Editura RAO lansează: Ne vedem în august de Gabriel Garcia Marquez

    Descoperirea literară a anului, romanul Ne vedem în august al lui GABRIEL GARCIA MARQUEZ, va avea lansarea internațională pe 6 martie 2024. Este un text inedit, care încă nu a văzut lumina tiparului, fiind păstrat de familia autorului până acum, când se împlinesc 10 ani de la moartea sa.

    Romanul Ne vedem în august redă povestea unei femei de vârstă mijlocie care are o nouă aventură amoroasă în luna august a fiecărui an, când călătorește pe insula unde este îngropată mama ei. Romanul este un minunat imn închinat libertății dragostei, o explorare a psihologiei feminine, îndeosebi a feminității, a sexualității, a dorinței. Eroina acestui roman descoperă posibilitatea de a nu fi îngrădită de convenții sociale și familiale, de a se regăsi pe sine.

Ne vedem în august va apărea în colecția MAESTRO

PRECOMANDĂ

Ne vedem în august se va lansa internațional pe 6 martie 2024 și poate fi comandat pe site-ul editurii noastre și pe cele ale partenerilor noștri la prețul special de 52 de lei:

 https://www.raobooks.com/product/precomanda-ne-vedem-in-august/

Recenziile lui Gică 165 - Noi, carnivorii de Agustina Bazterrica

Titlu: Noi, carnivorii  

Autor: Agustina Bazterrica

Editura: PANDORA M (ANANSI. WORLD FICTION)

Titlu original: Cadáver Exquisito (2017)

Traducere de Marin Mălaicu‑Hondrari

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 240

Media pe Goodreads: 3,81 (din 188.264 note)

 

„Noi, carnivorii” (sau mai bine spus, Noi, canibalii) este un roman distopic cu puternice nuanțe horror, care, prin tematica abordată, poate fi încadrat cu ușurință și în sfera literaturii apocaliptice. Pe scurt, într-un viitor nu foarte îndepărtat, un virus letal a infectat viețuitoarele lipsite de rațiune, de la câini, porci și vite, până la păsări, astfel încât toate animalele au fost sacrificate. Și fiindcă nu a existat niciun produs care să înlocuiască proteinele necesare organismului (cele vegetale fiind nesatisfăcătoare), guvernul a aprobat legea conform căreia omul are tot dreptul să consume carne de om. Mă rog, carne specială, pentru că așa îi spune acum. Astfel, au apărut abatoarele și măcelăriile, locurile unde sunt „procesate” și vândute noile produse de proveniență umană.

            Marcos lucrează la abatorul El Cipres, fiind, de-asemenea, mâna dreaptă a patronului. Munca lui constă în „procesarea” mecanică a oamenilor, adică a capetelor care sunt aduse, claie peste grămadă, în camioane, de la „crescătorii”. În fiecare zi e la fel, un nou specimen e transportat în camera de anihilare, unde va fi anesteziat printr-o lovitură de ciocan în frunte, exact în locul unde e ștampilat, urmând să ajungă în încăperea unde doi angajați îi vor face vivisecția și îi vor selecta membrele și organele. Rinichi, la rinichi, ochi, la ochi, limbă, la limbi, inimă...  În cel mai bun caz, pielea îi va fi jupuită, ca să poată fi transformată într-un trofeu sau bun comercial. Iar carcasa va fi aruncată la hoitari, adică la vagabonzii flămânzi ce și-au întins tabăra lângă gardul electrificat al abatorului. De altfel, și calitatea cărnii variază, de la tânără la bătrână, de la resturile cu care s-a hrănit subiectul, la alimentația atent planificată și observată, cu cea mai bună hrană, astfel încât mușchiul să fie fraged și apetisant.

            Urmărind povestea lui Marcos, realizăm că nu e deloc un om fericit. Fiul i-a murit, după care soția l-a părăsit, iar tatăl lui se află într-un azil, luptându-se cu demența. Dar viața lui se schimbă atunci când primește cadou o femelă, un exemplar de lux, cu gene curate, hrănit doar cu mâncare pe bază de migdale. Deși în primele zile protagonistul o ține captivă în șură, legată, firește, ca să nu evadeze, după un timp o introduce în locuința sa, chiar în propria existență. Însă e interzis prin lege să tratezi un produs ca pe o ființă umană, și asta l-ar putea costa, împreună cu femeia, o vizită la abatorul municipal.

            Așa cum am spus, cartea de față e o distopie. Mai întâi, avem cenzură, o anumită limitare a termenilor folosiți și a afectivității, care este, pe urmă, anulată complet. Oamenii (mai precis cei care nu ar trebui să se numească oameni) nu mai simt nimic, au pietre în loc de inimi, fac totul pe repede-înainte, de parcă ar putea să oprească, în vreun fel, sfârșitul inevitabil. Apoi, teritoriile sunt împărțite, și umanitatea (neumană) e scindată în trei mari grupuri. Pe de-o parte, îi avem pe cei de condiție bună, care-și permit carne specială, ba chiar un subiect viu pe care să-l țină într-o cușcă în bucătărie, ca să taie bucăți din el pentru a-și servi musafirii. Pe de alta, sunt hoitarii, indivizii măcinați de foamete, posibili (dar nu e cazul) insurgenți, care se hrănesc cu rămășițele cadavrelor, ilustrați ca niște șacali-zombie. Și în centrul tuturor, fiindcă mâncarea asigură supraviețuirea, se regăsesc subiecții crescuți în condiții speciale, cărora li s-au scos corzile vocale, fiindcă muțenia îi reifică, însemnați cu ștampile și sigle, victime încă de la naștere, a căror soartă e pecetluită de drujbele și lamele ce-i Spintecă și „procesează”.

Și, da, e un text prin excelență expresionist. Pe lângă faptul că este violent, vulcanic, plin de angoasă și decadență, e conturat printr-o cromatică stridentă, cu nuanțe de gri, negru și roșu. Culorile apăsătoare nu fac decât să sublinieze pierzania, dezaprobarea divină, fiindcă cea de-A Cincea Poruncă a fost încălcată (a unui zeu care pare să fi fost măcelărit de propria creație) și parazitul din trupul celor damnați. În acest cerc al Infernului, nu există eroi, suflet sau sentimente, doar hrană și consumatori. Însă, spre deosebire de practicile șamanilor, unde carnea celui ucis îi conferea putere și vitalitate învingătorului, aici lucrurile merg într-o direcție futuristă, lipsită de orice fel de simbolistică. Prin urmare, istoria se întoarce în punctul zero, abandonând sensurile abstracte, iar șarpele ajunge, iarăși, să-și devoreze propria coadă, pentru că pământul trebuie purificat de germenii săi grotești și sadici.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 164 - Când vin străinii de Ivar Leon Menger (CRIME CLUB)

Titlu: Când vin străinii  

Autor: Ivar Leon Menger

Editura: TREI

Titlu original: Als das Böse kam (2022)

Traducere de Laura Karsch

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 3,68 (din 964 note)

 

            De când se știe, Iuno locuiește, împreună cu părinții și cu fratele ei, Boy, pe o mică insulă din Țara de Nord. La cei șaisprezece ani ai săi, își petrece timpul ajutându-și mama la treburile casnice, tatăl, la pescuit și având grijă de frățiorul ei mai mic, așteptând cu nerăbdare duminicile ca să se adune cu toții la masă, pentru o gustare specială și un nou joc în familie. Însă cel mai mare vis al lui Iuno este să ajungă pe celălalt mal, lucru interzis cu desăvârșire, fiindcă acolo se găsesc Străinii, niște oameni cruzi care vor să le facă rău. Din câte a înțeles, ei fac parte dintr-un soi de program de protecție a martorilor, iar Gardienii i-au adus aici ca să fie în siguranță. Dar în ciuda avertismentelor cu care a crescut, adolescenta își dorește din ce în ce mai mult să afle ce se află dincolo de apă, așa că plănuiește, împreună cu Boy, să părăsească mica lor fâșie de pământ.

            Dar înainte să disecăm povestea, haideți să vedem ce e de făcut atunci când vin Străinii. Ei bine, când se aude sirena, trebuie să fugă și să se ascundă în beci, adăpostul lor improvizat, unde au apă și alimente pentru câteva luni. Și în timp ce tatăl lor pândește cu pușca, din fotoliu, posibilii intruși, mama le dă câte o pastilă, pe care trebuie s-o înghită repede, veșnicele pilule de consolare, foarte gustoase de altfel. Însă până acum au avut loc doar simulări prin care li s-au testat reflexele și supunerea. Un singur om, care, chipurile, n-ar fi Străin, are voie să debarce pe țărm, și anume, Ole, bătrânul poștaș care vine în fiecare zi de luni. Însă într-o noapte, când Iuno se află pe plajă, un necunoscut ajunge pe insula lor, un tânăr care a venit să-și recupereze drona doborâtă, pe nume Luca, și care îi dă, atât prin prezență, cât și printr-o dezvăluire despre trecutul ei, viața peste cap.

            Bun... Hai că nu e greu să ne dăm seama ce se petrece aici. Nu, n-o să vă spun care-i mecanismul, evident încă din descriere, dar mi-aș dori să ne concentrăm puțin asupra personajelor. Așadar, Iuno. Numele zeiței romane a căsătoriei și fertilității, altfel spus, o entitate puternică, cu o identitate clară. Fratele ei e Boy, adică Băiat(ul). Deci, o aparentă nulitate, lipsită de orice trăsătură distinctivă, cu excepția sexului. Nu aș merge neapărat pe o reprezentare Yin si Yang, deși e posibil să funcționeze dacă îi privim ca fiind complementari, având același sânge și regăsindu-se în aceeași situație dramatică. Părinții... Mda, aici lucrurile stau puțin diferit. De ce niciunul dintre ei nu are nume? De ce se identifică în permanență prin „mama și tata”? Prin urmare, avem o ierarhie, de la nume la funcție, inițial lipsită de sens, dar care capătă semnificație prin prezența și acțiunile protagonistei.

            Și acum să vedem care sunt limitele micului lor cronotop. Pământ, apă, și apoi iarăși pământ. Insula e sigură, pe când pe celălalt mal pândește pericolul. Dar acolo se află și Gardienii, care nu-și fac niciodată apariția. Binele și răul, Gardienii și Străinii, o certitudine și (cel mai probabil) o iluzie. Dar de ce? Care e scopul? De ce s-au refugiat așa departe de civilizație? Sunt victime sau vinovați? Cine minte și cine (nu) spune adevărul? Ceva e putred în Țara de Nord. Până și denumirea asta e stranie, de parcă ar ilustra un loc care nu se găsește pe nicio hartă. Și ce e cu toate pregătirile astea... militare? Dar cu pilulele de consolare?

            În altă ordine de idei, romanul e construit pe o structură de basm. Iuno poate fi asociată, din cauza contextului, cu „Degețica”, cei doi frați trimit, indirect, la Hansel și Gretel, iar insula reprezintă Turnul lui Rapunzel, din care prințesa cu părul de aur urmează să evadeze. Ce mai... E o poveste bună, complexă, scurtă, un thriller distopic cu puternice trăsături de Young Adult. De altfel, am apreciat că autorul, în ciuda unor lacune, posibil scăpări intenționate, a trecut repede la subiect, spunându-ne exact ce și cum. Nu e statică deloc, scenele se derulează repede, simți suspansul la fiecare pagină și speri ca totul să se sfârșească cu bine. Deci, o recomand, dar să nu uitați că Ivar Leon Menger scrie „povești care merg la inimă. Până când o fac să stea în loc.”

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ivar Leon Menger:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 163 - Vizita tinerei doamne de George Arion (CRIME CLUB)

Titlu: Vizita tinerei doamne 

Serie: Andrei Mladin (#9)

Autor: George Arion

Editura: CRIME SCENE PRESS

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 264 

 

            Poet, eseist, recenzent, dramaturg, nuvelist și romancier, George Arion s-a remarcat prin scrierile sale polițienești, în special prin seria ce-l are ca protagonist pe îndrăgitul jurnalist-detectiv, Andrei Mladin. Și dacă vă veți opri un moment, în timpul lecturii, ca să aruncați o privire mai atentă asupra temelor abordate în cele nouă volume, mai ales în ultimul, veți observa o tușă personală puternică, o stilistică ce-i apropie extrem de mult pe autor și personaj. Dacă-mi permiteți, Mladin nu ar exista fără Arion, însă și autorul are nevoie de un protagonist în care să-și descarce personalitatea, de un caracter-oglindă în care pot fi înglobate experiențele acumulate pe parcursul vieții. Cei doi se privesc, se recunosc, își aruncă zâmbete, pentru că sunt capul și pajura aceleiași monede, o entitate pasivă, prin scris, și alta dinamică, prin acțiune, angrenate într-o luptă de mii de pagini împotriva criminalității.

            După ce a zăcut la pat două luni, la Matei Balș, din cauza coronavirusului, Andrei Mladin părăsește spitalul pe o poartă secundară, îndreptându-se spre gară, de unde ia un bilet de tren spre orașul B, locul unde a copilărit. Sătul de agitația urbei, fostul jurnalist intenționează să stea o vreme departe de capitală, ca să-și refacă puterile. Însă, la câteva zile după ce ajunge la destinație, are loc, bineînțeles, o crimă. Victima, președintele unuia dintre „cercurile politice” din zonă. Agresorul... ca de-obicei, necunoscut, deși se bănuiește că ar fi nebunul care a scăpat de la ospiciu. Arma crimei, o praștie... Da, cu o piatră poți să ucizi rapid pe cineva, mai ales dacă-l lovești în tâmplă. Prin urmare, omul nostru, aflat aici sub o identitate falsă, este repede deconspirat de gazda sa, și pentru că nu are încotro, dar și pentru că detectivul din el nu vrea să stea deoparte, ajunge să se implice într-o nouă  anchetă.

            Întregul text abundă în nostalgie. Nu știm dacă orașul B e cel în care a copilărit George Arion, dar cu siguranță Mladin se simte din nou acasă și ține morțiș să ne poarte înapoi în timp, atunci când privea lumea cu ochi inocenți de copil. Își aduce aminte cu drag de doamna urâtă, dar cu suflet bun, pe care o ajuta, împreună cu ceilalți puști, să-și ducă sacoșele, de paznicul școlii, cu care se și întâlnește de-altfel, dar care nu-l mai recunoaște, și de locul unde se afla casa părintească, de părinții săi în mare parte absenți, care roboteau din zori până în noapte ca să aibă ce să pună pe masă. Dar și de cântecele și lozincile comuniste, de-un grup restrâns de consăteni ce aștepta ca Stalin să coboare din cer și să facă dreptate pe pământ. Cu alte cuvinte, de libertatea copiilor și de captivitatea adulților, cei care trebuiau să danseze după cum le cânta partidul.

            Deși ne pierdem într-o ficțiune polițistă, granițele dintre bine și rău par să slăbească, crima fiind o necesitate a vieții, o istorie, chiar un mijloc de divertisment. Pe lângă omorul de la care pornește investigația, mai există câteva crime săvârșite în trecut, pe care timpul le-a conservat, până când o schimbare neprevăzută le-a dezgropat. Ce e cu cuțitul plin de sânge uscat din grajd? Dar cu pistolul descoperit în iederă? Evident că de-aici pornesc intrigi noi... Avem tendința de-a-l căuta pe vinovat, însă armele nu fac decât să confirme sângeroasa realitate. După ce Cain l-a ucis pe Abel, germenul criminal s-a infiltrat în organismul uman, ura, invidia, gelozia, uneori chiar disprețul, ducând la condamnarea celuilalt, indiferent dacă ne-a greșit cu ceva sau nu. Dar așa cum există un criminal, întotdeauna va apărea și un justițiar, pentru că actul de rebeliune trebuie pedepsit, după deviza „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

            Dacă ați ajuns până aici pentru că ați citit celelalte volume sau doar de curiozitate, trebuie să știți că avem de-a face cu un Mladin îmbătrânit, care simte, oarecum, că i se apropie sfârșitul. Dar la pachet cu bătrânețea vine și faima... De asta, când bunul lui amic, Haralambie Necșulescu (Hara), și o frumoasă franțuzoaică răscolesc Bucureștiul pentru a-i da de urmă, apar indivizi care-și asumă identitatea lui Andrei Mladin sau care susțin că știu unde s-ar afla jurnalistul. Ba e la nebuni, ba a fost răpit, ba a pierdut toți banii la Pocker și se ascunde de interlopi, ba chiar e la Torino, unde stă la un Cappuccino cu un necunoscut. Toți știu cine e Andrei Mladin și vor să fie (sau să fi fost) în preajma lui, alături de cel mai cunoscut detectiv român în viață. Iar dacă ați citit tot ce am scris până aici, vreau să pășim împreună pe acest drum al misterului, ca să aflăm ce dorește, de fapt, de la el superba franțuzoaică cu ochi albaștri.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui George Arion:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 162 - Cel care nu uită de David Baldacci (CRIME CLUB)

Titlu: Cel care nu uită 

Serie: Amos Decker (#1)

Autor: David Baldacci

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Memory Man (2015)

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.450 note)

 

            La douăzeci de ani, inima lui Amos Decker s-a oprit, de două ori, după ce a fost placat, pe terenul de fotbal, de către un alt jucător masiv, accident care a fost difuzat la acea vreme de nenumărate ori la televizor. Nimeni nu știe cu exactitate ce s-a petrecut atunci în creierul lui, cert e că s-a trezit un alt om. De fapt, era tot Amos, doar că din clipa aia nu a mai putut să uite nimic. Absolut nimic. Pe lângă hipertimezie, a deprins și sinestezia, capacitatea de a vedea lumea în culori. Pentru el, fiecare cifră are o culoare, conotată pozitiv sau negativ, și unele persoane sau obiecte pot căpăta nuanță, ton și intensitate în funcție de context sau sentimentul pe care i-l insuflă. Griul metalic îl liniștește, în timp ce albastrul îl paralizează psihic, pentru că albastră a fost și noaptea în care familia i-a fost ucisă cu sânge rece.

Johnny Sacks, cumnatul lui Decker, a fost găsit mort la masa din sufragerie, cu gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă. Cassandra (Cassie) a fost descoperită lângă pat, cu o gaură de glonț, caldă și umflată, în frunte. Iar Molly, care nu împlinise nici zece ani, era pe toaletă, sugrumată și legată cu un cordon de bazinul de apă. O triplă omucidere care a șocat Burlingtonul, și, totuși, niciun suspect. De altfel, nici Amos nu-și amintește să fii supărat pe cineva într-un asemenea hal, încât să-i omoare familia. Și degeaba timpul trece, fiindcă omul nostru nu poate să uite ce a văzut și retrăiește moartea lor în fiecare secundă, la nesfârșit. Dar se pare că vinovatul s-a predat... Sebastian Leopold, posibil fost marinar, a intrat în secția de poliție și și-a recunoscut crima. Straniu, așa-i? Să fie vorba despre o falsă mărturisire? Dar cu ce scop? Și de ce acum? Să aibă ucigașul nostru în serie mustrări de conștiință?

Chiar dacă nu mai face parte din poliție, Amos, ajuns vagabond și în prezent detectiv de ocazie, vrea să-i facă o vizită, în celulă, lui Leopold, ca să-l privească în ochi și să afle dacă el e, într-adevăr, criminalul. Însă ancheta personală a lui Decker se încrucișează cu un atac armat într-un liceu, mai exact în fostul lui liceu, soldat cu victime atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor. Și datorită talentului său nemaiîntâlnit, despre care știe un număr restrâns de oameni, dar și fostul lui șef, Miller, Amos devine consultant al poliției, reluându-și rolul de investigator alături de fosta lui parteneră, Mary Lancaster. Și împreună cu FBI-ul, fiindcă băieții la costum nu puteau sta deoparte, având în vedere amploarea tragediei, eroii noștri pornesc pe urmele unui ucigaș inteligent și meticulos, care le pune răbdarea și competența la grea încercare. Fiecare pistă pare să fi fost prevăzută și de atacator, astfel încât se deschid o grămadă de căi posibile, din care doar una este cea pe care a fugit făptașul din școală.

Dar să nu uităm de Leopold, care repetă, de parcă nu și-ar mai fi luat pastilele de-o vreme bună, că el e vinovatul și că nu dorește niciun nenorocit de avocat care să-l reprezinte la proces. Însă Amos nu-l recunoaște pe Sebastian. Și, așa cum am spus, el nu uită nimic. Să nu credeți că asta e un soi de superputere, mda, poate fi, la fel cum poate să fie și un blestem. Știe ce dată e azi, minutul și secunda, și nu e nevoie să consulte vreun calendar sau ceas. Viața lui merge ca un contracronometru, dar înapoi, spre omoruri, spre punctul zero, fiindcă atunci când nu poți să scapi de trecut, e imposibil să te orientezi spre viitor. Pe lângă efectul caleidoscopic, prin sinestezie fostul detectiv privește lumea aidoma unui mag, interpretând semnele bune și avertismentele. Așa cum 7 e o cifră norocoasă, 3 aduce ghinion, fiindcă 3 îi apare în fața ochilor (o hoardă de 3) atunci când pericolul se apropie cu pumnale ascuțite de inima sa.

Ce să vă mai zic... E scrisă de David Baldacci, și cu asta cred c-am spus totul. E alertă, plină de mister, cu un antagonist parcă scos din filmele de groază, complex, dar greu (dacă nu imposibil) de descoperit, un psihopat ca-n vremurile bune, din seria diavolilor care și-au luat câteva zile vacanță pe pământ. La rândul lui, Amos e un personaj deosebit datorită caracterului său de justițiar absolut, dar și abilităților supraumane, care-l plasează deasupra oricărui agent de la FBI. Altfel spus, trebuie să vă pregătiți pentru o vânătoare de amploare, dar rămâne de văzut cine e, la urma urmelor, prădătorul, și cine, prada.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Baldacci:

 

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 161 - Furia de Alex Michaelides

Titlu: Furia 

Autor: Alex Michaelides

Editura: LITERA

Titlu original: The Fury (2024)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,58 (din 17.550 note)

 

Șapte prieteni, o insulă privată și o crimă. Oare unde am mai auzit asta? Aa, da, în „Daisy Darker”. Și înainte de „Daisy Darker”, în „Lista de invitați”. Și înainte de „Lista de invitați”, în „Zece negri mititei”, pardon, „Și din zece n-a mai rămas nici unul” (ca să fim corecți politic). Prin urmare, subiectul noului bestseller al lui Alex Michaelides nu e tocmai original, dar, în mod paradoxal, e la modă. Putem spune că s-a conformat cerințelor, astfel încât să-și mulțumească și vechii fani, dar și noul val de cititori. M-a convins, pe de-o parte, cu „Pacienta tăcută”, mi-a plăcut „Fecioarele”, deși amicii mei n-au fost foarte impresionați, dar m-a cam dezamăgit cu „Furia”. Prea multe așteptări, prea multă reclamă și prea mult entuziasm general pentru un thriller care, în ciuda complexității aparente, nu-și depășește condiția de nuvelă.

Bun... Să intre în scenă personajele. Lana Farrar e o vedetă de cinema, retrasă în prezent din activitate, care a primit în dar de la soțul ei, un celebru regizor de la Hollywood, acum decedat, o insulă privată în sudul Mării Egee, la douăzeci de minute distanță cu barca de Mykonos. Jason e soțul ei, un mascul complexat, căruia-i place să se joace cu armele de foc, pretinzând că e pasionat de vânătoare. Leo e fiul Lanei, un adolescent de șaptesprezece ani naiv, vegan, și despre care bănuim că ar fi gay. Kate e (mda) cea mai bună prietenă a Lanei, o actriță care are probleme cu alcoolul, haotică, posibil depresivă, și care suferă enorm pentru că nimeni nu-i apreciază munca și talentul. Nikos e grădinarul, o fire solitară, care se bucură de liniște și valuri. Agathi e bona, menajera... adică femeia bună la toate. Și Elliot e un amic apropiat de-al Lanei, haios, puțin dus cu pluta, dar și protagonistul (subiectiv) al romanului.

            Până la crimă, adică până la subiectul care ne interesează, hai să vedem care-i problema cu oamenii ăștia. Elliot ar vrea să fie mai mult decât prietenul Lanei (cel puțin așa ne lasă impresia), Nikos, la fel, are niște vise erotice care ar fi mai bine să rămână în mintea lui. Leo vrea să fie actor, dar mama lui nu prea e de-acord cu asta. Kate o urăște pe Lana pentru că i-a furat iubitul, pe Jason, și pentru că o eclipsează întotdeauna, ceilalți neluându-și privirea de la silueta fostei actrițe. Iar Jason, Jason încă are ceva de împărțit cu Kate, dar are și un mare secret, din cauza căruia ar putea să-și piardă capul. Ce mai... Lana în sus, Lana în jos, toată lumea o iubește (sau urăște) pe Lana. Până la urmă, ea e zeița, nu? Când apare, întoarce privirile, oamenii se înghesuie la masa ei ca să primească un autograf, se gândește mereu la ceilalți, dar, asemenea Afroditei, are și o furie mistuitoare, care s-ar putea ca, în următoarele pagini, să dea pe dinafară.

            OK, crima a avut loc, dar n-o să vă spun cine a murit. Așadar, avem un ucigaș, poate, unul dintre ei. Sau poate, vreun personaj care încă nu și-a făcut apariția... Să nu obstrucționăm ancheta, cum s-ar spune. Știau că insula e blestemată. Probabil că n-au consultat bijuteria lui Agathi, micul lor oracol. Se pare că nici Leo nu a interpretat prezența diavolului din pădure ca pe un semn rău. De fapt, era un satir, dar ce așteptări să mai ai de la puștii din ziua de astăzi? Ei bine, unde e demonul cu picioare de țap, acolo e și stăpânul lui, Dionisos, zeul desfrâului și al sângelui. Afrodita și Dionisos, asta da combinație fatală, la banchetul cărora se alătură și Aura (pentru că ăsta e numele insulei), zeița aerului de dimineață sau a adierii, care se preschimbă într-un vânt năprasnic, în Furia, așa cum îi spunea bunica lui Agathi. Deci, stați pe-aproape, petrecerea e abia la început...

            Și pentru că ne ducem, din nou, spre Grecia, narațiunea primește veșmintele purpurii ale Tragediei Antice. Vărsarea de sânge a avut loc, adică greșeala inițială a fost comisă, astfel încât se solicită prezența unui pedepsitor, om sau zeu, care să spele onoarea celui ucis. Da, da, despre asta e vorba și în romanul polițist, în general. Poate că, totuși, există o legătură, dar hai s-o lăsăm pe altă dată... Oricum ar sta lucrurile, avem un personaj care se află în Hybris, cred că șapte inși ar putea fi percepuți și ca un cor, cu Elliot, corifeul, în centru. Până la analiză, textul e împărțit în acte, și nu în capitole. Să fi încercat, de fapt, Michaelides să îmbine două genuri literare? Voi să-mi spuneți, bineînțeles, după ce veți citi cartea.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 160 - Insomnia de Sarah Pinborough

Titlu: Insomnia 

Autor: Sarah Pinborough 

Editura: LITERA

Titlu original: Insomnia (2022)

Traducere de Mihaela-Magdalena Dumitru

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,69 (din 23.346 note)

 

            Emma nu mai poate să doarmă. Nici măcar somniferele n-o mai ajută. Și în timp ce familia sa e plecată în țara viselor, rătăcește ca un strigoi prin casa tăcută. Din când în când, mai deschide ușile și aruncă câte o privire în camerele copiilor, ca să se asigure că totul e în ordine. Chloe, fiica ei de șaptesprezece ani, a adormit cu telefonul în mână, sigur a stat la taifas până târziu cu o prietenă. Sau, poate, cu vreun iubit... Cine știe? E treaba ei, e aproape majoră. Will, băiețelul ei de cinci ani, doarme adânc, și-și dorește atât de mult să-l strângă-n brațe, dar nu vrea să-l trezească, pentru că mâine e o nouă zi de școală. La Etaj, în dormitorul conjugal, Robert se întoarce de pe-o parte pe alta în timp ce sforăie... Numai ea nu reușește să ațipească, măcar câteva minute, cât să-și reîncarce bateriile pentru următoarea zi la birou.

            Dar noaptea s-a sfârșit, iar acum Emma e la job, la cabinetul de avocatură. E specializată în cazurile de divorț, nu degeaba e urmărită de o femeie nebună care-i reproșează că i-a ajutat fostul soț să obțină custodia celor doi fii. Însă, pe lângă problemele de zi cu zi, eroinei noastre încep să i se petreacă lucruri stranii. Cineva îi zgârie mașina și-i lasă un bilet pe care scrie „TICĂLOASĂ”. Să fie vorba despre o altă soție care simte că nu i s-a făcut dreptate la partaj? Să fie oare cineva invidios pe cariera Emmei? Sau, poate, pe averea ei? E drept că locuiește într-un cartier de lux, are o mașină scumpă, doi copii frumoși și un soț care stă acasă și se ocupă de gospodărie. Și, colac peste pupăză, în peisaj își face apariția și sora ei, Phoebe, care o roagă să meargă în vizită la Patricia, mama lor internată la ospiciu, mama despre care familia ei crede că e moartă, femeia care, într-o clipă de nebunie, era să-și sufoce cu perna una dintre fiice.

            Și peste câteva zile Emma va împlini patruzeci de ani, vârsta la care Patricia a înnebunit. Din momentul în care nu mai poate să doarmă, protagonista se cufundă în incertitudine, pierzându-și adesea cunoștința. Și în timp ce bântuie prin casă, un cântec îi răsună în buclă în minte, „O lumânare, o carte și un clopot”, câteva versuri care, inițial, nu au niciun sens. Ba mai mult, atunci când se desprinde de realitate, începe să bâiguie, obsesiv, o înșiruire de numere, aparent, aleatorii. Are momente în care rămâne cu privirea pierdută pe fereastră, de parcă soluția s-ar afla undeva afară, în grădină, poate la vreun străin care o privește, la rândul lui, de dincolo de geam. Să se afle avocata noastră, într-adevăr, pe marginea prăpastiei? Ei bine, așa s-ar părea... Dar atunci când problemele vin pe bandă rulantă, cel mai bine e să mergi direct la sursa lor, ca să le poți tăia de la rădăcină.

            Cât despre viața socială, deși s-a realizat prin propriile puteri, șeful ei, în ciuda aparențelor, dă dovadă de misoginism, în special atunci când o forțează să meargă la o întâlnire cu un client viclean, care-i face de-o vreme ochi dulci. În acel moment, toți anii ei de experiență se prăbușesc, simțindu-se folosită și nemaigăsindu-și locul în firma de avocatură. Acasă, Will o privește cu prudență, de parcă Emma ar fi o fiară care ar vrea să-i facă rău, ba chiar a realizat câteva desene cu ea, caricaturizată ca o vrăjitoare, cu perna în mână, deasupra unui copil care doarme liniștit. Cu fiecare zi ce trece, eroina se teme să nu-și piardă mințile, însă comportamentul celor din jur, atenți la fiecare mișcare a ei, îi confirmă temerile. Și se pare că, în ultimul timp, Phoebe și Robert s-au apropiat. Oare e pe cale să-și piardă familia?

            Știu că o recenzie ar trebui să includă și o oarecare parte analitică. Însă aici, oricât de mult m-am străduit, nu am găsit sensuri absconse. Povestea lui Sarah Pinborough se prezintă ca un thriller telenovelistic (sau thriller psihologic, așa cum i se spune), astfel încât avem un traseu linear, care virează abia spre deznodământ, atunci când piesele încep să se potrivească. De altfel, spre final, lucrurile nu doar că o iau într-o direcție greu de anticipat, ci pare că suntem proiectați într-o altă poveste, chiar într-un alt gen literar. A fost ok, noroc că se citește ușor, e o pauză binemeritată după o lectură complexă, o carte pe care, dacă ai timp liber, o devorezi în câteva ore.

COMANDĂ CARTEA