dorește să-i transmită vreun mesaj.

            Dincolo de toate aparențele, romanul tratează un subiect sensibil, și anume integritatea psihicului uman. Casa lui Ted nu reprezintă nimic mai mult decât cele trei etaje ale minții: conștientul prin ființele ce locuiesc în ea, inconștientul prin băieții verzi ce umblă prin pod, cei care-i dau fiori protagonistului noaptea, și subconștientul prin întregul haos din interiorul locuinței, de la balerinele și păpușile sparte, până la hainele și obiectele împrăștiate peste tot. Casa lui Ted e de fapt mintea lui, iar curățenia și igienizarea nu mai depind de mult de el, ci de cei care sunt capabili să aducă o frântură de lumină în acest loc întunecat, plin de stafii și pânze de păianjen. De altfel, diferența dintre lumea lui și a celorlalți se poate observa și la nivelul numelor, Ted, Lauren și Olivia sunt înăuntru, ca identități separate, iar restul tedilor sunt afară, ca un singur grup, un mușuroi din care nimeni nu poate ieși în față ca să se prezinte.

            Preluând o structură de roman Horror, Catriona Ward dă naștere unui construct ficțional nemaiîntâlnit, în care groaza este înlocuită de compasiune, iar paranormalul de pură psihologie. Lucrurile nu se petrec de la sine, acolo, undeva în interior, există un mecanism care pune totul în mișcare, o piuliță ruginită de mult timp, dar care încă funcționează. Ted nu e un monstru, Lauren nu e psihopată, pisica nu e sărită de pe fix, nimic nu e ce pare, pentru că toate au o explicație, oricât de halucinantă ar părea aceasta. Spre deosebire de tot ce am citit până acum, cartea asta nu e o poveste, ci o experiență, aidoma unei evadări dintr-un castel în care toate ușile dau tot spre interior, spre marea sală în care urmează să fi judecat pentru incapacitatea ta de a întrevedea ieșirea, ultima poartă prin care ai putea să scapi din labirint.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Catrionei Ward:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Falled

Pălărisme.ro

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA